Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii
oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să
fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul
de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a
fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.
Zoe Dumitrescu Buşulenga
Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia,
Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun,
bolnav de sifilis şi alcoolic.
Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate
excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în
care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională,
un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.
Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul
României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile
asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au
renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.
Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos
dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele
unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi
promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum,
vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de
reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”
Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat:
„Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru,
trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
Așa s-a sfârșit Domnul Limbii și Culturii Române... marele român Mihai Eminescu.
Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar
câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a
şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat
şi la scurt timp a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă. Într-unul din buzunare se afla
un mic carneţel. Pe acesta erau scrise... poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de
moarte.
"Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Sursa unimedia.info