Civilizația greacă pe teritoriul României.

( Coloniile din Pontul Stâng, malul Vest și Nord-Vest).

I. Conceptul de colonizare.

Colonizarea greacă a fost un fenomen istoric de lungă durată, desfășurat

între EPOCA MICENIANĂ (XII-XI î. Hr.) și EPOCA ELENISTICA (sfârșitul ei-
200 î.Hr.).

A fost un fenomen complex și multilateral de deplasare a grecilor din

Grecia continentală și microasiatică pe țărmurile din jurul Mârii Negre și al
Mării Mediterane.

Orașele de unde plecau regii se numeau METRPOLE, iar cele noi se

numeau APOIKIALI. Coloniștii se numeau apoikoi.

II. Cauzele colonizării.

a.) Cauze economice:

 Lipsa pământului arabil,

 Suprapopularea,
 Găsirea unor noi piețe de desfacere,
 Crizele financiare.

1
 b.) Cauze externe:
 Pericol Lydian ( sec. VIII-VI ),
 Pericolul persan ( sec. VI ),
 Cauze de natură socială-conflicte din interiorul grupului.

III. Etapele colonizării.

Colonizarea a presupus mai multe etape care, fiecare dintre ele reflectă un
anumit aspect al colonizării :

a.) Prospecțiuni ale viitoarelor teritorii de colonizat, soldate prin întemeierea

unor protocolonii/precolonii.

b.) Întemeierea propriu-zisă a coloniei.

c.) Venirea unor valuri succesive de coloniști-recolonizare.

d.) Crearea unor subcolonii din ordinul coloniilor.

2
IV. Scenariul colonizării.
Colonizarea era un fenomen dirijat de către stat, în care era implicat sfatul
religios și cetatea/polisul și politic, conducătorul expediției devenea, în timp,
eroul fondator al cetății.

Există mai multe moduri de întemeiere ( acel al bunului sălbatic ),

întemeierea prin forță ( populația era alungată ), maniera contractuală,
întemeerea pe un teren nelocuit.

V. Raportul dintre metropole și colonii.

Mult timp, coloniile au avut instituții, religie, organizare socială, monede,
comune cu metropole. Cu timpul, odată ce coloniile au ajuns la dezvoltare,
acestea au dezvoltat aspecte politico-sociale/religioase proprii.

 Au primit în corpul civic străini,

 Au adoptat culte străine,
 Au emis monede proprii,
 Au încheiat alianțe.

3
 Coloniile din Pontul Stâng.

Zona Mării Negre apare în izvoarele istorice din secolul al VIV-lea î.Hr,
respectiv în opera lui Hesiod Teogonia ( menționează Istrul ) și în opera poetică
a lui Arctinios, care menționează Insula Șerpilor de astăzi.

În bazinul Mării Negre au fost întemeiate colonii, în special de către Milet,

cetate de origine ioniană de pe malul microasiatic de pe Marea Egee, după
geograful Strabon.

A. Coloniile mileniene de pe teritoriul României.

 Istras ( Histria ) a fost întemeiată într-un golf al Mării Negre,

devenind, mai târziu, locul Sinoe.
-cea mai veche colonie milesiană din bazinul Mării Negre;
conform informațiilor literare, Histria ar fi fost întemeiată fin în anul
657 î.Hr ( istoricul Eusebius din Cezaria ), fie pe la 630-620 î.Hr.
Între anii 600-400 î.Hr, Histria a cunoscut o dezvoltare mai
deosebită, a devenit un oraș stat autonom independent de Metropolă, și
la rândul ei a întemeiat subcolonii ( Portul Histrienilor ).

 Orgame ( Argamum ), întemeiată pe promontorul lacului

Razel; este cea mai veche localitate de pe teritoriul țării noastre,
atestată de izvoarele istorice; ea este menționată de prozatorul
Hectaias din Millet ( sec. VI î.Hr. ).
Din punct de vedere arheologic, cele mai vechi urme sunt de prin
anii 650-630 î.Hr., acest fapt se explică prin aceea că Orgame a fost a
precolonie a Histriei.

4
  Tyras –întemeiată în ultimul sfert de secol al secolului VI î.Hr.

 Tomis – mult timp s-a considerat că a fost o subcolonie a Histriei,

deoarece este atestat la mijlocul secolului III î.Hr., ca un târg disputat
între Histria și Callatis și cetatea Bizanț, pe de altă parte. Cercetările
arheologice dovedesc că Tomisul a fost o colonie independentă
întemeiată în a doua jumătate a secolului al VI-lea î. Hr.

B. Coloniile doriene.

În pontul stâng au fost și colonii doriene. Ete vorba despre colonia Callatis,
întemeiată de Herakea pontică, care, la rândul ei, fusese ântemeiată de Megara.

Etapele de dezvoltare a civilizației grecești de pe

teritoriul României.

A. Periodizare. - perioada arhaică ( sec. VII-VI î. Hr.) , ( 650-500 î.Hr. ).

- epoca clasică ( sec. V-IV î. Hr. ), (500-323 î.Hr.).

- epoca elenistică ( sec. IV-I î.Hr.), ( 323-31 î.Hr. ).

-epoca romană timpurie/ principatului ( sec. I-III î. Hr. ), (3-2 î.Hr.-284 d.Hr.).

- epoca romană târzie ( sec. IV-VI d.Hr.), ( 284-614/680 d.Hr.).

5
 B. Evoluția civilizațiilor.

Epoca arhaică și clasică sunt mai bine cunoscute la Histria; ele reprezintă
perioada de înflorire a Pontului Stâng, din epoca elenistică. Histria cade și se
afirmă Callatis.

Din punctul de vedere al regimului politic, orașele milesiene din Pontul

Stâng au trecut de la regimul oligarhic, la democrație. În epoca elenistică,
evoluția orașelor grecești s-a schimbat fundamental.

6
 Civilizația dacică.

Numele, țara și originea geto-dacilor.

În ultimile secole ale mileniului I î. Hr., și în primele două secole ale celui I
d. Hr., vastul teritoriu cuprins între Carpații Păduroși la Nord, Munții Haemus la
Sud, Tisa la Vest, Tyros la Est, era locuit de o ramură nordică a neamului indo-
european al tracilor; după Herodot, nemul tracilor era cel mai umeros după cel al
inzilor.

Numele

În izvoarele antice, tracii nordici, împărțiți în mai multe triburi, apar sub
două denumiri principale :

a.) geți – se referă la triburile din spațiul extracarpatic : Câmpia Moldovei,

Muntenia, Dobrogea; ei au fost cunoscuți încă din vremea colonizării grecești.

b.) daci – denumesc, mai ales, triburile din zona centrală și vestică a României
( Transilvania, Crișana, Maramureș, până la Tisa ).

- denumirea de daci apare prima oară în sec. I î. Hr., în opera lui Caesar,
De bello Galico; aceste denumiri, geți și daci, sunt denumir identice, care
desemnează unul și același popor, sunt denumiri generalizatoare, care reflectă o
conștiință etnică.

7
 - în istoriografia modernă, apar mai multe denumiri ale triburilor : geto-
daci, impusă de tradiția istoriografică deschisă de Vasile Pârvan și Grigore
Tocilescu, la sf. Sec. XIX; daco-geți , vehiculată din rațiuni de patriotism local
( Școala Clujeană ); traco-geto-daci, denumire care, pornind de la sugestiile
izvoarelor antice, încearcă să sublinieze unitatea etnică și lingvistică a tracilor;
dacă-moes, denumirea apare în lucrari de lingvistică și istoriografia vulgară, prin
care se încearcă delimitarea a două ramuri distincte ale tracilor.

Denumirea țării.

Denumirea Dacia, apare într-o hartă a lui Vipsanius Agrippa, Divisio

orbis terrarum, din timpul împăratului Augustus ( sec. I, d. Hr. ). Această
denumire este una etnică, nu se referă la un stat cu numele Dacia. Denumirea
politică de Dacia apare după cucerirea romană, când se înființează Provincia
Dacia.

Denumirea Geția apare mai târziu, în sec. VI d. Hr., într-un dicționar de

popoare al lui Ștefan din Bizanț și în opera istoricului romanizat de origine
getică, Iordanes, opera Getica.

Limba geto-dacilor.

Mulți consideră că limba geto-dacilor este un dialect al limbii

tracice.Tracica făcea parte din grupul satem al limbilor indo-europene, împreună
cu slava, indiana, baltica, ilira.

8
 Limba aceasta nu s-a păstrat în texte, deoarece geto-dacii erau un
popor iliterat. Din limba dacică s-au păstrat nume de persoane, ape, munți,
plante medicinale, zei. Unii lingviști au încercat să delimiteze tracica nordică de
cea sudică, pornind de la denumirea diferită a cetății : Dava, la nord de Balcani,
Para, la sudul Balcanilor.

Începând din seolul V î. Hr., în arealul locuit de geto-daci au pătruns

elemente etnice străine : celți ( Transilvania, Maramureș, Crișana ), sciți ( sudul
Basarabiei și Moldovei, dar și în Dobrogea ), bastarni ( cei amestecați – nordul
și centrul Moldovei ), sarmați ( Moldova, Muntenia, Bărăgan, Dobrogea ).

Evoluția civilizației geto-dacice ( V-IV î. Hr. ).

Între secolele V-IV, î. Hr., și începutul secolului II, d. Hr.,cucerirea

statutului dac de către romani, cu următoarele etape :

 Sec. V-IV î. Hr. – sec. III î. Hr., etapa La Tene.

-apar elemente specifice celei de a doua etape a epocii fierului.

 Sec. III- II î. Hr. – etapa La Tene 2.

-apar elemente specifice celei de a doua epoci a fierului.

 Sec. II î. Hr.- II d. Hr., etapa La Tene 3.

-etapa de dezvoltare maximă e geto-dacilor; perioada clasică Burebista-
Decebal.

9
 Între secolele V-IV î. Hr., începutul secolului II d. Hr., societatea geto-
dacică parcurge două mari etape :

În acest interval, societatea geto-dacică se înfățișa în varianta unei

societăți de tip indo-european, caracterizată prin următoarele :

a.) În fruntea societății geto-dacice se află o aristocrație

râzboinică, homerică, care își etala acest statut prin mai multe
elemente :

 Ei stăpâneau mari reședințe, impresionante, ceea ce însemna resurse

foarte bogate.
 Își etalează statutul prin tezaure.
 Arme, armuri din metale prețioase, folosite cu scop ceremonial : coifuri,
spade, cuțite, bunuri de prestigiu : diademe, vase ritualice.
 Baterea de monede.
 Vânătoarea ( scene de vânătoare ).
 Întreceri în arme.
 Ospățuri regale.
 Schimbul de daruri.
 Căsătoriile dinastice.

b.) În fruntea acestei aristocrații se afa un rege, considerat

primus inter pares- primul între egali; avea dublă funcție :
religioasă și militară.

- regele era preot la toate populațiile indo-europene;

10
 -cea mai importantă funcție a regelui este cea SARCEDOTALĂ, el
trebuia să iasă la începutul anului în fața poporului pentru a face
cunoscute sărbătorile din an.

Dovezi:

- reprezentările cu valoare simbolică de pe obiectele de prestigiu ( scene de

sacrificiu ).
- Informația istoricului Iordanes despre conducătorul dac Conmosicus, care
ar fi fost ree și preot.

De la mijlocul secolului I î. Hr., societatea geto-dacică a

intrat într-o nouă etapă caracterizată prin următoarele aspecte:

 Întărirea semnificativă a puterii regale în detrimentul diverselor dinastii

locale.

Dovezi:
- Dispariția înmormântărilor fastuase cu inventar bogat.

- Dispariția monedelor locale și impunerea monedelor imperiale.

Întărirea armatei regale prin două elemente :

 Subordonarea efectivelor militare locale puterii regelui;

11
 Democratizarea funcției militare prin recrutarea unor soldați din
mediile sociale libere. Așa se explică informațiile geografice. Strabon,
despre efectivele militare ale regelui Burebista : 20-400 miide soldați; așa
se explică și faptul că Burebista a fost solicitat de Pompei împotriva lui
Caesar, anul 481 î. Hr.

Are loc dijuncția dintre funcția preotească a regelui

și cea militară, cea dintâi fiind transferată unui mare
preot. În timpul lui Burebista, a fost mare preot Deceneu.
În timpul lui Decebal, a fost Avezina.

Transformarea aristocrației locale într-o nobilime de

curte. Semnul distinctiv era cușma; se numeau tarabostes.
Această nobilime a primit însărcinări diplomatice,
militare, preoțești.

Reforma religioasă dovedită de apariția

spectaculoasă a sanctuarelor și de informațiile din
izvoarele literare despre preoți daci.

12
 Dizolvarea structurilor politice locale ( triburi ), în
structurile regatului dac; așa se explică absența acelor
comunități și ai fruntașilor locali după cucerirea romană.

Monarhia latină se transformă într-o monarhie

ereditară; succesiunea la tron se făcea fie pe cale filială,
fie pe cale aganatică.

Regalitatea deține monopolul asuora resurselor de

aur și de argint, a minelor de sare, a pădurilor, pășunilor.

Dovezi :
- Informațiile literare de pe Columna lui Traian despre tezaurul dacic.

13
 Civilizația romană pe teritoriul României.

Expansiunea romană în S-E Europei.

( sec. III î. Hr.- II d. Hr. ).

Formarea Imperiului Roman în ultimele veacuri ale erei vechi și în

primele două secole ale erei creștine reprezintă cel mai important
eveniment istoric după formarea lui Alexandru Macedon. Cucerirea
spațiului geto-dacic ( formarea provinciilor Moesia și Dacia ), reprezintă o
parte a imperialismului roman. Totodată, formarea celor două provincii
reprezintă răspunsul final al Imperiului Roman la acțiunile conflictuase cu
dacii ( I î. Hr. – II d. Hr. ) ; acestea au atins apogeul în timpul domniei
regilor Burebista ( 80-44 î. Hr. ) și Decebal ( 86-105/106 d. Hr. ).

Aceste acțiuni de răspuns ale Imperiului Roman au fost :

- Au încurajat conflictele dintre triburile geto-dacice ( divide et impera-

împarte și stăpânește ).

- Sprijinirea unor dinaști geto-daci cărora li se acorda statutul de rex

amicus împotriva altor dinaști.

- Înființarea provinciei Moesia ( I - IV d. Hr.- regiunea Serbiei de

astăzi) al cărui teritoriu a fost treptat extins spre est, până ce a încorporat
Dobrogea ( 46 d. Hr. ); crearea Moesiei a fost precedată de formarea unor
organisme pre-provinciale.
14
- Creșterea treptată a numărului de legiuni pe linia Dunării: 1 sub
Augustus, 2 sub Tiberius, 3 sub Claudius, 4 sub Vespasian, 6 sub
Dominițian.

- Sporirea numărului de unități auxiliare : cohorte și alae.

- Formarea celor două flote dunărene : classis-panonica și classis-moesica.

- Plata unor tributuri acordate unor regi daci.

- Colonizarea în câmpia dintre Tisa și Dunăre a sarmaților yazici, care

constituiau un obstacol împotriva incluziunilor dacilor în provinciile
Impresiului de la Dunărea mijlocie.

- Organizarea unor expediții primitive la nord de Dunăre, urmate de

colonizarea unei părți a populației dacice în Imperiu. Rostul era de ea
diminua forța demografică a dacilor. La nordul Dunării era creată o zonă
sigură, fără oameni

- Încheierea unor tratate, cel mai cunoscut fiind cel din iunie/iulie 89,
între Domițian și Decebal, în urma conflictelor din anii 85-88 d. Hr.
Acest tratat a fost reevaluat de istoriografia recentă, dovedind
încadrarea lui în concepția normală a imperiului față de un regat
barbar. Este un tratat de bună credință între mperiu și daci, având
următoarele prevederi :

15
 Decebal a devenit rex amicus et socius populi romani
prin intermediul fratelui său, Diegis, care a fost trimis.
Simbolul era diadema dată de Dominițian ( Decebal = rege
aliat al Imperiului Roman ).

 Decebal trebuia să îi sprijine pe romani în toate

acțiunile împotriva populațiilor barbare; Decebal a permis
unui corp expedițional roman să treacă priin regatul său
pentru a lupta împotriva cvazilor și marcoromanilor.

 Decebal nu trebuia să permită traversarea regatului

său de adversari ai Romei.

 Decebal trebuia să restituie prizonierii, drapelele și

materialele de luptă capturate.

 Ca garanție a fidelității față de Imperiul Roman,

Decebal a trebuit să predea ostatici; Domițian oferea bani,
tehnică militară, ingineri constructori; toate acestea aveau
menirea de a întări militar regatul dac, care devenea un
tampon între neamurile barbare și Imperiul Roman.

16
  La nordul Dunării, rămâneau sub control roman
Muntenia, estul Oleniei și sud-estul Transilvaniei.

În concluzie, tratatul a fost favorabil ambelor părți. Traian a făcut

din acest tratat unul rușinos, stârnind războiul cu dacii.

17
 Consecințele imediate și de lungă durată
ale cuceririi romane.

1. Consecințele imediate ale cuceririi romane :

a.) Din perspectivă dacică, a însemnat o ruptură în evoluția

civilizației daice; nu va mai fi niciodată la fel; nu regate, nu construcții
dacice, nu unitate politică, nu structuri religioase.

Dovezi:

 Dispariția tuturor cetăților dacice, atât din interiorul provinciei, cât și

din spațiul dacic liber, din afară.

 Distrugerea tuturor locurilor de cult, atât din interior, cât și din

exteriorul provinciei Dacia; această dovadă este întărită de faptul că în
provincie nu sunt atestați niciun zeu ți niciun preot dac , dar nici loc de
cult ( în timpul stăpânirii romane ).

 Dispariția înmormântărilor discrete și apariția înmormântărilor

normale ( incinerația adulților și înhumarea copiilor ).
18
  Dispariția sacrificiilor umane.

 Diminuarea numărului populației dacice datorită războaielor daco-

romane ( ucideri, sinucideri, otrăviri ), a emigrărilor în afara provinciilor,
a înrolărilor de tineri în armata romană; această dovadă este întărită de
absența oricărei informații sigure despre vreun cavaler sau senator;
majoritatea populației dacice a intrat în atenția peregrinilor ( străini ).

b.) Din perspectivă romană, cucerirea a însemnat :

 Transferul de autoritate politică, adică dispariția regatului dac și

inființarea provinciei Dacia, componentă a Imperiului Roman. Provincia
Dacia a fost înființată printr-o constituție emisă de Traian, La
Provinciae; ea conținea principiile de conducere și organizare a
provinciei; Provincia Dacia este atestată pentru prima oară într-odiplomă
militară din 11 august 106, descoperită la Porolisum.
Dacia era o provincie imperială. Aici staționau cel puțin 3 legiuni.
Din acest motiv, în fruntea Daciei se afla un guvernator numit Legatus
Augusti pro Praetore; el provenea din ordinul senatorial ( vir clarissimus),
dintre foștii consuli ( vir consularis ). Primul guvernator al Daciei romane

19
 a fost generalul de rang consular Iulius Sabinus, atestat de o diplomă
militară din anul 109.
Guvernatorul avea autoritate și competențe prevăzute de dreptul de
conducere supremă ( imperium ), având jurisdicție asupra tuturor trupelor
și a populației civile, inclusiv dreptul de a pronunța pedepse capitale ( ius
gladi ). În problemele financiare ( plata trupelor , colectarea impozitelor ),
guvernatorul era ajutat de un procurator Augusti, provenit din Ordinul
Ecvestru; acesta nu era subordonat guvernatorului, ci direct împăratului.

 Transfer de populație.
În Dacia a avut loc o colonizare masiva, dirijată de către stat. În
acest sens, istoricul Eutropius, din sec. IV, ne informează că Traian a adus
în Dacia mulți romani din toată lumea romană, pentru a coloniza orașele
și satele. Această colonizare se explică și prin locul Daciei în Imperiul
Roman, adică la graniță, în contact cu barbarii. Traian a înființat în Dacia
o coloniae deducta, devenită capitala provinciei ( numită Coloniae Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmisegetuza ).
Tot în timpul lui Traian sunt atestate orașele Napoca și Potaisa. Ulpia
Traiana avea, precum Roma, Ius Italicum. Din punct de vedere teritorial,
Dacia se suprapunea peste fostul regat dac; ea cuprindea Banatul, vestul
Olteniei, Transilvania, Muntenia, sudul și centrul Moldovei făceau parte
din provincia Moesia Inferior.

20
Transferul de proprietate.

Conform normelor romane, pământul cucerit a intrat în Ager

Publicus, devenind proprietatea poporului roman ( Dominium Populi
Romani ). El era administrat de împărat, care l-a împărțit legiunilor,
veteranlor, coloniștilor. Populația nu avea decât posesiunea și uzu fructul
pământului, plătind un tribut ( vectigal ).
Minele cu metale prețioase, pădurile, pășunile, făceau parte din
domeniul imperial, fiind date în arendă.

2. Consecințele de lungă durată ale cuceririi romane.

 Încheierea procesului de formare a romanității orientale.

 Romanizarea spațiului daco-moesic.

 Etnogeneza românilor.

21
A. Romanitatea orientală.

Termenul Romania a apărut în scrierile latinești creștine din veacul al IV-

lea ( Orosius- Historiae ) și semnifica Imperiul Roman și civilizația sa creștină.
Termenul romanitas apare în sec. II, tt în opera scriitorului creștin Terturian. În
istoriografia contemporană, termenul romanitas reprezintă cadrul administrativ
teritorial al Imperiului Roman și civilizația sa, în special în aria latino-fonă.

Romanitatea latino-fonă se împarte în două zone:

a.) Romanitatea occidentală : provinciile occidentale ale Imperiului Roman

( Africa de Nord, fără Cirenaica și Egipt, Italia, Britaniile, Spaniile ).

b.) Romanitatea orientală : aria latino-fonă din S-E Europei ( Panoniile,

Moesiile, Dacia, Dalmația, N-V Moldovei, Muntenia, Crișana ).

Romanitatea orientală și occidentală se deosebesc prin următoarele :

22