Doctor Petru Groza

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, judeţul Hunedoara - d. 7

ianuarie 1958, Bucureşti), s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat
clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coştei, Lugoj şi Colegiul
maghiar reformat din Orăştie. Între anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Drept şi
Ştiinţe Economice din Budapesta. Din 1905 îşi continuă studiile la Berlin, apoi la
Facultatea de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza îşi
obţine doctoratul în ştiinţe juridice cu distincţia magna cum laudae.
Petru Groza a fost jurist, deputat, ministru, preşedinte al Consiliului de Miniştri,
preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Crescut în familia politică a românilor
ardeleni, Petru Groza şi-a fondat propriul partid cu care a intrat imediat sub „aripa
protectoare” a Partidului Comunist. S-a afirmat pe scena publică după actul de la 23
august 1944, când liderii de la Moscova şi comuniştii autohtoni au considerat că
personalitatea şi carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în faţa lumii
occidentale. După presiunea exercitată de Rusia asupra regelui Mihai, Petru Groza este
numit la conducerea guvernului, după care va fi preşedinte al Prezidiului MAN până la
sfârşitul vieţii. Sub guvernarea sa a avut loc instaurarea regimului comunist în România
şi acapararea întregii puteri în stat.
Cariera politică o începe în Partidul Naţional Român, unde are ocazia să fie alături de
liderii mişcării naţionale a românilor. Pe 1 decembrie 1918 a participat la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia.
Dezamăgit de viaţa politică internă, pleacă într-un exil autoimpus la Deva, pentru a se
dedica afacerilor sale. Revine pe scena publică pe 8 ianuarie 1933, când fondează
Frontul Plugarilor. Aceasta era o formaţiune politică minoră, care se situa pe stânga
eşichierului politic. Imediat, acest partid a intrat sub aripa protectoare a Partidului
Comunist, care se afla în ilegalitate în acele vremuri.
În următorii ani, formaţiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist.
Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când
regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu.
Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern
de militari și tehnicieni.
Pe 2 martie 1945, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului
Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și
Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar
echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”. În cele din urmă,
regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși,
din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii
erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.
 In data de 30 decembrie 1947 , Petru Groza, însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej l au
fortat pe Regele Mihai sa abdice , santajandu l. In aceeasi zi au fost aprobate două
proiecte de lege. Primul lua act de abdicarea regelui Mihai I, pentru sine și pentru
urmașii săi, Constituția României era abrogată, iar noua denumire oficială a statului
devenea Republica Populară Română. 
Pe 24 februarie 1948 a fost dizolvată Adunarea Deputaților. Trei zile mai târziu s-a
constituit Frontul Democrației Populare, o alianță electorală formată din Partidul
Muncitoresc Român, Frontul Plugarilor, PNL-Bejan și Uniunea Populară Maghiară.
Groza și-a păstrat mandatul de prim-ministru până pe 2 iunie 1952. Bătrân și bolnav, a
fost silit să accepte, la 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor, un concurent și
ghimpe în ochii comuniștilor. Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73
de ani, răpus de cancer.