ECONOMIE RURALĂ – ECONOMIE URBANĂ ÎN ROMÂNIA

Economia românească în perioada interbelică

- în perioada interbelică , România dispune de o bază ( bogăţii naturale, forţă de

muncă ) pentru o dezvoltare economică accelerată
- valorificarea acestor resurse era condiţionată de mai mulţi factori : climatul
politic intern şi zonal , atragerea capitalului străin şi consolidarea celui autohton
şi evoluţia economiei mondiale
- mai era necesară integrarea reală a noilor provincii ( Basarabia , Banat ,
Transilvania , Bucovina )
- doar aşa se putea crea o economie unitară care să canalizeze eforturile de
reconstrucţie ale naţiunii române
- dificultăţile refacerii economice erau accentuate de inexistenţa unei industrii
constructoare de maşini
- în anul 1921 , 41% din numărul de întreprinderi şi 50 % din capitalul investit
în industrie se aflau în vechiul regat , iar în Transilvania 37 % , respectiv 29%
- se remarcă o repartiţie inegală , pe provincii , a capacităţilor industriale , în
vreme ce în agricultură , datorită reformei agrare din 1921 , s-a consolidat
proprietatea mică şi mijlocie.

Refacere şi dezvoltare
- refacerea economiei româneşti a fost dificilă şi mai lentă decât a altor ţări
încheindu-se abia în 1924
- legea minelor din 1924 stabileşte controlul statului asupra bogăţiilor miniere
ale subsolului
- industria petrolului şi cea forestieră constituie puncte de atracţie pentru
capitalul străin
- România rămâne o ţară exportatoare de produse petroliere în Marea Britanie,
Italia, Franţa , Turcia , Germania şi un furnizor de cherestea pentru alte state
- la nivelul ţării populaţia urbană , care reprezenta 20% în 1930, cunoaşte o
creştere cu 14% până în 1939
- agricultura rămâne principalul furnizor al exportului , deşieste marcată de
fragmentarea excesivă a proprietăţii , lipsa capitalului şi a unui sistem de
creditare , mecanizarea aproape inexistentă
- pe moşiile salvate de la marea expropiere din 1921se aplică metode de
exploatare moderne şi apar maşinile agricole
- se practica , pe scară largă arenda , dar lipsea munca salariată
- dezvoltarea promiţătoare a economiei româneşti este oprită de marea criză din
1929-1933, care a evidenţiat fragilitatea industriei şi capitalului autohton ,
precum şi dependenţa de evoluţiile mondiale

1
Economia în perioada comunistă şi postcomunistă
- după preluarea puterii , comuniştii au acţionat rapid pentru „transformarea
socialistă a agriculturii”
- mai întâi au fost expropiaţi cei care mai rămăseseră după 1921 cu proprietăţi
mai mari, pământurile lor formând gospodăriile de stat
- înlăturarea ţăranilor înstăriţi ( gospodari de frunte şi exemple în satele lor ) ca
şi cotele obligatorii, interdicţia de a folosi munca salariată au dat o grea lovitură
economiei rurale
- după un deceniu de colectivizare forţată s-a schimbat fundamental statutul
proprietăţii în agricultură , astfel că în 1962 ( anul încheierii colectivizării ) 60%
din suprafaţa agricolă era în proprietate colectivă ( CAP-uri ), 30 % în
proprietatea de stat şi doar 10 % în proprietatea individuală
- concentrarea proprietăţii a făcut posibilă modernizarea şi creşterea producţiei
până în 1980, dar interesul scăzut al celor care munceau în acest sector a
determinat o slabă productivitate a muncii
- după 1989 s-a trecut la o restaurare parţială a proprietăţii particulare în
agricultură , care, în lipsa fondurilor , a devenit mai curând tradiţională decât
modernă