Asediul Vienei

Istoria Europei a fost marcatặ ȋncặ de la ȋnceputurile ei de state care au ȋncercat pe cật de mult a
fost posibil sặ se extindặ din punct de vedere teritorial. Cele mai mari regate ṣi imperii care au existat
ȋn Europa de-a lungul secolelor s-au folosit de armatele pe care le aveau pentru a atinge acest scop.
Ȋncepậnd chiar de la Imperiul Roman toate regatele ṣi imperiile ce-au existat ȋn Europa au avut
armate care erau formate din soldaṭi proveniṭi atật din acestea, cật ṣi din teritoritoriile pe care
cucereau.

Un exemplu de Imperiu care proceda astfel este Imperiul Otoman, care cel puṭin din punct de
vedere teritorial poate fi considerat ca urmaṣ al Imperiului Roman de Rặsặrit. De exemplu, din Ṭặrile
Romậne pe lậngặ a lua tribut ȋn bani acesta lua ṣi copii pe care ȋi creṣteau ṣi ȋi antrenau pentru a
deveni soldaṭi ȋn armatele imperiului: spahii, ieniceri etc. Unii puteau deveni chiar paṣi. Dupặ
cucerirea Constantinopolului ȋn timpul domniei sultanului Mahomed al II-lea ȋn 1453 Imperiul
Otoman a continuat procesul de expansiune cặtre centrul ṣi vestul Europei. Ȋn ciuda ȋnfrậngerilor
suferite ȋn luptele cu Ṭặrile Romậne ṣi Ungaria ȋn secolul XV Imperiul Otoman ȋnfrậnge armata
Regatului Ungariei ȋn bặtặlia de la Mohacs și supune Țările Române, sultanul efectuând și o campanie
militară în Moldova, ce era condusă de Petru Rareș, pe care o supune în 1538. Teritoriul Regatului
Ungariei este ȋmpặrṭit ȋntre Imperiul Otoman ṣi Imperiul Habsburgic aflat ȋn plinặ expansiune. Toate
acestea s-au ȋntậmplat pậnặ ȋn 1541, ȋn timpul domniei sultanului Soliman I Magnificul.

După moartea lui Soliman I Magnificul Imperiul Otoman intră într-o perioadă de stagnare care
avea să dureze până în secolul XIX, dar care nu a însemnat încetarea implicării în războaie,
dimpotrivă. Aceste războaie au contribuit la slăbirea puterii otomane. Printre aceste războaie se
numără și cele dintre ei, habsburgi și polonezi, incluzându-se aici Asediul Vienei.

Referindu-ne la termenul de ˮasediuˮ ȋn istoria relaṭiilor dintre otomani ṣi habsburgi trebuie

menṭionat faptul cặ Viena a fost douặ ori ȋn acestặ situaṭie. Prima datặ a fost asediatặ ȋn 1529 de
armatele aceluiaṣi sultan Soliman, atunci participậnd ṣi moldovenii. Asediul s-a ȋncheiat cu un eṣec
pentru otomani , aceṣtia pierzậnd, conform surselor istorice ȋntre 20 ṣi 40 de mii de soldaṭi. Al doilea
asediu ,asupra cặruia vom insista mai mult, are loc 154 de ani mai tậrziu, ȋn 1683.

Trebuie sặ reṭinem cặ Sfậntul Imperiu Roman de Naṭiune Germanặ era una dintre puterile ce
dominau Europa Centralặ, iar capitala sa, Viena avea o mare importanṭặ strategicặ, atật din punct de
vedere militar, cật ṣi economic. Pe de-altặ parte, acest imperiu avea ȋn componenṭa lui douặ oraṣe:
Passau ṣi Salzburg, pe care istoricii le considerặ ca fiind simboluri ale creṣtinặtặṭii apusene. Din punct
de vedere economic era importantặ datoritặ poziṭionặrii sale la intersecṭia drumurilor comerciale de
la Dunặre ṣi drumul Chihlimbarului. Mai mult, fiind poziṭionatặ ȋntre Munṭii Carpaṭi ṣi Munṭii Alpi
aceasta era consideratặ, poate ȋn special de otomani ca fiind poarta Europei de Vest.

Expediṭia otomanặ ȋncepe pe 3 mai 1683, cậnd armata turceascặ ajunge la Belgrad. Ȋmpreunặ cu
turcii au mai participat: Ṭặrile Romậne ṣi Hanatul Crimeii. Pe 7 Iulie avangarda tặtarặ ajunge la Raab,
actualul oraṣ Gyor, ȋn Ungaria, la 40 de km de Viena. Hoarda tặtarặ numặra circa 40000 de cặlặreṭi,
fiind dublặ d.p.d.v numeric faṭặ de trupele ce apặrau Viena. Monarhul Leopld I ṣi 50000 pặrặsesc
Viena, iar apặrarea oraṣului este ȋncredinṭatặ lui Ernst Rüdiger von Starhemberg. Acesta refuzặ
capitularea pe 15 Iulie, organizậnd totodatặ o rezistenṭặ formatặ din 11000 de soldaṭi ṣi 5000 de
locuitori ȋmpotriva turcilor, aṣteptậnd ajutorul dinafarặ. Pe 15 August, regele Jan III Sobieski porneṣte
din Cracovia spre Viena cu armata polonezặ. Jan III Sobieski a condus armatele Ligii Creṣtine
ȋmpotriva armatelor turce.

Otomanii reuṣesc sặ ocupe oraṣe precum Burgravelin ṣi Lowelbastei ȋntre 3 ṣi 6 septembrie 1683. Pe
12 septembrie are loc bặtặlia de la Kahlemberg, bặtặlie ȋn care regele Sobieski ȋnfrậnge armata
otomanặ folosind tactica husarilor polonezi care-i ȋnvinseserặ pe tặtari. Trupele otomane ȋnvinse se
retrag spre Ungaria, ȋncercậnd o regrupare la Gyor, dar fặrặ succes. Aṣadar regele Jan Sobieski a avut
un rol decisiv ȋn ȋnfrậngerea ṣi alungarea otomanilor din Viena.

Asediul Vienei a fost unul dintre cele mai importante lupte la care a luat parte Austria ȋn secolul
XVII. Ca proporṭie ,acesta a reprezentat cel de-al doilea conflict important la care Imperiul Austriac a
fost parte combatantặ. Primul conflict important a fost Rặzboiul de 30 de ani, ȋncheiat ȋn 1648 prin
Pacea Westfalicặ. Dacặ acel conflict a avut la bazặ lupta pentru hegemonie dintre Austria ṣi Franṭa,
atacul asupra Vienei a constituit mai mult o ambiṭie de domeniul strategiei.

Pentru a ȋnṭelege ce a provocat pe otomani sặ asedieze Viena trebuie sặ avem ȋn vedere relaṭiile
dintre cele douặ imperii, cel puṭin de ȋnceputul secolului 17. Conform cercetặrilor, relaṭiile dintre
Ȋmpặraṭ ṣi Sultan nu au fost ȋntotdeauna conflictuale. Dupặ tratatul ȋncheiat ȋn 1606, nu a mai avut
loc nici o confruntare militarặ de proporṭii timp de 57 de ani. Scurta perioadặ de rặzboi dintre 1663-
1664 a fost mai mult un accident, nici Ȋmpặratul, nici Sultanul nedorindu-ṣi acest rặzboi. De aceea,
armistiṭiul a fost semnat atunci dupặ singura mare bặtặlie ṣi a fost ȋncheiat pe o perioadặ de 20 de
ani. [...] Leopold a cậṣtigat singura bặtặlie importantặ din scurtul conflict cu turcii, ȋncheind pacea ṣi
acceptậnd chiar cedarea unor teritorii maghiare Sultanului. Ungurii nu au fost deloc mulṭumiṭi de
acest gest; ei erau oricum nemulṭumiṭi de faptul cặ Leopold, continuậnd politica predecesorilor,
uitase de datoria sa ca rege al Ungariei, ṣi nu puteau ȋnṭelege de ce acceptase cedarea unor teritorii
deṣi fusese victorios ȋn luptặ. Profitậnd ṣi de faptul cặ Leopold se concentra pe apặrarea Rinului
ȋmpotriva avansului francez nobilii maghiari se rặscoalặ ȋn 1672, dar situaṭia din Ungaria a fost
ignoratặ mult timp de cặtre monarh,iar ȋn 1682 dorind prelungirea armistiṭiului cu turcii, acceptặ o
nouặ cedare a unor teritorii maghiare.

Cartea intitulatặ ˮO Istorie A Imperiului Otoman,, scrisặ de Douglas A. Howard relevặ mai multe
aspecte demne de luat ȋn considerare. Primul aspect este acela cặ ȋmpặratul Leopold I ar fi reȋnnoirea
ultimului acord de pace semnat cu turcii-otomani ȋn 1664. Un alt aspect la fel de important este acela
cặ otomanii erau interesaṭi, dornici sặ sprijine una din rebeliunile protestante ȋmpotriva lui Leopold.
Acest al doilea aspect a fost unul dintre motivele pentru care otomanii au pregặtit atacul asupra
Vienei. Citat: ˮȊmpặratul habsburg, Leopold I, nu era deloc intersat de un rặzboi cu turcii, voind de
fapt sặ reȋnnoiascặ ultimul acord de pace, semnat ȋn 1664. [...] Dar, liderii otomani, dorind sặ sprijine
o rebeliune protestantặ ȋn Ungaria ȋmpotriva lui Leopold , s-au pregặtit de un asalt asupra Vienei.ˮ

Se poate concluziona cặ turcii au ȋncercat sặ foloseascặ o greṣealặ ce ṭine de politica internặ a

Imperiului Habsburgic, ȋncercậnd sặ exploateze ȋn folosul lor revolta, rặscoala nobililor maghiari.
Cercetặtorii au ajuns la concluzia Asediul Vienei a fost greṣealặ care costat Imperiul Otoman mai mult
decật ȋṣi imaginase ṣi relaṭiile dintre cele douặ imperii putea rặmậne la fel ca ȋnainte de 1683 dacặ
otomanii ar fi acceptat sặ se limiteze din punct de vedere teritorial la Ungaria.

Conform aceleiaṣi cặrṭi scrise de Douglas A. Howard curtea imperialặ otomanặ a ȋnvinuit pe aproape
toṭi cei care au participat la asediu, ȋn special dintre cei cu care se aliase. ˮCurtea imperialặ a dat vina
pe toatặ lumea: pe cavaleria tặtarặ cặ nu l-a ȋmpiedicat pe Sobieski sặ treacặ Dunặrea; pe rebelii
protestanṭi maghiari; petrecặreṭii ṣi prostituatele din tabặra otomanặ; pe marele vizir Kara Mustafa-
executarea lui la Belgrad ȋn decembrie a lặsat armata fặrặ cel mai competent comandant al sặu. Unii
considerau cặ vina e a sultanului ȋnsuṣi,care, prin etalarea pietặṭii de gaziu, ȋṣi masca extravaganṭa ṣi
interesele puerile.ˮ

Tot ȋn literatura de specialitate Asediul Vienei este considerat ca fiind punctul ȋn care Austria a
ȋnceput sặ se afirme pe plan internaṭional, mai ales ȋn regiunea Europei Centrale ṣi de Est. Conform
articolului intitulat ˮPolitica Orientalặ a Imperiului Habsburgic ȋntre Asediul Vienei ﴾1683﴿ ṣi Pacea de
la Passarowitz ﴾1718﴿ˮ ˮVictoria a provocat un entuziasm general ȋn rậndul trupelor aliate, a
vienezilor ṣi a statelor creṣtine intrậnd ȋn conṣtiinṭa contemporanilor, dar ṣi generaṭiilor urmặtoare ca
un moment de turnurặ ȋn devenirea istoricặ a ceea ce germanofonii numesc ˮMitteleuropaˮ. Aṣadar
putem concluziona cặ ,ȋntr-un fel, Austria ȋncepea sặ fie privitặ ca forṭặ eliberatoare a teritoriilor
estice de sub dominaṭie otomanặ. Ceea ce s-a ṣi ȋntậmplat ȋn anii urmặtori. Austria ṣi-a extins
influienṭa ṣi teritorii ȋn care otomanii aveau paṣalậcuri ṣi suzeranitate ca : Ungaria ṣi Transilvania.
Ȋncepậnd cu 1683, turcii nu au mai reprezentat o ameninṭare pentru lumea creṣtinặ. Practic, dupặ
asediul Vienei, turcii vor pierde toate teritoriile cucerite ȋn ultimele trei secole.

E limpede că regele Sobieski a avut un rol decisiv prin intervenția sa în timpul Asediului Vienei. Dar
ce l-a determinat să interivină în sprijinul austriecilor? Un prim răspuns este: teama sa și a polonezilor
de a nu fi atacați de turci prin Ungaria. Influiența turcească în Ungaria, chiar prin numirea unui
monarh marionetă,acel monarh fiind altcineva decât Leopold, ar fi însemnat un pericol major pentru
Polonia. Leopold se concentra pe apărarea Rinului împotriva avansului francez, acordând o mai mică
atenție evenimentelor din Ungaria.

"Până în anii 1670, nobilimea poloneză evitase implicarea Poloniei în acțiunile anti-otomane,
argumentând că din moment ce țara lor nu pierduse niciun teritoriu în fața turcilor, nu aveau motive
să se alăture unei ligi anti-otomane. Un al doilea răspuns este pierderea unui teritoriu în fața turcilor,
dar și o serie de înfrângeri în luptele doi vecini importanți ai Poloniei: Suedia și Rusia. "Abordarea
Poloniei s-a schimbat când a pierdut o provincie importantă pentru ea, mai precis Podolia, în secolul
XVII. "Atunci, mai mulți nobili polonezi din Dietă au fost nemulțumiți de pierderea pământurilor, pe
care doreau să le recupereze."

Marele cărturar Dimitrie Cantemir face într-una din cărțile sale cele mai cunoscute în literatura
istorică, în cartea intitulată Istoria Imperiului Otoman, o prezentare a relațiilor imperiului otoman cu
Polonia înainte de momentul Asediului Vienei. El spune următoarele: "În opt a lunii Saferu, anul
Hegirei 1083, pleca însuși împăratul din Adrianopole cu armate considerabile contra Poloniei. La
Saktce pune un pod peste Dunăre, trece trupele sale în Moldova, și după cale de mai multe zile
lăsând Moldova în urmă, se așează în castre la malurile Nistrului nu departe de Hotin. Aici dă oridin
unei mari părți a armatei să treacă peste fluviu cu luntri și să se ocupe Svanietiul, care imediat la
primul atac a fost și ocupat.[...]

Căderea cetății Cameniței a cauzat în Polonia o consternare ce nu se poate exprima. Cetatea despre
care se credea că se va putea ține ani întregi(adică va rezista unui asediu), a fost cucerită în zece zile;
timp care acum pare prea de ajuns pentru a putea devasta regatul întreg, dacă otomanii și-ar
continua drumul înainte. Această idee era înfricoșătoare pentru poloni. [...]Caplanul Mehmed Pașia
merse cu trupele sale spre Leopole, devastă toate pământurile pe unde ajungea, și ajungând înaintea
cetății, o înconjoară și face mai multe asalturi asupra ei."

În continuarea capitolului, Cantemir vorbește despre pacea care s-a încheiat între turci și poloni,
punând într-o lumină favorabilă acțiunea imperiului otoman. Totodată afirmă în mod clar că imperiul
era pe cale să decadă." De la anul heregiei 611 până la 1083, acesta a fost cea din urmă victorie, care
a adus ceva folos statului otoman, sau prin achiziția unor cetăți, sau prin anexarea unor provincii la
vechile confinii ale imperiului. De aici înainte, mai ales pe timpul domniei împăratului Leopold în
Germania, urmară bătălii înfricoșătoare, pe care posteritatea le-ar crede anevoie, dacă acelea nu ar fi
confirmate cu autotitatea documentelor publice."

Istoria arată că Jan Sobieski a urcat pe tronul Poloniei fiind sprijinit de Franța, prin regele ei.
Atitudinea acestuia s-a schimbat când a înțeles că Franța nu-l poate ajuta să recupereze Podolia de la
otomani. Cu toate acestea a sustlținut rebeliunea ungară petrecută la începutul domniei lui. "Ungurii,
la rândul lor, au căutat un aliat mai puternic decât Franța și Polonia, și s-au orientat către turci. Și cu
cât ungurii se apropiau mai mult de Imperiul Otoman, cu atât mai periculoasă devenea situația
pentru Polonia." Concluzionăm din acesta că principalul aliat al Poloniei în cazul unui conflict cu
Imperiul Otoman nu putea fi decât Austria și Împăratul Leopold.