Veronica Micle

 Articol
 Discuție

 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

poetă română
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.
Veronica Micle

Date personale
Nume la naștere Ana Câmpeanu
22 aprilie 1850
Născută
Năsăud, Imperiul Austriac
3 august 1889 (39 de ani)
Decedată
Văratec
Înmormântată Mănăstirea Văratec
Cauza decesului sinucidere (intoxicație)
Căsătorită cu Ștefan Micle
Copii Valeria, Virginia Livia
Naționalitate română
 Cetățenie  România
Religie ortodoxă
scriitoare
Ocupație
poetă
Limbi română
Activitatea literară
Mișcare/curent literar Romantism
Specie literară poezie, proză
Operă de debut Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași
Modifică date / text 

Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu[1], (n. 22 aprilie 1850,[2] Năsăud, Principatul Transilvaniei –
d. 3 august 1889,[2] Văratec, Agapia, Neamț, România) a fost o poetă română.[3] A publicat
poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg
în special datorită relației cu Mihai Eminescu.

Biografie

Placa memorială de pe Biserica Bob din Cluj

Mormântul Veronicăi Micle la Văratec în 1968

A fost al doilea copil al cizmarului[3] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și
al moașei[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la
Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și
stabilesc[3].

După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863[3]
cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu
Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle[3], oficiată la Biserica Bob din Cluj.
La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al
Universității din Iași.

În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva
membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[4], pe atunci profesor de gramatică și
pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se
impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă
achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.

În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”,
iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în
îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.
În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena alături de soțul Ștefan Micle care avea o
întâlnire cu rectorul Universității din Viena, iar ea pentru un tratament medical (suferea de
psoriazis), ocazie cu care îi este prezentat studentul Mihai Eminescu[5][3]. Soțul pleacă de la Viena
după trei zile, iar ea rămâne la tratament încă 6 luni. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier
român cu două scrieri în proză[3].

La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași
până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultuoasă.

În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de

Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central
pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele
lor.

La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle[6][3]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă
oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda
promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica
reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din
București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica
donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.

La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma
otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată
religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care
comit suicid.[7]

Opera literară
Debutează în 1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză[3]:
Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri
literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887
apare volumul de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și
Lamartine și aforisme.

În 2018 apare la Ediciones Rilke o antologie poetică în limba spaniolă.[8]

Eminescu: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica
asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”

Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe Veronica
Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune
ceva pe lume”.
Iorga considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se
cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei
înainte de expirare și pedeapsa”.

George Sanda: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus
drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci
numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit,
ci o viață pierdută.”