Românii balcanici până la Al Doilea Război Mondial

Românitatea balcanică include, în număr mai mare sau mai mic, vorbitori ai tuturor
celor patru dialecte ale limbii române: daco-români, aromâni, megleno-români şi istro-români.
Dialectul megleno-român se aseamănă cu cel aromân, iar dialectul istro-român este mai
apropiat de dialectul daco-român.
I. Macedo-românii (aromânii și megleno-românii). Spaţiul lor etnic originar include
Macedonia istorică şi zonele adiacente, anume: Albania, Kosovo, sud-estul Serbiei, Thessalia,
Epir şi Etolia (provincii greceşti). Aromânii sunt mai numeroşi decât megleno-românii, iar
dialectul aromân include trei sub-dialecte principale: pindean, grămostean şi fărşerot.
Vorbitorii primelor două sub-dialecte îşi zic armâni, iar fărşeroţii îşi zic rămâni.
Perioada stăpânirii otomane sau turcocraţia a însemnat o epocă fastă pentru macedo-
români, care au beneficiat de imunităţi şi privilegii, dar mai ales de posibilitatea de a
desfăşura activităţi păstoreşti și comerciale într-un spaţiu nedivizat de vămi interne.
În secolul al XVIII-lea, o deosebită înflorire, din punct de vedere economic şi cultural,
a cunoscut oraşul aromân Moscopole, situat în sudul Albaniei de azi. În urma creşterii puterii
unor conducători provinciali otomani şi a atacurilor iniţiate de aceştia, în special cele din 1769
şi 1787, vestitul oraş a fost distrus, locuitorii săi plecând în pribegie. Dintre urmaşii
aromânilor moscopoleni refugiaţi în Imperiul Habsburgic, pot fi amintiţi mitropolitul Andrei
Şaguna, avocatul filantrop Emanoil Gojdu, dar şi înaintaşii poeţilor transilvăneni Octavian
Goga şi Lucian Blaga.
Modernitatea economică şi politică a adus cu sine o serie de mari probleme pentru
macedo-români. Pe de o parte, revoluţia industrială, pe de alta, proliferarea naţionalismelor
balcanice, expansioniste, exclusiviste şi asimilatoare (grec, sârb, bulgar), au dat lovituri grele
modului de viaţă tradiţional macedo-român. În aceste condiţii, o parte dintre macedo-români
şi-au îndreptat atenţia spre tânărul stat naţional român, creat în deceniul 1856-1866.
În România s-au stabilit Dimitrie Bolintineanu, aromân după tată, Apostol Mărgărit,
Ioan D. Caragiani, Costa Belimace (cel care a compus imnul aromânilor, Dimândarea
părintească), precum şi familiile Djuvara, Capşa, Minovici și Polizu. Alţi macedo-români au
ales să promoveze sau au trebuit să-şi însuşească identitățile și ideologiile naţionale și
naţionaliste balcanice, mai ales cea greacă.
Afinităţile cu albanezii şi poziţia geopolitică oarecum asemănătoare a făcut posibile, la
cumpăna secolelor XIX-XX, apariţia şi vehicularea ideii unui stat confederat albanezo-
aromân, cu o suprafaţă dublă faţă de cea a Albaniei de azi. S-au mai vehiculat idei şi proiecte
în sensul federalizării Macedoniei istorice.
După cele două războaie balcanice (1912-1913), teritoriile locuite de macedo-români
au fost atribuite Greciei, Serbiei, Bulgariei şi statului albanez independent, conform Tratatului
de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913. Prin mai multe scrisori-anexe la acest Tratat,
statele balcanice se angajau să respecte drepturile macedo-românilor, inclusiv autonomia lor
şcolară şi bisericească.
I.1 Macedo-românii din Macedonia sârbească (1913-1941). Macedonia
sârbească,ulterior iugoslavă, corespunde cu actuala Republica Macedonia de Nord. Macedo-
românii locuiau mai ales în partea de vest, fiind majoritari în comunele Gopes, Molovişte,
Nijopole, Gorna Bieliţa, Dolna Bielița, Magarevo, Kruşova, Gevgelia (megleno-români, în
această localitate) şi având o pondere importantă în oraşele Bitolia, Ohrid, Struga şi Prilep.
Numărul lor total era de câteva zeci de mii.
În anul 1914, ei dispuneau de 32 de şcoli primare româneşti, zece biserici, un liceu şi o
şcoală profesională de fete. După Primul Război Mondial, acestea au fost închise, autorităţile
de la Belgrad invocând ca pretext nerespectarea de către România a unor clauze secrete,

1
complementare Tratatului de la Bucureşti, anume faptul că, în timpul primei conflagraţii
mondiale, România nu sărise în ajutorul Serbiei, în toamna anului 1915, când aceasta fusese
atacată de Bulgaria. Situaţia economică a acestor români era în general bună. În anii
interbelici, unii dintre ei au fost colonizaţi în Cadrilater (Dobrogea de Sud).

I. 2 Macedo-românii din Grecia(Macedonia Egeeană etc).Aceştia erau divizaţi între

grecomani şi românizanţi. Numărul lor total este evaluat în mod contradictoriu de către
diferite surse. Astfel, recensământul oficial grec din 1928 indica un număr de 20.000, iar alte
surse vorbeau despre 100.000-300.000 de macedo-români. În anul 1941, diplomatul V. Stoica
aprecia că pe teritoriul Greciei trăiau circa 160.000 de macedo-români, dintre care 50.000 se
considerau greci. Macedo-românii trăiau în regiunile Veria, Vodena, Meglenia, Seres,
Salonic, Florina, Grebena, Vlaho-Livadia, Avdela, Gramostea.
La sfârşitul lui 1917, în contextul Primului Război Mondial şi în condiţiile crizei
politice profunde din Grecia, aromânii din zona Pindului au proclamat o entitate politică
proprie, cu centrul la Samarina, sub protecţie militară italiană.Prin Tratatul de la Laussane, din
24 iulie 1923, au fost anulate clauzele Tratatului de la Sèvres (10 august 1920), inclusiv
drepturile acordate aromânilor din Pind, și s-a convenit asupra unui schimb de populaţie între
Grecia şi Turcia. În consecinţă, numeroşi greci provenind din Anatolia au fost aşezaţi de statul
elen în Macedonia şi Tracia, îngreunând situaţia minorităţilor de aici. În aceste condiţii,
fruntaşii aromâni orientaţi spre ţara noastră s-au reunit, în anul 1924, în două Congrese, la
Veria, luând hotărârea să înceapă emigrarea spre România (Cadrilater).
În anii interbelici, şcolile româneşti erau tolerate de către statul grec, dar diplomele nu
erau recunoscute, absolvenţii fiind consideraţi analfabeţi (agramatoi). Dacă în anul 1913
funcţionau două şcoli comerciale, 31 de şcoli primare de băieţi şi 10 şcoli primare de fete, în
1930 mai funcţionau doar 26 de şcoli româneşti (primare), unde activau 65 de profesori.
Numărul bisericilor româneşti a scăzut la mai puţin de jumătate (12, în 1930), cu 13 preoţi.
I.3 Macedo-românii din Albania interbelică.Aveau o situaţie materială relativ bună.
Numărul lor cunoaşte evaluări diferite, între 40.000 şi 100.000, fiind răspândiţi mai mult în
sudul Albaniei. Centre mai importante: Korҫë, Berat, Fieri, Elbasan, Kavaja, Dürrës, Tirana,
Përmeti, Pogradec, Shkodër, Vlorë, Gjirokastër.Un sfert dintre români erau orăşeni, iar o
treime agricultori, locuind în şesuri. Doar o parte dintre ei aveau pământ, restul fiind proletari
agricoli. Munteni erau circa 1/5, iar restul, nomazi.
Statul albanez interbelic nu a respectat drepturile macedo-românilor, invocând
pericolul grecesc. Şcoli româneşti nu au funcţionat decât în câteva comune din Albania
interbelică, şi doar intermitent, după ce, până în 1913, aici existaseră 15 şcoli primare. Au
funcționat şi şapte biserici, închise în timpul războiului.
Din localitatea albaneză Fraşari (Frashëri) a plecat, în toamna anului 1925, un grup de
aromâni, care a întemeiat o aşezare omonimă în județul Durostor, din Cadrilater.
I. 4 Aromânii din Bulgaria. Erau un grup mai mic, între 15 şi 30.000, sau câteva mii,
după V. Stoica. În urma unor măsuri spoliatoare, mulţi dintre ei renunţă la păstorit şi trec la
ocupaţii urbane sau pleacă în România.

II. Românii din Timoc. Ei provin din populaţia tracă locală romanizată şi din cetăţeni
romani evacuaţi de la nordul Dunării de către împăratul Aurelian. Blocul romanic de aici nu a
putut fi dislocat de marea migraţie slavă din secolele VI-VII, românii din aceste locuri fiind
atestaţi documentar în 1189 (de la Cruciada a Treia). Sub stăpânirea otomană, beneficiază de
privilegii şi imunităţi.
În 1833, Timocul de Vest (cca 11.000 kmp.) trece sub stăpânirea Serbiei autonome
(din 1878, stat independent), iar Timocul de Est (4.000 kmp.) rămâne sub stăpânire otomană

2
până în 1878, când ia fiinţă Principatul Autonom al Bulgariei (din 1908,Regatul Bulgariei,
stat independent).

II. 1 Românii din Timocul sârbesc (Timocul de Vest).

Menţiuni oficiale : 1846 - 77.215

1859 - 122.595
1866 - 127.326
1884 – 149.727
1890 – 143.684
1892 – 159.510
1900 – 122.492
Se pot observa oscilații neverosimile, care trădează tendinţa de micşorare artificială a
numărului lor în statisticile oficiale sârbești.
După 1900, Miloslav Bogdanovici şi Athanasie C. Popovici, sprijiniţi de Onisifor
Ghibu, V. Pârvan şi N. Iorga, adresează memorii guvernului român şi Ligii Culturale a
Românilor de Pretutindeni, evidenţiind lipsa totală de drepturi naţionale a acestor români.
La începutul Primului Război Mondial, Puterile Centrale promit României această
zonă, apoi se angajează s-o ofere Bulgariei. În ianuarie 1918, în condiţiile ocupaţiei germane
din Serbia, Athanasie C. Popovici lansează un manifest pentru autodeterminarea românilor
timoceni şi chiar unirea cu România, idei reiterate într-un memoriu elaborat la finele lui 1918
şi trimis Conferinţei de Pace de la Paris. La aceeaşi Conferinţă, Ionel Brătianu invocă situaţia
românilor timoceni, ca pe un contra-argument în disputa privind Banatul. În urma Tratatului
de Pace cu Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 nov.1919), nouă comune din Timocul de Est,
locuite în mare parte de etnici români, au fost cedate statului iugoslav.
Conform recensământului iugoslav din 1921, românii vest-timoceni locuiau în
districtele Krajna (61.604), Požarevac (43.372), Timok (33.847) şi, în număr mai mic, în
districtul Morava (8,3% din populaţie).
II. 2 Românii din Timocul bulgar (Timocul de Vest).Teritoriul s-a aflat până în
1877-1878 sub stăpânire otomană.
În anul 1863, preotul greco-catolic Samoil Dracsin (etnic român, originar din
Banatul de Vest) încearcă să-i convertească la această confesiune, pentru a-i proteja de
asimilare din partea bulgarilor. În anul 1878, diplomaţia rusă evocă posibilitatea anexării
regiunii la România, în schimbul Basarabiei de Sud, însă Austro-Ungaria și Serbia se opun.
Date din recensăminte: 1905 - 75.776
1910 - 79.000
1920 - 57.000
1924 - 92.000
1926 - 69.000
1934 - 16.500
1938 - 75.000
Încercări de organizare culturală a acestor români, în vederea dobândirii de drepturi
naţionale elementare, au fost întreprinse în anii 1920 de către avocatul Florea Ionov din Vidin
şi în anii 1930 de către Chiril Florescu (Kiril Țvetkov). În 1926, Societăţile Timocul şi Dacia
aureliană, ale studenţilor timoceni din România, au înaintat în acest sens o petiţie la
Societatea Naţiunilor, iar în perioada 1933-1938, diplomaţii români, în cursul unor tratative
româno-bulgare, au făcut propuneri pentru drepturile românilor timoceni, în schimbul lărgirii
drepturilor bulgarilor din Cadrilater.