Alexandra Diaconu

Master, an I
Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

Valenţe literare ale textului publicistic

Tema nr. 5

Comentariul articolului „Bine ai venit, Herta. Şi bine ai plecat”

Alina Mungiu Pippidi

„Băieţandrul cu svastică pe guler a fost tatăl Hertei Müller, Josef. Priveşte fix
din fotografia în uniformă, unul din miile de tineri germani din România
recrutaţi de SS, ca şi personajul interpretat de Anthony Quinn în „Ora 25" a lui
Virgil Gheorghiu. În jur, fotografii cu noroaiele din satul bănăţean şi un film în
care e sacrificat porcul de Crăciun prin metoda tradiţională. Cum scrie şi
informatorul Voicu, autorul primei recenzii - nepublicate - a întâiului volum de
proză al Hertei Müller, nici urmă de vreun element pozitiv sau optimist, o
comunitate decăzută şi amorală, cinci sute de case pierdute în glod, golindu-se
treptat de locuitori - căci suflet, ca întreaga lume-rurală românească, nu par
să fi avut vreodată -, doar unsprezece şcolari la patru învăţători în 1982, anul
din care datează raportul către Securitate. Acesta, frumos înrămat, e afişat
alături de proba maşinii de scris pentru poliţie, carnetul de partid al lui Richard
Wagner, fostul ei bărbat, şi fotografia tatălui în expoziţia „Strălucirea rece a
vieţii" (traducerea mea liberă) de la Literatur Haus din Berlin. Intrarea - 5
euro. Şi sâmbătă seară, când am intrat eu, mai erau trei oameni.
Nu ştiu cât a fost intrarea la Ateneu pentru întâlnirea românească cu Herta,
unde lumea a dat năvală, dar cred că impresia de autenticitate cu care am
plecat eu din Fasanen Strasse nu se poate compara cu experienţa mondenă de
la Ateneu, asemuită de protagonista ei cu un circ. Pe lângă porcul tăiat şi ediţia
omagială a ziarelor de limbă germană româneşti din 26 ianuarie 1989, ultima
aniversare a lui Ceauşescu, am văzut lista de acte necesare pentru obţinerea
unui paşaport în RSR în anii '80: 22 cu totul, ultimul fiind o declaraţie pe
proprie răspundere că nu ai decoraţii (n-am avut paşaport sub comunism, aşa
că nu ştiam). Figura care se desprinde a Hertei nu e a unei biografii
extraordinare, dimpotrivă, e de o extremă banalitate şi sărăcie. Drumul ţărăncii
Herta spre Premiul Nobel e cenuşiu, deprimant, lipsit de alte evenimente decât
despărţiri de prieteni căzuţi, plecaţi şi, mai nou, demascaţi, strălucirea e doar
la sfârşit, iar atunci are efectul unui reflector aprins într-o colibă ţărănească:
vezi toate pânzele de păianjen.
O viaţă tristă, pe care o intoleranţă morală crescândă, aplicată de la propria
familie la românii cu care a avut de-a face, nu a făcut-o mai veselă. O sinteză la
scară personală a dramei comunităţii germane din România, care şi-a lăsat
bisericile goale printr-un exod în masă în 1990, pentru a merge într-o ţară care
nu fusese niciodată patria lor. Când eram copil
am avut ani de zile prieteni şvabi şi saşi. Ei erau chiriaşii bunicii mele în casa
Constantin Stere de la Iaşi, unde o aripă întreagă, cea mai ruinată, era ocupată
de studenţii la germană-română, acelaşi profil urmat şi de Herta. Bunica mea
avea nevoie de banii de chirie pentru a reconstrui, treptat, marea casă,
cumpărată cu bijuteriile cu care fugise din Basarabia şi parţial distrusă în
bombardamente. În anii '70, de când datează amintirile mele, plecarea
chiriaşilor băgaţi cu forţa de stat deschisese drumul studenţilor germani, o
trupă şaizecioptistă cu chitare reci şi motociclete, părând rupţi din Occident.
Securistul cartierului venea periodic să se intereseze ce face celula germană la
noi în casă şi bunică-mea se jura că învaţă toată ziua şi nu ameninţă regimul
comunist. Ultimul dintre aceştia s-a întors din California cu vreo doi ani înainte
de moartea ei, în 2007, a urcat în observatorul astronomic în a cărui mansardă
locuise şi a plâns.
Vă daţi seama că oamenii ăştia nu au trăit în România, în fond, decât maximum
70 de ani, din 1918 până în 1989? De ce tot îi dăm cu patria pe lângă ei, nu se
ştie. Prima dată când am fost într-o dezbatere cu Richard Wagner ne-am certat,
de altfel. Era la Paris, în 1992, şi m-am răţoit la minoritarul german care se
văita că bunicii lui au trebuit să înveţe româneşte, l-am întrebat în ce alt stat ar
fi fost scutiţi de această obligaţie. Azi însă am mustrări de conştiinţă şi îmi spun
că, într-adevăr, pentru doar 70 de ani nu a meritat. Oricum Herta a fost sărită
din istoria literaturii noastre, că deh, nu scrie în română. România mare şi apoi
comunismul au lichidat practic această cultură minoritară - oricum am da-o,
drama e teribilă, mai mare decât a noastră. Şi de asta a scrie ca Mircea
Cărtărescu despre Herta, că, în fond, e nedreaptă când ne ceartă pentru lipsa
noastră de demnitate sub comunism, românii având toţi meritul de a fi
supravieţuit regimului, e greşit.
Numai supravieţuirea nu a mai fost considerată un act de anticomunism până
acum. Sau compararea prietenului Hertei, poetul Pastior, despre a cărui
experienţă în lagăr vezi mult în expoziţia germană, cu Sorin Antohi - o gafă pur
şi simplu. Nici un deţinut politic care a semnat un angajament sub presiune nu
poate fi comparat cu cine a făcut asta în anii '80, la 20 de ani după ce Gulagul
a fost închis. Ce să mai spun de acuza adusă Hertei că a colaborat cu regimul
pentru că nu a dat înapoi un premiu pentru literatură minoritară oferit de UTC,
reluată chiar de Nicolae Manolescu?
Succesul Hertei Müller ne cade prost. Primul cititor care s-a repezit pe
HotNews să comenteze articolul despre dosarul Pastior şi aşa-zisele criterii
duble ale Hertei a scris aşa: „Slavă Domnului că ne putem în sfârşit delimita de
Herta Müller" (ce să zic, aţi aşteptat mai puţin ca la Ceauşescu, dragi
compatrioţi). Primul care a comentat la Gândul relatarea de la Ateneu a scris:
„Acuma sunt bune lansările de prin Bucureşti, aduc ceva arginţi, nu?".
Comentariile care au curs au fost fie contra ei, că de ce ne dă lecţii, fie contra
lui Liiceanu şi Pleşu, că au vămuit cumva faima Hertei, plasându-se în roluri
principale, că în locul lor trebuiau să fie nişte disidenţi adevăraţi etc. De parcă,
dacă azi la Academia Română nu veţi găsi foşti disidenţi membri, ci încă destui
supravieţuitori cu brio ai regimului trecut, de vină ar fi Pleşu şi Liiceanu, care
nici ei nu vor fi primiţi vreodată.
Aşteptam cu totul alte reflecţii cu ocazia venirii Hertei. Care e motivul pentru
care noi nu avem în literatura noastră de azi, nici după dispariţia cenzurii, voci
aşa de autentice? Să fie de vină vieţile noastre, dominate după 1989 de un
teribil materialism? E greu să faci literatură din goana după gresie, maşini şi
LCD. ICR face o treabă excelentă cu promovarea literaturii noastre, dar are ce
promova? Am luat să corectez engleza unui pliant al lor acum vreo trei ani, din
care nu se înţelegea nimic, când însă am văzut rezumatele în română, nişte
însăilări artificiale (că nu poţi rezuma ceva fără conţinut), am înţeles că nu era
vina traducătorului. De ce nu reuşim să scriem despre nimic important, despre
libertate, comunism, moarte, despre suferinţă, despre sex? Eu am încercat pe
vremuri să scriu despre Dumnezeu, cu toată sinceritatea (că dacă nu te
preocupă, nu scrii aşa ceva), urmarea au fost strigături să mi se retragă dreptul
de a scrie literatură.
Mi l-am retras singură în consecinţă, că aveam şi altele de făcut. Herta nu are
nimic contra lui Cărtărescu, un om de o profundă cumsecădenie, l-a folosit ca
exemplu de acomodare cu regimul trecut doar în contextul în care a observat că
este cel mai promovat autor român în străinătate. Şi asta, pentru că nu avem
echivalentul ei. Dar am fi putut să-l avem şi l-am pierdut datorită
contraselecţiei noastre? Goma o fi antipatic, dar e un motiv să îi răsplătim
curajul îngropându-i şi literatura?
Şi e singurul?
Dacă o să căutăm în chestia asta cu Nobelul Hertei doar motive să ne oblojim
mândria noastră veşnic sângerândă, nu o să ne alegem cu nimic. Sigur, e
dezagreabil, simpla ei existenţă pune în discuţie ierarhiile noastre şi face să
arate lumea noastră literară drept ceea ce este, un edificiu monden, rezultat al
marketingului şi relaţiilor personale. Să fie vreo legătură între această lipsă de
autenticitate a elitei noastre culturale şi artificialitatea literaturii? Asta de-abia
mi se pare, pentru poporul obsedat de premii internaţionale, demn de discutat.
Dar de către cine? Că poate cei care sunt în poziţia să discute problema fac şi
ei parte din ea.”
Despre Herta Muller şi cartea care i-a adus Premiul Nobel s-au scris atât de
multe, încât alte comentarii ar fi de prisos. Însa viziunea şi problemele ridicate
de Alina Mungiu Pippidi sunt mult prea interesante incât să nu fie comentate.

Este evidentă sincera admiraţie pe care autoarea o dedică Hertei şi sincera

antipatie pe care o poartă celor care au comentat negativ succesul obţinut prin
publicarea unei cărţi ce tratează un episod controversat al perioadei comuniste
din România. Ceea ce m-a impresionat, de fapt, în articol este faptul că, în
sfârşit, cineva pune punctul pe i : în România nu se scrie din pasiune, în
România nu se scrie din dorinţa de a scrie, în România se scrie pentru a vinde,
pentru a fi premiat, pentru nume, pentru faimă deci, pentru bani. „De ce nu
reuşim să scriem despre ceva important, despre libertate, comunism, moarte,
despre suferinţă, despre sex?” Însăşi autoarea aminteşte, referindu-se probabil la
mult comentata piesă „Evangheliştii” despre episodul personal în care a încercat
să scrie despre Dumnzeu, iar rezultatul a contat în considerarea operei ei drept o
blasfemie de către Biserica din România.

Imaginea Hertei este colorată în nuanţe de negru, gri şi iar negru: „Drumul
ţărăncii Herta spre Premiul Nobel e cenuşiu, deprimant”. De aici şi inevitabila
compasiune şi respectul oricărui cititor al Alinei Mungiu şi, de ce nu, al
României Libere, publicaţia în paginile căreia se regăseşte articolul. Tinereţea
trista a Hertei şi drama comunităţii germane din România este cu atât mai mult
înţeleasa, analizată şi acceptată datorită experienţei personale a autoarei,
descrisă cu tact şi prudenţă în rândurile de mai sus.

Supravieţuirea în timpul regimului comunist e, totuşi, după părerea mea, un act

anti-comunism. Da, e un merit, şi nu o lipsă de demnitate. Aveam 3 ani când
Ceauşescu a fost executat în acel Craciun sumbru, aşadar nu cunosc detalii vii
ale regimului. Însă aveam 18 ani când am vazut documentarul „Decreţeii”
(fiecare femeie din România trebuie să-l vadă, ca să înţeleaga actuala noţiune de
libertate comparativ cu cea din anii comunismului) şi tot atâţia când am vizionat
„Binecuvântata fii, închisoare”, filmul ce mi-a marcat întreaga viziune asupra
regimului ceauşist.

În anii `70 şi `80 părăseau ţara anual circa 14.000 de etnici germani. După
căderea comunismului în decembrie 1989 şi a liberei circulaţii legate de aceasta,
cifra a crescut dintr-o dată la peste 100.000. Dar „România mare şi apoi
comunismul au lichidat practic această cultură minoritară - oricum am da-o,
drama e teribilă, mai mare decât a noastră”.
Dacă ne întrebăm bunicii (ferice de cei care încă îi mai au lânga ei, şi nu în
fotografii) despre comunism, despre saşi şi despre şvabi, despre Ceauşescu şi
cozile la pâine, despre bilete de la Sindicat şi fabrici de ţesături în care munceai
dupa ce terminai Dreptul, despre cartele pentru mâncare şi raţii la benzină, ei îşi
aduc aminte doar lucrurile pozitive. Memoria elimină amintirile negative pentru
a-i oferi organismului puterea de a trai. Ce ne-am face dacă am ţine minte toate
durerile, experinţele negative, sfâşierile? (am scrie ce a scris Herta, e clar). Dar
aceasta minoritate germană, parte vie din istoria noastră, îşi ţine minte bine
istoria.

„Succesul Hertei Müller ne cade prost”, afirmă Mungiu. Titlul articolului e

foarte sugestiv în acest sens. Normal că aşa cade. Niciodată România nu-şi va
asuma greşelile. Niciodată românii nu-şi vor mânji conştiinţa cu o realitate
cruntă desfăşurată pe teritoriul patriei lor. Niciodată, pâna când nu vor fi învăţaţi
să facă asta.