Subiectul 15 – Domnul

- Vârful ierarhiei feudale

- Sistem de accedere la domnie mixt: electivo-ereditar
- Condiții:
+ să fie de os domnesc
+ să nu fie străin de neam
+ să nu fie însemnat fizicește
- Instituția regenței și ascoierii la domnie
- Atribuțiile domnului:
+ judiciare
+ legislative
+ politice
+ administrative
+ militare
+ în domeniul dreptului privat (darea calului/darea cupei)
 Subiectul 15 – Domnul

Domnul este organul suprem al puterii de stat, vârful ierarhiei feudale în cadrul
sistemului relaţiilor feudale de vasalitate.
Domnia este o instituţie românească originală, care a apărut în strânsă legătură cu
formarea statelor feudale româneşti de sine stătătoare ca o treaptă superioară de evoluţie
a formaţiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. De aceea,
instituţia domniei nu are un corespondent în statele vecine, iar termenul care o
desemnează este de sorginte latină (dominus = stăpân).
Potrivit concepţiei feudale, titlul de domn înseamnă conducătorul unui stat
independent (al unui stat care nu recunoaşte o autoritate superioară).
Instituţia domniei a ajuns la deplina sa cristalizare prin preluarea unor tradiţii
formate în cadrul cnezatelor, voievodatelor, ţărilor şi prin asimilarea unor trăsături ale
monarhiei bizantine, care păstrau amintirea organizării politice romane, aveau ca
fundament ideologic creştinismul ortodox şi conţineau premisele necesare pentru
centralizarea puterii de stat şi apărarea independenţei statului.
Domnii purtau în continuare şi titulatura de „mare voievod”, care sublinia legătura
cu epoca anterioară, iar în această calitate domnul era comandantul suprem al armatei şi
judecătorul suprem. Dar, în plus, el este şi „domn”, adică stăpânul ţării în sens teritorial.
În calitatea sa de şef al statului, domnul exercita o serie de atribuţiuni de ordin politico-
administrativ, militar, legislativ şi judecătoresc, atribuţiuni care erau îngrădite pe de o
parte de dispoziţiile Legii Ţării, iar pe de altă parte de rolul jucat de marii boieri în
conducerea statului feudal, cel puţin în primele decenii după întemeiere.

Atribuţiile domnului

Pe plan politico-administrativ, domnul exercita următoarelor atribuţiuni:

 Stabilea împărţirea politico-administrativă a ţării.
 Stabilea modul de încasare a dărilor şi efectuarea celorlalte prestaţii de orice fel
către domnie.
 Îi numea şi revoca pe dregători.
 Bătea moneda.
 Exercită tutela administrativa asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe
Mitropolitul ţării, pe episcopi şi pe egumeni.
 Încheia tratatele de alianţă sau tratatele comerciale cu alte state.
 Declară starea de război sau de pace.
 Pe plan militar, domnul conducea armata în calitate de conducător suprem.
Calitatea sa a avut o anumită evoluţie. La început, rolul său se limita la coordonarea în
lupta a steagurilor marilor boieri. Ulterior, el devine comandantul „oștii celei mici”, o
armată proprie a domnului compusă din slujbaşi ai Curţii domneşti, dregători şi vasalii săi
direcţi, iar apoi el este comandantul „oștii celei mari”, compusă din toţi bărbaţii capabili să
poarte arme, inclusiv din ţăranii dependenţi de pe teritoriile boierești, domnești și
mănăstirești, în cazul în care primejdia era foarte mare.
Pe plan judiciar, domnul exercita următoarelor atribuţiuni:
 Era judecătorul suprem al tuturor supuşilor, putând pronunţa pedeapsa cu
moartea şi confiscarea averii.
 Putea să delege atribuţiile sale jurisdicţionale dregătorilor (slujbaşilor domneşti)
sau putea să le acorde boierilor şi mănăstirilor atunci când investea domeniile
acestora cu imunităţi feudale.
 Hotărârile judecătoreşti pronunţate de domn se bucurau de forţă juridică
(autoritate de lucru judecat) doar pe timpul vieţii acestuia. Domnii următori
puteau rejudeca procesele şi modifica hotărârile pronunţate de domnii anteriori.
 De regulă, domnul judeca împreună cu Sfatul Domnesc.

Pe plan legislativ, voinţa domnului era considerată lege, iar activitatea de

legiferare îmbrăca forma hrisoavelor legislative, care cuprindeau norme cu caracter
general, spre deosebire de hrisoavele individuale care reprezentau norme de aplicare a
Legii Țării la cazurile individuale, dar care au apărut foarte târziu (la sfârşitul secolului
16). Din examinarea atribuţiilor domnului, rezultă că această instituţie se caracterizează
printr-o confuziune de atribuţii, pe care domnul le deţine în cele mai variate domenii ale
vieţii de stat.

Sistemul succesiunii la tron

În ceea ce priveşte sistemul succesiunii la tron, Legea Ţării consacră un sistem

profund original, şi anume sistemul mixt electivo-ereditar. Acest sistem are o străveche
tradiţie la români.
Latura electivă a fost întotdeauna practicată la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale,
unde ştim că aleşii obştii erau desemnaţi de Adunarea generală a obştii. Această latură
electivă a continuat şi în epoca feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formaţiunilor
feudale de tip prestatal, voievodul era ales de către Adunarea cnejilor.
Latura ereditară s-a afirmat şi ea încă de la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale,
prin tendinţa aleşilor obştii de a îşi transmite funcţiile cu titlu ereditar. Această tendinţă s-a
dezvoltat în timpul feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor, instituţie care dobândeşte
un caracter ereditar.
 Din îmbinarea celor 2 principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar, potrivit
căruia pentru a fi ales domn, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
 să fie „din os domnesc” (Grigore Ureche), adică rudă legitimă sau nelegitimă pe
linie directă sau colaterală, până la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori.
 să fie român creştin-ortodox.
 să nu fie însemnat fiziceşte (pe perioada sclaviei, să nu fi fost însemnat de
proprietar și să nu aibă un defect fizic vizibil)
Prin alegere, se alegea care dintre persoanele cu vocație succesorală devenea
domn.

Procedura alegerii domnului urma 2 etape:

 Învestitura
Constă în alegerea făcută de țară, însă prin țară înțelegem doar pe boieri, înaltul
cler și conducătorii/comandanții militari. Oamenii de rând nu aveau niciun rol.
 Încoronarea
Ceremonia oficială era însoțită de aclamații amintind de învestirea în funcție a
magistraților romani. Sistemul electivo-ereditar era considerat legiuit, pentru că el este
consacrat de dreptul nostru feudal nescris Legea Țării. Ca atare, persoanele care accedau
la tron potrivit acestui sistem erau considerați „Domni din mila lui Dumnezeu” sau
„Unșii lui Dumnezeu”. Dimpotrivă, persoanele care ajungeau la tron cu încălcarea
regulilor prevăzute de sistemul electivo-ereditar erau considerați uzurpatori, fiind
denumiți în mod peiorativ domnișori. În cadrul funcționarii sistemului electivo-ereditar s-
au constituit anumite mijloace de influențare, fie a laturii elective, fie a laturii ereditare,
și anume:
 Latura electivă era influențată prin recomandarea pe care domnul în funcție o
adresa adunării stărilor feudale spre sfârșitul vieții pentru ca persoana indicată de
el să fie aleasă că domn
 Latura ereditară era influențată prin asocierea la tron a unuia dintre fii,
pentru a restrânge cercul uneori prea larg al rudelor cu vocație la domnie.

Instituţia regenței

Legea Ţării consacra şi instituţia regenței, care funcţiona pe timpul minoratului

domnului, regența fiind asigurată de mama acestuia şi de unul dintre marii boieri.
Sistemul electivo-ereditar prezintă anumite avantaje, dar şi unele inconveniente față de
principiul primogeniturii.
Prezintă avantajul că el permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate, dar
cu reale calităţi de conducător, în detrimentul unor rude mai apropiate nevârstnice sau
incapabile de a conduce.
 Prezintă inconvenientul că cercul celor îndreptăţiţi să aspire la tron este foarte
larg, ceea ce nu de puţine ori a generat lupte interne pentru tron între diferiţii pretendenţi,
fiecare dintre ei fiind sprijinit de o facţiune boierească, mai grav, unii dintre ei cerând şi
ajutorul unor puteri străine.
Aceste lupte interne pentru tron au slăbit ţările române şi au favorizat instaurarea
dominaţiei otomane și au dus la alterarea a însuși sitemului succesiunii la tron. După
instaurarea dominaţiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, puterea
marilor boieri a crescut atât de mult încât ei au reuşit să impună pe tron elemente devotate
intereselor lor, ajungând până într-acolo încât condiţionau alegerea domnului de
acceptarea a unor angajamente scrise de respectare a privilegiilor boiereşti de catre
viitorul domn, angajamente pe care cronicarul Miron Costin le denumeşte
„tocmeală” sau „legătură”.
Treptat, alegerea devine formală, pe primul plan trecând învestitură acordată de
sultan, deşi în capitulaţiile încheiate de Ţările Române cu Înalta Poartă se prevedea expres
că domnul urma să fie ales potrivit Legii Ţării (potrivit sistemului tradiţional electivo-
ereditar) şi doar confirmat de către Sultan. Dar Imperiul Otoman a încălcat aceste
capitulaţii, punând pe primul plan confirmarea, care de multe ori acoperea viciul juridic al
unei alegeri efectuată cu încălcarea dispoziţiilor Legii Ţării. (Spre pildă, au fost aleşi
domni care nu erau din os domnesc sau care nu erau creștin-ortodocși sau care erau
însemnaţi fiziceşte. Despot Vodă nu era ortodox.).
În final, spre sfârşitul feudalismului şi mai ales în epoca regimului turco-fanariot,
s-a ajuns la numirea directă a domnilor de către Sultan.