UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

Facultatea de Drept și Științe Administrative (ID)

EVOLUȚIA DOMNIEI PÂNĂ LA REGULAMENTELE ORGANICE

-Istoria statului și dreptului-

COORDONATOR : LECT. UNIV.

DR. NICOLETA ENACHE

STUDENT:

GEORGESCU MIHAELA GEANINA

2022
 Domnia și voievodatul

Statele româneşti independente s-au format prin gruparea tuturor

voievodatelor şi cnezatelor din ţară în jurul voievodatului „întemeietor”, care a
devenit „mare voievod” şi a luat titlul de domn.

Domnia a folosit procedeele bizantine în multe din structurile sale: titulatura

domnului, puterea absolută, concepţia teocratică asupra puterii domnului cu
consecinţele ei (ungere, cumulul puterilor laice cu cele bisericeşti etc.),
asocierea la domnie ş.a. Domnia era instituţia centralizată, supremă în aparatul
de stat. Apariţia domniei este concomitentă cu întemeierea în Ţara Românească
şi Moldova. În plan intern, în ambele ţări, a avut loc o unire a micilor formaţiuni
politice, de bună voie şi în mod paşnic, sub conducerea unui unic voievod
urmată în plan extern de lupte pentru desfiinţarea suveranităţii maghiare.
Independenţa cucerită de Basarab I este marcată de luarea titlului de domn,
purtat şi de urmaşii săi. Titlul de domn a fost purtat şi de către conducătorii
Moldovei, prima menţiune ce ni sa păstrat este de la Roman I sub forma slavă
„gospodin”, sens care a mai fost redat şi prin termenii: gospodar, autocrator,
samodârjet etc.

Asocierea la domnie a fiului sau a fratelui domnului a fost precedentul prin

care domnii au căutat să-şi desemneze succesorul la tron, ca să ocolească
alegerea şi să evite competiţii, care puteau deveni sângeroase. Acest procedeu
bizantin a fost larg folosit, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, când o
dată cu secolul al XV-lea a început să decadă.

Principiile care au stat la temelia domniei aveau o largă tradiţie la români.

Dintre ele, două erau fundamentale, alegerea şi ereditatea. Ambele reguli au stat
la baza organizării domniei de la instaurarea primilor domni şi în tot timpul
feudalismului, nu într-un raport fix, ci cu un accent mai puternic fie pe linia
eredităţii, fie pe cea a electivităţii.

Cele două condiţii – ereditatea şi alegerea – pentru a deveni domn s-au

îmbinat în ceea ce a format sistemul electiv-ereditar, un sistem tradiţional, care
a rămas de la vechea organizare a voievodatelor româneşti.

Încă de la întemeiere, domnul a avut cele mai depline puteri pe care le poate
avea şeful unui stat suveran. Domnul era comandantul suprem al armatei,
urmând nu numai exemplul bizantin, dar şi tradiţiile voievodale şi necesităţile
statului feudal. Comandanţii de oşti depuneau jurământ către domn la
înscăunare şi înaintea oricărei expediţii.

Domnul reprezenta ţara în relaţiile externe cu dreptul de a încheia tratate,

de a declara război şi a încheia pace, de a trimite şi primii soli (dreptul de
legaţie). După accentuarea dominaţiei otomane, turcii au interzis ţărilor române
să facă o politică externă proprie, dar domnii au continuat să încheie tratate de
alianţă cu statele străine, fie comerciale, fie politice.

Odată cu pierderea dreptului de legaţie în secolul al XVI-lea s-a recunoscut

domnului de către turci posibilitatea de a avea un reprezentant, pe lângă puterea
otomană, care să-l reprezinte şi faţă de ambasadorii străini de la Constantinopol,
numit capuchehaie. Ca şi împăratul bizantin, domnul era unicul legiuitor,
prerogativă ce nu a fost contestată nici măcar de turci. Această prerogativă a
fost exercitată de domni direct, prin emiterea de acte normative, care purtau
numele de hrisov, aşezământ sau legătură, pe calea receptării dreptului bizantin
sub forma dreptului canonic – pravilele bisericeşti sau imperiale – pravilele
împărăteşti, care au venit la concurenţă cu obiceiul pământului.

Încă de la întemeiere, ţările române au avut un adevărat sistem monetar propriu.

Domnii au exercitat efectiv dreptul de a bate monedă. Dreptul cutumiar „a ţinut
multă vreme locul de constituţie politică şi de condică civilă şi criminală”,
sistemul electiv-ereditar al alegerii domnului avea un caracter constituţional,
domnul ales pe asemenea principii era considerat de stările sociale din Ţara
Românească şi Moldova ca fiind „legiuit”.

În Ţara Românească, Basarab I asociază la domnie pe fiul său, Nicolae

Alexandru, care i-a şi urmat la tron; Vlaicu-Vodă asociază pe fratele său, Radu,
iar Mircea cel Bătrân pe fiul său, Mihail, care i-a succedat; Mihai Viteazul
asociază la domnie pe fiul său, Nicolae Pătraşcu etc. În Moldova, Petru I a
asociat la domnie pe fratele său, Roman, care i-a urmat la tron; Ştefan cel Mare
a asociat la domnie pe fiul său, Alexandru, predecedat (murind înaintea) tatălui
etc.

Un alt procedeu, menit să asigure succesiunea la tron, a fost „recomandarea”, pe

care domnul, spre sfârşitul domniei sale o adresa adunării stărilor cu privire la
cel indicat să îi fie urmaş. Astfel, Ştefan cel Mare a indicat ca urmaş la domnie
pe Bogdan cel Orb; Ştefăniţă, pe Petru Rareş, „rudă nelegitimă a sa” etc., în
aceste cazuri s-a dat ascultare recomandării, procedeu care nu încălca normele
sistemului electivo-ereditar.
Prerogativele domneşti nu se exercită sau nu puteau fi exercitate personal de
domn. Când tronul era vacant domnul era minor sau lipsea din ţară. În toate
aceste cazuri prerogativele sale urmau să fie exercitate de către locţiitorii
domneşti, sau locotenenţa domnească, care în cazurile de minoritate se chema
„regenţă”.

Regenţa a fost folosită în monarhia feudală numai până în secolul al XVII-

lea şi numai cât timp domnul era minor. Mai târziu, când domnul era întărit sau
ales de turci, locotenenţa domnească a fost folosită mai frecvent, dar numai în
cazul lipsei domnului din scaun şi mai ales pentru timpul scurs de la învestitură
până la înscăunare.

Ca şi domnia, regenţa a funcţionat după norme de drept conseutudinar. Domnul

era socotit major la vârsta de 15 ani. Durata regenţei nu era o problemă juridică,
ci una politică, de exemplu, doamna Chiajna a continuat regenţa până când
Petru cel Tânăr a împlinit 22 de ani.

Numirea locţiitorilor era un drept al domnului, după obiceiul pământului, drept

recunoscut chiar de turci; numărul locţiitorilor varia între 1 şi 7 mai ales 3 sau 5.
Locţiitorii domneşti aveau dreptul în principiu să exercite toate prerogativele
domnului, cu excepţia celor pur personale (danii), şi cu anumite limitări,
rezultând din instrucţiunile domnului sau din caracterul vremelnic al sarcinii lor.

Locţiitorii domneşti puteau judeca pricini în orice materie, aveau ca sarcină

principală să păzească tronul de orice uzurpare, să stângă dările şi să
împlinească sarcinile cerute de puterea suzerană sau de armata de ocupaţie.

Dregătoriile centrale şi locale

 Imediat după „întemeiere”, aparatul central de stat era redus, el se compunea
din organele esenţiale pentru existenţa statului şi din dregători care serveau
curtea domnească sau persoana domnului.

Pentru întreg teritoriul românesc exista un termen, care trebuie să fi fost un titlu
administrativ foarte vechi – dregător. Până în secolul al XVI-lea prin dregători
se înţelegeau atât demnitarii înalţi cât şi slujbaşii mărunţi. Treptat, s-a ajuns să
fie desemnaţi cu acest termen numai titularii dregătoriilor înalte.
Legea ţării nu a fixat cu stricteţe statutul politico-juridic al boierilor. În
general, ei beneficiau de toate drepturile publice şi private, iar faţă de domn
aveau atribuţii politice şi militare

Statele feudale româneşti nu au copiat organizarea statului după nici un alt

stat, ci au adoptat de la Imperiul Bizantin, prin intermediul statelor sud-slave,
numirile şi în parte, funcţiile acelor dregători ce corespundeau unor necesităţi
interne.

Dregători cu funcţii esenţiale apar cu oarecare întârziere în documente,

vornicul-în 1389, vistierul-în 1392, dar mai numeroşi ca aceştia apar dregători
care îndeplineau sarcini în interesul personal al domnului sau al curţii domneşti
(stolnic, paharnic, clucer etc.).

Sistemul dregătoriilor s-a cristalizat în Ţara Românească sub domnia lui

Mircea cel Bătrân şi în Moldova, sub Alexandru cel Bun. Datorită tradiţiilor
comune, cât şi a preluării unei serii de elemente proprii organizării Imperiul
Bizantin, sistemul dregătoriilor era asemănător în cele două ţări. Atribuţiile
fiecărui dregător nu erau delimitate rigid, el putea fi delegat de domn cu o
sarcină ce intra în atribuţiile altui dregător sau a sa.

Cea mai importantă dregătorie din Ţara Românească era Bănia Craiovei. Prima
mențiune documentară a Craiovei a fost în anul 1475.
Banul avea ca şi domnul, un ispravnic înlocuitor şi, la Craiova, o adevărată
curte în miniatură, unele dregătorii corespundeau cu cele de la curte, iar
cancelaria reproducea pe cea domnească.

Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, marele ban era reprezentantul domniei în

Oltenia, pe care o administra în numele acestuia. Competenţa sa judecătorească
se limita la cinci judeţe de peste Olt.

Ca şi domnul, banul emitea cărţi de volnicie sau autorizare, întărea actele de

stăpânire a pământului şi fixa hotarele satelor şi moşiilor.

În rezolvarea pricinilor, banul dădea lege şi „lege peste lege” împricinaţilor,

adică folosea jurătorii. Veniturile sale proveneau din darurile primite de la
subalterni cât şi din taxele judiciare. În timp de război comanda oastea mare a
Olteniei, formată din cetele boierilor şi din ţărani liberi.

Sfatul domnesc. Organizarea administrativ-teritorială şi fiscală a Ţării

Româneşti şi a Moldovei
Format din marii boieri cu care domnul se consulta în problema cârmuirii
statului, Sfatul domnesc a luat fiinţă de la constituirea statelor feudale
independente.

Aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în alte state europene medievale, la

constituirea Sfatului domnesc s-a ajuns pe două căi: boierii-vasali domnului-
fiind obligaţi faţă de acesta să-i acorde concilium, iar în al doilea rând, domnul,
ca orice suveran feudal, avea nevoie de dregători pentru întreţinerea fastului
curţii sale.

Denumirea a variat, întâlnim în documente termenul de sfat domnesc, sfatul

ţării, sfat de obşte, sobor, pretoriu, divan. Această din urmă denumire, de
origine turcă, care însemna consiliul de stat şi tribunalul suprem al sultanului, a
înlocuit treptat termenul de „sfat”, fără ca termenul să dispară cu totul. Membrii
Sfatului au fost numiţi boieri, dregători, jupâni, sfetnici etc. Numărul membrilor
Sfatului ţării a variat de la 10-25 membri în Ţara Românească la 15-30 în
Moldova.

Doctrina politică a feudalităţii româneşti (Învăţăturile lui Neagoe Basarab,

cronicarii: Azarie, Grigore Ureche, Matei al Mirelor, Miron Costin) au
promovat ideea că domnul nu poate conduce singur ţara şi că în problemele
cârmuirii trebuie să consulte Sfatul, care avea atribuţii corespunzătoare tuturor
prerogativelor domneşti. Domnul consulta Sfatul ţării la încheierea tratatelor.
Când contracta faţă de suzerani străini o legătură de vasalitate, domnul era
însoţit de boierii sfatului. Sfatul domnesc era organul cu care domnul se
consultă obişnuit la împărţirea dreptăţii. Sfatul nu era o instanţă de judecată,
membrii săi ajutau pe domn în cercetarea şi judecarea pricinilor, ei îşi dădeau o
părere, nu un vot, hotărârea aparţinea domnului. Hotărârile erau luate de către
domn şi boieri împreună, ceea ce se menţiona în formula de introducere a
hrisovului.
 Bibliografie

C.C. Giurescu, Studii de istorie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 328-

335.
A.D. Xenopol, Istoria românilor în Dacia traiană, ed. a II-a, vol. V, Bucureşti,
1914 p. 318 şi urm. Magazinul istoric pentru Dacia, vol. II, Tiparul Colegiului
Naţional, Bucureşti, 1846.
D. Țop, N. Enache, Istoria dreptului și statului românesc, Ed. aIV-a, Ed.
Bibliotheca, Târgoviște, 2022, p. 64-103.