Lazarică Adrian-Claudiu

Nicolae Golescu

Nicolae Golescu s-a născut în anul 1810 la Câmpulung Muscel şi a murit pe 10 decembrie
1877 la Bucureşti.A fost om politic , lider al mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Românească
şi prim-ministru al României. Ncolae Golescu a îmbrăţişat cariera militară, ajungând până la
gradul de general, dar a fost decăzut din drepturi de domnitorul Alexandru Ioan Cuza., lider al
liberalilor radicali, s-a numărat printre complotiştii din „monstruoasa coaliţie”, apoi a facut
parte din locotenenţa domnească care a asigurat interimatul funcţiei de şef al statului până la
venirea lui Carol I.1 Ulterior, Golescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, după care
ocupă şi funcţia de preşedinte al Senatului.
Nicolae Golescu a fost fiul boierului muntean Dinicu Golescu, a fost educat împreună cu cei
trei frați ai săi acasă și apoi în Elveția. Nicolae și fratele său Ștefan s-au întors acasă în 1830
pentru a intra în armată, unde Nicolae a ajuns maior în 1834. În același an a intrat în Societatea
Filarmonică, o societate asemănătoare masoneriei. În 1840, a fost acuzator în procesul
participanților la complotul Filipescu, mai târziu Ministru de interne, iar în 1860, pentru o scurtă
perioadă, Ministru de război. În 1842, Muntenia fiind sub protectoratul Rusiei, Nicolae Golescu
încearcă să obțină tronul, dar eșuează, rămânând în schimb ministru de interne până în 1847.
Între timp participă la diverse comitete revoluționare.
Deși provenea dintr-o familie de boieri, Nicolae Golescu s-a implicat în mișcarea liberalilor
radicali, făcând parte din comitetul revoluționar din 1848 alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu,
Ion Heliade Rădulescu și alții.

Ascensiunea în ierarhia militară

Din anul 1826, studiază la pensionul lui Rodolphe Topffer din Geneva, Elveţia. Revine în ţară
în 1829 şi îmbrăţişează o carieră militară, devenind aghiotant al domnitorului Alexandru D.
Ghica, în timpul domniei căruia a fost avansat la gradele de maior (1834) şi colonel (1839) 2. Din
1839, Golescu este numit locţiitor de agă al Poliţiei. În calitate de procuror a instrumentat
anchetarea şi acuzarea în procesul fondatorilor societăţii secrete (1840), condusă de marele
boier Dimitrie Filipescu. Ulterior, se retrage din armată şi devine opozant al domnitorului Ghica.
Până în aprilie 1847, a fost director la Departamentul Trebilor din Lăuntru.

Activitatea paşoptistă şi unionistă

1
Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia,
2
ibidem
 Împreună cu fraţii săi, Nicolae Golescu este unul dintre liderii importanţi ai mişcării
revoluţionare din 1848 în Ţara Românească. Semnatar al „Proclamaţiei de la Islaz” (9 iunie
1848), Golescu devine director al Departamentului Trebilor din Lăuntru în Guvernul provizoriu,
iar din 28 iulie devine membru al Locotenenţei domneşti.3 După înfrângerea revoluţiei, pleacă
în exil, unde luptă pentru cauza naţională românilor, Unirea Principatelor.
Revine în ţară în iulie 1857 şi se implică activ în mişcarea unionistă. Golescu este ales
deputat, vicepreşedinte al Divanului ad-hoc (1857) şi membru în Adunarea Electivă a
Munteniei. Nicolae Golescu s-a aflat pe lista candidaţilor la tronul Munteniei, dar văzând cât de
puternic era curentul unionist, declină candidatura şi îi acordă votul lui Alexandru Ioan Cuza,
domnul Moldovei, realizându-se uniunea politică a Ţărilor Române.

Locotenent domnesc. Mandatul de prim-ministru

După Unire, se bucură de consideraţia domnitorului şi îi este acordată conducerea
guvernului în Muntenia (28 mai – 13 iulie 1860). Totodată, Cuza îl înaintează la gradul de
general, dar tot el îl decade din armată în mai 1863. Liberal radical, Nicolae Golescu se află în
fruntea „monstruoasei coaliţii” care îl obligă pe domnitorul Cuza să abdice la 11 februarie 1866.
Ca reprezentant al Munteniei şi al liberalilor, Nicolae Golescu este membru în locotenenţa
domnească, care a administrat ţara până la venirea lui Carol I pe 10 mai. Şase zile mai târziu
este numit inspector general al Gărzii orăşeneşti, iar ulterior este ales deputat în Adunarea
Constituantă care a promulgat Constituţia prin care România a devenit monarhie
constituţională (1 iulie 1866).4 Între 1 mai 1868 – 16 noiembrie 1868, Nicolae Golescu îi succede
fratelui său la conducerea Guvernului României, ocupând totodată şi portofoliul Ministerului de
Externe. După încheierea mandatului, este ales preşedinte al Senatului.

Guvernul Nicolae Golescu

Guvernul Nicolae Golescu a funcţionat între 1 mai 1868 - 16 noiembrie 1868. A fost un
guvern radical, în timpul căruia s-a adoptat mult disputata concesiune Strousberg, care va
genera cel mai mare scandal politic al acestei perioade. 5 În urma presiunilor puterilor
occidentale, Carol I a fost nevoit să renunţe la colaborarea cu radicalii.

Contextul instalării

3
Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia,
4
Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
5
Nicolescu, Nicolae C. op.cit.
 Pe fondul presiunilor diplomatice ale puterilor garante legate de proiectul fracţioniştilor
împotriva evreilor, Ştefan Golescu a fost nevoit să îşi înainteze demisia. Practic, schimbarea s-a
produs doar la vârf, fratele precedentului prim-ministru, Nicolae Golescu, preluând şefia
cabinetului. În rest, componenţa rămâne aproximativ aceeaşi.

Activitatea guvernamentală
Conflictul dintre putere şi opoziţie ia forme acute. Profitând de situaţia favorabilă pe care o
avea în Senat, opoziţia declanşează o politică obstrucţionistă, opunându-se unor legi necesare
pentru dezvoltarea României, precum organizarea armatei şi concesiunea construcţiei de căi
ferate.
La 31 mai, Senatul votează o moţiune de neîncredere împotriva guvernului, însă Camera
respinge toate acuzaţiile, iar la 1 iunie, îi acordă un vot de încredere. 6 Două zile mai târziu, Carol
promulgă un decret de dizolvare a Senatului. Alegerile din 7 iulie/11 iulie, prin acţiunea
aceluiaşi I. C. Brătianu, au dat o majoritate confortabilă radicalilor.
După acest test electoral, radicalii păreau instalaţi la putere pe termen lung. Aveau
majoritatea în ambele Camere şi deţineau majoritatea consiliilor judeţene şi comunale. Prima
măsură pe care a adoptat-o guvernul în noua conjunctură politică a fost legea concesiunii
Strousberg (18 septembrie 1868).7 Consorţiul prusac se obliga să construiască o cale ferată de la
Roman la Vârciorova, reţea care urma să unească nordul de sudul ţării şi să înlesnească accesul
rapid în Occident.
Întreaga reţea de 914 km urma să coste 247 de milioane lei, capitalul urmând să fie procurat
de Heinrich Strousberg prin obligaţiuni, cu dobândă de 7,5%, garantate de statul român.

Sfârşitul guvernării
În pofida susţinerii parlamentare, Nicolae Golescu a fost nevoit să depună mandatul
guvernului datorită presiunilor făcute de Franţa. În contextul accentuării contradicţiei franco-
prusiene, România, cu un membru al familiei de Hohenzollern pe tron şi un guvern radical care
a facilitat concesiunea Strousberg şi a apelat la sprijinul prusian, în detrimentul sprijinul
tradiţional francez, pentru organizarea armatei, era bănuită că gravitează spre Prusia şi Rusia
pentru a-şi obţine independenţa.
Napoleon al III-lea intensifică presiunile asupra lui Carol pentru a renunţa la colaborarea cu
roşii, atrăgând Austro-Ungaria de partea sa. În disputa cu Franţa, Bismarck avea nevoie să îşi
asigure neutralitatea austriacă, astfel că, la 11 noiembrie, consulul prusac la Bucureşti îi declară
domnului român că menţinerea radicalilor la putere ar cauza dificultăţi României.Cinci zile mai
târziu, Nicolae Golescu îşi prezintă demisia.

6
Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia,
7
Vasile Novac, Nicolae Golescu și alți generali Câmpulungeni, Editura Nova Internațional, 2002
Mişcarea antidinastică. Ultimii ani din viaţă
În august 1870, Golescu împreună cu alţi manifestanţi antimonarhici sunt arestaţi în urma
mişcării republicane de la Ploieşti. În urma unui proces desfăşurat la Târgovişte, judecătorii au
decis pe 17 octombrie 1870 ca participanţii civili să fie declaraţi nevinovaţi. 8 În ultima parte a
vieţii sale, activează în Parlament, devenind şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor, iar pe 24
mai 1875 se numără printre fondatorii Partidului Naţional Liberal.
Nicolae Golescu încetează din viaţă pe 10 decembrie 1877, la vârsta de 67 de ani.

Bibliografie
 Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

8
Vasile Novac, Nicolae Golescu și alți generali Câmpulungeni, Editura Nova Internațional, 2002
 Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006),
București: Editura Meronia,
 Vasile Novac, Nicolae Golescu și alți generali Câmpulungeni, Editura Nova Internațional,
2002