Sunteți pe pagina 1din 29

TEMA:

UNIUNEA EUROPEANA-TRECUT, PREZENT SI VIITOR


Introducere
Ideea de unitate europeană de-a lungul istoriei
Ideea de unitate a Europei este foarte veche, ea găsindu-şi originea în
Antichitate, în perioada confederaţiilor cetăţilor greceşti, sec.VI-IV î.Hr. Unul dintre
cei mai mari gînditori greci ai perioadei a fost Platon, primul care a susţinut ideea
păcii prin organizarea de confederaţii. În numele unui ideal, Pax Romana, romanii au
instaurat în Antichitate, în cea mai mare parte a Europei, un Imperiu constituit prin
forţa armelor, dar care avea suficienţi factori care să-i asigure unitatea şi coerenţa.
Din categoria acestora, cel mai important este romanizarea, proces care a funcţionat
în unele provincii mai puternic decît în altele şi ale cărui urme se mai văd şi astăzi
de-a lungul Europei. Romanii au avut ambiţia de a unifica Europa, dar sub dominaţia
lor şi în cadrul Imperiului lor ce se întindea pe 3 continente. Noi credem că aceasta a
fost prima tendinţă de unificare din punct de vedere politic a populaţiilor Europei,
sub hegemonia unui stat, în speţă a celui roman. Pentru această perioadă, a
Antichităţii, centrul de greutate al Europei şi, totodată, centrul de civilizaţie al lumii
greco-romane, l-a constituit bazinul mediteraneean, deci Sudul continentului.
Pentru epoca următoare, aceea a feudalismului, centrul de greutate s-a deplasat
mai întîi spre Răsăritul continentului, acolo unde se afla Imperiul Roman de Răsărit.
Devenit apoi Imperiul Bizantin şi cuprinzînd importante elemente de civilizaţie
greacă, el a avut ambiţia la început declarată, de a recucerii provinciile romane
pierdute din Apusul şi Sudul Europei şi de a reface astfel vechiul stat roman. Treptat
însă, împăraţii bizantini au trebuit să abandoneze acest plan, interese de ordin
econoic îndreptîndu-le atenţia către provinciile asiatice ale statului lor.
Deşi un important factor de echilibru în plan politic în epoca medievală l-a
constituit papalitatea în Apusul Europei, urmaşul Sfîntului Petru avea totuşi
importante veleităţi politice, dar şi interese economice, care l-au făcut să intre în
conflict cu principalii suverani vest - europeni. Aşadar, în această perioadă nu poate
fi vorba de unitate din punct de vedere politic în Europa occidentală. Abia în a-2-a
jumătate a sec.VIII, micul orăşel Aachen din Germania de astăzi, devine centrul de
putere al unui Imperiu ce se întindea în Apusul, Centrul şi Sudul Europei, pe ruinele
fostului Imperiu Roman de Apus. Intemeietorul acestuia era Carol cel Mare (768 -
814), iar baza economică şi centrul de putere al acestui nou stat se afla în regatul
francilor. Nu ştim dacă împăratul Carol a avut ambiţia de a unifica Europa, dar
Imperiul carolingian îl putem menţiona ca o încercare de refacere a vechiului
Imperiu Roman şi, implicit, o încercare de constituire a unei unităţi europene.
O altă asemenea încercare a constituit-o formarea Imperiului Roman de naţiune
germană, cu centrul de putere în mijlocul Europei, în Germania de astăzi. Cel mai
mare suveran este considerat fondatorul său, Otto I Cel Mare, rege al Germaniei
între 936 - 973, iar din 962 împărat al Sfântului Imperiului Romano - German.
Incercările sale de restaurare a fostului Imperiu carolingian şi implicit a celui roman,
noi le asimilăm celor de unificare europeană sub hegemonia sa, cel puţin în partea
occidentală a continentului. Oricum, el s-a lovit şi de probleme legate de “lupta
pentru învestitură” dusă împotriva papalităţii. Vremelnic, şeful scaunului apostolic a
cîştigat această luptă dar, veleităţile acestuia de şef politic peste suveranii laici ai
vremii a dus la opoziţia acestora, în special a împăratului german şi mai apoi a
regelui francez. Oricum, această încercare a papalităţii o putem trece la capitolul
încercări de unificare politică a celei mai mari părţi a Europei, sub un sceptru
religios de data aceasta.
În secolele XI - XV, într-un şir de ţări din Europa, s-a desfăşurat procesul de
unificare teritorială şi de centralizare politică a statului. Dar, unificarea şi
centralizarea statului au fost grăbite în unele ţări şi de necesitatea de a se face faţă
pericolelor externe sau de a desăvîrşi eliberarea ţării de sub dominaţie străină. Acest
proces de centralizare a statului îl putem socoti ca o etapă intermediară, absolut
necesară, în procesul mai larg, de unificare europeană.
Şi încă de atunci, din a-2-a jumătate a Evului Mediu, datează o serie de
proiecte, concepţii şi idei ale unor mari gînditori ai vremii, care se exprimă în sensul
colaborării şi al unităţii europene. Această idee fundamentală, a unificării Europei, a
apărut şi în condiţiile preocupărilor proprii Evului Mediu de apărare a europenilor
faţă de pericolele ce veneau din Răsărit, iar ea a rămas multă vreme aspiraţia unor
literaţi, filosofi, sfătuitori de cabinete. Între anii 1305 - 1307 francezul Pierre
Dubois, în lucrarea sa ”De recuperatione terrae sancte” propunea studierea
posibilităţilor de realizare a unei Republici creştine a tuturor domnitorilor creştini,
avîndu-l ca şef pe Papa, iar ca instanţă de judecată scaunul apostolic. În aceeaşi
perioadă, Dante în lucrarea sa “De Monarchia” (1303) a prezentat ideea unificării
sub o monarhie unică, inspirată de lumea romană, iar în 1462 regele Boemiei Georg
Podiebrad, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a
statelor europene în scopul stăvilirii pericolului otoman. La această poziţie s-a
alăturat şi Matei Corvin, guvernator al Ungariei şi Principe al Transilvaniei între
1441 - 1456, care a devenit ”autorul primei încercări practice de a transforma Europa
într-o federaţie”. Mai putem menţiona proiectul lui Albericus Gentilis care propune
în 1598 ”un proiect de organizare a statelor pe baze juridice”, sau proiectul din 1625
al lui Hugo Grotius care preconiza o ”asociaţie internaţională a principilor creştini”.
Poate cele mai importante proiecte în acest sens în perioada Evului Mediu, dar şi
cele mai îndrăzneţe, au fost cel elaborat de Emeric Cruce la începutul veacului XVII
şi cel elaborat de Maximilian Bethune, duce de Sullz, în 1645. Primul a propus,
pentru prima oară, includerea într-o asociaţie internaţională a unor ţări necreştine,
Turcia şi China ”pentru a se putea asigura astfel o pace veşnică printr-o reglementare
juridică şi printr-un arbitraj internaţional”, dar se sugera şi adoptarea, tot în premieră,
a ”unei monede internaţionale care să faciliteze schimburile dintre ţări”. Cel de-al
doilea proiect ”avansa ideea unităţii europene şi a realizării unei bune înţelegeri
între catolici şi protestanţi”. Se avea în vedere o federaţie europeană alcatuită din
cincisprezece state cu o armată unică de 75.000 de oameni ”cu menirea de a-i alunga
pe turci din Europa şi de a mări teritoriul federaţiei”, un Parlament european cu
şaizeci şi şase de membrii, o Constituţie europeană şi un comerţ liber în Marea
Mediterană şi Marea Neagră. Preşedintele federaţiei trebuia să fie regele Henric al-
IV-lea, urmaşii acestuia neputînd fi aleşi de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi
familie. Aşadar în perioada Evului Mediu, ideea unificării europene a fost, în fond, o
prelungire a proiectului cruciadelor, pusă pe baze religioase.
In zorii epocii moderne planurile de unificare europeană sunt puse pe o bază
nonreligioasă. William Penn în lucrarea sa “Essay Towards a Present and Future
Peace of Europe” (1692) propune o federaţie pentru coloniile americane şi una
europeană ”în condiţiile egalităţii partenerilor”. Un important proiect a fost cel
elaborat în 1713 de abatele Saint - Pierre. El se referea la o ligă formată din 24 de
state creştine la care urma să se alăture şi Turcia, cu un Parlament cu sediul la
Utrecht, o armată formată din 6.000 de soldaţi pentru fiecare ţară şi un tribunal
însărcinat cu judecarea eventualelor conflicte; prezentat celor mai luminaţi oameni ai
timpului şi principilor, efectul lui a fost totuşi redus. În 1735 cardinalul Alberoni a
publicat un plan de unificare europeană în scopul alungării turcilor şi a încheiat
lungul şir al planurilor de unificare europeană îndreptată împotriva Turciei. De
acum, ideea unificării europene se leagă de scopul pacificării Europei. La sfârşitul
secolului XVIII se remarcă proiectul filosofului german Immanuel Kant din 1795
care se pronunţa categoric pentru desfiinţarea armatelor permanente. El propunea,
totodată, instituirea unei federaţii de state, cu o constituţie republicană, garantată de
anumite legi pozitive internaţionale, care să servească drept îndrumări la buna sa
organizare.
În plan politic, la cumpăna dintre epocile Medievală şi Modernă, Europa este
dominată de dinastia Habsburgilor ce deţinea importante teritorii în Austria,
Germania şi Spania. O dată cu descoperirea Lumii Noi şi formarea Imperiului
colonial spaniol în secolul XVI, influenţa Habsburgilor atinge apogeul în timpul
domniei împăratului Carol Quintul (1519-1558) şi mai apoi în timpul regelui Spaniei
Filip al-II-lea (1556-1598). În această epocă, suprafeţe întinse din Europa Centrală şi
de Sud-Vest se aflau în stăpânirea acestei dinastii şi numai rivalitatea Franţei şi a
Angliei a făcut ca, o mare parte a continentului să nu fie unificată sub sceptrul
Habsburgilor. Secolul XVII a adus cu sine dominaţia Franţei în rolul de Mare Putere
pe continent instaurat, în special, în urma războiului de 30 de ani (1618 - 1648) şi în
perioada domniei regelui ”soare” Ludovic al-XIV-lea (1643 - 1715). Statul francez a
beneficiat însă în această perioadă şi de străluciţi diplomaţi în persoana cardinalului
Richelieu (1624 - 1642) şi a cardinalului Mazarin (1642 - 1661), cei care au asigurat
Franţei rolul de Mare Putere în Europa şi un sistem de alianţe orientate împotriva
Habsburgilor. Cu toate acestea, Franţa a dus doar războaie de mică anvergură, aşa-
numitele ”războaie de dantelă”, teritoriile pe care le-a cucerit în Europa în această
perioadă fiind opera excelentelor calităţi diplomatice ale regelui în vreme de pace.
Dificultăţile întîmpinate pe plan intern şi cele ridicate de războiul de succesiune la
tronul Spaniei au determinat Franţa să cedeze locul de primă putere în Europa, cu
toate eforturile evidente ale lui Ludovic al-XIV-lea de a unifica o mare parte a
Europei sub hegemonia statului francez.
La sfârşitul secolului XVIII, reacţia Europei monarhice împotriva Revoluţiei
franceze s-a concretizat în mai multe coaliţii care au luptat împotriva Franţei
revoluţionare şi mai apoi consulare şi imperiale. Din rîndurile revoluţiei, socotit
”omul revoluţiei” de către suveranii vremii, s-a ridicat generalul Napoleon
Bonaparte, consul între 1799 - 1804 şi apoi împărat între 1804 – 1814, 1815, cel care
a pus bazele celui mai glorios Imperiu francez, de factură europeană. După războiul
pierdut de coaliţia europeană, Pacea de la Amiens a pus capăt unui deceniu de lupte,
făcînd din Franţa prima putere din Europa”. În scurt timp însă, au urmat o serie de
războaie şi campanii victorioase în care Împăratul a înfrînt succesiv Austria, Prusia
şi Rusia. Tratatele de pace încheiate şi proclamaţiile date de Napoleon în timpul
cuceririi Europei i-au asigurat controlul asupra celei mai mari părţi din continent.
Acum, steagul francez flutura de-a lungul Vistulei, la graniţa cu Imperiul ţarilor, iar
cea mai mare parte a continentului se afla sub dominaţie franceză. Un asemenea
Imperiu era foarte greu de administrat şi în foarte multe locuri, sistemul de
guvernămînt francez nu era compatibil cu cerinţele locale. La aceasta se adaugă
imensitatea teritoriului, cu lungile şi dificilele mijloace de comunicaţie ca şi
mentalitatea vremii, într-o epocă în care se năştea spiritul naţionalist. În 1811, anul
în care Imperiul cunoaşte cea mai mare extindere a sa, teritoriul supus de Napoleon
înglobează jumătate din Europa. Dar, în pofida reorganizărilor posterioare gîndite de
Împărat la Sfînta Elena, Imperiul e mai mult rodul întîmplării decît al logicii. Eşecul
campaniilor din Rusia din 1812 şi a celei din Germania din 1813 a dus la abdicarea
lui Napoleon în 1814 şi apoi în 1815, după revenirea sa, prăbuşindu-se şi construcţia
europeană creată de el. Noi credem însă că aceasta a fost singura încercare oarecum
reuşită, de unificare a unei mari părţi din Europa, chiar dacă a fost de scurtă durată,
s-a făcut sub hegemonia unui singur stat şi prin forţa armelor. Viitorul unităţii acestui
continent era anticipat de Împărat ca unul al negocierilor, făcut prin buna înţelegere
între state: ”Confederaţia Europeană - scria Napoleon la 16 Noiembrie 1816 - va sosi
mai curând sau mai târziu prin forţa lucrurilor”…”Am fost obligat a îmblînzi Europa
prin arme; astăzi trebuie să o convingem”.
În continuare, de-a lungul secolului XIX s-a conturat o dorinţă de colaborare
între statele europene, bazată pe conştientizarea existenţei unor interese comune.
Ideea de armonie europeană nu a dispărut nici un moment şi a fost prezentă mai ales
în timpul Congreselor europene, convocate în urma unor situaţii de criză. Spre
sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, echilibrul european s-a menţinut
cu greutate şi s-a tradus în formarea celor două mari blocuri politico - militare rivale,
reprezentate de Puterile Centrale şi Antanta. Tensiunile dintre acestea produse din
cauza tendinţelor lor expansioniste şi a ambiţiilor coloniale, au dus la izbucnirea
primului razboi mondial. La sfîrşitul său, în 1918, Marile Puteri europene Franţa şi
Anglia au impus pacea pe continent prin sistemul de tratate de la Versailles, dar o
dată cu aceasta Europa a cedat Americii rolul de forţă conducătoare în lume.
În planul proiectelor de unificare europeană, merită amintit acum proiectul lui
Adam Czartoriski care sugera asigurarea păcii eterne printr-o înţeleaptă repartiţie
între state cu o populaţie grupată după legătura lor de sentimente şi după interesele
lor geografice şi economice. Revoluţionarul italian Giusseppe Mazzini întrezăreşte
tot acum o federaţie europeană printr-o prăbuşire a tronurilor, care ar putea
determina apariţia tinerei Europe, iar Victor Hugo anticipa la Congresul pacifist de la
Paris din 1849, realizarea federaţiei Statele Unite ale Europei. Alte proiecte au fost:
cel al juristului elveţian Johann Bluntshchli, care avansează ideea unei Confederaţii
a statelor europene (1878), cel al scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich
Possy şi Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni interparlamentare (1888), sau
discuţiile din cadrul conferinţelor de la Haga din 1899 şi 1907.
În perioada interbelică, la Viena, s-a înfiinţat Asociaţia Paneuropa, condusă de
Richard Coudenhove Kalergi (1923) care a şi elaborat proiectul ”Statele Federale
Europene”; organele acestei federaţii erau Consiliul (cîte un reprezentant din fiecare
stat), Adunarea (formată din delegaţi ai Parlamentelor naţionale) şi Curtea Federală
care examina conflictele dintre statele federale. În 1930 este supus aprobării Ligii
Naţiunilor planul lui Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, care prevedea
ca organe ale unei viitoare federaţii europene, Conferinţele, un Consiliu, Comisiile
Permanente şi un Secretariat. Un rol important era acordat Ligii Naţiunilor:
”Realizarea unei organizaţii federative a Europei va fi întotdeauna raportată
Societăţii Naţiunilor, ca un element de progres la activul său, din care naţiunile extra
europene ele însele vor putea beneficia”.
Cel de-al –II-lea Război Mondial a izbucnit ca urmare a politicii expansioniste
a Germaniei lui Hitler care vroia o Europă unită, dar sub conducerea celui de-al-III-
lea Reich, aşa cum Stalin vroia, după război, o Mare Europă, dar una comunistă, sub
conducerea U.R.S.S.-ului. În epoca postbelică, ideile europene şi-au găsit o realizare
concretă şi au fost edificate instituţiile comunitare, iar dimensiunii economice a
integrării de început i s-a acordat cu timpul şi dimensiuni politice şi militare. Ideea
unificării europene a ajuns de cîteva decenii în faza transpunerii ei în practică, în
proiecte precise de reorganizare instituţională în Europa Occidentală.
Capitolul I
Istoricul şi Etapele Construcţiei Europene

Secţiunea 1 : Premisele constituirii Comunit ăţilor Europene

La 19 Septembrie 1946, Winston Churchill primul – ministru al Marii Britanii,


într-un discurs la Universitatea din Zurich cerea crearea unui ”fel de State Unite ale
Europei”. Doar trei luni mai târziu, la 17 Decembrie, este fondată la Paris Uniunea
Federalistă Europeană.
Într-o notă distinctă, la 14 Mai 1947 este creată Mişcarea pentru Unitatea
Europei, care este ostilă creării unor organe supranaţionale şi în favoarea unei
cooperări interguvernamentale. La 5 Iunie acelaşi an, este anunţat Planul Marshall
pentru reconstrucţia Europei.
În anul 1948 la 17 Martie, Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul de la
Bruxelles) este semnat de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea
Britanie. La 16 Aprilie, este creată pentru coordonarea Planului Marshall,
Organizaţia pentru Cooperarea Economică Europeană (O.E.E.C.), iar între 7 - 11
Mai, Comitetul pentru Coordonarea Internaţională a Mişcărilor privind Unificarea
Europei se reuneşte, la Haga (Olanda), într-un Congres European ce este prezidat de
Winston Churchill şi la care participă 800 de delegaţi. Aceştia recomandă crearea
unei Adunări Europene Deliberative şi a unui Consiliu Special European, care să
aibă în atribuţii pregătirea integrării economice a ţărilor europene, dar ei cer şi
adoptarea Cartei Drepturilor Omului şi a unei Curţi de Justiţie care să asigure
aplicarea Cărţii.
În anul 1949, la 28 Ianuarie, ţările Benelux, Marea Britanie şi Franţa decid
crearea Consiliului Europei şi cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei
să ajute la pregătirea statutului acestui Consiliu, care este semnat la Londra la 5 Mai.
La 3 August intră în vigoare Consiliul Europei, iar între 8 - 10 August prima sesiune
a Adunării Consultative a Consiliului Europei este ţinută la Strassbourg (Franţa).
Membrii federalişti ai Parlamentului cer constituirea unei autorităţi politice
europene.
În anul 1950, la 9 Mai, într-un discurs inspirat de Jean Monet, Robert
Schumann, ministrul de externe francez, propune Franţei şi Germaniei şi oricărei
alte ţări europene care vor să li se alăture punerea împreună a resurselor de cărbune
şi oţel (“Declaraţia Schumann”). La 3 Iunie, Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia,
Olanda şi Germania subscriu la Declaraţia Schumann. Astfel, între 26 - 28 August
Adunarea Consiliului Europei aprobă Planul Schumann, iar apoi, la 19 Septembrie
este creată Uniunea Europeană a plăţilor, iar la 4 Noiembrie, are loc semnarea la
Roma a Convenţiei Drepturilor Omului şi Drepturilor Fundamentale.

Secţiunea 2 : Constituirea Comunităţii Europene


În anul anul 1951, la 18 Aprilie, cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Luxemburg şi Olanda) semnează la Paris Tratatul privind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.): ”Cea mai importantă trăsătură a acestei forme
organizate de cooperare între state, care o deosebeşte de toate celelalte organisme
internaţionale constituite până în acel moment, o constituie faptul că ea a reprezentat
primul caz în care statele au acceptat să renunţe la o parte din prerogativele lor de
putere, încredinţându-le unui organism supranaţional, care va decide în locul lor şi
chiar mai mult îşi va impune deciziile asupra lor” 1. Mai mult decât atât, ”au fost
create premisele nu numai pentru realizarea aspiraţiilor de progres economic, dar şi
pentru evitarea pericolului reînarmării germane şi al declanşării de noi conflicte în
zonă”2.
În anul următor, la 27 Mai, cei 6 (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg
şi Olanda) semnează la Paris Tratatul Comunităţii Europene a Apărării. La 23 Iulie,

1
Felician Cotea, ”Drept Comunitar Instituţional”, Ed. Aeternitas, Alba – Iulia, 2004, p. 11 - 12.
2
Corina Leicu, Ioan Leicu, ”Instituţii Comunitare”, Ed Lumina Lex, Buc., 1996, p. 14.
intră în vigoare Tratatul C.E.C.O. La 30 Iulie, Luxembourg este ales ca sediu
temporar al C.E.C.O., iar la 10 August, îşi începe mandatul Înalta Autoritate
C.E.C.O.
În anul 1953, la 1 Ianuarie, impozitul C.E.C.O., primul impozit european, intră
în vigoare. La 10 Februarie, este creată Piaţa Comună pentru cărbune şi minereu de
fier. Cei 6 înlătură accizele şi restricţiile cantitative la aceste materii prime. La 9
Martie, Paul - Henri Spaak, preşedintele Adunării ad - hoc create pe 10 Septembrie
1952, înmânează lui G. Bidault, preşedintele Consiliului C.E.C.O. un proiect de
tratat instituind o Comunitate Europeană politică. Scopurile unei astfel de comunităţi
erau de apărare a drepturilor omului şi drepturilor fundamentale, de garantare a
securităţii ţărilor membre împotriva unei eventuale agresiuni, asigurarea unei
coordonări a politicii externe a ţărilor membre şi o stabilire progresivă a Pieţei
Comune. În acest proiect de tratat sunt menţionate 5 instituţii: un Consiliu Executiv
European, două camere ale Parlamentului, un Consiliu al Miniştrilor Naţionali, o
Curte de Justiţie şi un Comitet Economic şi Social. O lună mai târziu, la 15 Martie, a
fost instituită Piaţa Comună pentru fier vechi.
În anul următor, la 20 Octombrie, urmare a Conferinţei de la Londra, se
semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles, şi ia fiinţă
Uniunea Europei Occidentale.
În anul 1955, între 1 - 2 Iunie, la întâlnirea miniştrilor de externe ai Celor 6 de
la Messina (Italia), se cade de acord asupra stabilirii scopului integrării acestor ţări la
nivel economic. La 8 Decembrie, Consiliul de Miniştrii al Consiliului Europei
adoptă ca emblemă a sa steagul albastru cu 12 stele de aur, rămas simbolul Uniunii
Europene până astăzi.
După trecerea unui interval de 5 ani de când a fost instituită prima Comunitate
care şi-a dovedit avantajele constituirii unei pieţe comune pentru cărbune şi oţel,
statele comunitare au început să ia în discuţie şi lărgirea integrării în alte domenii.
Astfel, în anul 1956, la 6 Mai, Paul - Henri Spaak, ministrul belgian al afacerilor
externe, prezintă colegilor săi din C.E.C.O. un raport privind proiecte de tratate de
înfiinţare de Comunităţi care să ducă la crearea C.E.E. şi Euratom. La întâlnirea de
la Veneţia, miniştrii de externe decid să deschidă negocierile interguvernamentale
pentru încheierea a două Tratate care să creeze o Comunitate Economică Europeană
(C.E.E.) şi Comunitatea Energiei Atomice (Euratom). La 26 Iunie, se deschid la
Bruxelles negocierile pentru schiţarea tratatelor C.E.E. şi Euratom.
Finalizarea procesului de lărgire a integrării s-a realizat la data de 25 Martie
1957 când, sunt semnate la Roma (Italia) de către Cei 6 (Belgia, Franţa, Germania,
Italia, Luxemburg şi Olanda) Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană
(C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), tratate ce sunt
cunoscute şi sub denumirea de ”Tratatele de la Roma”. În Tratatul C.E.E, la Art. 2,
statele fondatoare şi-au propus ca obiective principale, să creeze o piaţă comună şi
apropierea progresivă a politicilor lor economice.
La 17 Aprilie 1957, sunt semnate la Bruxelles protocoalele privind privilegiile
şi imunităţile acordate Comunităţilor Europene şi Statutul Curţii Europene de
Justiţie. Tratatele de la Roma au fost apoi supuse ratificării de către Parlamentele
naţionale ale statelor membre, intrând în vigoare la 1 Ianuarie 1958. Au fost
instituite trei Comunităţi care, încă de la înfiinţarea lor au funcţionat distinct, fiecare
dintre ele având propria-i personalitate juridică şi instituţii proprii.

Capitolul II
Tratatele Construcţiei Europene

Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui


şi Oţelului (C.E.C.O.), iar tratatele de la Roma din 1957 au întemeiat Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A.), constituind împreună Comunităţile Europene; aceste din urmă tratate
sunt considerate astăzi ca fiind actele de naştere ale Uniunii Europene, fundamentul
său juridic. Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea Acordului
Unic European, şi în 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la
Maastricht. Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 şi 1991 constituie baza
constituţională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (U.E.), stabilind
între statele membre legături juridice care merg dincolo de relaţiile contractuale între
statele suverane. Ele fac parte din ”Legislaţia comunitară primară ce cuprinde actele
juridice care fac parte din dreptul comunitar iniţiale şi tratatele modificatoare”3.

Tratatul de la Paris (C.E.C.A./C.E.C.O.)


În 1951, 6 state - Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda - au
semnat, la 18 Aprilie, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi Oţelului. Acest tratat a intrat în vigoare la 23 Iulie 1952 şi, fiind
încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 Iulie
2002.
Tratatul ”reprezintă primul pas în procesul de geneză a unei Europe unite, sens
în care în preambul, statele semnatare au făcut precizarea că această organizaţie
urmăreşte să creeze condiţiile pentru declanşarea unui proces mai amplu de integrare
europeană, proces care va continua atât sub aspectul lărgirii spaţiului comunitar, cât
şi sub cel care priveşte creşterea numărului sectoarelor de activitate asupra cărora
competenţa organismelor comunitare se urmează a se extinde”4.

Secţiunea 2: Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom


La 25 Martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte,
Comunitatea Economică Europeană şi, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată şi au intrat în

3
Marcu Viorel, ”Drept Comunitar Partea Specială. Politicile Comunitare”, Ed. Lumina Lex, Buc., 2003, p. 9.
4
Felician Cotea, op. cit., p. 11.
vigoare la 1 Ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franţa, Italia,
Luxembourg, Belgia şi Ţările de Jos.
Potrivit Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către
instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi
sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare,
implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua
etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea
monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea
uniunii politice a ţărilor member: ”Pe lângă obiectivele de natură economică,
membrii fondatori ai C.E.E. au vizat şi realizarea unor deziderate de factură politică,
precum stabilitatea şi securitatea statelor member şi creşterea încrederii reciproce în
detrimentul confruntărilor militare”5.

Secţiunea 3: Tratatul de la Bruxelles – Tratatul de fuziune


Tratatul de la Bruxelles, din 8 Aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 Ianuarie
1967. Cunoscut şi sub numele de ”Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie
unică a Comunităţilor Europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect
unificarea instituţiilor de structură a celor 3 Comunităţi Europene. Astfel, la nivel
decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv
rezulta o singură instituţie - Comisia Europeană.

Secţiunea 4: Actul Unic European – A.U.E.


Statele comunitare au preferat să adopte calea revizuirii celor trei Tratate, care
s-a finalizat prin adoptarea Actului Unic European. Acesta a fost negociat în cadrul
Conferinţelor Interguvernamentale de la Stuttgart din 19 Iunie 1983 şi de la Milano,
desfăşurată în perioada 28 – 29 Iunie 1985.

5
Ibidem, p. 16.
Actul Unic European a fost semnat, la 17 Februarie 1986 la Luxembourg, de 9
state din cele 12 membre şi, la 28 Februarie 1986 la Haga, de celelalte 3: Italia,
Danemarca şi Grecia. Documentul a intrat în vigoare la 1 Iulie 1987.
Actul Unic European relansează construcţia europeană, atât economic (prin
desăvârşirea pieţei interne, punerea în practică a unei politici de cercetare şi
tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European...), cât şi instituţional (prin
extinderea votului majorităţii calificate, lărgirea rolului Parlamentului European,
dezvoltarea unui spaţiu social, etc.). Statele semnatare, ”animate de voinţa de a
continua opera începută cu tratatele institutive ale Comunităţilor Europene şi fiind
conştiente de faptul că este necesar ca Europa să se exprime printr-o singură voce
pentru a acţiona solidar, au decis modificarea şi completarea tratatelor de bază, în
principal în domeniile privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor comunitare şi
formarea unei pieţe interne comunitare unice până la sfârşitul anului 1992”6.
”Semnificaţia Actului Unic European a constat în extinderea atribuţiilor
organelor de conducere ale Comunităţii în raport cu cele ale statelor membre, în
adoptarea angajamentului de introducere a măsurilor de desăvârşire a pieţei interne
până la 31 Decembrie 1992, în extinderea domeniilor de activitate pe tărâmul
Comunităţii şi la cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologiei, protecţia mediului,
politica socială, precum şi la formularea şi la promovarea unei politici externe
comune. Actul Unic European constituie aşadar un pas decisiv în procesul complex
de tranziţie de la Comunitatea Economică Europeană la Uniunea Europeană”7.
după anul 1987, principalul motor al continuării procesului de integrare şi de
constituire a Uniunii Europene, finalizat prin intermediul Tratatului de la Maastricht.

Secţiunea 5: Tratatul de la Maastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene


Construcţia europeană după Actul Unic European a dezvăluit faptul că
finalizarea unei pieţe interne unice nu se putea realiza fără o integrare economică şi
6
Felician Cotea, op. cit., p. 25.
7
Corina Leicu, Ioan Leicu, op. cit., p. 17 - 18.
monetară. Astfel, Consiliul European de la Strassbourg din Decembrie 1989 a decis
convocarea unei conferinţe interguvernamentale care avea misiunea de a redacta un
proiect de modificare a Tratatelor comunitare şi a Actului Unic European pentru a se
constitui într-o bază juridică a viitoarei Uniuni Economice şi Monetare.
Acest proiect de realizare a unei Uniuni Europene a fost influenţat de cauze
interne, dar şi de cauze de natură internaţională. Între acestea din urmă amintim
evenimentele ce s-au desfăşurat între anii 1989 – 1991 care au însemnat prăbuşirea
sistemului comunist, precum şi războiul din Golf. În această conjunctură
internaţională, cele trei Comunităţi au demonstrat că sunt o forţă economică,
susţinând multe programe de ajutorare şi relansare a statelor din Centrul şi Estul
Europei, dar în plan politic şi diplomatic şi militar ele au suferit un eşec, un exemplu
constituindu-l războiul din fosta Iugoslavie. Reuniunea la nivel înalt a Uniunii
Europene din 10 Decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea
mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, şefii de stat şi de
guvern ai ţărilor membre ale U.E. au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu
privire la Uniunea Economică şi Monetară şi introducerea monedei unice – euro,
renunţându-se totodată la termenii de Uniune Politică şi Uniune Economică şi
Monetară. Acest tratat privind Uniunea Europeană (termenul generic), a fost semnat
la 7 Februarie 1992 în localitatea olandeză de către miniştrii afacerilor externe şi
miniştrii de finanţe ai celor doisprezece state comunitare şi a intrat în vigoare la 1
Noiembrie 1993.
Secţiunea 6: Tratatul de la Amsterdam
Conferinţa interguvernamentală de la Torino ce a început la 29 Martie 1996, a
deschis lucrările de modificare a Tratatului de la Maastricht, care s-au finalizat prin
conferinţa interguvernamentală a şefilor de state şi de guverne de la Amsterdam,
unde s-a semnat, de către statele membre U.E. la 2 Octombrie 1997, ”Tratatul de la
Amsterdam ce modifică Tratatul de Uniune Europeană, Tratatul prin care s-a instituit
Comunitatea Europeană şi unele acte anexe”, şi care a intrat în vigoare la 1 Mai
1999.

Secţiunea 7 : Tratatul de la Nisa


Tratatul de la Nisa este ultimul din seria tratatelor ce constituie temelia
construcţiei europene. El a fost semnat în Februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1
Februarie 2003. Trebuie menţionat că, practic, schimbările instituţionale prevăzute în
Tratatul de la Nisa au avut loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament
European care a fost ales în Iunie 2004 avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care
şi-a început mandatul în Noiembrie 2004, avea 25 de membrii. Tot din Noiembrie
2004 a avut loc şi o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.
Începând de la 1 IULIE 2013, Uniunea Europeană are 28 de state membre
(Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania,
Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,
Ungaria, Irlanda, Croația) care formează împreună un spaţiu de peste 4 milioane km
pătraţi, cu o populaţie totală de aproape 500 milioane de locuitori.

Secţiunea 8: Tratatul de aderare a celor 10 ţări la Uniunea Europeană în anul 2004


Ca urmare a încheierii cu succes a negocierilor cu Cipru, Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacă şi Slovenia
la Copenhaga în Decembrie 2002, Consiliul European a salutat eforturile
considerabile făcute de către toţi cei implicaţi pentru finalizarea Tratatului şi Actului
de Aderare.
Acesta a fost semnat la Atena la 16 Aprilie 2003 de către cele zece state noi
membre: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Secţiunea 9: Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
la 1 Ianuarie 2007
La 25 Aprilie 2005, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de la
Neumunster din Luxemburg, preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat
Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană împreuna cu primul ministru al Bulgariei,
Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanţii celor 25 de state membre.
Semnarea Tratatului de Aderare a fost precedată de obţinerea avizului conform al
Parlamentului European, care a fost acordat la 13 aprilie 2005, cu majoritatea
absolută a voturilor parlamentarilor europeni, respectiv 497 voturi pentru, 93
împotrivă şi 71 de abţineri.
După semnarea Tratatului de aderare, România a trecut de la statutul de
candidat la cel de stat în curs de aderare, obţinând calitatea de observator activ la
activităţile Uniunii. România a fost astfel asociată pe fond la lucrările tuturor
instituţiilor comunitare, la nivel politic şi tehnic (Consiliul UE şi formaţiunile sale
sectoriale, grupurile de lucru ale Consiliului, precum şi la reuniunile Consiliului
European, comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene, Parlamentul
European, Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social).
La 16 Mai 2006, Comisia Europeană a dat publicităţii Raportul de monitorizare
a progreselor României şi Bulgariei în procesul de aderare; Apoi, 26 Septembrie,
Comisia Europeană confirmă data de 1 Ianuarie 2007 ca dată de aderare a Bulgariei
şi României.
În ceea ce priveşte aderarea mai trebuie menţionat că, ulterior semnării, Tratatul
de aderare a ţării noastre a fost supus procesului de ratificare în toate statele
membre UE. Cronologia ratificării Tratatului de aderare de către statele member UE
este următoarea: Slovacia (21 iunie 2005), Ungaria (26 septembrie 2005), Slovenia
(29 septembrie 2005), Republica Cipru (27 octombrie 2005), Republica Elenă (2
noiembrie 2005), Estonia (16 noiembrie 2005), Republica Cehă (6 decembrie 2005),
Spania (14 decembrie 2005), Italia (22 decembrie 2005), Malta (24 ianuarie 2006),
Letonia (26 ianuarie 2006), Marea Britanie (16 februarie 2006), Portugalia (8 martie
2006), Lituania (30 martie 2006), Polonia (30 martie 2006), Suedia (9 mai 2006),
Austria (11 mai 2006), Olanda (13 iunie 2006), Finlanda (19 iunie 2006), Irlanda (21
iunie 2006), Luxemburg (29 iunie 2006), Franţa (3 octombrie 2006), Belgia (13
octombrie 2006), Danemarca (21 noiembrie 2006), şi Germania (24 noiembrie
2006).
România a aderat la Uniunea Europeană la 1 Ianuarie 2007 alături de Bulgaria
şi conform calendarului stabilit. Aderarea celor două ţări încheie astfel cel de al
cincilea val al extinderii Uniunii, iniţiat la 1 Mai 2004, prin aderarea celor opt state
din Europa Centrală şi de Est, alături de Cipru şi de Malta.
După aderarea Croației la Uniunea Europeană în 1 iulie 2013, aceasta devine o
comunitate ce reuneşte 28 de state membre şi o populaţie de 492,8 milioane de
locuitori şi care are 23 de limbi oficiale.
Astăzi Uniunea Europeană reprezintă cea mai avansată organizaţie de integrare
multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi
politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale statelor
membre. Trebuie observat însă că integrarea s-a făcut mai întâi în plan economic şi
abia apoi ea a fost posibilă şi în celelalte sectoare; totuşi ”Comunitatea Economică
Europeană se deosebeşte de Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului şi de EURATOM
prin faptul că a dobândit o sferă de activitate mai largă ce a cuprins nu un domeniu,
ci ansamblul activităţilor economice a statelor membre având ca obiectiv principal
crearea unei pieţe comune care să reproducă pe cât posibil caracteristicile unei pieţe
naţionale”8.

8
Corina Leicu, Ioan Leicu, op. cit., p. 16.
Capitolul III
Avantajele prezente ale apartenen ței la Uniunea Europeană

Secţiunea 1 : Cetăţenia Europeană


Termenul de ”cetăţenia Uniunii” a fost reglementat pentru prima dată în Tratatul
de la Maastricht care a introdus acest element nou în cuprinsul Tratatului de la Roma
în Partea a doua a acestuia. Astfel, potrivit Art. 8 alin 1. par. 1 – 2 al acestui tratat,
”se instituie cetăţenia Uniunii”, iar mai departe, ”este cetăţean al Uniunii orice
persoană având naţionalitatea unui stat membru”9. Din acest text rezultă că cetăţenia
europeană are o poziţie de subordonare faţă de calitatea de cetăţean al unui stat
comunitar şi de aici se deduce că, poate fi cetăţean european doar acea pesoană care
are cetăţenia unui stat membru al Uniunii.
Mai departe se precizează că cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi
obligaţiile prevăzute de respectivul tratat. De aici rezultă că temeiul juridic al
cetăţeniei europene îl constituie Tratatul de la Roma, aşa cum a fost el modificat de
Tratatul de la Maastricht. Acest document stabileşte condiţiile în care se dobândeşte
cetăţenia europeană şi efectele sale juridice, legislaţiile naţionale nefiind competente
în acest domeniu. Mai mult, controlul modului în care se aplică aceste prevederi şi
orice eventuale litigii ce se nasc în acest domeniu, sunt de competenţa exclusivă a
Curţii Europene de Justiţie. Un alt aspect ce rezultă din textul citat este acela că,
cetăţenii Uniunii Europene se bucură de toate drepturile şi trebuie să-şi onoreze toate
obligaţiile ce sunt prevăzute în tratat, anexele sale şi tratatele adiţionale ce îl
modifică şi completează, ori care sunt prevăzute în documentele emise de instituţiile
comunitare pentru aplicarea dispoziţiilor tratatului.

9
Marcu Viorel, op. cit., p. 57.
Totuşi, mai există un document relativ la cetăţenia europeană şi anume: ”Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ce reglementează în capitolul V
intitulat „Cetăţenie” – drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean european şi
anume:
- art. 39 – dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile municipale:
- art. 41 – dreptul la o bună administrare:
- art. 42 – dreptul de acces la documente:
- art. 43 – mediatorul:
- art. 44 – dreptul de petiţie:
- art. 45 – libertatea de circulaţie şi de şedere:
- art. 46 – protecţia diplomatică şi consulară”10.
Astfel, aici sunt prevăzute drepturile fundamentale civile pe care statele
comunitare au înţeles să le acorde cetăţenilor europeni: dreptul de a circula şi de a se
stabili în mod liber pe teritoriul oricărui stat membru, cu rezerva limitărilor şi
condiţiilor prevăzute în tratat şi a măsurilor luate pentru aplicarea lui, dreptul de a
vota şi de a fi ales la alegerile locale dintr-un stat membru în care îşi are reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului în care sunt rezidenţi, dreptul la protecţie
consulară şi diplomatică ce presupune că, orice cetăţean al Uniunii, care se află pe
teritoriul unui stat terţ în care ţara sa nu e reprezentată diplomatic, beneficiază de
protecţie din partea autorităţilor oricărui stat comunitar ce are deschisă în acel stat
terţ o reprezentanţă diplomatică, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat
comunitar, acest drept având un caracter subsidiar protecţiei naţionale, dar şi dreptul
de petiţionare al oricărei persoane fizice sau juridice europene, individual sau în
asociere, de a adresa petiţii Parlamentului European şi plângeri mediatorului.

Secţiunea 2 : . Moneda unică în prezent : avantaje şi dezavantaje

10
Ibidem.
Referitor la cea de-a doua mare realizare a Uniunii Europene, în plan economic
de data aceasta, trebuie spus că ”Politica economică şi monetară nu a fost concepută
iniţial ca politică comună, însă a dobândit caracteristicile unei politici comune după
introducerea monedei unice”11. În cele ce urmează, ne vom referi la necesitatea,
conjunctura şi beneficiile introducerii acestei politici commune, precum şi la
avantajele concrete ale adoptării unei monede unice în viaţa Uniunii.
Trebuie arătat de la început că este necesar a se face distincţie între moneda
comună şi moneda unică. Prima, subzistă împreună cu celelalte monede naţionale.
De exemplu, unitatea de cont ecu creată prin Sistemul Monetar European este o
monedă comună. Moneda euro, creată prin tratatul de la Maastricht, este o monedă
unică, ce a luat naştere odată cu intrarea în a treia fază a Uniunii Economice şi
Monetare. Această monedă a înlocuit monedele naţionale ale statelor care participă
la zona euro. La această zonă participă în prezent toate statele membre U.E. cu
excepţia Marii Britanii, Danemarcei şi Suediei.
Încă de la 1 Ianuarie 2001 euro a apărut pe piaţă sub forma banilor de cont. Tot
de la acea dată ţările care fac parte din zona euro au început să afişeze preţurile la
produse şi servicii şi în moneda naţională dar şi în euro.
Apariţia monedei unice şi sub formă materială a schimbat datele problemei.
Începând cu 1 Ianuarie 2002 euro a luat şi o formă fizică intrând în circulaţie în
paralel cu moneda naţională a statelor participante la zona euro, iar începând cu 28
Februarie 2002 unităţile monetare naţionale s-au retras de pe piaţă.
La început, rolul euro era unul mai degrabă regional şi utilizarea acestuia era
predominantă şi în ţările limitrofe celor 12 ţări membre ale zonei euro. În plus, o
parte importantă a cererii şi ofertei de obligaţiuni emise în euro provenea de la
investitorii din zona euro. Apoi, după 1 Mai 2004 când a avut loc aderarea celor 10
state la Uniunea Europeană, s-a manifestat o creştere uşoară a monedei unice ca
monedă de facturare, rapoartele Băncii Centrale Europene confirmând acest lucru.

11
Ibidem, p. 168.
Avantajele utilizării monedei unice Euro în spaţiul comunitar se văd în primul
rand în plan economic şi financiar. Astfel, se realizează o stabilitate a schimburilor
pentru că nu mai există fluctuaţii de schimb ce ar putea să ducă la blocarea
comerţului în interiorul Uniunii, cu toate că preţurile evoluează diferit de la o ţară la
alta, dar determină o stabilitate a puterii de cumpărare la nivelul populaţiei şi al
agenţilor economici. De aici rezultă şi o creştere a comerţului internaţional şi o
integrare mai pronunţată a pieţelor comunitare. Apoi, ca o consecinţă a primului
avantaj, are loc o consolidare a poziţiei monedei unice europene la nivel
internaţional ce conduce la o cooperare mai strânsă dar şi la o convergenţă a
politicilor valutare ale partenerilor mondiali. Prin utilizarea monedei unice se
realizează şi o stabilitate a preţurilor, ce duce la eliminarea efectelor inflaţiei şi la
stabilitatea cursului valutar, la eliminarea riscului acestuia; totodată sunt eliminate şi
costurile de convertibilitate, dar se reduce şi rata dobânzilor şi sunt stimulate
plasamentele în euro.
Printre dezavantajele introducerii monedei unice în spaţiul comunitar putem
aminti: costul ridicat al conversiei, datorat convertibilităţii în Euro a monedelor
naţionale dar şi a preţurilor şi valorilor, apoi introducerea monedei unice poate
genera şi o creştere a şomajului prin fuziuni comerciale şi creşterea competitivităţii
dar şi prin reducerea locurilor de muncă şi a protecţiei sociale; un alt dezavantaj
poate fi socotit şi o oarecare pierdere a suveranităţii şi aici merită amintită remarca
celebră potrivit căreia ”decizia Germaniei de a ucide marca şi dorinţa Franţei de a
elimina istoricul franc reprezintă cea mai dramatică renunţare la suveranitate din
istoria lumii”12.
Alte dezavantaje ale utilizării monedei unice ar mai putea fi considerate cele
generate de disfuncţionalităţi ale ciclului financiar sau faptul că statele utilizatoare
de Euro nu-şi mai pot stimula economia prin devalorizarea monedei, datorită
politicii comune a ţărilor membre şi în acest domeniu.

12
Ibidem, p. 187.
Secţiunea 3 : Constituţia Europeană
Constituţia Europeană a fost redactată şi negociată de reprezentanţi din 28 de
state membre şi candidate, membri ai parlamentelor naţionale, europarlamentari şi
mai multe grupuri politice.
Confruntaţi cu perspectiva unei extinderi cu 10 noi state membre, şefii de stat
sau de guvern întruniţi la Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 au
propus stabilirea unei Convenţii pentru viitorul Europei, care a redactat un proiect de
Tratat Constituţional. Negocierea acestui proiect de Tratat Constituţional a avut loc
în cadrul unor Conferinţei Interguvernamentale în care statele membre UE s-au
întrunit pentru a se pune de acord asupra modificărilor ce urmează a fi făcute. Statele
membre au convenit asupra formei finale a Constituţiei, la Bruxelles, în iunie 2004.
După semnarea la Roma (29 octombrie 2004) a Constituţiei Europene, aceasta
trebuie să fie ratificată de către statele membre conform propriilor proceduri
constituţionale. Până acum doar două state, Franţa şi Olanda au organizat
referendumuri pentru ratificarea Constituţiei, aceasta fiind însă respinsă în urma
consultărilor populare în cele două state la 29 Mai, respectiv 1 Iunie 2005. Datorită
acestui lucru, procesul de ratificare a Constituţiei prin referendumuri de către statele
membre a fost suspendat. Uniunea Europeană a stabilit în Iunie 2005 o perioadă de
reflecţie şi dezbatere pe această temă. Perioada de reflecţie a fost prelungită la
Consiliul European din Iunie 2006. Contribuţii la dezbatere au venit atât din partea
statelor membre şi a instituţiilor comunitare, cât şi diferitelor organizaţii non-
guvernamentale şi personalităţi europene implicate în acest proces.
Ratificarea Constituţiei Europene este ultima etapă care trebuie parcursă pentru
finalizarea procesului de reformă instituţională început odată cu Tratatul de la Nisa.
Tratatul Constituţional poate intra în vigoare numai în urma ratificării sale în fiecare
dintre statele semnatare conform procedurilor legislative în vigoare.

Perspectivele Uniunii Europene: între deziderat şi realitate


Uniunea Europeană este astăzi o construcţie politică şi economică la care s-a
ajuns după mai multe decenii de eforturi susţinute de integrare ale majorităţii statelor
europene. Totul a început la 9 Mai 1950, când ministrul de externe al Franţei, Robert
Schuman, a propus Franţei, Germaniei şi celorlalte ţări europene să-şi pună în
comun producţiile de cărbune şi oţel, care stăteau la baza producţiei de armament.
Această propunere a dus la înfiinţarea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului. După secole în care Europa fusese teatrul unor războaie devastatoare, se
puneau bazele unei integrări prin care să se asigure pacea şi prosperitatea Europei.
“Declaraţia Schuman” este considerată ca fiind actul de naştere al Uniunii Europene.
Integrarea europeană presupunea şi crearea unei pieţe unice în cadrul căreia trebuiau
încurajate schimburile comerciale, concurenţa, dar erau necesare de a fi create şi
condiţiile care trebuiau să permită libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a
capitalurilor. În ceea ce priveşte integrarea economică, cea mai importantă realizare
a Comunităţilor Europene în anii ’60 a fost finalizarea ”Uniunii Vamale” la 1 Iulie
1968, ceea ce a permis dezvoltarea unui comerţ liber prin înlăturarea restricţiilor şi
taxelor vamale şi prin instituirea unui tarif vamal comun ce s-a aplicat în relaţiile
comerciale cu alte state.Pentru integrarea sectorială şi regională, Comunităţile
Europene au aplicat politici de dezvoltare economică sectorială, programe de
dezvoltare regională pentru provinciile slab dezvoltate, programe sociale şi
programe de protecţie a mediului şi a consumatorilorm cu privire la procesul
postbelic al construcţiei europene, ca realizare practică a mai vechii idei de unitate
europeană, în încercarea de a înţelege fie concepţiile, mai vechi sau mai noi, fie
mecanismele, fie regulile sau instituţiile care au dus în cele din urmă la crearea unui
spaţiu politic, economic, social, cultural şi de securitate.

Abordările urmează îndeaproape expunerea logică şi cronologică a eforturilor


de realizare a unităţii europene, mai întâi prin organizaţiile europene de cooperare
clasică, precum Consiliul Europei, N.A.T.O. sau Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică, şi apoi prin organizaţiile inspirate de Jean Monnet –
Comunităţile Europene. Evoluţia evenimentelor începand cu anul 1951, când s-a
creat prima Comunitate Europeană – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului – precum şi evoluţia preocupărilor de dezvoltare a construcţiei comunitare
la nivel paneuropean din acel moment şi până în prezent sunt cât se poate de bine
sistematizate.

Dezvoltarea în viitor a sistemului instituţional al Uniunii Europene, a dreptului


Uniunii Europene, a aspectelor noi cu privire la cetăţenia Uniunii Europene ori la
drepturile fundamentale în Uniunea Europeană, a funcţionarului public european,
precum şi a aspectelor referitoare la extinderea Uniunii Europene şi la situaţia
României în acest context.

Mentinerea simbolurilor Uniunii Europene, respectiv ziua de 9 Mai - Ziua


Europei, un simbol european, alături de moneda Euro, de steag, propriul imn (Oda
Bucuriei de Beethoven) şi de o deviză: “Unitate în diversitate” va conduce la crearea
unei identități europene mult mai pronunțate decat pană în prezent.

„Formarea conştiinţei comunitare în Centrul şi Estul continentului este un


imperativ şi o condiţie a realizării unei Europe unite, deoarece aceasta din urmă nu
este doar o construcţie economică, ci presupune şi un substanţial aport politico –
juridic”13.

“Nu poate exista, aşadar, o Europă unită fără respectarea părţilor componente
ale întregului”14.
“Definiţiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiţii antieuropene, căci
dacă Europa ţine de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive şi de netrecut.

13
Corina Leicu, Ioan Leicu, op. cit., p. 12.
14
Petre Anghel, op. cit., Internet.
A transforma graniţele Europei în linii de demarcaţie, ţinând la o parte Asia
rusească sau Sudul islamic şi chiar, potrivit anumitor puncte de vedere, America,
văzută ca un fel de nou Leviathan al culturii mondiale – toate aceste viziuni mi se
par extrem de neplăcute şi false pe deasupra”15.
România s-a alăturat astfel unei Uniuni de state europene care împărtăşesc
aceleaşi valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democraţia,
statul de drept şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Uniunea
Europeană are drept obiective asigurarea păcii şi prosperităţii, printre realizările sale
numărându-se piaţa internă, precum şi crearea Spaţiului Schengen, a zonei euro.
Ca stat membru al Uniunii Europene, România ia parte direct la elaborarea şi
adoptarea politicilor comunitare, contribuind pe fond la lucrările tuturor instituţiilor
comunitare, la nivel politic şi tehnic (Consiliul UE şi formaţiunile sale sectoriale,
grupurile de lucru ale Consiliului, precum şi la reuniunile Consiliului European,
comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene, Parlamentul European,
Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social). De asemenea, România va
contribui în mod direct la marile linii de politică ale Uniunii, asociindu-se la
dezvoltarea acestora.
Extinderea U.E. prin aderarea celorlalte state potenţiale ţări candidate la
Uniunea Europeană sunt: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru,
inclusiv Kosovo cu respectarea Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate a
Naţiunilor Unite, iar în spaţiul ex – sovietic se are în vedere aderarea Ucrainei,
Republicii Moldova şi a Georgiei.
Aplicarea unor măsuri viitoare astfel încat toate statele membre ale Uniunii
Europene să conștientizeze și să își asume calitatea de stat membru, care implică nu
numai drepturi, dar şi obligaţii. Toate aceste drepturi şi obligaţii derivă din tratatele
şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţarea ei şi până în prezent, tot

15
Le Rider, Jacques, Europa Centrală sau paradoxul fragilităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 74.
acquis-ul comunitar pe care trebuie să îl respecte ca orice alt stat membru al Uniunii
Europene.
În mod firesc, rolul și importanța fiecărui stat membru al Uniunii Europene vor
provoca dezbateri referitoare la sferele de influență, dar şi dorinţe de integrare mai
rapidă din partea ţărilor din afara acesteia; acest proces este lung, lent şi anevoios şi
nimeni nu poate spune cu exactitate cînd va veni momentul să asistăm la unificarea
deplină a întregii Europe, de la Atlantic la Urali.
Bibliografie selectivă
Legislaţie
1. Tratatul de la Paris instituind C.E.C.A. – 1951, intrat în vigoare în 1952.
2. Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi Euratom – 1957, intrate în vigoare în 1958.
3. Tratatul de la Bruxelles instituind un Consiliu Unic şi o Comisie Unică, 1965, intrat în vigoare în 1967.
4. Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles privind sporirea puterii bugetare a Parlamentului European – 1970
respectiv 1975, intrate în vigoare, primul în 1971, al doilea în 1976.
5. Actul Unic European din 1986, intrat în vigoare în 1987.
6. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992, intrat în vigoare în 1993.
7. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 Octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 Mai 1999.
8. Tratatul de la Nisa semnat în 2001, intrat în vigoare în 2003.
9. Proiectului Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, adoptat la Roma în Octombrie 2004.
10. Legea nr.20/1993 pentru ratificarea Acordului European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 Februarie 1993.
11. Tratatul privind aderarea României la Uniunea Europeană, Edit. All Beck, Buc., 2005.

Lucrări de specialitate
2. Bărbulescu Iordan Gheorghe, Europa Mea. Sistemul Instituţional, Edit. Tritonic, Buc., 2007;
3. Bercea Raluca, Drept comunitar. Principii, Edit. C. H. Beck, Buc., 2007;
4. Călinoiu Constanţa, Vedinaş Verginia, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed. Lumina Lex, Buc., 1999;
5. Cotea Felician, Drept Comunitar Instituţional, Ed. Aeternitas, Alba – Iulia, 2004;
6. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană – Instituţii.Mecanisme, Edit. All Beck, Buc., 2005;
7. Deleanu Sergiu, Drept comunitar al afacerilor , Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004;
8. Gornig G., I. E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Edit. C.H.Beck, Buc., 2006.

9. Jinga Ion, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective , Ed. Lumina Lex, Buc.,
10. Manolache Octavian, Drept comunitar , Ediţia a-III-a revăzută, Editura All , Beck, Bucureşti, 2001;
11. McGiffen Steven O., Uniunea Europeană, Ghid critic, Edit. R. A. Monitorul Oficial, Buc., 1997.

Adrese de Internet folosite


1. www.europa.eu.int - Site-ul oficial al Uniunii Europene.
2. www.infoeuropa.ro - Site al Centrului de Informare a Comisiei Europene la Bucureşti.
3. www.europarl.eu - Site-ul oficial al Parlamentului European.
4. www.mie.ro - Site-ul oficial al Ministerului Integrării Europene.
5. www.ier.ro - Site-ul oficial al Institutului European din România.