TEMA: Evoluţia economica a Țărilor Române în secolul al XVII-lea

PLAN:

1. Considerații generale

2. Agricultura: cultivarea plantelor și creșterea animalelor

3. Meșteșugurile și producția manufacturieră

4. Mineritul

5. Comerțul intern, extern și tranzit

Bibliografie selectivă:

 Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ş., Teodor P, Istoria României
Ediţie revăzută şi adăugită — Bucureşti, 1998

 Eremia Ion, Istoria Românilor (Epoca medievală), Chișinău: Cartdidact, 2003

 Istoria Românilor, vol. V., București, 2012

I. Considerații generale

Întreaga Europă a cunoscut în sec. al XVII-lea schimbări în domeniul

economic.

În timp ce în Apus se consolidează relațiile capitaliste prin exproprierea

țăranilor și transformarea țăranilor în muncitori salariați, în spațiul românesc se
intensifică munca forțată a țăranilor aserviți și legarea lor de glie.
 Spațiul românesc în secolul al XVII-lea a fost dominat de Imperiul Otoman,
dominație care se exercita nu doar în domeniul politic și militar, dar și economic,
prin:

 dări obligatorii (haraci, mucarer, peșcheș: bani, bijuterii, blănuri, etc.) Orice
favoare domnilor sau dregătorilor era plătită potrivit importanței, fără a fi fixată
valoarea in izvoare;

 livrări obligatorii (produse alimentare: grâne, carne oaie, miere; materii prime:
ciară);

 prestări în muncă în scopuri militare (salahori prntru cetăți, corvezi de

transport cu care proprii, aprovizionarea oștirilor, repararea sau construirea unor căi
de comunicare).
Statutul economic impus țărilor române a fost diferențiat în
funcție de interesele Porții.

 Țara Românească, cea mai apropiată provincie, a fost cea

mai expusă asupririi economice prin sporirea considerabilă a
cuantumului haraciului;

 Țara Moldovei a cunoscut un regim tributar mai blând,

haraciul evoluând;

 Transilvania – a cunoscut un haraci și mai scăzut.

 În istoriografie problema evoluției economice românești
în sec. al XVII-lea este tratată diferit

I. Odată cu instaurarea dominației otomane a avut loc un regres continuu în

agricultură, meșteșugărit și comerț (Golesco A. mijl. sec. XIX, Xenopol A.)

II. Regresul a avut loc în aspect urban, după instaurarea regimului turco-fanariot,
datorită politicii promovate de aceștea. (Pavlescu E., Grigoraș N.)

III. Istoriografia turcă afirma că dominația Porții în spațiul românesc a asigurat

stabilitatea economică.

Observăm 3 opinii diferite: regres, progres și stabilitate.

 Istoriografia sovietică:
I. Puțini susținători: decădere economică absolută (Golovco, Grecul):

a. Regres în agricultură și meșteșuguri

b. Reducerea suprafețelor însămânțate/ prelucrarea pământului mai necalitativ

II. Opinie majoritară: dominația otomană a frânat, dar nu a oprit progresul economic (Olteanu Șt.
– meșteșugul domenial decade, iar cel rural și orășenesc se dezvoltă; Lehr L. - comerțul extern cu
animale decade, decad unele orașe; Dragnev D. - dezvoltarea lentă cu perioade de regres )

De la mijlocul secolului al XVI-lea şi până în anii 70 ai secolului al XVII- lea, a avut loc o
încetinire a ritmului de dezvoltare a economiei, încetinire legată de instaurarea dominaţiei
otomane.
 Mai tîrziu, după 1989, această încetinire era explicată prin
aceea că ţările române nu erau situate într-o regiune cu ţări
puternic dezvoltate, de aceea nici ele, în virtutea acestui fapt, nu
puteau să se dezvolte mai rapid.

AȘADAR: "secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o lentă

înviorare a economiei ţărilor române".
Instaurarea suzeranităţii otomane a frânat dezvoltarea economică a ţărilor
române, încetinirea evoluţiei economice s-a datorat mai multor factori, acest
fenomen nefiind însă o politică specială a Porţii faţă de ţările române.

Poarta era interesată să obţină de la acestea cât mai multe venituri şi, desigur,
pentru a le obţine, era necesar să se dezvolte economia.

Scrisoarea sultanului Selim al II-lea din anul 1574 către hanul Devlet
Gheray ne dezvăluie destul de clar interesul Porţii: "Poporul vilaietului
Bogdan ne plăteşte haraci ş i majoritatea zaherelui Istanbulului bine păzit
vine de acolo, de aceea dorinţa noastră cea mai mare este ca vilaietul să fie
locuit şi prosper".
Călătorul francez De La Croix menţiona că turcii au pus de mai multe ori problema de a numi în
fruntea Moldovei şi a Ţării Româneşti paşale, însă aşa şi n-au realizat atare intenţie, deoarece ei
consideră că scot cu mult mai multe bunuri de la aceşti guvernatori creştini decât ar scoate de la
paşalele turceşti, cu atât mai mult că, în afară de tribut, creştinii le mai dau mari sume la trei ani de
zile pentru reconfirmarea în scaun.

Interesul economic al Porţii faţă de ţările române a fost bine sesizat de călătorul francez:
pentru a aduce venituri, economia ţărilor române trebuia să se dezvolte pe cale ascendentă.

 În Moldova, în virtutea circumstanţelor vitrege din ultimele decenii ale secolului al XVII- lea, a
intrat în faza decăderii economice, unii domni nefiind în stare să plătească tributul.

 În Ţara Românească şi în Transilvania evoluţia economică a mers permanent pe linie ascendentă.

  Lipsa unor izvoare istorice precise – statistici sau recensăminte ale populaţiei ţărilor române în perioada
secolului al XVI-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea, face imposibilă evaluarea exactă a unui
important factor ce a determinat evoluţia economică a ţărilor române - factorul demografic.

 De fapt, există anumite informaţii statistice.

 Cronicarul otoman Mustafa Ali (sec. XVI) menţionează că în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566),

 în Moldova erau 30 000 de familii,

 în Ţara Românească 48 000,

 în Transilvania 50 000 de familii.

 Ş. Papacostea, apreciindu-le ca "indicaţii credibile", consideră că ele "reflectă incomplet realitatea" şi că

"încercarea de a stabili, pe baza lor, numărul populaţiei, ni se pare, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre,
nu numai hazardată, ci şi de-a dreptul imposibilă".

 Cercetările efectuate în această direcţie demonstrează că în perioada dată, în ţările române, a crescut
numărul localităţilor şi, desigur, numărul populaţiei.
 Date foarte aproximative ne arată că, pe la mijlocul secolului al XVII-lea:

 în Moldova - 400 mii de locuitori,

 iar în Ţara Românească – circa 500 mii locuitori.

 În Transilvania, care a suferit mult mai puţin din cauza războaielor, numărul populaţiei
era în continuă creştere şi este apreciat la circa 1 mln.

Situaţia demografică în ţările române a fost influențata de mai mulţi factori. Dintre
aceştia:

 desele războaie şi năvălirile tătăreşti în urma cărora mulţi oameni erau omorîţi sau
cădeau în robie,

 foametea,

 ciuma

 şi fuga locuitorilor în ţările vecine au provocat un regres demografic.

 Izvoarele narative menţionînd şi perioade de redresare, cînd satele şi oraşele erau
"pline de oameni". Domnia, fiind cointeresată în repopularea ţărilor române, acorda
boierilor şi mănăstirilor dreptul de a aduce oameni din ţări străine şi de a-i aşeza pe
moşiile lor.

Spre exemplu, la 7 aprilie 1662, Eustratie Dabija îl împuterniceşte pe episcopul de Huşi

Serafim şi vătămanul său din Plopeni să aduc ă oameni străini din Ţara Turcească,
Leşească, Muntenească, Ungurească "fie ce limbă vor fi", care vor fi scutiţi 4 ani de
impozite. În general, pentru perioada dată a fost caracteristică o creştere lentă a
numărului populaţiei în ţările române.
II. AGRICULTURA (procesul producerii de hrană vegetală și animală, fibre/
materiale, prin cultivarea sistematică a anumitor plante și creșterea animalelor)

Economia agrară continua să dețină în sec. al XVII-lea o pondere absolută în

spațiul românesc, chiar dacă se observă un progres în producția meșteșugărească, în
deosebi, în Transilvania.

AGRICULTURA, avea un caracter extensiv, datorită tehnicii agricole arhaice.

Uneltele utilizate la lucrarea pământului, alături de plugul de lemn şi sapă, se folosea, pe
scară mai largă, plugul cu brăzdar şi cuţit de fier, la strângerea roadei se foloseau coasa şi
secera.

 Țăranii desţeleneau şi defrişau noi terenuri, cele folosite câțiva ani, fiind lăsate să se
"odihnească". Acest lucru era posibil datorită suprafețelor extinse necultivate, încă din
cauza nepopulării.
 In Transilvania se practica asolamentul bienal, apoi din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea cel trienal, care însemna împărțirea ogorului în trei părți:

-prima era cultivata cu cereale de toamnă,

- a doua cu cereale de primăvară

-a treia era lăsată în pârloagă.

 În Țara Românească și în Moldova predomina moina sălbatică nereglementată, cu

desțeleniri permanente, cu doua-trei recolte succesive, după care terenul era lăsat în
pârloaga. MOINA Teren agricol lăsat necultivat unul sau mai mulți ani (pentru a-și spori
proprietățile productive)

 Moina reglementată, adică alternarea unui an de cultura cu un an de pârloaga, era mai

rar utilizată.
G. Iscru şi G. Papuc, afirmând că "agricultura cu ramurile ei anexe
a fost domeniul principal al economiei româneşti în evul mediu",
menţionează: "Disputarea priorităţii cu creșterea vitelor a fost – şi
este încă – în istoriografia noastră o creaţie nefericită a celor care
ori n-au cunoscut specificul societăţii româneşti, ori, chiar dacă l-
au cunoscut documentar, le-a fost imposibil să-1 înţeleagă,
lăsându-se amăgiţi de aparenţe".
 Până în secolul al XVI-lea

 cultura cerealelor a fost mai dezvoltată în Transilvania

 decât în Moldova și Țara Românească, unde a predominat

creșterea vitelor. Câteva cereale au ocupat o pondere mai mare,
în funcție de hrana obișnuită a populației.

Din secolul al XVI-lea, odată cu creșterea rolului Porții otomane

în Țările Române și cu cererea tot mai mare de grâne pentru
campaniile și apoi pentru piața turceasca, ponderea anumitor
culturi evoluează.
 Locul principal în producţia agricolă a ţăranului îl ocupa
cultivarea cerealelor:

 grâul - rămâne planta cerealieră cea mai prețuită pe piețe, asupra

căreia se exercita cererea livrărilor obligatorii, precum și utilizat ca
aliment de categoriile superioare ale societății.

la început predomina cultura celui de primăvară, apoi mai mult a celui

de toamna.
 meiul – s-au extins suprafețele de cultivare în Moldova și Țara Românească, fiind
consumat de păturile inferioare. Meiul – datorita faptului ca nu a atras interesul
autorităților, nefiind cerut de turci, țăranii au preferat să cultive mai mult mei în
dauna culturilor de grâu si orz. In Transilvania raportul dintre grâu si mei a fost de
9/1.

 orzul, secara, ovăsul – se cultivau cu precădere în Transilvania. Orzul – în a doua

jumătate a secolului al XVI-lea a fost cerut de turci din cele doua tari române pentru
susținerea campaniilor din centrul Europei. Producția de orz era mai mare în Țara
Românească și Moldova, decât în Transilvania.

 sorgul, hrișca nu erau cultivate decât în anumite regiuni, deoarece nu ocupau un loc
important în hrana animalelor și a oamenilor.
Locul predominant al culturilor cerealiere este confirmat de
numărul mare de documente care amintesc desetina de
cerealelor. Aşa, din cele circa 500 de documente de la sfîrşitul
secolului al XVI-lea – secolul al XVII-lea din Moldova care
pomenesc renta în natură, în 80% din ele se indică impozitul de
pîine. Acest fapt atestă convingător că ocupaţia de bază a
ţăranilor era producerea cerealelor.
Din prima jumătate a secolului al XVII-lea se introduce o nouă cultură
agricolă - porumbul. (întâlnit în izvoare și cu denumirea de cucuruz). El
capătă o largă răspîndire în ţările române şi datorită faptului că iniţial nu
era impozitat. Mămăliga din porumb devenind alimentul de bază a
țăranului.

• in Transilvania (1639),

• din a doua jumătate a aceluiaşi secol şi în Moldova (in 1686 atestat satul
Cucuruzeni, iar vremea lui Constantin Duca instituită darea „pe pogonul
de popușoi”),

• în Ţara Românească (în vremea lui Șerban Cantacuzino se cultiva),

Tot din secolul al XVII-lea ne-au parvenit primele ştiri despre
cultivarea tutunului, care devine sursă de venituri pentru
Constantin Brâncoveanu (dare din1686) și Constantin Duca (dare
din1694). În prima jumatate a sec. al XVIII-lea în Transilvania
devine articol de export.

Se măresc suprafeţele cultivate cu in şi cînepă, în scopuri

textile

Din secolul al XVIII-lea românii încep cultivarea cartofului.

 O altă ocupaţie agricolă - VITICULTURA

 Locul important al viei este relevat de statutul distinct menționat de documentele de

vânzare-cumpărare sau danii. Datorită faptului că vinul era un aliment/băutură consumată
indiferent de apartenenta socială, cultura viței de vie era cultivată în toate cele trei țări
românești.

 În Moldova erau regiuni viticole întinse: Cotnar, Huşi, Odobeşti, Iaşi, Vaslui ş. a. In regiunea
Cotnari au fost cultivate soiuri de viță de vie provenite din regiunea Tokay din Ungaria.
Populația satului Cotnari a fost la început de origine germană, care ulterior s-a maghiarizat și
apoi românizat. Tradiția cultivării viței de vie în regiune este foarte puternică până astăzi.

 În Țara Românească – Valea Călugărească, Drăgășani s.a.

 Transilvania – Valea Târnavelor

Vinurile româneşti, deseori amintite de călătorii străini, erau, în opinia acestora, de o calitate
nu mai joasă ca cele europene şi constituiau un important obiect de export.
Un important rol în gospodăria agricolă a
românilor a avut POMICULTURA
Livezile sunt pomenite des în izvoarele documentare din a doua jumătate a secolului al XVI-
lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Dintre pomii fructiferi sunt,

 vişinii

 merii domnești

 nucii,

 prunii,

 perii,

 cireşii,

 gutuii ş.a.

Nu dispunem de estimări cantitative referitoare la producția pomicolă.

Terenurile agricole lucrate asigurau populaţia
ţărilor române cu LEGUME
Izvoarele indică, în perioada dată, că ţăranii români cultivau:

 varza,

 ceapa, usturoiul, prazul,

 sfecla, ridichea

 pătrunjelul,

 lintea, mazărea, fasolea,

 pepenii verzi şi galbeni,

 NOU: vinete și roșii prin filiera turcească.

 CREȘTEREA ANIMALELOR
Un rol important în economia ţărilor române a avut şi VITĂRITUL. Unii autori
consideră că sursa principală a veniturilor în epoca medievală în ţările române
revenea creşterii animalelor, de aceea vităritul a jucat rolul principal în economia
ţărilor române.

Animalele constituiau un important obiect de export, aduceau locuitorilor un venit

considerabil, cu care îşi achitau o bună parte din impozite.
Păşunile naturale şi pădurile au constituit locurile principale pentru păşunatul
animalelor în timp de primăvară – toamnă, unde erau lăsate, deseori, chiar fără
păstori. Pentru timp de iarnă se pregătea finul, de asemenea menţionat deseori în
izvoare. Dintre animalele domestice, cele mai răspîndite în ţările române erau

• oile,

• vitele cornute mari,

• caii,

• porcii ş.a.
  În Moldova a predominat creșterea vitelor cornute mari, care se și exportau.

 Creșterea oilor a avut o pondere mai mare în Țara Româneasca. În secolul al XVI-
lea, din cauza cererii mari de oi pe piața otomană la un preț scăzut, a determinat
diminuarea interesului pentru creșterea oilor în Țara Românească și în Moldova. În
schimb, creșterea porcilor în turme în păduri nu a fost influențată de dominația
otomană, datorită faptului că turcii nu consumau carne de porc.

 Caii, crescuți în herghelii domnești, mănăstirești sau boierești, erau foarte apreciați
de străini. Fără aprobarea domnitorului caii nu puteau fi exportați.

 Cu excepția porcilor (consumul interzis de coran) restul animalelor erau supuse

sistemului livrărilor obligatorii a Porții ca articole de produse alimentare sau de
transport.
 Ocupații complementare ale populației țărilor române:
prisăcăritul, pescuitul și vânătoarea

PRISĂCĂRITUL ocupa un loc important în economia rurală. Izvoarele atestă

existența prisăcilor (unii boieri sau mănăstiri aveau prisăci de 500-2000 familii de
albine) şi a impozitului respectiv pe miere şi pe ceară. Pădurile de tei și fânețurile
cu flori melifere, creau condiții prielnice acestei ocupații. Prisăcile erau așezate în
apropierea livezilor

 Stupăritul aducea importante venituri în miere și ceara, mai ales în Țara

Românească și în Moldova. Un loc de prisaca din Tara Românească putea să coste
cât un pogon de vie.
PESCUITUL Sistemul hidrografic românesc, dominat de ape a fost
favorabil pentru creșterea peștelui. Era mai dezvoltat în regiunea
Dunării şi a râurilor ce curg pe teritoriul ţărilor române, însă izvoarele
indică existenţa iazurilor şi heleşteelor, special amenajate pentru
pescuit. Era o îndeletnicire rentabilă reișend din abundența apelor.
Abundența peștelui pe piață și prețul mic este amintit de călători străini.
Se plătea o dare măjăritul.

 Datorită restricțiilor alimentare în perioadele de post, peștele era

folosit des în alimentație. Iazurile de lângă Dunăre sau cele din
Moldova erau vestite pentru bogăția de pește. Peștele se exporta, sărat
și uscat, în Transilvania și în Imperiul Otoman.
 VÂNĂTOAREA Vânătoarea și pescuitul erau monopoluri
senioriale în Transilvania. Iobagii trebuiau să dea o parte din vânat și
din pescuit stăpânului domeniului. un decret regal interzicea
iobagilor să vâneze pe domenii cerbii lopătari, iepuri, mistreți, fazani,
având dreptul să vâneze doar lupi, ursi, vulpi și jderi.

 Vânătoarea cu șoimii era o distracție la curțile domnești din

Moldova și Țara Românească. Domnii români trebuiau să trimită
anual la Poartă un număr de șoimi buni de vânătoare.
 III. Meșteșugăritul și producție manufacturieră
 Pentru istoria meșteșugurilor sec. al XVII-lea costituie pentru Țările Române o
perioadă de dezvoltare discontinuă, în dependență de situația din fiecare stat.
Dacă prima jumătate a secolului este favorabilă dezvoltării în vremea lui Vasile
Lupu, Matei Basarab și Gheorghe Racoczy I, în schimb după 1658-1660, urmează
o perioadă de decădere pronunțată, reușind o redresare în vremea lui Șerban
Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.

MEŞTEŞUGURILE au înregistrat o răspândire mult mai largă decât în perioada

precedentă, mai ales în oraşele transilvănene. Creşterea rolului pieţei a determinat
îmbunătăţirea calităţii producţiei meşteşugăreşti.
 În toate țările continuă să se dezvolte meșteșugurile:

domeniale - se dezvoltă acele meșteșuguri care satisfac

necesitățile curții boierului (hrană, imbrăcăminte, locuință).
Schimbări esenţiale au suferit şi meşteşugurile de pe domeniile
feudale. Specializările meşteşugăreşti sunt aceleaşi pe care le
întâlnim în oraşe şi sate, însă spre sfârşitul secolului al XVII-lea se
constată rămânerea în urmă a meşteşugurilor de pe domeniile
feudale. Producţia meşteşugarilor de aici începe tot mai mult să fie
înlocuită cu produsele meşteşugăreşti din oraşe, care erau de o
calitate superioară.
sătești (stabil) se dezvoltă acele meșteșuguri care satisfac necesitățile
comunității sătești, apar specializări noi. Un pas înainte, faţă de perioada
precedentă, a fost făcut de meşteşugarii rurali. Numai în secolul al XVII-lea, în
domeniul prelucrării metalelor, la sate apar 8 specializări noi, printre care pot fi
menţionaţi potcovarii, scobarii, arcarii, săbierii ş.a.

Ca şi în perioada precedentă, la sate se prelucra:

• lemnul (butnarii, dogarii, blidarii),

• piatra (pietrarii, zidarii),

• pielea (cizmarii, ciubotarii),

• produsele agricole (morarii).

 În general însă, la sate se dezvoltau mai intens acele profesii de care avea
nevoie, în primul rînd, populaţia rurală.
 orășenești (determinat de piață ia avânt)

Oraşele din Ţara Românească (izvoarele din secolul al XVII-lea indică un număr de 22 de
oraşe) şi din Moldova (32 de oraşe) aveau un aspect exterior deosebit de cel al oraşelor din
Europa de Apus.

 Oraşele româneşti n-aveau ziduri exterioare.

 Ele ocupau o suprafaţă mult mai mare decît cele europene.

 Casele erau construite din bîrne unse cu lut şi acoperite cu stuf. Din piatră se construiau numai
bisericile.

Oraşele aveau un aspect semiagrar, un mare număr de orăşeni se ocupau cu

agricultura. Totuşi, în perioada dată, în oraşe are loc un proces mai intens de
separare a meseriilor de agricultură, meşteşugarii renunţând treptat la
practicarea agriculturii.
 Meşteşugurile orăşeneşti din Moldova şi Ţara Românească au cunoscut o amplă
dezvoltare, mai ales în a doua treime a secolului al XVII-lea, în timpul domniilor
lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, decăzând în Moldova spre sfârşitul aceluiaşi
secol.

Meşteşugarii din oraşe se ocupau cu prelucrarea metalelor, izvoarele amintindu-

i pe potcovari, căldărari, lăcătuşi, săbieri, arcari ş.a.

 Moldova era vestită şi prin prelucrarea silitrei. Un călător străin din secolul al
XVIII-lea menţiona că "nici o ţară nu produce silitră mai bună ca Moldova".

În oraşele româneşti cunoaşte dezvoltare: prelucrarea pietrei (izvoarele

menţionându-i pe pietrari, zidari), a lemnului (în documente sânt amintiţi lemnarii,
dulgherii, tâmplarii), a pielii (sânt menţionaţi în izvoare pielării, blănarii, cojocarii,
cizmarii, curelarii).
 Principalele centre meșteșugărești erau situate în Transilvania.

 În oraşele transilvănene se măreşte numărul breslelor.

Meșteșugurile au fost mult mai dezvoltate și specializate in
Transilvania. La aceasta dezvoltare a contribuit atât bogăția
resurselor de materie primă, cât și organizarea meșteșugarilor și
implicarea negustorilor în desfacerea produselor finite.

 Un rol important l-a avut autonomia orașelor ardelene, care a

permis dezvoltarea diverselor ramuri economice.
 O parte din atelierele din Țara Românească și Moldova erau deschise de meșteri
veniți din Transilvania și care aparțineau breslelor ardelene. Abia în secolele XVII-
XVIII meșteșugarii din cele două țări românești și-au constituit propriile bresle.
Meșteșugurile mai bine reprezentate în Țara Românească și Moldova erau cele legate
de îmbrăcăminte – țesătorii, cojocarii etc., sau produsele alimentare – măcelăriile.
Resursele de materii prime au determinat această specializare a meșteșugurilor pe
zone geografice.

Caracteristic pentru perioada dată e faptul că treptat, în oraşe se îngustează sfera

meşteşugului la comandă şi creşte ponderea producţiei pentru piaţă. Meşteşugarii
aveau propriile lor prăvălii, unde vindeau mărfurile.

Totuşi, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, se afirmă simţitor şi rolul negustorului –

intermediar între meşteşugar şi consumator.
În sec. al XVII-lea se constată o reglementare profesională a meșteșugurilor prin trecerea de
la frății la bresle țn Moldova și Țara Românească pe când în Transilvania funcționau deja.

Dacă în Transilvania frăţiile şi breslele au luat naştere încă în secolul al XVI-lea, în Moldova
şi în Ţara Românească ele sânt atestate doar în secolul al XVII-lea.

În Transilvania existau bresle ale a celor ce prelucrau metale, lemn, textile.

Prima breaslă fixată în izvoarele moldoveneşti e breasla blănarilor, croitorilor, bărbierilor,

abagerilor şi cojocarilor din oraşul Roman, atestată în 1641. Către sfârşitul secolului al XVII-lea, în
Moldova erau deja 12 bresle.

La Bucureşti, în 1668 este înregistrată breasla bărbierilor.

 Constituirea breslelor s-a datorat:

 înmulțirii
 diversificării
 specializării meșteșugurilor
 concurenței

 Breslele aveau funcția de :

 Ajutor reciproc
 Menținerea prețurilor. Erau limitate preturile

 Breasla era condusă de staroste sau vătaf ales pentru un an – meșter în vârstă.
PRIMELE CENTRE MANUFACTURIERE
Unele ateliere prin remunerarea lucrătorilor deveneau de tip manufacturier. În secolul al
XVII-lea apar primele centre manufacturiere:

Transilvania : turnătoria de tunuri de la Alba-Iulia; sticlăria de la Porumbacu de Sus

Țara Românească:

• Matei Basarab – o sticlărie la Târgoviște și o moară de hârtie de lângă Ocnele Mari..

• Șerban Cantacuzino – atelier de tip manufacturier de producere a postavului la Afumați

lângă București

• Constantin Brâncoveanu – lumânărie la București și Târgoviște

• Tipografii : București, Snagov, Târgoviște, Buzău, Râmnic

4. MINERITUL

O dezvoltare mult mai largă a atins în perioada dată, mai ales în Transilvania,
MINERITUL. Din subsol se extrăgea fier, aramă, sare, aur, argint şi alte bogăţii
subpămîntene care aduceau mari venituri vistieriei, de aceea producţia minieră era
stimulată de principi.

Transilvania era mult mai bogata în resurse de aur, argint, fier, sare, sulf etc.
 Sarea
În Moldova se exploata sarea la Ocna Trotuș, în regiunea Bacăului se aduna de la
suprafața solului. În Moldova exploatarea sării a fost o prerogativă a domnilor.

 În Transilvania sarea exploatata în minele din Maramureș, Ocna Dejului, Turda, Ocna
Sibiului se transporta pe apa în celelalte regiuni ale Ungariei și mai târziu în Imperiul
Otoman.

 În Țara Românească erau ocne de sare la Ocnele Mari și la Ocna Mică (lângă
Târgoviște), precum și la Ghitioara și Telega în regiunea Prahovei.

 În Moldova și Țara Românească sarea era extrasă de robi țigani și de vecini, în timp ce
în Transilvania erau mineri specializați, care beneficiau de anumite privilegii regale.
 Fierul
 Țara Moldovei – în regiunea Baiei.

 Țara Românească – Baia de Fier (Nordul Olteniei). Proprietate domnească,

începând cu Matei Basarab unde se întâlneau cuptoare de mare capacitate.

Veniturile din exploatarea fierului reveneau în întregime visteriei. Numai Domnii

aveau dreptul să vândă fierul care era folosit în deosebi la confecționarea armelor.

 Transilvania - regiunea Hunedoarei, Bihorului, Ciucului, la Rimetea (Trascău,

lângă Turda), Madaras și Vascau.

 Tehnica de lucru era mai avansată, minerii fiind muncitori salariați, dar nu țărani
aserviți.
 Aurul si argintul

Aurul și argintul a fost exploatat în munții Apuseni la Zlatna, Abrud, Roșia, Brad, Baia
de Criș, Baia de Arieș, în regiunea Băii Mari, a Rodnei. Aurul era extras și din nisipul
râurilor Arieș și Chisindia-Arad. Pe râul Lotru se scotea aur din nisip (Țara
Românească) țiganii-rudari.
 Altele

 La Bratilovo, lânga Baia de Arama se exploata arama încă din timpul lui Mircea
cel Bătrân.

 Silitra necesară prafului de pușcă era extrasă la Focșani (Moldova).

 În regiunea Buzăului existau resurse de chihlimbar și sulf.

 Din același timp, sînt menționate fântânile de păcură (1638 - s. Fărloieşti, jud. Bacău).
  Minele din Țara Românească au fost părăsite în epoca dominației otomane, iar
călătorii străini au aflat de la curțile domnești ca exploatările respective s-au închis
pentru a nu da motiv turcilor sa mărească tributul sau să pună stăpânire pe mine.

 Din cauza poziției politico-economice față de Poartă cea mai mare parte a
bogățiilor minerale rămâneau a fi neexploatate. La aceasta a contribuit:

• Teama autorităților românești că exploatarea va duce la creșterea obligațiilor țării față de

Poartă.

• Teama că scoaterea la iveală a noi bogății ale Țărilor Române ar face să crească interesul
în zonă din partea altor state.
5. COMERŢUL INTERN, EXTERN SI DE TRANZIT

Un rol important în economia Țărilor Române a avut și COMERŢUL INTERN,

EXTERN SI DE TRANZIT. Instaurarea suzeranității otomane a încetinit procesul de
formare a pieţei interne a Țărilor Române (unele teritorii chiar au fost anexate de
Imperiul Otoman și transformate în raiale și paşalâcuri), dar nu 1-a oprit definitiv.
 COMERȚUL INTERN
Schimbul intern dintre diferite regiuni geografice continuă să aibă loc. Faptul că
Poarta a transformat unele regiuni din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în
raiale şi paşalâcuri a împiedicat includerea lor într-o piaţă internă unică. O altă piedică
în dezvoltarea comerţului intern a fost sistemul de vămi interne, doar unele mănăstiri se
bucurau de privilegii vamale, fiind scutite de obligaţia de a plăti vama mare, mică sau
brudina.

Datorită specializării meșteșugurilor – fenomenul circulației de articole în zona urbană

spre cea rurală capătă mai multă regularitate, contribuind la lărgirea pieții interne.
 În așezările urbane din Țara Românească și Moldova: bazarul sau târgul.

 În Transilvania – forum sau piața centrală reprezentau punctul general de schimb în

jurul căruia roiau prăvăliile, hanurile și casele negustorilor.

 Diverse localități, în special orașele și târgurile, dar si unele sate, au obținut dreptul
de a tine târguri la anumite date si intervale: săptămânale, anuale etc.

 Pe lângă acestea, mărfurile se desfăceau în orașe în prăvăliile permanente.

Desfacerea produselor se făcea în: prăvălii, dugheni, târguri săptămânale, bâlciuri și
iarmaroace organizate perioadic pentru o perioadă de timp.

Descrierile călătorilor străini sunt bogate în ceea ce privește bogăția și varietatea

mărfurilor aflate în vânzare.

Mărfuri pioritate: produse agroalimentare (ceriale, vite, fructe) îmbrăcăminte,

încălțăminte și unelte de metal.

Consumatori: categorii modeste ale populației, ceilalți preferau mărfuri de import.

Cu toate aceste greutăţi, izvoarele menţionează un schimb intens între diferite regiuni
geografice. Spre exemplu, vinul de la Cotnari, pâinea şi poama din regiunile de câmpie
erau duse spre Baia şi alte regiuni muntoase. Minele de sare din Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania asigurau cu acest produs important toate regiunile româneşti
unde el lipsea.

Schimbul dintre oraş şi sat atinge o amploare mai mare în secolul al XVII-lea – prima
jumătate a secolului al XVIII-lea. Mari centre comerciale cu pieţe orăşeneşti permanente
erau oraşele Iaşi, Suceava, Bucureşti, Târgovişte, Braşov, Bistriţa, Sibiu ş. a. În oraşele în
care piaţa permanentă lipsea, se organizau iarmaroacele săptămânale.
 Izvoarele documentare şi narative ne permit să aflăm asortimentul mărfurilor care se vindeau:

 produse alimentare şi meşteşugăreşti atât locale,

 cât şi aduse din alte ţări (arme scumpe, postavuri, măt ăsuri, îmbrăcăminte, mirodenii, ulei de
măsline, podoabe din aur şi argint etc. ). În perioada dată, creşte considerabil rolul negustorului,
care îşi avea prăvălia sa şi era intermediar între producător şi consumator.

Intense legături comerciale aveau Moldova şi Ţara Românească cu câteva oraşe din
Transilvania - Braşov, Bistriţa, Sibiu.

Spre Transilvania se exportau animale (boi, cai şi porci), piei, lână , ceară, vin, miere şi alte
produse.

Din Transilvania se aduceau mărfuri, care în ţările române extracarpatice nu se produceau sau
se produceau într-o cantitate foarte mică (fier, plumb, aramă, încălţăminte, ţesături ş. a.).
  Între Moldova și Țara Românească pe de o parte și Transilvania pe de altă parte
procesul commercial continua tradițional și în sec. al XVII-lea. Alte trasee sau ramificații
ale marilor drumuri legau orașele din Transilvania de orașe din Tara Românească și
Moldova.

 Pentru marele comerț internațional Țara Românească și Moldova erau, în principal,

zone de tranzit și mai puțin piețe de desfacere. In schimb, mărfurile produse în
Transilvania, mai ales produse meșteșugărești (unelte, arme etc), erau vândute pe piețele
locale din cele doua țări românești.

 Din Tarile Romane se exportau in special vite, peste si produse derivate, grâne,
miere, ceara etc.

 Cuantumul vânzărilor depindea de împrejurări, recolte, epizotii, calamități. Nu se

cunoaște balanța de plăți.
 Comerţul extern şi cel de tranzit
 Privilegiile

 scutirile vamale acordate negustorilor,

 precum și dreptul de depozit, au permis dezvoltarea economica a orașelor Brașov, Sibiu,

Cluj, Bistrița din Transilvania.

 Aceste orașe erau implicate intens în comerțul internațional, pe marile trasee comerciale
care legau Orientul de centrul Europei. Negustorii din Brașov, Sibiu si Brașov, precum și cei
din Liov (Polonia), beneficiau de privilegii vamale în Țara Românească și Moldova.

 Abia la începutul secolului al XVI-lea s-a restricționat accesul negustorilor străini pe

piețele din Țara Românească doar în câteva locuri. Negustorii români trebuia și ei să își desfacă
mărfurile în orașele de granița din Transilvania, de unde erau preluate de negustorii sași.
 Un mare drum comercial lega orașele genoveze de la Marea Neagra de centrul
Europei: de la Chilia pe Dunăre și valea Ialomiței către Brașov, apoi Cluj, Oradea și mai
departe către Buda si Viena. O ramificație era de la Cluj către Sătmar și Kosice.
Mărfurile aduse din Balcani treceau Dunărea pe la Giurgiu spre Brașov sau pe la Turnu
Măgurele și de-a lungul Oltului către Sibiu, de unde puteau merge către Cluj sau pe
valea Mureșului. Prin Moldova trecea un mare drum comercial care lega Marea Neagra
de Marea Baltica începând cu mijlocul secolului al XIV-lea. O ramificație a acestui
traseu comercial ducea la Bistrița, iar de aici la Cluj și mai departe.

 Din secolul al XVI-lea negoțul cu Imperiul Otoman a dobândit ponderea cea mai
mare în comerțul Țărilor Române, datorită dominației politice și a transformării Mării
Negre într-o mare interioară turcească. De la mijlocul secolului al XVI-lea turcii au
impus un regim preferențial de vânzare a produselor necesare Imperiului Otoman, iar
apoi au interzis exportul către alte țări.
 Vămile instituite de-a lungul drumurilor comerciale erau importante surse de venit
pentru stat.

 Interesați de un trafic de mărfuri cât mai intens, domnii s-au străduit să acorde
privilegii negustorilor străini prin care se stabileau exact vămile, taxele și scutirile sau
reducerile.

 Negustorii sași sau poloni s-au folosit adesea de raporturile politice dintre țările lor
și țările române pentru a obține cât mai multe avantaje. Perioadele de instabilitate
politică și militară determinau insecuritatea drumurilor comerciale și domnitorii
garantau imediat două stabilizarea situației interne libertatea comerțului pentru
negustorii străini.
Comerţul extern şi cel de tranzit a jucat un rol important în economia ţărilor române.
Liniile directoare ale comerțului extern au continuat pe cele din sec. al XVI-lea.

La dezvoltarea comerţului extern şi de tranzit a contribuit, în mare măsură, şi faptul că

ţările române se aflau în calea unor drumuri comerciale internaţionale care legau Rusia,
Polonia, parţial ţările Europei Centrale și de Apus (Austria, Veneția, Anglia, Olanda), cu
Imperiul Otoman.

Instaurarea suzeranităţii otomane în ţările române n-a dus la reorientarea imediată a

comerţului extern spre imperiu. Abia în secolul al XVII-lea – prima jumătate a secolului
al XVIII-lea, volumul mărfurilor exportate în Imperiul Otoman îl depăşeşte pe cel
exportat în diferite ţări europene.
 Acest fapt ne indică destul de limpede că, în pofida eforturilor Porţii, ea nu a reuşit să
instaureze monopolul deplin asupra comerţului extern, multe mărfuri erau exportate
şi în alte ţări.

 Istoricul român C C. Giurescu consideră că "de fapt, aşa zisul "monopol" era un drept
de preempţiune al Porţii asupra anumitor articole de strictă necesitate pentru
aprovizionarea Constantinopolului şi pentru nevoile armatei. Ne referim anume la

 grîne – şi în special la grîu şi orz,

 la oi, bovine şi cai,

 la produse animaliere, miere şi ceară, unt, seu, pastrama, cerviş,

 lânâ, piei.
 Ceea ce se producea suplimentar se putea vinde şi în altă parte.

 Apoi otomanii nu erau interesaţi într-o serie întreagă de produse:

 porcii, a căror carne era interzisă consumului de către Coran,

 vinul, pentru aceeaşi raţiune,

 porumbul ...,

 peştele, de care aveau şi ei mari cantităţi, fructele şi alte produse.

În literatura istorică s-a susţinut că deşi turcii plăteau produsele primite din ţările
române, preţul plătit era mizer, mult mai mic decât cel de pe piaţa internaţională.

C.C. Giurescu a ajuns la concluzia că preţul plătit de otomani pentru produsele primite
era cu circa 10 -20% mai mic decât cel de piaţă, preţ considerat nici pe departe jaf al
ţărilor române.
Privilegiile comerciale, acordate de către Poartă negustorilor englezi, au contribuit şi la
dezvoltarea raporturilor comerciale moldo-engleze. În orice caz, la 27 august 1588
domnul Moldovei Petru Şchiopul a acordat un privilegiu comercial ambasadorului
englez William Harborne, care se întorcea în Anglia prin Moldova.

Deseori bovinele din Moldova, prin Transilvania, erau exportate mai departe în ţările
Europei de Apus, iar multe mărfuri (postavuri, îmbrăcăminte, podoabe) din Franţa,
Germania, Italia, Cehia şi din alte ţări, prin Transilvania, erau aduse în Moldova şi în
Ţara Românească.
O altă direcţie a comerţului extern al ţărilor române era orientată spre oraşele din
Polonia şi Ucraina – Lvov, Cracovia, Kiev, Sniatin, Cameniţa. Spre aceste regiuni se
exportau mai ales boi, export care aducea un mare venit Moldovei.

 Dimitrie Cantemir ne spune că anual sânt mnate prin Polonia spre Danţing peste
patruzeci de mii de capete de boi, "şi de acolo sub nume de vite poloneze sânt vândute în
ţările vecine". Încă din secolul al XVI-lea, mari exportatori de vite cornute mari în
Polonia şi Transilvania au fost domnii Moldovei Petru Rareş , Alexandru Lăpuşneanu,
Ştefan Tomşa, Iancu Sasul ş . a. Veniturile domniei de pe urma comerţului cu vite pot fi
apreciate după cifrele de vînzări din epocă.
 Export Import

Imperiul Otoman Grîne, oi, vite, miere Mirodenii

NU în I/O, alte Porci vin porumb
direcții echilibrat
Polonia Vite mari cornute, în deosebi Postavuri, metale şi produse
meşteşugăreşti (coase, cuţite,
boi cuie, blănuri, podoabe din
aur şi argint)

Europa Centrala și Sarea Obiecte din metale prețioase,

țesături, aarticole de lux
de Apus

Veneția Ciara Țesături fine, dantele, sticlă

Anglia, Olanda Cenușa de potasiu postavuri

Rusia Blănuri
Izvoarele nu permit stabilirea balanțelor comerciale, dar din cantitatea enormă de
monedă străină care circula în țările române și cu care se achita haraciul se deduce că
exporturile întreceau importurile, iar tranzitul aducea beneficii substanțiale.
Această situație a permis țărilor române sa plătească impozitele Porții, dar nu duc la
progres economic.

Comerțul extern nu răspundea necesităților și posibilităților. Blocând porturile de la

Dunăre și Marea Neagră și transformându-le în porturi militare, turcii au blocat
drumurile comerciale vechi.

Orientarea forțată a comerțului spre IO a determinat decăderea unor târguri și orașe

Domnii români erau interesaţi şi în prosperarea comerţului de tranzit, aşezarea
geografică a ţărilor române contribuind la dezvoltarea acestuia. Domnii şi vistieria aveau
mari venituri de la negustorii care treceau prin ţările române.

Pe această cale, se acumulau mari rezerve de bani, fapt ce avea o importanţă deosebită
pentru ţările române, care în perioada vizată nu băteau monedă proprie decît în cazuri
foarte rare. Atare monede au bătut Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă, Ioan-Vodă cel
Viteaz, Ştefan Răzvan, Ieremia Movilă, Eustratie Dabija-Vodă , Mihnea al IlI-lea.

 Însă monedele locale în perioada dată n-au jucat, practic, nici un rol în circulaţia
monetară a ţărilor române, rolul principal revenind monedelor străine din aur şi
argint (ducaţi, taleri, zloţi, potronici, accele, groşi, polugroşi etc.) bătute în Polonia,
Imperiul Otoman, Ţările de Jos, statele italiene şi în alte ţări. În acest răstimp, circulaţia
monetară a fost determinată atît de suzeranitatea otomană , care a generat fenomenul
împrumutului de către domnie a banilor de la cămătarii greci, cât şi de "revoluţia
preţurilor", care a dus la devalorizarea monedei.
Aşadar, economia ţărilor române s-a dezvoltat şi în condiţiile suzeranităţii otomane,
evoluţia fiind ascendentă începînd cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea – prima
jumă tate a secolului al XVIII -lea, cu excepţia Moldovei, unde din ultimele decenii ale
secolului al XVII-lea se observă o decădere economică.