ROMÂNII DIN PENINSULA BALCANICĂ DUPĂ 1989

I. Românii din Serbia

1. Cadrul politic
În anii 1991-1992, se produce destrămarea federației socialiste iugoslave, în urma
proclamării independenței de stat a Sloveniei și Croației (25 iunie 1991), urmate de
Macedonia (8 septembrie 1991) și Bosnia-Herțegovina (3 martie 1992). La 27 aprilie 1992,
Republica Serbia (cu provinciile autonome Kosovo-Metohija și Vojvodina) și Republica
Muntenegru constituie Republica Federală Iugoslavia. Viața politică este dominată, până în
anul 2000, de Slobodan Milošević (n. 1941-d. 2006) și Partidul Socialist al Serbiei (fost
comunist). În perioada iunie 1992-decembrie 1995, R. F. Iugoslavia (Serbia și Muntenegru)
este supusă unui embargo decis de Consiliul de Securitate al O.N.U., la inițiativa S.U.A., ca
sancțiune pentru implicarea în răzbiul civil din Bosnia-Herțegovina. În anii 1998-1999 are loc
criza din Kosovo (provincie locuită în mare parte de etnici albanezi), culminând cu o amplă
campanie de bombardamente aeriene din partea NATO asupra micului stat iugoslav (24
martie-10 iunie 1999), în urma cărora provincia disputată este plasată, provizoriu, sub
administrația O.N.U. Regimul Milošević se prăbușește în octombrie 2000, ca urmare a
rezultatului alegerilor din 24 septembrie și a amplelor demonstrații de protest ulterioare. În
anul 2003, R.F. Iugoslavia este înlocuită, pentru o perioadă pre-stabilită de trei ani, prin
Uniunea Serbia-Muntenegru, care se destramă în 2006, când, după referendumul din 21 mai,
Muntenegrul își declară independența deplină, la 3 iunie. La 17 februarie 2008, Kosovo se
auto-proclamă stat independent.
2. Românii din Banatul sârbesc
Banatul de Vest (sârbesc) face parte, începând din anul 1945, din entitatea
administrativă multi-etnică autonomă Vojvodina (regiune autonomă, iar din 1974, provincie
autonomă a Serbiei). Limbile oficiale în Vojvodina sunt sârba, maghiara, croata, slovaca,
româna și ruteana. În pofida drepturilor proclamate (și, în general, respectate) de către statul
sârb, asimilarea naturală, mai ales în urma unor căsătorii mixte, și emigrația au condus la o
involuție demografică aproape continuă, uneori lentă, alteori rapidă. Astfel, numărul
românilor din Vojvodina era de 57.999 în 1948, redus succesiv la 57.225 (1953), 57.259
(1961), 52. 987 (1971), 47. 289 (1981), 38.832 (1991), 35. 234 (2002), respectiv, 34.576
(2011). Numărul elevilor din școlile cu predare în limba română a cunoscut în perioada
postbelică, inițial, o tendință de creștere, de la 3465 în 1945-1946, la 5388, în 1961-1962,
pentru a scădea din nou, în mod cvasi-continuu, până la 2.265 în 1986-1987, apoi 1.861, în
anul școlar 1990-1991.
În anul 1945, și-a început apariția gazeta de limbă română Libertatea, în 1949 au fost
inaugurate emisiunile în românește la postul de radio Novi-Sad, iar în 1975 au fost inițiate
emisiunile în limba română la televiziunea provincială, constând, săptămânal, în câte cinci
buletine informative a câte nouă minute fiecare, la care se adăugau o emisiune de 30 de
minute, miercurea, și una de 60 de minute, duminica (total: 135 minute de emisie
săptămânal). A apărut și o elită literară românească în zonă, compusă din mai mulți scriitori,
dintre care cel mai faimos a fost poetul bilingv Vasile (Vasko) Popa. În anul 1971, a fost creat
vicariatul creștin-ortodox românesc din Banatul sârbesc, grupând, în 1998, 39 de parohii.
O importanță deosebită a dobândit comuna Uzdin, unde se desfășoară anual un festival
folcloric, dar și loc de origine pentru un grup de pictorițe amatoare. Tot la Uzdin a apărut,
începând din august 1990, publicația lunară românească Tibiscus, cu un tiraj mediu de circa
1300 de exemplare, urmată, din 20 iunie 1991, de Cuvântul românesc, editat la Novi-Sad, sub
conducerea scriitorului Ion Marcoviceanu. În prezent, limba română este folosită în
administrație la nivelul a 20 de localități, dintre care 11 din zona Vârșeț, funcționează 37 de

1
școli românești (inclusiv 2 licee), apar 6 ziare și 5 reviste în limba română și există emisiuni
radio-tv în această limbă (în total 6 ore, respectiv 60-90 de minute, zilnic).
2. Românii din Timocul sârbesc
Acești români sunt considerați vlași (etnie chipurile diferită de români) și nu au avut
mult timp niciun drept specific, ca minoritate etno-lingvistică (națională). Numărul lor
consemnat în urma recensământului de la 1948 era de 93.440. La recensământul din 2002, au
fost înregistrați 40.054 vlași, după etnie, respectiv, 54.726, după limba maternă. Estimări din
surse independente și credibile indică un total de circa 250.000 de români, dintre care cam
jumătate trăiesc în localități rurale pur românești. Din Timocul sârbesc provine Adam Puslojić
(n. 1943), poet bilingv (româno-sârb) și traducător, bun prieten cu Nichita Stănescu. În 1990,
Dimitrie Crăciunovici (marea majoritate a românilor vest-timoceni poartă nume sârbizate) a
pus bazele Mișcării vlașilor și românilor din Iugoslavia, cu sediul la Zaječar (Zăiceari, în
graiul românilor din zonă), iar în decembrie 1991 a reluat, după 43 de ani, publicarea revistei
Vorba noastră. Ulterior, au mai apărut un partid al vlașilor, cu sediul la Kladovo (Cladova
sârbească), și un forum cultural, cu sediul la Bor. La începutul anului 2005, în satul Malainița
(Malajnica), lângă Negotin, a fost sfințită prima biserică românească din zonă, după circa un
secol și jumătate, Preotul-paroh Bojan Aleksandrović (Boian Alexandrovici) s-a confruntat cu
numeroase piedici din partea autorităților politice și a ierarhiei bisericești sârbe, ca și cu
amenințări din partea unor grupuri ultra-naționaliste. În primăvara anului 2012, guvernul
României a evocat posibilitatea de a bloca negocierile de aderare a Serbiei la Uniunea
Europeană, ca urmare a eludării angajamentelor acestei țări de a respecta drepturile tuturor
minorităților etnice.
II. Românii din Republica Macedonia de Nord
În acest stat, independent din 1991, trăiesc și macedo-români, în special aromâni, dar
și puțini megleno-români (în zona localității Gevgelija, la granița cu Grecia). Conform
recensământului din 1991, la nivelul republicii era consemnată o pondere de 2,3% a macedo-
românilor, la o populație totală de circa 2 milioane de locuitori, dintre care 2/3 macedoneni
slavi, albanezi 1/5, turci 4,5%, sârbi 2,4% etc. Cele mai mari comunități aromâne viețuiesc în
orașele Skoplje (capitala), Știp, Bitola și Krușevo (1/10 din populație), din vestul statului
macedonean.
Macedo-românii sunt recunoscuți, sub numele de vlahi, ca minoritate națională, fiind
menționați inclusiv în Constituție, iar luptătorul aromân Pitu Guli, ucis de otomani în timpul
revoltelor din 1903, este omagiat în textul imnului de stat. Cadrul legal le conferă dreptul la
reprezentare parlamentară, existând chiar două partide (Uniunea Democratică a Vlahilor și
Partidul Vlahilor), dintre care însă niciunul nu a dobândit mandate în Parlament prin forțe
proprii. În școală, ei pot studia dialectul matern, în cadrul a două ore săptămânal, după
manuale specifice, cu un alfabet propriu, bazat pe grafia latină, dar diferit de cel românesc
modern (ex: redarea sunetului ș prin grupul de litere sh, ca în albaneză, după model englez).
Există emisiuni radio-tv în dialectul aromân, dar mai puține publicații periodice, din motive
financiare.
Printre macedo-românii de aici predomină ideea că ei ar fi urmașii romanizați ai
macedonenilor antici, reprezentând, deci, un popor distinct de români, în pofida latinității
comune.
III. Aromânii din Albania
1. Cadrul politic
Regimul comunist din Albania (Republica Populară Albania, între 11 ianuarie 1946 și
27 decembrie 1976, apoi Republica Populară Socialistă Albania, până în martie 1991) s-a
caracterizat printr-un grad înalt de dogmatism, izolaționism, violență și nepotism, fără egal în
Europa. Astfel, statul comunist albanez nu a recunoscut niciun drept specific minorităților
naționale, iar în 1967 a suprimat libertatea religioasă. După 1991, evoluția în sens

2
occidentalizant (implementarea pluralismului politic, a mecanismelor democratice, a
legalității și a economiei de piață) a fost/este frânată de către un complex de factori, printre
care sechelele regimului comunist, dar mai ales persistența solidarităților și a conflictelor
regionale, locale și de clan, rata ridicată a criminalității, corupția endemică și nivelul
economic foarte scăzut, pentru standardele europene contemporane.
2. Date demografice
Aromânii din Albania, vorbitori ai sub-dialectului fărșerot, se auto-desemnează cu
termenul de rămăni. Recensămintele din anii 1950 și 1955 consemnau existența lor, în număr
de 2.381, respectiv, 4.200, pentru ca, în anul 2011, să fie recenzați 8.266 de aromâni (vlasi),
cei mai mulți în orașele Korҫe (2.677) și Fier (1.553). Estimări neoficiale indică până la
300.000 de cetățeni albanezi de origine aromână (1/10 din populația totală a țării).
3. Statut
După căderea dictaturii comuniste, au primit, inițial, statutul de minoritate culturală,
ceea ce le-a conferit mai puține drepturi decât grecilor, macedonenilor slavi și
muntenegrenilor, recunoscuți ca minorități naționale. În localitatea Divjaka au luat ființă și
funcționează, cu sprijinul statului român, o școală și o grădiniță, unde circa 60 de copii învață
atât dialectul aromân, cât și limba română literară. Singura biserică unde se slujește în limba
română (dialectul aromân) se află în orașul Korҫe, are hramul Schimbarea la Față și
funcționează cu sprijinul Patriarhiei Române. De asemenea, au luat ființă mai multe
organizații aromâne, care militează pentru drepturi politice, culturale, educaționale și
religioase, în cadrul statului albanez. La 13 octombrie 2017, Parlamentul Republicii Albania,
la cererea Uniunii Europene, a adoptat un proiect de lege privind minoritățile etnice, aromânii
fiind, astfel, recunoscuți, în sfârșit, ca minoritate națională.
IV. Macedo-românii din Grecia
Ultima lor menționare ca etnie distinctă la un recensământ oficial datează din anul
1951, când sunt consemnați în număr de 39.885. În prezent, diverse surse vehiculează cifre
sumative cuprinse între 20.000 și 200.000.de persoane, considerate, oficial, greci vlahofoni,
întrucât statul grec nu recunoaște existența minorităților naționale. Mai mult, Republica Elenă
face propagandă inclusiv printre aromânii din Albania, Macedonia ex-iugoslavă și Bulgaria,
spre a-i determina să se declare etnici greci. Autoritățile grecești acționează împotriva
specificului etno-lingvistic macedo-român, manifestând o anumită toleranță față de unele
tradiții folclorice aromâne și megleno-române. În general, macedo-românii din Grecia se
consideră parte integrantă a națiunii elene moderne și se mândresc cu aportul unor consângeni
la afirmarea acesteia, rămânând însă atașați, în grade variabile, graiurilor și tradițiilor
folclorice proprii.
V. Românii din Bulgaria
În Bulgaria, marea majoritate a cetățenilor de origine etnică și limbă maternă română
trăiesc în NV. țării, în așa-numitul Timoc bulgăresc (zona Vidin-Vrața-Plevna), la care am
putea adăuga un mic grup de aromâni, din zona Macedoniei bulgare (munții Rila-Pirin). La
recensământul din anul 2001, au fost consemnați oficial numai 1.088 de etnici români
și10.556 de vorbitori ai limbii române. O treime dintre aceștia din urmă sunt localizați în zona
orașului-port Varna, fiind, probabil, țigani rudari românofoni. Conform unor estimări
neoficiale, în Timocul bulgăresc trăiesc circa 100.000 de etnici români, care formează
majorități absolute în 32 de localități.
Constituția Bulgariei interzice formarea de partide politice pe baze etnice sau
religioase. Totuși, minoritatea turco-musulmană (circa 8-10% din populația țării) s-a organizat
politic, încă din 1990, în cadrul unui partid intitulat, în mod neutru, Mișcarea pentru Drepturi
și Libertăți, prezent permanent în Parlament și, adesea, în diverse coaliții guvernamentale.
Mult mai puțin numeroși, românii din Bulgaria sunt recunoscuți doar ca grup etnic, și nu
minoritate națională. În anul 1991, la Vidin, s-a format Asociația Vlahilor din Bulgaria, a

3
cărei înscriere oficială a fost un timp blocată de către judecătoria din oraș. Ulterior,
organizația amintită a fost legalizată, reușind să-și deschidă 24 de filiale și să editeze o
publicație bilingvă cu apariții ocazionale, Timpul. Treptat, au apărut și alte asociații ale
românilor din Bulgaria, care organizează inclusiv cursuri de limba română literară (scris și
citit), pentru copii și nu numai. În ultimii ani, foarte activă a fost Uniunea Etnicilor Români
din Bulgaria, al cărei președinte-fondator, medicul Ivo Gheorghiev din Vidin, a solicitat, în
luna mai 2017, azil politic în România, invocând o serie amenințări și persecuții din partea
autorităților bulgare.
VI. Istro-românii (Peninsula Istria, Republica Croația)
Dialectul istro-român, deși sud-dunărean, se aseamănă mai mult cu cel daco-român
(mai ales cu sub-dialectele sale vestice), decât cu dialectele aromân și megleno-român, fiind
puternic influențat de limba croată și, într-o măsură mai redusă, de limba italiană. Numărul
istro-românilor este extrem de mic (practic, vreo câteva sute de persoane), ei fiind considerați
cel mai puțin numeros grup etnic din Europa zilelor noastre. Istro-românii își spun rumeri și
trăiesc în două enclave, anume în satul Žejani (pronunție Jeiani), respectiv în șase sate de pe
valea râului Boljunčica (Boliuncița), dintre care cel mai important este Šušnevica (Șușnevița),
unde, în perioada 1921-1925, a funcționat, pentru sigura dată în istorie, o școală primară istro-
română, datorită strădaniei lui Andrei Glavina (n. 1881-d. 1925). Recunoscuți oficial ca
minoritate, istro-românii reprezintă, practic, doar un obiect de studiu pentru istorici, lingviști
și etnografi, dialectul lor fiind inclus de către UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru
Educație, Știință și Cultură), pe lista idiomurilor aflate pe cale de dispariție.