Dreghici Cătălina-Patricia

Istorie

Anul II

Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739

La jumătatea secolului al-XVIII-lea, pentru aproximativ douăzeci de ani, Oltenia a

intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, a cărui expansiune spre sud-estul Europei a atins
limitele datorită geniului strategic, prințul Eugeniu de Savoia. Istoriografia consideră că
stăpânirea în Oltenia are două însemnătăți : una de istorie națională, alta de istorie universală.

Acest subiect prezintă interes și azi datorită bogatei documentații austriece care îngăduie o
privire mult mai profundă în structura societății românești în primele decenii ale veacului al
XVIII-lea.

Printre istoricii care au studiat Oltenia în timpul stăpânirii austriacă se numără și Șerban
Papacostea. Acesta s-a născut în 25 iunie 1928 în București și a decedat pe data de 6 aprilie
2018. A fost un istoric român, membru titular al Academiei Române. Din 1995 a fost membru al
Academiei Ligure de Științe și Litere din Genova. În perioada comunistă a fost deportat într-un
lagăr de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. A primit Ordinul Național "Steaua
1
României" în grad de Ofițer, 1 decembrie 2017. Printre cărțile sale se numără :,, Românii în
secolul al XIII-lea între Cruciată și Imperiul Mongol”, ,,Între cruciadă și Imperiul Mongol,
Ștefan cel Mare domn al Moldovei, Românii în secolul Xlll,” ,, Geneza statului în evul mediu
românesc”

Cartea ,, Oltenia sub stăpânirea austriacă” a fost publicată în anul 1998 de editura
Enciclopedia la București. Tema este sugerată din titlu și conține un număr de 335 de pagini și 11
capitole.

Primul capitol prezintă instaurarea stăpânirii austriece. Rivalitatea dintre Imperiul Otoman
și cel Habsburgic era tot mai mare. După succesul înregistrat de otomani în lupta de la Stănilești
pe Prut cu Rusia în 1711, au decis să reia politica de ofensivă în speranța recuperări teritoriilor
pierdute în urma confruntării militare cu Liga Sfântă, încheiată prin pacea de la Carlovitz (1699).

1
Internet ( accesat la 2.I.2024)

1
Dorințele de recuperare și expansiune a Imperiului otoman în direcția Europei centrale se izbeau
de acelea ale Imperiului habsburgic, pentru care pacea de la Carlovitz nu constituise decât o
etapă în cadrul unui vast program de cuceriri în sud-estul Europei. Conjunctura diplomatică era
deosebit de favorabilă acțiunii anti-otomane. Ieșită din războiul de succesiune, Franţa se afla în
imposibilitate de a participa la o nouă acțiune militară, Eliberată de primejdia unei intervenții
franceze, Austria s-a putut angaja cu toate forțele în lupta antiotomană.

Două campanii strălucite, în care s-a remarcat geniul militar al lui Eugeniu de Savoia, au
spulberat iluziile nutrite de conducerea otomană. Victoria de la Petrovaradin din 5 august 1 7
16 , urmată de ocuparea Timișoarei în 12 octombrie şi a Banatului , cucerirea Belgradului au
îngăduit Imperiului habsburgic să realizeze expansiunea teritorială maximă în sud-estul Europei,
putând să negocieze dintr-o poziţie favorabilă condiţiile păcii în anul următor. Țările române nu
au fost însă scutite de frământări politice şi militare, provocate de concurența dintre cele două
imperii pentru stăpânirea şi exploatarea lor.

Veleitățile de expansiune ale marilor puteri rivale şi intensificarea curentului de eliberare în

Moldova şi Țara Românească constituiau o primejdie gravă pentru dominația otomană. O nouă
politică a fost necesară pentru a evita imperiului urmările dezastrului iețirii ţărilor române din
obedienţa sa; instaurarea domniilor fanariote , inaugurate în amândouă principatele de Nicolae
Mavrocordat, a fost răspunsul otomanilor la agravarea primejdiei externe şi la afirmarea, în
legătură cu noua situaţie internaţională, a luptei de emancipare în ţările române.

Prima măsură luată era asigurarea controlului politic prin domni extrem de fideli, deoarece
până acum domnii inclinau spre lupta antiotomană. Elita societăţii greceşti din Fanar se oferea
ca instrument al dominaţiei otomane în ţările române. Inițiatorul regimului fanariot în istoria
țărilor române, Nicolae Mavrocordat, a fost şi cel dintâi care a experimentat noul sistem de
guvernare, mai întâi în Moldova, apoi în Țara Românească. Primejdia, considerată iminentă, a
intervenţiei austriece în războiul turco-veneţian a determinat Poarta să-l transfere în grabă pe
Nicolae Mavrocordat din domnia Moldovei în aceea a Tării Românesti, la sfârsitul anului 1715.
Cantacuzinii , ale căror negocieri cu austriecii erau cunoscute la Constantinopol , au fost
înlăturaţi de la conducerea țării .

Următorul capitol abordează programul austriac și formula austriacă de organizare a țării. Din
primele luni ale războiului, boierimea munteană a început să elaboreze formula politicii de

2
guvernare, eliberării țării de sub stăpânirea otomană şi a încadrării ci în sistemul imperial
habsburgic. Golul de autoritate creat de arestarea şi captivitatea lui Nicolae Mavrocordat la
sfârșitul anului 1716 punea problema guvernării . Memoriile înaintate Curţii din Viena de boieri
şi de clerul superior dau la iveală concepția politici a clasei dominante din Țara Românească.
Principalele memorii întocmite de boierimea munteană și de cea olteană au fost elaborate în două
etape distincte: cca dintâi. la sfârșitul anului 1716 şi la începutul anului 1717. în legătură cu
înlăturarea lui Nicolae Mavrocordat din domnie, cea de-a doua, in lunile imediat după încheierii
păcii de la Passarowitz , când statutul provinciei recent cucerite era în curs de elaborare. În
memorii scria că doreau ca ţara să păstreze statutul de autonomie de care beneficiase şi în
raporturile cu Imperiul otoman, iar autonomia urma să fie consacrată de menținerea instituției
voievodatului, deci a suveranității interne. De asemenea, îți doreau libertatea de a putea alege un
domn pământean.

Curtea de la Viena a refuzat categoric această doleanță, în temeiul noii organizări , împăratul
devenea el însuşi domn al provinciei cucerite.

În capitolul următor, este prezentată evoluția numerică a populației din această perioadă .
Înainte de dominația austriacă, singura evidență a populației la înmână domniei şi a vistieriei
era furnizată de sămi ,în sec . XVIII, catagrafii. Nici una din sâmi nu s-a păstrat din acest secol
în Țara Românească. Sămile care acopereau marile evaziuni fiscale practicate de stăpânii de
moșii, austriecii au început să le substituie înregistrării stricte ale populației pe familii. Prima
consemnare asupra numărului contribuabililor datează din anul 1720, 13245 familii. Doi ani mai
târziu, cifra crescuse la 25.000 familii, menținută și în anul următor. Începând cu 1724, numerele
încep să scadă. Regresul demografic a ținut până în 1726, pentru a remedia situația, austriecii au
introdus un program de repopulare.

După elaborarea programului de repopulare, austriecii au constat că nivelul demografic

scăzut al provinciei se datora nu numai războiului şi pustiirilor care l-au însoţii şi ci factorii
interni contribuiau cel puțin în egală măsură la transformarea fugii într-un fenomen permanent.
Fuga masivi a populației ,înlăuntru şi în afara granițelor țării ,a fost una din realitățile vieții
sociale a Țării Românești în secolele XVIII-XIV, până la epoca reglementară.

Următorul capitol este despre viața economică din Oltenia în secolul XVIII. La fel ca și în
Țara Românească, majoritatea oltenilor își câștigau existența din cultivarea pământului și

3
creșterea animalelor. Orașul era o simplă extensie a satului, dar existau meșteșugari în bresle la
Craiova.

Informațiile despre activitatea agricolă sunt mai sărăcăcioase, deoarece nu au prezentat

interes pentru austrieci, doar spre sfârșitul dominației în această regiune, când nevoile tot mai
mari de aprovizionare a armatei lor, i-a silit să acorde atenție acestui aspect. Cultura cea mai
răspândită era cea a porumbului și meiului :,, românii cultivă pentru hrana lor puține grâne -
raporta Consiliului de război generalul Konigsegg - în schimb foarte mult cucuruz sau grâu
turcesc şi mei ”. Cel mai mult se cultiva porumb în județul Gorj, în schimb mai puțin grâu.
Porumbul era folosit în principal pentru militarii austrieci, iar grâul ca produs de schimb. Țăranii
se hrăneau cu mei.

Viticultura a fost compromisă în timpul războiului. În 1718, producția viticolă era atât de
redusă încât vinăriciul nu a raportat pe ansamblul provinciei decât suma derizorie de 562 florini.
Pomicultura ocupa un loc însemnat în gospodăria ţărănească şi în aceea a domeniului , mai ales
în judeţele sub-alpine.

Avuția animalelor constituia principala sursă de venit a oltenilor. Locul de frunte în

economia animalieră a provinciei îl ocupau oile, larg solicitate pe piaţa Imperiului otoman. În
anii buni , provincia exporta până la 100.000 de oi în sudul Dunării şi sumele dobândite pe
această îi îngăduiau să acopere cea mai mare parte a contribuției impuse de austrieci.

Pe măsura dezvoltării orașului Craiova, meșteșugul se dezvoltă şi beneficiază de măsurile

de organizare ale administrației. O caracterizare de ansamblu, sumară asupra meşteşugarilor, se
găsește în descrierea Olteniei de Schwantz von Springfels: „Meșteșugarii sânt puțini , anume
cizmari , croitori, blănari şi cojocari; meșteșugari de calitate superioară (Ki.instler) nu se găsesc
deloc , doar dacă se consideră ca atare ţiganii care furnizează întregii provincii munca de fierari
şi lăcătuşi" .

Încadrate în cursul secolui al XVI-lea în structura politică şi economică a Imperiului

otoman, Ţara Românească şi Moldova au încetat de a mai avea un si stem monetar propriu.
După ce Oltenia a intrat sub stăpânirea austriacă, în provincie se aflau în circulaţie peste 30 de
monete de provenienţă diferită : turcească, polonă, ungară, austriacă, olandeză, veneţiană,
raguzană etc.

4
 Pentru că boierii și țăranii au fost o parte fundamentală a Olteniei, următorul capitol este
dedicat lor. Boierii dețineau majoritatea pământurilor întinse, la fel ca și mănăstirile, astfel aveau
o situație economică favorabilă. Cea mai mare parte a locuitorilor provinciei îşi desfăşura
existenţa şi activitatea economică înlăuntruul domeniului : dependența economică faţă de
stăpânul de moşie e caracteristica comună a tuturor locuitorilor domeniului, Stăpânirea moşiei
era factorul primordial care determina situaţia boierului în viaţa socială şi în stat. Pământul ,
ţăranii dependenţi şi robii stăpâniţi alcătuiau baza economică a poziţiei lor socialeși deschideau
în acelaşi timp boierilor calea spre afirmarea politică, adică spre dregătorii. Concepţia că
dregătoria era izvor de câştig şi privilegiu de clasă era atât de puternic înrădăcinată în
mentalitatea boierilor, ei cereau subvenționarea tuturor boierilor lipsiţi de dregătorie, dintr-o cotă
specială suplimentară asupra contribuţiei: „Şi câţi dintre boieri nu vom avea dregătorii în slujba
împăratului spre a ne putea întreţine din venitul lor, să avem obişnuitul ajutor din zeciuiala
tributului , astfel cum a fost întotdeauna în vigoare în Ţara Românească şi cum se practică şi
acum, care (zeciuială), întrucât va fi suportat de popor nu va provoca nici un prejudiciu tributului
anual destinat Cămării”.

Un alt capitol a fost dedicat evoluției fiscalității din timpul stăpânirii austriece. Întemeiată
pe o economie covârşitor agrară, fiscalitatea se alimenta aproape în exclusivitate din producția
economiei rurale. Dijmele, al doilea capitol însemnat al fiscalităţii, erau, cu excepţia
vinăriciului , dări pe animale (oi , porci , albine). Obligată să rezolve grava situaţie demografică
a provinciei , atât în aspectul ei imediat, cât şi în datele ei permanente, autoritatea austriacă,
căreia nu i-a trebuit mult timp pentru a descoperi că principala pricină a fugii locuitorilor era
apăsarea dărilor, a adoptat un şir de măsuri de reorganizare a sistemului fiscal. Politica austriacă
a menţinut esenţialul vechii structuri fiscale a ţării care împărţea totalitatea dărilor percepute
între cămara domnească şi vistierie.

Contribuția era un alt nume pentru bir. Birul , principalul mijloc de împlinire a cererilor
otomane, a reflectat cantitativ cuantumul îndatoririlor impuse de Poartă. Sporul masiv al
contribuţiei, mai ales în al doilea deceniu al stăpânirii austriece, coincide cu saltul demografic
înregistrat de catagrafii şi conscripţii, rezultat în acelaşi timp al unui larg curent de imigrare şi al
succesului politicii centralizatoare a austriecilor. Prima contribuție a fost impusă în 1720.

5
Procesul fiscal începea cu stabilirea evidenţei locuitorilor şi a categoriei căreia îi aparţineau, a
situaţiei lor materiale.

Importantă era și organizarea administrativă și judecătorească, căreia i s-a dedicat acest

capitol. Cadrele generale ale organizării administrative a provinciei au fost fixate prin decretul
imperial din 22 februarie 1719 şi printr-un şir de măsuri complementare din acelaşi an; un organ
central , Administraţia, cu sediul la Craiova. Austriecii au încredinţat marii boierimi
Administraţia, alcătuită din patru consilieri , sub conducerea unui ban sau preşedinte, oferind
astfel satisfacţie dorinţei de autonomie formulate în memoriile boiereşti. Austriecii au înţeles că
pentru a putea exploata în bune condiţii resursele provinciei , sistemul ei de guvernare trebuia
structural reformat. Pentru a da încasărilor fiscale o bază stabilă trebuia pus capăt fugii ţărănimii
şi cauzelor care o provocau: exploatarea masei rurale de către boieri în dubla lor calitate de
dregători şi stăpâni de moşii. Îngrădirea puterii boierimii era programul firesc al oricărei
autorităţi cu dorințe centralizatoare.

. Când Oltenia a intrat sub stăpânirea austriacă, robii şi rumânii se sustrăgeau total sau parțial
justiţiei domnești. stăpânii de moşii dispuneau de autoritate discreţionari . Unul din aspectele
cele mai însemnate ale reformei judecătorești austriece a fost instituirea unei ierarhii de instanțe
care au încadrat întreaga provincie într-un sistem judiciar uniform. Crearea instanțelor locale,
măsură preconizată de proiectul lui Eugenio de Savoia şi adoptată de decretul din 22 februarie
1719, urmărea să reducă Administraţia craioveană de o parte din sarcinile ei .Hotărârile
decretului, întregite de instrucţiunile emise în octombrie 1719 de comandamentul austriac în
urma negocierilor cu Administraţia, au stabilit cadrele organizării judecătorești a provinciei.

Un alt domeniu de interes a fost Biserica și viața culturală. Implicarea clerului la mișcarea
antiotomană în războiul turco-austriac, a dus o contribuție însemnată la solidaritatea față de
forțelor ostile Imperiului Otoman și a punerii pe tron a agentului ei, Nicolae Mavrocordat.
Printre clerici care trebuie amintiți se numără mitropolitul Antim Ivireanul şi episcopul
Damaschiri al Râmnicului, s-au implicat în lupta antiotomană, atrăgându-și ura domnului
fanariot, ultimul participând și la negocieri. Clerul cerea să se respecte cultul ortodox. În timp
ce boierimea ăși dorea autonomia politică a provinciei, clerul dorea să obţină autonomia
bisericeascl prin transformarea scaunului episcopal de la Râmnic în scaun mitropolitan.

6
 Confesiunea catolică a cunoscut un însemnat progres în Oltenia în timpul stăpânirii
austriece. Afluxul unui număr mare de străini catolici : bulgari, germani şi, în mai mică măsură,
unguri - şi prezenţa unităților militare austriece au contribuit la afirmarea şi extinderea
confesiunii catolice în provincie. Principalele centre catolice au fost locurile de aşezare ale
bulgarilor: Craiova, Râmnic şi Briceni. Fundaţii religioase noi au fost construite la Craiova şi la
Râmnic. Sub îndrumarea lui Damaschin şi a succesorilor săi , tipografia de la Râmnic a
continuat şi desăvârșit acțiunea de substituire a limbii slavone prin cea română în slujba
bisericească. Acesta se dedică în întregime muncii de traducere şi apoi de editare a cărţilor de
cult.

Este cunoscut faptul că orice început are și un sfârșit. Capitolul X prezintă sfârșitul
dominației austriece în Oltenia. Sfârșitul dominației habsburgice a avut loc ca și începutul într-
un context internațional. În anul 1733, moartea regelui polonez, Frederic Augustus I dus la
izbucnirea unui nou conflict european, situat în jurul conflictului istoric dintre Franța și
habsburgi. Au izbucnit contradicţii de interes în Europa răsăriteană şi sud-estică. Imperiul
Otoman în acel moment era în război cu perșii. Iar Rusia a profitat de conjunctură pentru al
ataca. Își dorea să recâștige Azovul şi să deţină control în Marea Neagreă şi Marea Caspică.

Austriecii intră în război de partea Rusiei, ambele plănuiau să ocupe Moldova și Muntenia,
dar și alte teritorii. Cetatea Nișului este cucerită în 1737, tot acum trupele imperiale vor intra pe
teritoriul muntean, înaintând prin Oltenia și Transilvania. Constantin Mavrocordat, amintindu-și
de soarta tatălui său, părăsește capitala pe care o vor ocupa trupele imperiale pentru scurt timp.
Istoricul Șerban Papacostea în lucrare susține că austriecii erau convinși de succesul lor, așa că
luat din vistieri date privitoare la populaţia ţării, pe judeţe, pentru a-şi executa deîndată
programul fiscal, după formula aplicată în Oltenia. Din păcate pentru ei, lucrurile au stat altfel.

Contraofensiva otomană le-a năruit planurile austriecilor. Aceștia au recucerit orașul Niș.
Vidinul, oraș actual din Bulgaria, a fost punctul culminant ,deoarece asediul austriecilor asupra
lui a eșuat. Austriecii aveau forțe armate în capitală și în Țara Românească, dar nu erau de ajuns.
Vor fi nevoiți să părăsească capitala, București, care reintră sub posesia turcilor. Au fost cucerite
posturilor austrice de la Târgovişte şi Câmpulung, după care a urmat victoria decisivă a
otomanilor de la Piteşti, din octombrie 1737, s-a pus capăt tendințelor de expansiune a
Imperiului habsburgic la nivelul întregii ţări. Fiincă trupele austriece s-au retras în Oltenia, încet,

7
dar sigur aceasta a devenit ,, teatru de război” : „Încă din luna septembrie au început incursiunile
unităţilor turceşti din sudul Dunării pe teritoriul Olteniei. Înfrângerea trupelor imperiale din
Muntenia a expus trupele din Oltenia unui atac din două direcţii, care nu a întârziat să se
producă“

A urmat victoria de la Craiova a trupelor turco-române , austriecii au fost siliți să se retragă

în zona de munte : ,,Prin pacea încheiată la Belgrad la 1 septembrie şi ratificată la 18 septembrie
1739, Imperiul habsburgic renunţa la Bosnia, Serbia şi Oltenia, pe care le pierduse în cursul
războiului“. Un factor important ce a condus la pierderea Olteniei de către austrieci, a fost
boierimea. În două de decenii de stăpânire, nu au reușit să-i atragă de partea lor. Motivul a fost
simplu, boierii erau revoltați fiindcă li se luaseră privilegiile. Aceștia aspiraseră la autonomie, să
fie lăsați în pace să-și facă bunul plac, dar prin anexarea Olteniei la imperiul, li se anulaseră acest
drept.

Ultimul capitol al cărții este despre reformele fanariote. Personajul principal al acestui
capitol este Constantin Mavrocordat. Ca şi alţi domnii fanarioți contemporani, nu așteptase
reunificarea țării pentru a încerca renovarea instituţiilor ei. Prilejul care i-a îngăduit să încerce o
reorganizare de ansamblu şi să înfrângă rezistenţele inevitabile i-a fost oferit de evenimentele din
1737-1739 . Printre reformele sale se numără reforma administrativă, introducea salarizarea
dregătorilor;
reforma fiscală înlocuia toate impozitele cu unul singur, anual, ce urma să fie plătit în patru rate;
reforma socială prin care desființa șerbia sau legarea de glie a țăranilor.

În concluzie, în această lucrare este prezentată situația Olteniei aflată în stăpânire austriacă
din 1718 până în 1739. Austriecii au exploatat această zonă în beneficiul lor întocmai ca niște
paraziți. Profitând de contextul internațional, au anexat teritoriul pe care în cel din urmă îl pierd
în favoarea otomanilor care după cum s-a văzut în istorie nu au fost mai benefici pentru Țările
Române decât habsburgii.

8
9