Românii din Banatul de Vest, Maramureşul de Nord şi Ungaria în perioada

interbelică

Noţiuni introductive. Prin Tratatul încheiat la 4/17 august 1916 de către România cu
Puterile Antantei (Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Italia), statului român i s-a promis sprijin
pentru obţinerea Transilvaniei, a Banatului întreg, a unei părţi din Crişana, inclusiv oraşul
Debreţin, precum şi a treimii sudice, din stânga Tisei, a Maramureşului. Rezoluţia Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, făcea referire
explicită la dreptul românilor asupra întregului Banat, iar la Adunare participaseră şi
reprezentanţi ai românilor din Maramureşul de Nord. Totuşi, în iunie 1919, Consiliul Suprem
Aliat a trasat liniile de demarcaţie dintre România şi Ungaria, respectiv între România şi
statul iugoslav, lăsând zonele Debreţin şi Seghedin Ungariei, iar treimea vestică a Banatului,
Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 3 octombrie 1929, Iugoslavia).În primăvara
anului 1920, sub guvernarea lui Alexandru Averescu, trupele române
s-au retras din Maramureșul de Nord, lăsând această zonă sub controlul Cehoslovaciei.
Liniile de demarcaţie între România, pe de o parte, şi Ungaria, Cehoslovacia şi statul
iugoslav, pe de alta, au fost recunoscute ca graniţe politice prin Tratatul de la Trianon, din 4
iunie 1920.
I. Banatul de Vest, 9.300 kmp., 1/3 din Banatul istoric, cuprins între Dunăre, Tisa şi
Mureş.
Date etno-demografice
Conform recensământului ungar din 1910, populaţia viitorului Banat iugoslav era de
572.000 de locuitori, dintre care sârbo-croaţi 236.000 sau 42%, germani (şvabi) 129.300 sau
22,6%, maghiari 100.000 sau 16,7%, români 76.000 sau 13,3%. Recensământul sârbesc din
1921 consemna un total de 562.000 de locuitori, dintre care sârbo-croaţi 240.000 sau 42,7%,
germani 127.000 sau 22,5%, maghiari 98.000 sau 17,5%, români 68.000 sau 12,1%.
Diplomatul Vasile Stoica (1889-1959), originar din Avrig, care vorbea zece limbi
străine şi înțelegea alte patru, identifica trei zone distincte în cadrul Banatului de Vest, în
funcţie de răspândirea elementului românesc.
Prima zonă: Vârşeţ - Biserica Albă, cca 2.000 kmp, incluzând 21 de comune majoritar
româneşti, 17 majoritar sârbeşti, şase germane, două maghiare şi două cu majorităţi de altă
etnie. În 1910, această zonă avea 139.000 de locuitori, dintre care 43.000 români sau 31%,
41.500 sârbo-croaţi sau 29,9%, 33.400 germani sau 24%, 12.300 maghiari sau 8,8%, iar alte
etnii 6,3%. Din totalul populaţiei rurale, numărând cca 100.000 de suflete, românii
reprezentau 40,3%, sârbo-croaţii 30,9%, germanii13,8%, iar maghiarii 7,3%.
A doua zonă includea şapte comune cu puternică majoritate românească, cea mai
importantă fiind comuna Uzdin, cu peste 5.000 de locuitori. Pe ansamblul acestei zone,
românii erau pe locul al treilea, după germani şi sârbi.
A treia zonă conţinea foarte puţini români, şi aceia dispersaţi.
La 24 noiembrie 1923, a fost încheiat, la Belgrad, un acord bilateral privind
rectificarea frontierei româno-iugoslave, aplicat la 16 aprilie 1924. În urma acestui act,
orăşelul Jimbolia, comuna Beba Veche și insula Ada-Kaleh au intrat în componenţa statului
român, care a cedat în schimb câteva comune, populate în majoritate de etnici sârbi.
În perioada 1921-1930, au părăsit Banatul sârbesc cca 1.300 de etnici români,
recensământul iugoslav din 1931 consemnând în provincie un total de 63.372 de români.
Partidul Român din Alibunar (Fântâna lui Ali). După tratative eşuate cu Partidul
Democrat Independent şi cu Partidul Radical Sârb, fruntaşii românilor din Banatul de Vest au
hotărât, la începutul anului 1923, să formeze un partid politic propriu. Acesta (Partidul
Român) a luat fiinţă la 10 februarie 1923, avându-l ca preşedinte pe Aurel Novac şi ca
vicepreşedinte pe Traian Oprea, protopopul de Vârşeţ. La alegerile din martie 1923, partidul

1
obţine 7.070 de voturi sau 0,3% şi un mandat de deputat, prin Ion Jianu. La următoarele
alegeri parlamentare, din februarie 1925, Partidul Român nu depune candidaturi, iar
conducerea sa este preluată de către preotul Teodor Petrică (1888-1953). La alegerile din 11
septembrie 1927, Partidul depune candidaturi, dar nu obţine decât 4.654 de voturi (0,2%) şi
nu mai accede în Parlament.
Perioada 1929-1933 este una dificilă pentru românii din Banatul sârbesc, pe de o parte
din cauza Marii Crize Economice, pe de altă parte , din cauza tendinţelor autorităţilor de la
Belgrad de a crea o „naţiune iugoslavă unică”. După 1935, intervine o relativă ameliorare.
Situaţia şcolară (1914-1941). În anul 1914, în zonă existau 42 de şcoli româneşti, cu
107 cadre didactice. Între anii 1919 şi 1933, numărul şcolilor scade la 26, iar cel al cadrelor
didactice, la 36. În anul 1933, după un memoriu-protest iniţiat de Traian Oprea, a fost
încheiată o convenţie şcolară româno-iugoslavă, având ca obiect şcolile româneşti din Banatul
iugoslav, respectiv şcolile iugoslave din Banatul românesc. Şcolile primare româneşti din
Banatul sârbesc au fost declarate şcoli publice (de stat), cu limba de predare româna, a fost
reglementată posibilitatea înfiinţării de noi şcoli româneşti şi a fost acceptată venirea de cadre
didactice din România. Ca efect al acestui acord, în anul şcolar 1935-1936 a fost atins
numărul maxim de elevi în şcolile româneşti din Banatul iugoslav, 6.286. Dintre cadrele
didactice, s-a remarcat învăţătorul Nicolae Bocșan (1899-1957), devenit ulterior primul
regizor al Teatrului Românesc Profesionist din Vârşeţ.
Asociaţia Studenţilor Români din statul iugoslav. A fost înfiinţată în 1923, la
sugestia matematicianului Traian Lalescu. Acesta, împreună cu Alexandru Butoarcă şi Ştefan
Ardeleanu, a elaborat statutul Asociaţiei, după modelul asociaţiei similare din Viena. Tot în
anul 1923, au avut loc adunările de la Sân Mihai (5 august), Coştei (2 septembrie) şi
Nicodim (9 septembrie), însă statutul nu a fost aprobat de autorităţile sârbeşti. O nouă etapă
de încercări a debutat după reuniunea din 24 iunie 1932, din casa lui Ilie Selea din Uzdin.
Viaţa religioasă. În 1919, românii din Banatul sârbesc erau organizaţi, din punct de
vedere bisericesc, în trei protopopiate: cel de la Vârşeţ, condus de Traian Oprea, protopop din
1906, cel de la Pančevo (Panciova), avându-l în frunte pe Ioan Murgu, şi cel de la Sarcia,
condus de Gherasim Andru. La scurt timp după împărţirea Banatului, unii preoţi influenţi,
cunoscuţi ca fruntaşi ai mişcării naţionale româneşti, au plecat în România (Avram Corcea din
Coştei şi Ioanichie Neagoe din Petrovăsâla). În anul 1924, numărul preoţilor ortodocşi români
era de 42, iar până în 1934 avea să crească la 51.
Perioada 1935-1936.Guvernul lui Milan Stojadinović adoptă o atitudine mai tolerantă
faţă de ne-sârbii din Iugoslavia. În aceste condiţii, ia fiinţă Comitetul Central Român,
succesor al Partidului Român, la 5 mai 1935, sub conducerea lui Alexandru Butoarcă. La 23
mai, această grupare se reuneşte la Alibunar şi lansează publicaţia „Nădejdea”. La alegerile
din vară, Alexandru Butoarcă devine senator.
Comitetul Central Român va intra în conflict cu o altă grupare a etnicilor români,
reprezentată mai ales de preoţi, având drept centru Vârşeţul, unde vor fi desfăşurate două
reuniuni: la 2 octombrie 1935 şi 2 martie 1936. La 19 martie 1936, din iniţiativa preoţilor Ioan
Milă şi Lazăr Cârdu, ia fiinţă Asociaţia pentru Cultura Poporului Român din Iugoslavia,
numită ASTRA.

II. Maramureşul de Nord

Repere istorice privind Maramureșul
- vatră de etnogeneză românească;
- un nucleu de rezistenţă în faţa regatului medieval maghiar;
- locul de unde pleacă Dragoş şi Bogdan spre Moldova, în secolul XIV;
- pe la 1400, începe o imigraţie ruteană spre Maramureş, care duce la slavizarea
zonelor de la nord de Tisa;

2
- în 1538 intră în componenţa Voievodatului Transilvaniei, iar în 1646, în orașul
Munkács, la nord de Tisa, ia fiinţă o episcopie greco-catolică, la care aderă marea
majoritate a românilor și a rutenilor din Maramureș, inițial ortodocși;
- imediat după 1700 se instaurează stăpânirea Imperiului Habsburgic, iar în 1867,
când Austria se transformă în Austro-Ungaria, trece sub administraţie maghiară;
- la 4 iunie 1920, Maramureşul de Nord (circa 6.800 kmp.) revine Cehoslovaciei,
prin Tratatul de la Trianon.
Situația românilor nord-maramureșeni în anii interbelici
La recensământul din 15 februarie 1921, în zonă au fost consemnaţi 53.515 etnici
români. Alte statistici indicau între 11.000 şi 20.000 de etnici români. În anul 1922, a
fost aplicată o rectificare de frontieră,convenită încă din 1921: Cehoslovacia a cedat
României opt comune, totalizând 175 kmp (17.500 ha), cu 10.500 locuitori, dintre care
7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei trei comune, totalizând 60 kmp, cu
3.112 locuitori, dintre care numai şase erau etnici români.
Localităţi româneşti rămase în componența Cehoslovaciei: Apşa de Sus, Apşa de
Jos, Apşa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Trebuşeni (centrul geografic al Europei) şi
Peri (centru cultural-ecleziastic medieval românesc).
Cehoslovacia interbelică era o ţară dezvoltată, cu un sistem democratic funcţional
şi cu drepturi largi pentru minorităţi. Graniţa dintre România şi Cehoslovacia era uşor
de trecut pentru proprietarii de pământ de acolo. În zonă au funcţionat două şcoli
primare, întreţinute pe bază de reciprocitate de către statul cehoslovac, cu patru
învăţători români şi circa 250 de elevi. Alţi 400 de elevi români învăţau în şcoli mixte
ruteano-române. Existau şapte biserici româneşti, dintre care şase erau greco-catolice,
iar una era ortodoxă.

III. Românii din Ungaria interbelică.

Situaţii numerice.
Surse naţionaliste române interbelice invocau între 100.000 şi 250.000 de etnici
români rămaşi în Ungaria, după 1918-1920. Estimări mai realiste indicau câteva zeci
de mii, inclusiv 3.000 locuind în Budapesta. Conform statisticilor oficiale maghiare,
numărul românilor din Ungaria interbelică era de 26.000 în 1910, 23.700 în 1920,
16.221 în 1930 şi 15.571 în 1936.Localităţi cu populaţie românească semnificativă:
Citighaza, cu 3.000 locuitori, Micherechi, cu circa 2.000, Batanya, 1.700, Gyula
(oraş), 1.530, Gyula (comună), 1.450, Cenadul Unguresc, 1.400 și Apateul Unguresc,
956.
Atitudinea Ungariei interbelice faţă de minorităţi.
Prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Ungaria şi-a luat o serie de
angajamente privind respectarea drepturilor minorităţilor, însă în opinia publică a fost
propagată ideea că Ungaria din perioada 1867-1918 fusese prea tolerantă cu ne-
maghiarii: români, slovaci, sârbi ş.a. Pe acest fond, în 1922 a fost introdus principiul
numerus clausus, adică prezenţa minorităţilor în structurile statului proporţional cu
ponderea lor procentuală în cadrul populației. Legea din 29 februarie 1924, care
prevedea dreptul minorităţilor de a-şi folosi limba maternă în şcoală şi administraţie,
nu s-a aplicat. Mai mult, funcţionarii erau obligaţi să-şi maghiarizeze numele, iar
politica de impozitare era inechitabilă etnic. În anul 1930, existau 20 de parohii
ortodoxe, dintre care 14 neocupate. Din 34 de şcoli confesionale româneşti, câte
fuseseră consemnate în 1914, în 1930 mai funcţionau numai 9, iar în 1940, doar 4.