Introducere

Domnia este instituția centrală supremă în aparatul de stat. Ea a apărut în urma unei evoluții îndelungate și
complexe, care a adunat elemente cu rădăcini vechi, ca și altele noi care s-au integrat organic. Această evoluție
s-a realizat în cadrul juridic asigurat de Legea țării. Aceasta fiind aceeași în Moldova și Țara Românească,
instituția domniei a evoluat practic în mod identic în cele două țări. Apariția Domniei a fost concomitentă cu
întemeierea statelor medievale, Țara Românească și Țara Moldovei. După unificarea formațiunilor politice
prestatale și apărarea noilor state formate ca urmare a procesului, prin luptă împotriva suzeranității maghiare,
Basarab I, în Țara Românească și Bogdan Întemeietorul, în Moldova, și-a luat titlul de domn. Domnia este,
deci, o instituție românească originală, apărută în urma cristalizării formațiunilor politice prestatale și creării
condițiilor interne și internaționale favorabile unificării lor în state medievale, care au reprezentat cadrul
favorabil de dezvoltare a poporului român, în acele timpuri și condiții istorice. Noile state și instituția domniei
au rezistat ca urmare a luptei îndelungate împotriva tendințelor străine de dominație. În Transilvania,
vecinătatea directă cu statul Ungariei și existența unor elemente de sprijin ale regilor unguri (maghiarii, sașii,
secuii), a avut drept urmare doar autonomia voievodatului Transilvaniei. În Moldova și Țara Românească în
unele perioade s-a reușit obținerea independenței care a permis consolidarea instituției pământene a domniei.
La baza instituției domniei au stat principii care aveau o lungă tradiție la români, dintre cele mai importante
erau alegerea domnitorului și ereditatea. Ereditatea și electivitatea au stat la baza organizării domniei de-a
lungul întregului Ev. Mediu.

1
 Originea sistemului electivo-ereditar

Legea țării a consacrat un sistem original care este un sistem mixt denumit electivo-ereditar. Latura
electivă a acestui sistem își are originea la nivelul obștilor sătești sau teritoriale unde organele de conducere
ale obștei în frunte cu judele erau aleși de adunarea generală a obștei, la fel și organele de conducere ale
uniunilor sau confederațiilor de obști alese de reprezentanții obștilor componente. Latura ereditară a sistemului
își are originea în parte la nivelul obștei sătești sau teritoriale unde se manifesta tendința aleșilor obștei de a-și
transmite funcțiile cu titlu ereditar continuând la un nivel superior, adica la nivelul formațiunilor prestatale de
tip feudal prin caracterul ereditar al instituției cnezatului.

Criteriile sistemului electivo-ereditar

Sistemul electivo-ereditar permitea alegerea ca domn a oricărei persoane care întrunea 3 condiții:

1. să fie din os domnesc (Grigore Ureche), sa fie rudă legitimă sau nelegitimă, pe linie directă
sau colaterală, până la orice grad cu oricare din domnii anteriori

2. să fie român creștin-ortodox

3. să nu fie însemnat fizicește

Prin alegere se stabilea care dintre cei cu vocație la tron devine efectiv domn. Procedura alegerii cuprindea 2
etape: investirea și încoronarea. Investirea era alegerea propriu-zisa de către țară (spune legea țării, prin
termenul țară înțelegându-se boierii, înaltul cler și conducătorii militari), iar încoronarea fiind procesul prin
care poporul lua act de alegerea propriu-zisă.

Avantajele și dezavantajele sistemului electivo-ereditar

Sistemul electivo-ereditar fiind prevăzut de dreptul nostru obișnuielnic era considerat de stările sociale feudale
ca fiind un sistem legiuitor. De aceea cei ajunsi pe tron potrivit acestui sistem erau considerați domni din mila
lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei ajunsi pe tron prin nerespectarea dispozițiilor legii țării erau considerați
uzurpatori fiind desemnați „domnișori”. Sistemul electivo-ereditar și-a construit de-a lungul timpului anumite
instrumente de autoreglare, fie în sensul influențării laturii ereditare (asocierea la domnie), fie în sensul
influențării laturii elective (sistemul recomandării). Totodată legea țării a consacrat și instituția
regenței( guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minoratului, absenței sau
bolii unui domn; ), exercitată pe timpul minorității domnului de către mama sa și unul dintre marii boieri.
De-a lungul funcționării sale acest sistem, a evidențiat atât avantaje cât și dezavantaje. Sistemul electivo-
ereditar este avantajos, deoarece a permis urcarea pe tron a unor rude chiar și mai îndepărtate, dar cu reale
calități de conducător în dauna unor persoane apropiate, nevârstnice sau incapabile. Sistemul a prezentat și
dezavantaje pentru că a generat lupte interne pentru tron între diferiți pretendenți, fiecare susținut de către o
parte boierească, unii dintre ei apelând și la puteri străine, prin asta slăbind puterea țărilor române și favorizând
instaurarea domniilor otomane. Dupa instaurarea domniilor otomane, marii boieri profitând de slăbirea puterii
domnești au impus pe tron reprezentanți ai interesului lor, condiționând chiar alegerea de asumare de către
pretendentul la tron a unui angajament scris privind respectarea privilegiilor boierilor pe care Miron Costin îl
denumea „tocmeală” sau „legătură” . Repetat, alegerea domnului de catre turci a devenit formala, pe primul
plan trecand investitura data de sultan, deși potrivit capitulațiilor încheiate de Țara Românească cu Înalta Poartă
domnii urmau a fi aleși potrivit obiceiurilor consacrate de legea țării și doar confirmați de către sultan.

2
 1. Domnia era instituţia centrală din Ţara Românească şi în Țara Moldovei.
Sistemul de succesiune la tron era electivo-ereditar.

Domul era ales dintr-o familie domnitoare, dacă era „os domnesc”. Puteau fi aleşi din familia
domnitoare toţi descendenţii, pe linie exclusiv bărbătească. Destul de frecvent s-a practicat asocierea la
domnie a fiului cel mare din timpul vieţii domnitorului.

Cele mai importante dinastii româneşti au fost: cea a Basarabilor în Ţara Românească şi a Muşatinilor
în Moldova.

Titulatura domnească este un izvor extrem de important care ne oferă trei tipuri de informaţii despre concepţia
medievală privind domnia, prerogativele domnului şi teritoriile stăpânite la un moment dat. Astfel, formula de
început „Io”, este o prescurtare a termenului bizantin „Ioanes”, care înseamnă „cel ales de Dumnezeu”.
Credinţa asupra originii divine a domniei este întărită şi de formula „din mila lui Dumnezeu”,ceea ce arată că
toate acţiunile domului se aflau sub protecţia divină. Domnitorul era „mare voievod”, adică mare comandant
al armatei, „domn” – stăpânul întregii ţări şi „singur stăpânitor”, adică independent de orice putere străină.
Titulatura se continua cu enumerarea teritoriilor asupra cărora stăpânea domnitorul.

Domnitorul mai avea şi alte prerogative importante, în domenii variate:

Executive Legislative Judecătoreşti Politică Militare Financiare Bisericeşti

externă
Asigura Emitea acte Era judecător Reprezenta Era Stabilea Hotăra
ordinea normative suprem; ţara în comandant dările înfiinţarea
internă; (legi). pronunţa relaţiile suprem al (impozitele); mitropoliilor,
numea şi pedeapsa cu externe; armatei bătea episcopiilor şi
revoca toţi moartea; avea încheia (voievod). monedă; mănăstirilor;
dregătorii; drept de tratate, acorda numea şi revoca
acorda graţiere. declara război imunităţi. episcopi.
privilegii şi şi hotăra
ranguri încheierea
boiereşti. păcii.

În anumite cazuri, prerogativele Domnului nu puteau fi exercitate:

a) când domnul era minor sau dement

b) când domnul lipsea din țară

c) când tronul era vacant.

Locul său era luat de locțiitori domnești care exercitau temporar puterea domnească; purtau denumiri
diferite: ispravnic de scaun, caimacam (din secolul XVII), locuțiitor de încredere. Ei apărau scaunul domnesc
împotriva uzurpării, preluau visteria, strângeau dările.

3
Veniturile domniei ca instituție se confundau cu veniturile domnului în funcție. Cele de sorginte personala
proveneau din satele aflate în proprietatea proprie, din muncile locuitorilor acestora, din dările la care erau
obligați țăranii liberi și locuitorii târgurilor. Cele ale Domniei proveneau din darea pe cereale, vama sau
deseatina, zeciuiala din oi, porci și stupi, din darea pe vin.

În secolele XIV-XV dările în produse au avut o pondere importanta în raport cu birul, plătit în bani, apoi
raportul s-a inversat; birul a devenit cea mai apăsătoare obligație pusă locuitorilor, în folosul vistieriei
domnești.

2. Sfatul Domnesc era instituţia care lua decizii alături de domn. Era alcătuit din boieri (numiţi dregători) şi
clerul înalt (mitropolitul şi episcopii). Alcătuirea Sfaturilor Domneşti era aproape identică în Ţara Românească
şi Moldova. Sfatul Domnesc întocmea actele de transfer și de acordare a imunităților, participa la judecarea
proceselor penale și civile; sfătuiau domnul în probleme de stat; garanta respectarea tratatelor și a altor acte în
domeniul relațiilor internaționale; era consultat în probleme de ordin financiar, bisericesc și militar.
Boierii erau stăpâni de pământ şi îndeplineau o serie de funcţii în administrarea ţării (erau dregători). Boierii
trebuiau să-i slujească domnului cu credinţă, fapt pentru care erau răsplătiţi cu moşii. Trădarea („hiclenia”) era
pedepsită cu moartea. În sec XIV – XV, când la conducerea statelor medievale româneşti s-au aflat domni
puternici, aceştia s-au impus în faţa boierimii. Începând cu sec XVI – XVII, regimurile politice au fost dominate
de boierime din cauza domnilor slabi şi uşor manevrabili.

Compoziția sfatului domnesc s-a schimbat de la o epoca la alta. Inițial, majoritatea boierilor și membrilor
clerului înalt nu aveau funcții în stat (dregătorii) pentru că începând din secolul al XVI-lea să ajungă la o
compunere exclusiv din dregatori. Numarul de membrii a fost fix timp de trei secole si anume 12 (din care 4
ai clerului înalt), cifra cu semnificație sacră (12 au fost și apostolii lui Isus). Influența marilor boeiri din Sfat
depinde de averea lor, fapt ce se constata și din modul cum erau înscriși în documentele elaborate de Sfat.

Unele funcții au disparut cu timpul, altele au apărut, îndeosebi în Moldova, unde și numărul s-a modificat între
12 și 53 dregatori mari și mici.Ca înalți demnitari ai statului dregătorii îndeplineau în cadrul Sfatului domnesc
și al Curții domnești funcțiile de conducere esențiale pe plan administrativ, judiciar și militar.Dregătorii nu
erau plătiți cu lefuri pentru seviciile lor, ci primeau danii de sate, pământuri, venituri în natură sau încasau o
parte din darile pe care le executau.

La investirea în funcție dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn, dregatoriile fiind
onorifice, însa dregătorii beneficiau de miluirea domnească pentru dreapta și credincioasa slujbă constând în
danii domnești și concederea veniturilor unor ținuturi și totodată puteau primii daruri de la subalterni.
Dregătorii erau împărțiți în două categorii:

- marii dregători: membri ai sfatul domnesc;

- micii dregători: nu faceau parte din sfatul domnesc;

Mitropolitul era al doilea demnitar în stat şi primul sfetnic al domnului. Era membru de drept al Sfatului
Domnesc şi conducător al unor solii politice. În caz de nevoie îi ţinea locul domnitorului. Mitropolitul participa
la alegerea domnului, iar prin încoronare şi ungere cu mir îi conferea o autoritate sacră..

Episcopii aveau un grad înalt în ierarhia bisericească, imediat inferior mitropolitului. De la începuturile
organizării bisericii românești, au fost aleși și confirmați de mitropolit, cu acceptul Domnului.

4
 ➢ Atribuțiile celor 12 dregători din Țara Românească și Moldova

Dregătoriile din Ţara Dregătoriile din Moldova Atribuţii

Românească
Banul Olteniei Portarul Sucevei Cele mai înalte dregătorii
Şeful Curţii Domneşti: el conducea
slujitorii curții, judeca procesele
Vornicul Vornicul penale și asigura paza granițelor
Şeful Cancelariei: elabora
documentele interne şi păstra
Logofătul Logofătul corespondenţa cu exteriorul

În general, şeful oştirii; cel care îi

Spătarul Spătarul purta spada domnitorului.

Paharnicul Paharnicul Şeful pivniţelor domneşti

Şeful visteriei domneşti: strângea
veniturile statului, asigura sumele
necesare cheltuielii curții, ale armatei,
Vistiernicul Vistiernicul întreținea evidențele financiare
Comisul Comisul Şeful grajdurilor domneşti
Şeful relațiilor externe: traducătorul
Postelnicul Postelnicul domnului
Şeful meselor domneşti: răspundea de
cămările, grădinile și pescăriile
Stolnicul Stolnicul domnești
Clucerul Clucerul Şeful cămărilor domneşti:
aproviziona curtea cu grâu
Şeful aprovizionării curţii domneşti
Slugerul Slugerul cu carne
Cel care procura pâinea (pita) pentru
Pitarul Pitarul domnitor şi slujitorii lui

5
3. Marea adunarea a ţării era instituţia alcătuită din reprezentanţii tuturor categoriilor sociale, mai puţin
ţăranii dependenţi: boieri, cler, orăşeni, ţărani liberi. Iniţial a fost convocată doar în cazuri deosebite: război,
alegerea unui nou domnitor, dar din sec XIV – XV se convoacă periodic.

4. Orgaizarea financiară a țărilor române

Sistemul rentei de tip feudal presupune existența a 3 categorii de dări:

· dări în natură – dijme domnești ( zeciuiala în Țara Românească, desetina în Moldova);

· dări în muncă – slujbe, robota;

· dări în bani – impozitul personal pe cap de locuitor*, taxele de comercializare a unor

produse, taxele pentru folosirea unor bunuri publice și taxe pentru înlocuirea unor dări
în natură și a unor dări în muncă ;*dare în Țara Românească; dajdie în Moldova, iar
apoi bir (turca);

Inițial boierii și clerul erau scutiți de la plata birului, însă și aceste categorii au fost impuse începând cu
a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Procedura de stabilire a birului era procedura cislei constatând în
fixarea unei sume globale pe grup fiscal (obștea sătească), suma defalcată de către funcționarii specializați pe
unități impozabile (gospodăriile țăranilor), potrivit criteriilor fortei economice a acestora, stabilită în funcție
de numărul de vite.

Potrivit unui catastif de cisle, care ne-a rămas din timpul vremea domniei lui Petre Șchiopul, țăranii
erau împărțiți din punct de vedere al cuantumului datorat în două categorii:

· țăranii saraci – plăteau un bir mic;

· țăranii de istov – plăteau un bir mare;

5. Organizarea militară era împărţită în „oastea cea mică”(oastea permanentă) – cetele militare conduse de
boieri şi „oastea cea mare” – convocată în cazuri de război şi alcătuită din toţi bărbaţii capabili să poarte o
armă.

La început marii boieri, stăpâni ai unor domenii feudale investite cu imunități, întrețineau pe domeniile lor armate
proprii alcatuite din slujitorii acestora cu care participau în virtutea obligației de auxirium ce intra în cținutul raportului
juridic de vasalitate, la chemarea Domnului, în caz de război, acesta din urma având rolul de a coordona în luptă steagurile
marilor boieri. Din secolul al XV-lea, ca urmare a centralizarii puterii domnești, Domnul își creează oastea sa proprie,
„Oastea Cea Mica” alcatuita din mici feudali, vasalii săi direcți, din curteni și slujbași ai Curții Domnești, precum și din
țărani liberi recrutați în schimbul unor avantaje de natură fiscală. Trupele Domnului erau organizate pe principiul
teritorial, formând steaguri pe județe și ținuturi și erau comandate de cei doi vornici în Moldova, precum si de Marele
Ban si vornicul în Țara Românească.

6
După aparița și perfecționarea armelor de foc au aparut și trupele de mercenari (ostași angajat cu leafă într-o
armată) a căror întreținere era foarte costisitoare pentru domnie.

În cazul de mare primejdie se ridica la lupta „Oastea cea Mare” a țării formată din toți cei care erau capabili să
poarte arme, inclusiv țăranii aserviți.

6. Organizarea bisericii

Biserica ortodoxa a fost în epoca medievală principalul sprijin ideologic al statului feudal, în sensul
legitimării puterii de stat feudale și ținerii în ascultare a țăranilor dependenți. Însă totodată biserica ortodoxa a
jucat și un rol extrem de important în apărarea independenței de stat față de statele vecine care sub pretextul
propagării catolicismului urmăreau subordonarea țărilor române.

Acesta este motivul pentru care biserica ortodoxă română s-a bucurat din partea statului feudal de un
sprijin considerabil, adica mănăstirilor le-a fost date prin danii domnești sau particulare, întinse moșii lucrate
cu țărani dependenți.

Lăcașuri de cult ortodoxe au aparut la nivelul obștiilor sătești și pe domeniile boierilor, încă înainte de
întemeiere, însă dupa întemeiere, biserica ortodoxă cunoaște și un proces de organizare ierarhica, astfel inițial
biserica ortodoxă din Țara Românească se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la Orhida, iar biserica
ortodoxă din Moldova se afla sub autoritatea spirituală a Mitropoliei Haliciului.

Dupa intemeierea țărilor române, Domnul Nicolae Alexandru creează la Curtea de Argeș, Mitropolia
Ungro-Vlahiei care recunoaște autoritatea spirituală a Patriarhiei de la Constantinopol, fiind totodată înființate
episcopii ortodoxe la Severin, Buzău și Râmnicu Vâlcea. În Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel
Bun, episcopul Iosif al Sucevei e recunoscut mitropolit al Moldovei, iar biserica ortodoxă din Moldova
recunoaște și ea supremația spirituala a Patriarhiei de la Constantinopol.Au fost înființate și-n Moldova
episcopii ortodoxe la Roman, Huși și Rădăuți. Dar țările romane au sprijinit și bisericile ortodoxe din afara
granițelor țării, cu precădere biserica ortodoxă de la Muntele Athos, prin importante donații făcute acestor
mănăstiri, precum și prin închinarea unor mănăstiri românești către mănăstirile de la Muntele Athos.

7. Organizarea administrativă era diferită. În Ţara Românească existau judeţele, iar în Moldova ţinuturile.

Cele mai vechi subdiviziuni teritoriale erau județele în Țara Romanesca și ținututrile în Moldova. Denumirea
de județ vine de la judicium (instanță de judecată) el fiind condus de dregători locali care se numeau județi,
sudeții, vornici sau bani . De regulă județele au preluat denumirea apelor de-a lungul cărora s-au format: Argeș,
Olt, Dâmbovița, Ialomița.

- Ținuturile erau conduse de judt, staroste, pârcălav, vornici, iar denumirea lor era legată de orașul sau cetatea
de reședință. Conducătorii acestor județe aveau atribuțiuni judecătorești, fiscale, militare sau administrative.

- Orașele erau unități administrative formate din negustori, meseriași, țărani și aveau o organizare proprie cea
ce le conferea autonomie. Erau conduse de 2 tipuri de dregători unii aleși de populația orașelor, alții numiți de
domni.

7
 Teritoriul orașului era împărțit în 3 zone:

Vatra orașului – permiterul construit

Hotarul orașului – terenurile cultivate de orășeni

Ocolul orașului – cuprindea un numar de sate componente

Toate orașele și din Țara Românească și din Moldova se aflau sub stăpânirea Domnului, iar temeiul
juridic al acestei stăpâniri era dat de moșia domnească, pe care era amplasat orașul. În Moldova, Domnul putea
dispune în mod liber de pamant din ocol asupra căruia orășenii aveau doar un drept de uzufruct, însă în Țara
Românească unde orășenii se bucurau de o mai larga autonomie, Domnul trebuia sa răscumpere pământul
ocoalelor de la orășeni.

– Satele aveau drept de autoconducere pe plan economic, juridic, politic și administrativ. Satele erau de 2 tipuri
libere și aservite. Satele libere își păstrau autonomia dar erau subordonate administrativ, fiscal și militar
județelor. Conducerea acestora era încredințată cnejilor sau juzilor sprijiniți de oamenii buni și bătrâni. Satele
aservite de către domnii, boieri sau mănăstiri erau conduse de către un reprezentant al proprietarului.

8
 Concluzie

În concluzie deducem faptul că ereditatea și electivitatea au stat la baza organizării domniei în țările românești,
de-a lungul întregului Ev. Mediu , când una, când alta dintre reguli prevalând. De-a lungul funcționării sale
acest sistem, a evidențiat atât avantaje cât și dezavantaje. Sistemul electivo-ereditar este avantajos, deoarece a
permis urcarea pe tron a unor rude chiar și mai îndepărtate, dar cu reale calități de conducător în dauna unor
persoane apropiate, nevârstnice sau incapabile. Sistemul a prezentat și dezavantaje pentru că a generat lupte
interne pentru tron între diferiți pretendenți, fiecare susținut de către o parte boierească, unii dintre ei apelând
și la puteri străine, prin asta slăbind puterea țărilor române și favorizând instaurarea domniilor otomane.

9
 Cuprins
1. Introducerea ...................................................................................................................................... 1
2. Originea sistemului electivo-ereditar .................................................................................................2
3. Criteriile sistemului electivo-ereditar .................................................................................................2
4. Avantajele și dezavantajele sistemului electivo-ereditar.....................................................................2
5. Atribuțiile domnului în cadrul organizării statale............................................................................3-4
6. Rolul Sfatului domnesc în cadrul organizării statale...........................................................................4
7. Atribuțiile celor 12 dregători din Țara Românească și Moldova..........................................................5
8. Marea adunare a țării...........................................................................................................................6
9. Organizarea financiară........................................................................................................................6
10 Organizarea militară........................................................................................................................6-7
11 Organizarea bisericească.....................................................................................................................8
12.Organizarea administrativă a Țării Românești și a Moldovei ........................................................8-9
13.Concluzia .........................................................................................................................................10

10
 Bibliografie

Emil Cernea, Emil Molcuț, ,,Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001

Corvin Lupu, ,,Istoria dreptului românesc”, Editura Alma Mater”, Sibiu, 2001

D.V. Firoiu ,,Istoria statului și dreptului românesc”, vol.1, Editura Argonăut, Cluj-Napoca,1998

Manuel Guțan, ,,Istoria dreptului românesc”,ediția a 2-a, Editura Hamangiu,București,2 008

11
12