Chișinăul în epoca moderna

Smeșnoi Laura
Prima jumătate a secolului XIX a însemnat pentru Chişinău
începutul unui proces ireversibil de urbanizare, care a marcat
evoluţia sa de la un târg neînsemnat la un oraş în adevăratul
sens al cuvântului, în această perioadă îşi pierde aspectul rustic
şi devine centru politic, economic, cultural şi religios al regiunii,
acest secol la stigmatizat drept capitală a Basarabiei.
Partea oraşului, anterioară restructurării urbane neoclasice din
perioada rusească, avea structura urbană cu trama stradală
logică, rezultată din condiţiile geografice şi rutiere. Traversarea
Chişinăului de drumuri importante, direcţia cărora urmau spre
vadurile Bâcului, râu mlăştinos, oprit din cursul său de
numeroase diguri pentru mori. La intersecţia acestor drumuri s-a
format Piaţa Mare, sau Bazarul Vechi, centrul oraşului din etapa
a doua.
Indiferent de caracteristicile orînduirii sociale şi
ale regimului politic în care Basarabia a fost
inclusă, condiţiile de pace, de stabilitate au
deschis posibilităţi noi de dezvoltare a tuturor
domeniilor vieţii.

În pofida unor valuri de migrare a autohtonilor

şi de imigrare în ţinut a unor fluxuri de populaţie
din Balcani şi din Rusia, populaţia regiunii a
sporit în 1812-1859,populatia celor veniti
ulterior contituind 31 % (ucraineni, sîrbi, bulgari,
ruşi, nemţi ş.a.)
În planul structurii sociale, boierimea locală în
1818 a fost egalată în drepturi cu dvorenimea
rusă, din această categorie făceau parte
boiernaşii, mazilii, ruptaşii, clerul. Cea mai
mare categorie a populaţiei o formau ţăranii
liberi, deşi trăiau pe domeniul feudalului.
Ţăranii stabiliţi pe pămînturile statului erau
numiţi „ţărani de stat”. În noile condiţii social-
politice pentru prima dată în istoria regiunii
ponderea producţiei cerealiere prevalează în
raport cu cea a vităritului.
Volumul în continuă creştere al producţiei agrare a
condiţionat dezvoltarea unor ramuri industriale: morăritul,
vinificaţia, producerea uleiului vegetal. Atelierele de
prelucrare a lemnului, lînii, de ceramică; uscătoriile de
fructe, de fermentare a tutunului, manufacturile nu atingeau
parametrii unor mari întreprinderi (fabrici,
combinate). Acesti factori contribuie si la dezvoltarea
comertului.

Astfel, se evidentiaza o crestere considerabila al exportării

producţiei moldoveneşti, ce a reprezentat un impuls pentru
construirea căilor ferate, în 1867 fiind pusă în folosinţă
calea ferată Razdelnaia - Tiraspol, în anii 1871-1872 ea a
ajuns pînă la Chișinău, apoi Chișinău - Ungheni.
Secolul XIX a însemnat pentru Chişinău ridicarea din praf, după
cum afirmă un contemporan. Administraţia centrală a Basarabiei
atrage mai mulţi funcţionari ruşi, participarea clasei boiereşti la
administrarea provinciei îi determină pe boieri să-şi lase moşiile
în grija vechililor şi să-şi construiască reşedinţe la Chişinău, iar
privilegiile acordate negustorilor şi perspectiva de îmbogăţire
rapidă atrage aici evrei, armeni, greci.

Statutul de capitală i-a schimbat oraşului Chişinău atât aspectul

arhitectural, cât şi cel etnic, după cum descrie Zucker: „Murdarul
ovrei polonez, elegantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul
negustor, grecul, cazacul un grup de ţărani bulgari şi o bandă de
ţărani nomazi, fruntaşul polon şi boierul – toţi merg unul lângă
altul pe străzile Chişinăului, fiecare în costumul său original,
fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi obiceiurile”.