MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

Facultatea de Științe Socio-Umane

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Organizațiii teroriste ce destabilizează securitatea în

Orientul Mijlociu

Sibiu, 2017
Cuprins

Introducere......................................................................................................................................................3
Capitolul I. Terorismul ...................................................................................................................................6
I.1. Considerente generale privind organizațiile teroriste ...........................................................................6
I.2. Definirea conceptului de „terorism” ................................................................................................ 10
I.3. Taxonomie ........................................................................................................................................ 15
Capitolul II. Orientul Mijlociu .................................................................................................................... 21
II.1. Orientul Mijlociu – context socio-politic, economic și geografic ................................................... 21
II.2. Orientul Mijlociu- Granite si delimitare .......................................................................................... 24
Capitolul III ................................................................................................................................................. 35
Fundamentalismul Islamic și terorismul naționalist .................................................................................... 35
Capitolul IV. ................................................................................................................................................ 42
Studiu de caz multiplu: Hamas – ISIS, Al Qaeda și terorismul kurd PKK ............................................. 42
Concluzii ..................................................................................................................................................... 52
Bibliografie:................................................................................................................................................. 54
Anexe........................................................................................................................................................... 56

2
 Introducere

Terorismul este la fel de vechi ca și civilizația umană și la fel de nou precum titlurile
din această dimineață. Pentru unii, pare evident că indivizii și organizațiile au folosit
terorismul de milenii, în timp ce alții insistă că terorismul real dateazã doar de câteva zeci de
ani. Ambele tabere gândesc corect - până la un punct. Armele, metodele și obiectivele
teroriștilor se schimbă în mod constant, însă trăsăturile principale au rămas aceleași încă de
la primele momente în care fenomenul a luat ființã.
Fenomenul terorist este considerat a fi cel mai grav „flagel” care afectează lumea
contemporană. Departe de a fi produsul epocii moderne, terorismul şi-a făcut simţită
prezenţa, sub diverse forme, încă din antichitate. Principala sa ”calitate” a fost marea putere
de adaptare la condiţiile socio-politice ale timpului.
De-a lungul istoriei s-au întâlnit cazuri ilustrative: Clodius Pulcher, patricianul roman
care a folosit bande ucigașe pentru a-și intimida oponenții; sicarienii din Iudeea, care sperau
sã provoace un rãzboi cu romanii; asasinii din secolul al XII-lea ce au ucis și au terorizat
rivalii lor musulmani,1 învățații medievali care au citat „Scriptura” pentru a justifica uciderea
domnitorilor - toate aceste exemple sunt de acte de terorism și toate înaintează apariția
cuvântului "terorism" în Franța revoluționară.
În sec. VI î.e.n., Wu Chi, filozof şi teoretician militar chinez, enunţa un adevăr
terifiant, care este la fel de valabil şi în prezent: „Un om dispus să îşi sacrifice viaţa fără
regrete este suficient pentru a teroriza o mie de oameni”, iar Sun Tzu, în lucrarea sa Arta
Războiului, sublinia principiul fundamental al terorismului: „Ucigând unu, terorizezi
10.000”. Fără a cunoaşte filozofia războiului scrisă de anticii chinezi, teroriştii au utilizat din
plin acest principiu de-a lungul veacurilor, continuând să îl aplice și astăzi cu rezultate
spectaculoase. Principala sa „calitate” a fost marea putere de adaptare la condiţiile socio-
politice ale timpului.
De-a lungul istoriei, terorismul a evoluat de la actele de înspăimântare a populaţiei şi de
impunere a unui anumit tip de comportament (din vremea Imperiului Roman, a invaziilor
barbare) până la ceea ce astăzi numim război terorist, un război asimetric şi neteritorializat,

1
George Friedman, Următorul deceniu, Ed. Litera, București, 2011, p.103.

3
care, într-un fel sau altul, afectează întreg mapamondul.
Acțiunile teroriste reprezintă diverse acte de violenţă, prin care indivizi sau grupuri de
persoane atentează la integritatea corporală, viaţa sau bunurile unor demnitari, diplomați,
personalităţi politice sau a membrilor familiilor acestora. Se comit astfel de acte contra unor
instituţii, organizaţii politice sau sociale, grupuri de persoane reunite în mod organizat ori
aflate întâmplător în locuri publice ori private. Când astfel de acte au drept țintã ordinea
globalã, atunci ele afecteazã relaţiile internaţionale și reprezintã o ameninţare directă contra
păcii, pot genera tensiuni şi deteriora relaţiile dintre state, producând instabilitate în anumite
regiuni geografice ori situaţii tensionate, prejudiciind climatul la nivel internaţional. Scopul
urmărit este de a capta atenţia asupra existenţei acestor organizații teroriste precum şi a
obiectivelor enunțate de aceștia ori să beneficieze de foloase pecuniare ș materiale.
Începând cu anii 1790, fenomenul a fost folosit de societățile secrete italiene care sperau
să creeze un stat liberal democratic, de revoluționarii ruși dornici să introducă socialismul și
anarhiștii europeni doritori să elimine toate guvernele. Muncitorii americani au intimidat
industriașii cu terorism, în timp ce fasciștii germani l-au folosit pentru a deschide calea către
o confiscare semi-juridică a puterii. Sioniștii și arabii l-au utilizat în încercările de a câștiga
statul în Palestina, ultele au sperat să declanșeze apocalipsa, iar extremiștii de mediu au căutat
să salveze pustia. Mai recent, un american a explodat o clădire federală din Oklahoma City
din dezgust pentru guvernul său, iar zece arabi au pilotat avioane în repere americane,
ucigând trei mii de oameni. Toți acești „actori” și evenimente sunt unice, dar fiecare aparține
istoriei terorismului. Dacă recunoaștem că termenul "terorism" este adesea folosit de către
autoritățile politice și culturale dominante ale societății pentru a condamna formele de
violență considerate fundamental nelegitime, atunci putem distinge chiar mai mult
prototerorism în lumea pre-modernă. În cele din urmă, dacă cineva dorește să traseze apariția
multor trăsături comune asociate cu terorismul, atunci vom fi surprinși de câtă continuitate
există între lumea antică și cea modernă.2 Cu alte cuvinte, dacă "terorismul", așa cum îl știm,
nu exista pentru antici, cu siguranță multe caracteristici ar fi părut foarte familiare:
bodyguarzi pentru poliția birocrației; agenții guvernamentali neloiali au fost rechemați și

2
Olteanu Gabriel Ion, coord., Structurile infracționale și activitățile ilicite desfășurate
de către acestea, Ait Laboratoires, București, 2008, p.66.

4
executați; și când dușmanii asirieni și conducătorii lor s-au opus ori s-au revoltat, au fost
torturați și uciși cu cruzime. Există câteva exemple de terorism în lumea antică care s-ar
traduce în introducerea într-o istorie a subiectului, dacă am fi fost limitați de majoritatea
definițiilor moderne ale fenomenului. De îndată ce începem să vorbim despre terorism ca o
violență simbolică destinată atingerii scopurilor utilizatorilor în mod indirect, prin frică sau
intimidare, atunci începem să vedem multe antecedente pre-moderne la ceea ce altfel pare a
fi un fenomen pur modern. Pentru prima dată în istoria înregistrată, aceste anunțuri au fost
publicate pentru a avertiza potențialii inamici. În umbră, asirienii sunt adesea citați ca primii
practicanți ai războiului psihologic.
Împăratul Assumasirpal al II-lea s-a mândrit de felul în care a jupuit lideri în viață,
arși, mutilați, orbiți și decapitați, precum și mulți rebeli, cetățeni ai orașului: "Tot restul
supraviețuitorilor i-am lăsat să moarã de sete în deșert ", a scris el: "Acest tratament brutal a
fost eliminat cu o asemenea regularitate încât cuvântul "asirian" a fost sinonim cu „cruzime”
față de statele învecinate. Asirienii au fost în cele din urmă desființați prin propriile lor
metode. În secolul al VII-lea, atunci când povara nivelului de trai scăzut a devenit atât de
mare, trupele auxiliare nativiste s-au revoltat. Vecinii Asiriei au profitat de această
oportunitate și au răsturnat imperiul.3 Asirienii erau probabil cei mai violenți oameni din
lume. Imperiul lor, în secolele IX-VII, î.e.n. a fost cel mai mare din zilele sale și cea mai
militarizată societate văzută în lume. Confruntați cu o lipsă mare de resurse, asirienii au
cucerit pe aceia cu active materiale și populații mari și apoi au condus imperiul lor la stăpâniri
vaste peste diverse popoare, prin teroare sistematică. Armata a fost organizată pentru a-și
înspăimânta dușmanii, folosind formațiuni mari de caruri și cavaleri, concepute să uimească
atât de mult încât să distrugă. Regele și-a angajat gardă de protecție, agenții guvernamentali
neloiali au fost rechemați și executați. Când dușmanii asirieni și conducătorii lor s-au opus
ori s-au răzvrătit, aceștia au fost torturați și uciși. Pentru prima oară în istoria înregistrată,
aceste acte rămân consemnate în Antichitate pentru a avertiza inamicii potențiali.4

3
Paşcu, I.M., Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension, Bucureşti,
Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, 2012,
4
Randall Law, Terrorism- a history, Willey, London, 2010, p.56.

5
 Capitolul I. Terorismul
I.1. Considerente generale privind organizațiile teroriste

Organizația non-statală care utilizează terorismul se presupune că acționează pe baza

calculului beneficiului sau valorii care trebuie obținută dintr-o acțiune, costurile încercării și
eșecului acesteia, consecințele inacțiunii sau probabilitatea succesului. Acțiunile teroriste pot
apărea din mai multe motive. Valoarea solicitată este foarte importantă, costurile de încercare
sunt scăzute, status quo-ul este intolerabil; probabilitatea succesului (chiar și la costuri
ridicate) este mare. Grupurile extremiste pot acționa din anticiparea recompensei sau din
disperare, ca răspuns la oportunitate sau la amenințare. Această perspectivă strategică este o
fundație conceptuală pentru analiza atacului neașteptat. Terorismul folosește, prin excelență,
o „strategie de surpriză”, necesară pentru grupurile mici, care trebuie să compenseze astfel
slăbiciunile în ceea ce privește numărul și capacitatea distructivă.5 Aceasta accentuează
frecvent lipsa de pregătire a apărătorului, precum intențiile și capacitățile adversarului.
Intenția organizației de a surprinde este considerată ca atare. Scurgerile de informații pot
împiedica avertizarea atacului iminent sau, în mod paradoxal, o supraîncărcare a
avertismentelor, mai ales dacă acestea sunt imprecise, pot să inducă pagube colaterale.
Alerte tactice specifice de la atacurile teroriste iminente sunt greu de detectat. De
exemplu, costurile politice de a acționa în anticiparea unui atac pot depăși avantajele pe care
le-ar putea obține prin repararea pagubelor propriu-zisă, mai ieftină. Guvernele doresc să
folosească sursele de informații prin dezvăluirea avertismentelor. Acțiunile atacatorului sunt
determinate de percepțiile de stimulare și de oportunitate. Existența unor oportunități pentru
un atac surprinzător poate genera un stimulent politic pentru terorism în cazul în care nu a
existat anterior. O organizație nu poate lua în considerare transformarea scopurilor
ideologice în acțiune până când nu se va prezenta această posibilitate. O astfel de oportunitate
ar putea rezulta din vulnerabilitatea și disponibilitatea unor obiective simbolice (cum ar fi
prezența militarilor americani în Beirut, forțelor israeliene din sudul Libanului sau trupelor
Marii Britanii din Irlanda de Nord) sau ofertei de resurse din partea guvernelor străine. La
rândul său, un stimulent sau o direcție ideologică anterioară poate conduce la căutarea

5
https://www.fbi.gov/investigate/terrorism

6
oportunităților, care determină și grupurile predispuse la risc să fie adepte la crearea de
organizații teroriste. Surpriza poate fi pur și simplu agresivă, menită să acționeze rapid și cu
resurse minime.
Victoria pe termen scurt poate implica un câștig de propagandă care demonstrează
slăbiciunea guvernului. Terorismul poate părea că a obligat un guvern să se retragă dintr-o
poziție în mod public, cum ar fi, de exemplu, retragerea americană din Beirut. În astfel de
cazuri, atacul poate rezulta din percepția organizației-victimă asupra poziției sale dominante.
Cu toate acestea, surpriza poate fi, de asemenea, un rezultat al slăbiciunii strategice.
Terorismul poate apărea în anticiparea presiunilor guvernului. Grupurile extremiste pot fi
cele mai periculoase atunci când se simt în defensivă, fiindcã investesc resursele limitate
într-un atac kamikaze, de pildă. Așa cum este caracteristic unui sistem internațional de
guvernare, pentru echilibrul puterilor , un partid poate ataca, deoarece proporția de forțe este
probabil să devină și mai nefavorabilă în viitor, mai degrabă decât pentru că există un avantaj
în prezent.6 Deși există vremuri când se poate vorbi de identitatea interesului dintre un stat și
organismul terorist pe care îl ajută, cel mai adesea identificarea este tentantă și precară, mai
ales atunci când statul folosește organismele naționale din alte state. Pentru a înțelege natura
problematică a acestei relații, trebuie să identificăm diferitele game de interese care
caracterizează fiecare partener. Întrucât fiecare partid încearcă să-și maximizeze
independența și să-și minimalizeze vulnerabilitățile, se produce tensiune - tensiune care
limitează tipurile de acțiuni cooperative fezabile și, astfel, amenințările pentru alte state.
Confuzia cu privire la caracterul precis al unei anumite relații poate duce la catastrofă. Astfel,
în 1914, nu a fost asasinarea arhiducelui, ceea ce a declanșat Războiul, ci percepția greșită a
Austriei cu privire la relația Serbiei cu teroristul, fapt care a provocat Primul Război Mondial.
Consecința inevitabilă a unei încercări de politică bazată pe ipoteze nerealiste este că
guvernul nu poate acționa în mod consecvent sau responsabil.7 Circumstanțele legate de
formarea unui grup terorist pot varia foarte mult. Organizațiile teroriste se pot forma ca o
consecințã a faptului că o fracțiune din ce în ce mai radicală se abate de la o organizație de
protest mai largă, non-violentă. Acestea se pot forma, de asemenea, ca urmare a fuziunii

6
http://www.arduph.ro/domenii/diu-si-terorismul/consideratii-generale-privind-
terorismul/
7
David Rapoport, Inside Terrorist organizations, Frank Class, London, 2013, p.243.

7
dintre două sau mai multe organizații. Organizațiile teroriste mari, în luptele dintre ele, pot
produce multe grupuri mici, distincte, care se diferențiază una de cealaltă în funcție de religie,
localizare geografică, obiective și rivalități de conducere. Apariția bruscă a mai multor
grupări radicale poate complica mediul pentru analiștii terorismului.
Mai important, poate duce la o creștere a violenței generale, deoarece organizațiile
mai mici se concurează reciproc fără milă pentru recruți, publicitate și influență .
Organizațiile teroriste pot avea sfârșituri înșelătoare. Unele se distrug din interior, altele sunt
eliminate de autorități, în timp ce o parte decid să abandoneze terorismul ca o strategie a
schimbării politice. Unele, precum Congresul Național African (ANC), reușesc să-și atingă
obiectivele și să nu mai folosească tactici teroriste. Unele organizații teroriste nu reușesc doar
din cauza angajamentului scăzut al membrilor față de organizație și de scopul său. Studiile
cantitative ale vieții organizațiilor teroriste sunt rare. Aceasta reflectă dificultatea obținerii de
date longitudinale fiabile asupra unui număr mare de organizații clandestine, nu o ignorare a
importanței studierii factorilor care influențează mortalitatea în rândul organizațiilor teroriste.
Una dintre cele mai răspândite statistici referitoare la durata vieții organizațiilor teroriste este
sugestia lui David Rapoport (1992), potrivit căreia poate 90% din organizațiile teroriste nu
supraviețuiesc după primul an de funcționare. Conform lui Rapoport (1992), din puținele
organizații teroriste care au supraviețuit primului an de funcționare, mai puțin de 50% ar
supraviețui până la 10 ani. Aceste cifre, deși aproximative, transmit valorile ridicate de eșec
pe care le întâmpină organizațiile teroriste în timp ce se luptă să se stabilească. Ratele ridicate
de eșec observate în rândul organizațiilor teroriste sunt similare cu rata mare de eșec
observată în rândul noilor firme de afaceri și organizații voluntare. 8 O altă cauză a
terorismului este lipsa de educație. S-a cercetat acest fenomen în profunzime și s-a constatat
că o creștere a alfabetizării și a învățământului primar conduce la scăderea probabilității
terorismului intern atunci când se referă numai la țările mai puțin dezvoltate. Acestea se
confruntă cu mai puțină violență în familie, iar mai multe persoane sunt înscrise în
învățământul universitar. În al doilea rând, prevalența sărăciei privită drept cauză a
terorismului, nu este de neglijat. Un număr de cercetători care au testat diferiți indicatori,
cum ar fi venitul, PIB-ul, creșterea PIB-ului sau inflația, nu au găsit o corelație semnificativă

8
Tony Wragg, An analysis of the effect of ideology on the life expentancy of Terrorist
organisations, Aauflage, Germany, 2008, p.171.

8
cu incidentele de terorism dintr-o țară. Indivizii care se alătură unei campanii teroriste ar avea
adesea un punct de vedere economic.9 Țările sunt mai susceptibile de a se confrunta cu atacuri
teroriste atunci când acompaniază grupuri minoritare discriminate economic. Comerțul,
investițiile de portofoliu primite nu au un efect direct asupra atacurilor teroriste transnaționale
comise într-o țară , dar acele atacuri sunt puțin probabil să apară în țările economic mai
dezvoltate. În timp ce în cazul statelor cu o economie scăzută, într-adevăr sunt mai multe
șanse să devină gazde de grupuri care comit atacuri teroriste transnaționale. Cercetătorii în
domeniul terorismului, care s-au concentrat asupra cauzelor activității teroriste, au descoperit
o gamă variată de condiții posibile care împiedică apariția violenței teroriste într-o țară.
Studiile privind terorismul sunt, ca și conceptul de terorism în sine "un domeniu foarte
politizat, iar cercetarea asupra elementelor sale a fost efectuată cu o intensitate variabilă, în
funcție de interesul public și de finanțarea oferită de donatorii privați și de stat. Începând cu
9/11 și în special cu 2004, "se înregistrează o creștere a numărului de incidente de terorism,
ceea ce a dus la un interes public de durată în fenomenul terorismului și la creșterea numărului
de literatură publicatã în domeniu. Studiile privind terorismul constituie unul dintre
domeniile cele mai importante pentru factorii de decizie politică, care îi determină pe
cercetători să încerce în permanență să răspundă la întrebarea: Putem să punem capăt
terorismului? Cunoștințele noastre despre cauzele diferitelor tipuri de dizolvare a
terorismului sunt influențate de faptul că grupurile și modelele generale ale acestora sunt
foarte limitate. Aceasta teză urmărește să promoveze înțelegerea grupurilor teroriste prin
conectarea corpului literaturii cu privire la caracteristicile grupurilor teroriste.
Fenomenul terorist reprezintã în același timp şi o conseințã a adâncirii faliilor
strategice dintre civilizaţia democratică, reprezentată ȋn special de Occident, şi civilizaţiile
nondemocratice, dintre civilizaţia high-tech şi civilizaţia menținutã în subdezvoltare,
pauperă, definitã de prejudecăţi şi lipsă de mijloace. Ȋn mod paradoxal, lumea civilizată a
creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, într-un sens negativ-distructiv, ce-
i cuprinde aproape toate funcțiile şi structurile, manifestându-se sub forma discrepanței

9
Mădălina Virginia Antonescu, Doctrina neo-machavelică în contextul provocărilor
globaliste, Lumen, București, 2011, p.65.

9
sociale, a creşterii inadaptării, a criminalităţii, a proliferării economiei subterane şi
terorismului patologic şi identitar.

I.2. Definirea conceptului de „terorism”

„Terorismul este un fenomen extrem de complicat, de sofisticat, încât nu se poate

ajunge cu uşurinţă nici la o definire a lui unanim acceptată, nici la un sistem coerent și unitar
de politici și strategii de combatere.”10 Mai multe instituţii sau lucrări științifico-tematice au
încercat să prezinte acest concept. Astfel, Liga Arabă defineşte terorismul într-un tratat
amplu, intitulat „ The Arab Convention for the Suppression of Terrorism.”11 (1998)
Pornind de la multiplele definitii date noțiunii de terorism și de la elementele comune
stabilite, doi renumiți cercetători de la Universitatea din Laiden, olandezii Alex Schmid si
Albert I. Jongman, au ales o abordare conceptuală inovatoare a fenomenului terorist. Cei doi
au selectat 109 definiţii academice şi oficiale, formulate între anii 1936 şi 1981 pe care le-
au analizat în funcţie de elementele componente principale, cuantificând rezultatele și
stabilind ponderea diferitelor elemente comune din definiţiile analizate, astfel:
- violenţă - 83,5% din cazuri;
- scopuri politice - 65% ;
- inducerea sentimentului de frică, teamă, teroare - 51% ;
- efecte psihologice şi anticiparea reacţiilor - 41,5%;
- discrepanţa între ţinte şi victime - 37,5%;
- acţiune intenţionată, planificată, sistematică, organizată - 32%;
- existenţa unor metode de luptă, strategii, tactici - 30,5% ;
- arbitrariul şi acţiunea nediscriminatorie asupra ţintelor alese - 21% ;
- victimizarea civililor, non-combatanţilor, neutrilor şi persoanelor neimplicate-
17,5%.12

10
Velişcu, Viorel, Iorgu Mihaiţă-Gabriel, Orientul Mijlociu – zonă a conflictelor interminabile?!,
http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/orientul-mijlociu-zona-a-conflictelor-interminabile/
11
https://www.unodc.org/tldb/pdf/conv_arab_terrorism.en.pdf
12
Schmid, Jongman, et. al. Political terrorism a new guid to actors, authors, concepts, data bases, theories, and
literature, Amsterdam: North Holland, Transaction Books, 2007

10
 Schmid si Jongman au remarcat totodată că aceste definiţii au exclus unele elemente
extrem de importante, ca de exemplu: o delimitare clară între terorism şi alte forme de
violenţă politică; ilegitimitatea terorismului; relaţia dintre terorism şi războiul de gherilă sau
crima organizată etc.
Definiția 1. Primele abordãri de a defini terorismul din punct de vedere juridic au
apărut în cadrul „Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”, prin
intermediul lui Quintilliano Saladana, ce a inclus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga,
conceptul de „crimă internaţională” (ce conținea în sfera sa semanticã și crimele împotriva
drepturilor omului, a celor contra şefilor statelor străine ori a reprezentanţilor diplomatici).
Din cauza incapacității statelor participante de a ajunge la un comun acord asupra definirii
„crimei politice” sau a ceea ce constituie un act terorist, patru conferinţe internaţionale au
eşuat în încercarea de a defini acest concept.13
Definiția 2. În 1935 în cadrul conferinţei de la Copenhaga se definește terorismul
din perspectivã juridică drept „act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii
sau libertăţii oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de
teroare în vederea schimbării autorităţii publice sau împiedicarea acţiunilor acesteia, sau care
urmăreşte deranjarea relaţiilor internaţionale.”14
Definiția 3. În deschiderea studiului său pe aceasta temă, Alex Schmid a formulat o
definiţie academică a terorismului, pe care îl consideră a fi „folosirea unui mijloc de acţiune
violent, în mod repetat şi cu scopul de a induce teama, de către indivizi, grupări sau organisme
statale (semi)-clandestine, având drept obiectiv atingerea unor scopuri personale, politice sau
criminale, fiind diferit de asasinat prin faptul că ținta directă a violenţei nu reprezintă ţinta
vizată de scopul propus. Victimele umane ale atentatelor teroriste sunt alese atât la întâmplare
(ţinte de ocazie) cât şi în mod selectiv (ţinte simbolice), dintr-o populaţie ţintă, pentru a servi
ca purtători de mesaj.”15

13
Cf. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, preluat de pe http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf
14
Cf. Terorismul – dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului,
Centrul de Studii Strategice de Securitate din cadrul Academiei de Înalte Studii Militare (în prezent: Universitatea
Națională de Apărare „Carol I”), București, 2002, extras de pe cssas.unap.ro
15
Schmid, Jongman, op.cit

11
 Aceasta este una dintre cele mai complexe şi totodată complete definiţii date
terorismului şi constituie punctul de plecare în studierea acestui fenomen pentru numeroase
lucrări ulterioare.
Definiția 4. Cercetatorul Alex Schmid a elaborat de asemeni și o definiţie, mult mai
simplă, aproape metaforică, dar totodată extrem de elocventă, agreată şi de ONU: „actul
terorist reprezintă o crimă de război comisă în timp de pace.”16
Definiția 5. Conform explicatiei oferite de DEX, ȋn limba română termenul a fost
preluat de la cuvântul francez « terrorisme »17 . Tot din limba franceză (« terroriste »)
provine şi termenul « terorist » ce ȋnseamnă persoană care terorizează; partizan, adept al
terorismului.18
Definiția 6. Noţiunea de „terorism” a fost folosită pentru prima oară la nivel oficial
la Bruxelles, în cadrul celei de-a doua conferinţe de unificare a dreptului penal din 1930, unde
terorismul era definit astfel: „Folosirea deliberată a unor mijloace capabile să producă un
pericol comun reprezintă acte de terorism, ce constau în crime împotriva vieţii, libertăţii şi
integrităţii fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra proprietăţii private sau de
stat în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale.”19
Definiția 7. Terorismul este definit si din punct de vedere juridic, ca fiind „orice act
ilicit de extremă violenţă comis de unul sau mai mulţi indivizi sau de grupuri organizate,
acţionând în nume propriu sau cu aprobarea, încurajarea, acceptul tacit sau susţinerea unui
stat, săvârşite împotriva unor persoane sau bunuri, în urmărirea unui obiectiv ideologic,
politic, social sau religios, susceptibil să pună în pericol numeroase vieţi omeneşti sau bunuri
importante şi să aducă grave prejudicii păcii şi securităţii internaţionale”.
Definiția 8: Conf. Legii Nr. 535 din 25.11.2004 / art.1, terorismul reprezintă
„ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol şi afectează securitatea
naţională”20.
Definiţii ale terorismului în România:

16
Idem
17
Cf. DEX, înseamnă “totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de o organizaţie pentru a crea un climat
de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat.”
18
https://dexonline.ro/definitie/terorism
19
http://www.arduph.ro/domenii/diu-si-terorismul/consideratii-generale-privind-terorismul/
20
Legii Nr. 535 din 25.11.2004 / art.1

12
 Prima definiţie21 a terorismului o regăsim în „Strategia Naţională de Prevenire şi
Combatere a Terorismului”, Anexă la Hotărârea C.S.A.T. nr. 36 din 05.04.2002 / Secţiunea
a II-a, pct. II.1, parag. 6, pg. 11:
„Terorismul reprezintă ansamblul acţiunilor şi ameninţărilor credibile cu acţiuni
ilegale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele caracteristici esenţiale:
a) sunt angajate premeditat de către indivizi sau diverse tipuri de structuri sociale, motivate
de concepţii şi atitudini radical ostile faţă de alte entităţi, de percepţia că în raporturile cu
acestea s-au configurat situaţii intolerabile şi de voinţa de a acţiona împotriva lor în modalităţi
extreme;
b) uzează de mijloace şi metode violente şi/sau destructive, acumulate, respectiv deprinse
programatic;
c) au ca ţinte directe indivizi şi/sau factori materiali importanţi pentru susţinerea vieţii sociale;
d) îşi propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate,
nesiguranţă, teamă şi panică, sens în care sunt organizate şi derulate astfel încât să li se asigure
un impact psihologic maximal şi să inducă publicului percepţia scopurilor de fond urmărite,
precum şi atitudini / comportamente sociale favorabile acestora;
e) au obiective explicit sau implicit politice, vizând, ca finalitate, influenţarea unei entităţi –
cel mai adesea o autoritate constituită – aflate, de regulă, dincolo de indivizii direct afectaţi
sau ameninţaţi;
f) sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului,
în caz de conflict armat.”
Ulterior, Legea 535 din 25.11.2004 22 privind prevenirea şi combaterea terorismului,
precizează chiar în art.1: „Terorismul reprezintă ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care
prezintă pericol şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici:
a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste,
ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau
distructive;
b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;

21
https://www.sri.ro/fisiere/studii/cadrullegislativ.pdf
22
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/57494

13
c) vizează factori umani şi / sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice,
populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora;
d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia
asupra scopurilor urmărite.”
În cadrul Strategiei Naţionale de Prevenire şi Combatere a Terorismului, sunt utilizate
3 criterii de clasificare a acestuia: 1) motivaţia, 2) forţele implicate şi 3) aria de manifestare.23
Cele mai prezente şi periculoase forme sunt terorismul ETNIC şi terorismul
RELIGIOS, deoarece pentru mulţi membri acestor organizaţii „terorism înseamnă eroism”.
Un argument în plus îl reprezintă faptul că 31 din cele 47 de organizaţii aflate pe lista
grupãrilor teroriste (Foreign Terrorist Organiyations) a Departamentului de Stat american
sunt fundamentalist-islamice.
Analiza infracţiunilor calificate ca acte de terorism se poate face după „tiparul clasic”,
avându-se în vedere conţintul şi structura acestora, şi anume: Obiect, Subiect, Latura activă,
Latura pasivă.
OBIECTUL. Ca obiect al infracţiunii putem menţiona apărarea relaţiilor legate de
securitatea persoanei şi de asigurarea ordinii şi liniştii publice. Caracterul infracţiunii,
pericolul social al acestuia derivã mai întâi din caracterul obiectului asupra căruia se
atentează. Ca orice faptă infracţională, terorismul țintește relaţii sociale ce sunt ocrotite de
legea penală. În funcţie de obiectul atentat, infracţiune aceasta este sancționatã de legea
penală. Totuşi ideea că terorismul este o infracţiune contra statului, e eronată, ȋntrucât uneori
comiterea acesteia nu pericliteazã deloc relaţiile interstatale (ca de exemplu, luarea de ostatici
în scopul unor revendicări personale – cereri financiare).
SUBIECTUL ACTIV al infracţiunii este cel care săvârşeşte infracţiunea, putând fi orice
persoană, nefiind vorba de un subiect calificat, ce poate acţiona în calitate de autor, instigator
ori complice.
SUBIECTUL PASIV al infracţiunii ȋl reprezintă cel care suportă acţiunea subiectului activ.
Acesta constituie în primul rând persoana fizică a cărei viaţă, integritate fizică şi/sau psihică
a fost pusă în pericol, sau al cărei bun a fost lezat prin acţiunea exercitată, şi, implicit,

23
https://www.sri.ro/fisiere/studii/cadrullegislativ.pdf

14
colectivitatea umană afectată, statul în ansamblul lui, ca apărător al siguranţei cetăţeanului,
al liniştii şi ordinii publice.
LATURA OBIECTIVĂ constă în acţiunile şi inacţiunile care intră în componenţa laturii
obiective a unor infracţiuni de violenţă, de nerespectare a regimului reglementat de lege
pentru unele activităţi: omor, vătămare corporală gravă, lipsirea de libertate în mod ilegal,
infracţiunile privind Codul Aerian, distrugere, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor,
a materialelor nucleare, radioactive şi explozive.
Dacă terorismul ȋnseamnă război, atunci acest război este unul atipic, necunoscut
până acum, caracterizat de lipsa unui perimetru de acţiune anume definit, mai precis
extinderea perimetrului de confruntare la nivelul planetei, printr-o diversitate a acţiunilor,
prin folosirea persoanelor ca armă sau ca mijloc de a lupta, prin lipsa de coordonare strategică
etc.

I.3. Taxonomie

Ţinînd cont de reglementările și normele internaţionale, fenomenul terorist poate fi

împãrțit în două categorii: 1) terorismul propriu-zis şi 2) alte infracţiuni considerate de
cãtre convenţiile internaţionale drept manifestări ale terorismului, cum ar fi: atacul asupra
persoanelor ce beneficiază de protecţie intemaţională, luarea de ostatici, capturarea ori
deturnarea unei garnituri de tren sau aeronave.
Ȋn funcție de anumite criterii comune, bine studiate, s-au stabilit anumiți factori care
determină sau permit manifestarea acțiunilor teroriste.
Ȋn raport cu întinderea sau cu forma sa de manifestare, s-au distins două tipuri :
a) terorismul internaţional;
b) terorismul intern sau naţional;
Avându-se în vedere scopurile în baza cărora acţionează grupările teroriste,
observăm existența :
a) terorismului de drept comun ;
b) terorismului politic;
c) terorismului de stat;
Ȋn funcţie de numărul şi calitatea subiecţilor activi care provoacă acte de terorism, există :
a) terorism individual ;

15
 b) terorism de grup ;
c) terorism de stat;
După numărul și calitatea subiecţilor pasivi, putem vorbi despre:
a) terorism asupra unei persoane determinate;
b) terorism asupra unei colectivităţi ;
c) terorism contra unui stat;
Având în vedere atât subiectele active cât şi cele pasive, terorismul poate fi clasificat astfel :
a) terorismul exercitat de o țarã împotriva altei țãti, ce ia de obicei forma
războiului convenţional ;
b) terorismul exercitat de un stat împotriva propriilor cetăţeni, așa-numitele
dictaturi;
c) terorismul exercitat de cetăţenii unui stat împotriva altui stat ;
d) terorismul exercitat între cetăţenii aceluiaşi stat ( grupurile minoritare);
e) terorismul exercitat de cetăţeni împotriva propriului stat.
Ȋn funcție de natura ţintelor vizate, se poate distinge :
a) terorismul asupra bunurilor;
b) terorismul asupra persoanelor;
c) terorismul asupra bunurilor şi persoanelor;
Din punct de vedere al motivației discriminării (al țintei) există :
a) terorism rasial ;
b) terorism religios;
Ȋn funcție de momentul în care sunt săvârsite actele de terorism :
a) terorism pe timp de pace;
b) terorism pe timp de război;
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, terorismul poate fi calificat ȋn :
a) terorism absolut ;
b) terorism relativ;
Dintre cele mai utilizate, radicale şi sângeroase forme de terorism se evidențiazã cel
religios, dezoltat îngrijorãtor și în ritm alert între anii 1960-1990, așa cum subliniază și Bruce
Hoffman, ce susține că de la existența unor grupuri izolate s-a ajuns la un număr alarmant.
Aceste grupări îşi motivează activitatea sprijinitã pe principii și doctrine religioase, dar şi din

16
chestiuni politice specifice contextului ori regiunii cãrora le aparţin. Printre cele mai
elocvente exemple se numărã grupãrile Hesbollah și Hamas ce acţionează conform
ideologiei religioase ȋn Liban şi în teritoriile palestiniene. Ĩntre anii 1970-1995 s-au înregistrat
64.319 de incidente realizate de grupările teroriste religioase.
Terorismul politic, poate nu la fel de întâlnit, ȋnsă la fel de sângeros precum cel
religios, este prezent în zonele dominate de regimuri politice totalitare unde s-a constituit o
grupare având o viziune diferită sau în zonele în care se întâlnesc populaţii cu o pondere
considerabilă ce revendicã dreptul la autonomie ori independenţă. Este cazul populaţiilor din
Estul Siriei, Nord-Vestul Iranului, Sud-Estul Turciei şi Nordul Irakului, care îşi doresc și
luptã pentru obținerea unei identitãți proprii, un stat unitar, independent și recunoscut,
interesele lor fiind reprezentate de PKK ( Partidul Muncitorilor din Kurdistan).
O clasificare riguroasă a fost realizată într-o expunere făcută pe 14 mai 1975 pe ȋn
fața Senatului SUA de fostul director pentru Europa al Institutului American pentru Studierea
Conflictelor. Potrivit acestuia, terorismul este de mai multe tipuri.24
Conform aceluiaşi autor, organizaţiile teroriste se clasifică în mai multe categorii.25
Departamentul de Stat al S.U.A. aprecia că fenomenul poate fi ȋntâlnit şi sub alte forme.26

24
• diversionist, care vizează publicitatea, dobîndirea de prestigiu, discreditarea şi demoralizarea unei autorităţi,
determinarea acesteia de a lua măsuri de represiune excesivă, care ar avea ca rezultat înstrăinarea populaţiei,
accelerarea cheltuielilor de ȋnarmare şi ar genera, ȋn cele din urmă, o mare nemulţumire ȋn rândul opiniei publice;
• coercitiv, ce urmărește demoralizarea populaţiei civile, slăbirea ȋncrederii acesteia în autorități şi instaurarea unui
sentiment de teamă;
25
• grupuri etnice, religioase, naţionaliste;
• grupuri autointitulate revoluționare;
• grupuri anarhiste, cu ideologii confuze, eterogene;
• grupuri patologice sau individuale, ce nu revendică scopuri definite, motivaţia lor constând în lipsa de acomodare
într-un anumit mediu social, organizaţional sau familial;
• grupări neofasciste, de extremă dreapta (ex. Ordine Nero, Nucleele Armate Revoluţionare), care în unele state
acţionează cu acordul tăcit sau chiar cu sprijinul guvernelor (ex. Ojo per Ojo, din Guatemala, Escadroanele Morții, în
Brazilia). În ultimul timp, organizaţiile de extremă stânga s-au dovedit a fi mult mai sângeroase decât cele de
extremă dreapta (ex. Brigazile Roșii din Italia, RAF-ul din Germania, Armata Roşie din Japonia);
• grupările de mercenari ideologici, care se întâlnesc cel mai adesea în organizațiile cu rază de activitate
transnațională (ex. Rengo Segikun din Japonia).
26
• terorism organizaţional (ex: 17 Noiembrie din Grecia, RAF-ul, din Germania, Grapo, IRA-ULTZA şi ETA din
Spania, Celulele Combatante, din Belgia), materializat prin grupuri mici, omogene politic, incapabile însă de a atrage
simpatia popularã în favoarea poziţiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze de multe ori la acte de violență pentru a-
şi câștiga influența. Ȋntre timp, unele organizații teroriste au devenit transnaţionale, precum: „Abu Nidal” din
Palestina sau „Armata Roşie japoneză”).
• terorismul insurgent, ce e practicat de separatiştii etnici sau de rebelii politici. Acţiunile acestora sunt de natură
paramilitară sau de gherilă. Prin actele lor adesea erodează credibilitatea grupului, legitimitatea şi sprijinul acestuia
(ex. Armata Populară – aripa comunistă, din Filipine);

17
 La începutul secolului XXI, în lume se întâlnesc tot mai des conflictele asimetrice,
ameninţările atipice caracteristice stării de haos, criminalitatea organizată la nivel mondial şi

• terorismul sponsorizat, ce implică sprijinirea grupărilor şi a activitaţilor acestora de către state suverane (ex.
grupările sponsorizate de state precum Irak, Iran, Libia, Afganistan etc.); finanțarea atingând mai multe grade de
implicare directă, încurajare asistată logistic şi material, dotare şi acoperire ideologică, asistență instrucţională.
O taxonomie riguroasă este efectuată ȋn literatura de specialitate, care prezintă următoarele tipuri de terorism:
• patopolitic, reprezentat de grupări naționaliste (ex. ANE, în S.U.A.) care „apără” interesele etniei sau culorii din
care provin; acţionează iraţional, cea mai uzitată formă de exprimare fiind violența;
• psihotic, reprezentat de persoane care provin de obicei, din familii dezorganizate, de indivizi cu probleme de
adaptabilitate socială, de comportament, fără loc de muncă sau care n-au fost integrați organizaţional.
• „autorizat”, caracteristica acestuia fiind abaterea de la legi ori reguli, cutume sau înţelegeri internaţionale (ex.
folosirea armelor atomice, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, asupra Japoniei, implicarea personalului CIA
în asasinate politice în America Latină);
• terorismul criminal sau pirateria, prin care se forțează obţinerea unei recompense importante, și care se folosesc de
„protecţia” ostaticilor luaţi;
• terorismul endemic (al bâtei), caracterizat prin acte care se petrec numai într-o anumită zonă unde se dezvoltă
anarhia, masacre intertribale sau între grupări mafiote;;
• terorismul practicat de „vigilenţi”, manifestat cu aprobarea tacită de către un regim politic ameninţat şi exercitat
asupra dizidenţilor;
• terorismul organizaţional, practicat de organizaţii revoluţionare sau de tip Mafia, față de care statul de drept ia
măsuri drastice pentru a menţine liniștea socială;
• terorismul pragmatic, unde folosirea violenţei are drept țintă obţinerea sprijinului populaţiei pentru acte de
extorcare de fonduri sau în declanșarea unor greve;
• terorismul funcţional, prin care o organizaţie obține avantaje strategice într-o anumită zonă, structură sau domeniu,
utilizând violența;
• terorismul manipulativ, care generează unele situaţii de negociere prin mijloace specifice, folosindu-se de mass-
media pentru manipularea sentimentelor de simpatie ale opiniei publice;
• terorismul simbolic, în care victima ce trebuie eliminată reprezintă un simbol pentru partea adversă, urmărindu-se a
se obține avantaje etnice, politice sau de altă natură.
•terorismul politic care utilizează ca metode: asasinatul politic, hărţuirea sângeroasă, luarea de ostatici, satanizarea
liderilor şi, bineînţeles, lovitura armată.
•terorismul identitar, care este cel clasic, cel protestatar, ar putea să aibă ca principali actori identităţile de tip etnic şi
religios, grupuri extremiste, alte grupuri în general antisociale şi, mai ales, entităţi care se situează pe poziţii de
neacceptare a ordinii post-haos şi cu atât mai puţin a noii ordini mondiale.
•ciberterorismul cunoaşte deja o evoluţie marcantă și vizează nu doar reţelele Internet, ci şi iniţierea unor „lovituri de
decapitare“ fără precedent. Este vorba de atacarea bazelor de date, a sistemelor de conducere şi mai ales a sistemelor
de securitate nucleară, biologică ori financiară.
•terorismul economic ocupă un loc important și vine din două direcții: din rândul lumii interlope, care doreşte să
prelungească starea de haos, şi, pe de altă parte, din partea unor cercuri politice şi economice care doresc să se
menţină în vârful ierarhiei economice.
•terorismul cosmic nu-şi anunţă încă o prezenţă prea apropiată. Cosmosul este stăpânit de un număr limitat de ţări, iar
bătălia pentru el are deocamdată un obiectiv strategic global. Terorismul cosmic va apărea în momentul când
cosmosul va fi un spaţiu din care se va putea acţiona cu uşurinţă oricând şi împotriva oricui. Lumea nu are nici un fel
de protecţie anticosmică.
•terorismul genetic atentează la informaţia prin care se transmite viaţa și e încadrat în ceea ce numim bioterorism.
Terorismul genetic nu se reduce doar la folosirea unor mijloace de atac biologic împotriva vieţii umane sau animale,
el este și un atac asupra informaţiei ereditare, vizând nu doar uciderea, ci şi crearea unor mutanţi, schimbarea naturii,
distrugerea populaţiilor, a speciilor, a vieţii.
•terorismul sexual a luat o amploare fără precedent. În afara traficului cu carne vie, care se practică deja la nivel
planetar, este vorba de proliferarea reţelelor de pedofile, a prostituţiei şi industriei porno, care, exacerbate, pot duce
efectiv la degradarea fiinţei umane.
•terorismul militar, care nu este altceva decât un terorism practicat prin mijloace militare de către structuri militare,
specifice mai ales regimurilor dictatoriale, ca şi cele care se practică îndeosebi în America Latină.

18
terorismul. Acestea vizează, cu precãdere, valorile democratice şi reclamă un răspuns ferm
în respectul acestor valori. Considerat de mulţi analişti drept "pericolul numărul unu" al lumii
de astăzi, acest flagel a devenit una din cele mai acute probleme pe agenda internaţională, un
fenomen pe care nimeni nu îşi mai permite să-l ignore, o ameninţare omnipermanentă pentru
statele lumii şi cetăţenii acestora, oriunde s-ar afla, de eradicarea căruia va depinde pacea şi
stabilitatea în lume. Prin dimensiunile şi formele sale de manifestare, terorismul a devenit o
calamitate, tot mai activă şi mai ameninţătoare pentru comunitatea internaţională.
Ȋntrucât principala ţintă o constituie democraţiile occidentale, aceste state au început
o luptă comună de prevenire şi combaterea a terorismului, dusă în special prin intermediul
structurilor euro-atlantice, NATO şi UE, ȋnsă susținută ȋndeaproape, cel puțin la nivel
declarativ, și de Rusia.
Atenţia acordată noii ameninţări de către guvernele lumii este demonstrată de faptul
că încă din luna iunie a anului 1994 un grup de 41 de experţi din toate structurile informative
şi contrainformative de la Washington (dar şi ale altor ţări) au elaborat pentru Pentagon un
studiu intitulat „Terorismul anului 2000 – previziuni“, avertizând că “a început un nou fel de
război, atipic, asimetric, mult diferit de cele de până acum, care presupune o altă abordare, o
altă mentalitate, un alt mod de strategie globală, multinaţională, multidimensională pentru a
i se face faţă …. un război de lungă durată, dus atât cu metode convenţionale, cât şi
neconvenţionale, silenţios, mediatizat selectiv, bazat pe informaţii, cu acţiuni purtate în
special pe timp de noapte, fără un front precis, cu puţine ţinte de interes strategic, împotriva
unor forţe care luptă nerespectând legile războiului şi care afirmă că nu au ce pierde…cauzele
reale şi soluţiile pentru eliminarea acestora trebuie extrem de bine identificate şi alese,
deoarece războiul va fi lung, acoperit, dificil, metodic, la nivel global, costisitor şi cu urmări
greu de anticipat”. 27
Declanşat de indivizi, grupări fanatice sau de organizaţii, chiar finanțat de unele state,
terorismul, ca fenomen distructiv, este astăzi extins peste tot în lume, ceea ce face ca şi
combaterea acestui flagel să nu mai fie datoria unui singure țări, nici a unei singure armate,
ci sã devinã o luptă comună dusã de toate statele democratice şi libere.

27
Declaraţia Consiliului Atlanticului de Nord asupra terorismului, Istanbul, 2 aprilie 2004 - www.nato.int.

19
 Extinderea fulminantă a fenomenului terorist la nivel mondial, periculozitatea
acestuia, faptul că a devenit greu de controlat, de prevenit şi de gestionat, reclamă necesitatea
unor acţiuni internaţionale conjugate pentru contracararea lui, fapt concretizat prin crearea
unei coaliţii globale, care beneficiază de o capacitate militară impresionantă, având ca scop
unic „lupta împotriva terorismului”. Astfel, asistăm în prezent la o concentrare remarcabilă
de forţe şi capacităţi, dublată de un consens politic, imposibil de imaginat cu puțin timp în
urmă.
Terorismul a devenit astãzi de nivel internaţional sau transnaţional, deoarece au
apărut organizaţii şi grupări care, prin mijloacele ori metodele utilizate şi amploarea
acţiunilor pe care le întreprind, depăşesc hotarele unui singur stat. După cum afirma autorul
francez George Levasseur, „o sursă importantă a terorismului internaţional cu caracter politic
rezidă mai ales în recrudescenţa mişcărilor iredentiste.“28 Ĩn plus, se remarcă tendinţa de
coalizare şi chiar de unificare a grupărilor teroriste, ȋndeosebi a celor care au aceeaşi
motivaţie sau care acţionează în aceeaşi regiune.
Principala însuşire a terorismului a constituit-o capacitatea și disponibilitatea de
adaptare la condiţiile socio-politice ale timpului. Spre finalul secolului XX, în contextul
adâncirii discrepanței dintre statele bogate şi cele sărace, a acutizării divergenţelor dintre
marile religii monoteiste (creştinism şi islam), a recrudescenţei fundamentalismului religios
în cadrul societăţilor civile „slabe”, şi mai ales, în contextul globalizării economice şi
culturale, terorismul a găsit condiţii propice unei dezvoltări impresionante.
Intensificarea incursiunilor teroriste şi creşterea dramatică a bilanţului victimelor,
culminând cu atacurile teroriste asupra Americii, înregistrate la 11 septembrie 2001, au
determinat declararea terorismului drept cea mai nouă şi mai periculoasă formă de război
neconvenţional şi asimetric. Astfel, acțiunile teroriste au devenit, odată cu declanşarea
Războiului Global împotriva terorismului, acte de război.
Ȋn consecință, statutul, modul de combatere şi percepţia lumii asupra terorismului s-
a modificat radical. Astfel, dacă în sec. XX terorismul era catalogat drept o formă de conflict
având o intensitate scăzută (situat fiind la limita inferioară a spectrului unui conflict armat),
începând cu sec. XXI (mai exact după momentul 11 septembrie 2001), fenomenul este

28
George Lavasseur - Les aspects repressifs du terrorisme international, Editura Pedone, Lyon 2001

20
considerat o nouă formă de război, în stare să genereze probleme grave şi consecinţe similare,
uneori chiar mai serioase decât un război clasic, cel mai adesea victimele fiind civilii.

Capitolul II. Orientul Mijlociu

II.1. Orientul Mijlociu – context socio-politic, economic și geografic

Unul dintre cele mai dinamice teritorii, prezentând risc maxim în privinţa declanșãrii unei
conflagraţii, chiar mondiale, este de câtva timp Orientului Mijlociu.
În ultimile 6 decenii au avut loc ȋn acest perimetru nenumărate războaie (majoritatea de mică
durată), cel mai îndelungat fiind cel dintre fosta URSS şi Afganistan (1979-1988), secondat de cel
dintre Iran și Irak (1980-1988). Aceste dispute au avut aceleaşi consecințe: deteriorarea gravã a
economiilor statelor implicate, refugieri masive ale civililor, infracţiuni industriale, milioane de
persoane rănite ori ucise, distrugerea bunurilor, a infrastructurii şi chiar influenţarea negativã a
economiei la nivel mondial, generând creşterea preţului petrolului determinat de instabilitatea din
regiune şi a nesiguranţei transportului acestuia.
Apariţia și dezvoltarea conflictelor interstatale ori interetnice sau a unor crize internaţionale
trebuie cercetată înaintea declanșãrii celui de-al II-lea Război Mondial, și nu după terminarea
acestuia, mai exact după destabilizarea imperiilor coloniale, spre finalul existenţei lor, deoarece,
dacă ȋn momentul respectiv s-ar fi luat alte hotãrâri la nivelul celor mai importante puteri mondiale
de la acea dată, zona Orientului Mijlociu ar fi devenit mult mai paşnică.
Dupã Paul Claval, geopolitica se traduce liber drept geografia politică având ca punct de studiu
„relaţiile dintre procesele politice şi mediul geografic”. Claval însă argumenteazã în plus faptul că
„Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională,
fie că este vorba despre politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii nonguvernamentale sau de
opinia publică.” 29
Procesul de maturizare a unui stat se realizeazã după îndelungi episoade
belicoase, tensiuni interetnice ori crize internaţionale pentru definitivarea perimetrului teritorial.
Spre a înţelege mai exact acest ultim aspect, e necesarã definirea crizei internaţionale. „Prin criză

Claval Paul, Geopolitică şi Geostrategie, Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura
29

Corint, Bucureşti, 2001

21
internaţională se înţelege o situaţie tensională extremă în relaţiile dintre anumite state sau grupări
de state, ce poate genera pericolul unor confruntări militare de mari proporţii, determinată de
acutizarea unor contradicţii sau de tendinţa reaşezării unor echilibre internaţionale.”30
Ȋn toate situațiile, perdanții și victimele sigure sunt civilii, ȋntrucât se nesocotește „principiul
dreptului umanitar sau dreptul conflictelor armate” ce prevede clar: „Părţile la conflict nu vor cauza
adversarului lor pierderi decât în raport cu scopul războiului care este de a distruge sau de a slăbi
potenţialul militar al adversarului.”31
După dezmembrarea Marilor Imperii coloniale, precum cel Britanic, Italian, German,
Spaniol, Portughez și Francez ce s-a desfãșurat după cel de-al Doilea Război Mondial în special,
s-au dezvoltat numeroase conflicte civile și interstatale vizând delimitarea teritoriului ori a zonelor
de influenţă sau revoluţii, manifestări populare, lovituri de stat din diverse cauze: economice,
politice, etnice, religioase, sociale etc.
O primă cauză a conflictelor zonale o constituie delimitarea deficitară a granițelor de către Marile
Puteri Coloniale. Ĩn acest sens, e ușor de remarcat pe harta lumii, îndeosebi pe continentul african,
faptul cã graniţele trasate au formã rectangularã, așadar forțele decizionale au împărţit teritoriile
conform criteriului influenţei de atunci, fãrã a ține cont de aspecte etnice, religioase, ajungându-se
la nefericita situație ca într-una din țãri să se cuantifice un număr mare din rândul unei populaţii ce
să reclame dreptul la autonomie sau chiar de independenţă. Desigur că statul respectiv nu a acceptat
și astfel s-a ajuns la binecunoscutele conflicte interetnice, revolte, atentate teroriste ori intimidări.
Un caz deosebit pe harta lumii îl reprezintă Israelul, care a răsturnat toate proiectele lumii
arabe privind crearea statului palestinian, ajungându-se astfel la lupte îndelungate. Ĩn plus,se
remarcã faptul că statul irakian e înconjurat de graniţe rectangulare, de aici deducția unor politologi
ai vremii care susțin că, dacă lumea arabă ar fi fost lăsată liberã să-și traseze hotarele, păstrându-
se și respectându-se criterii etnice, religioase, istorice, nu ar fi existat astãzi Irakul, ci s-ar fi
constituit Kurdistasnul, ȋn vreme ce regiunea din sudul Irakului (Sunnistau) era alipitã la Arabia
Saudită, iar restul Iranului. Așadar, Irakul a devenit un punct independent, adevãrat centru de
comandă ce servește marilor puteri.

30
Victor Duculescu, Managementul crizelor şi soluţionarea acestora, Editura Universitară, 2008, pag.156;
31
Ion Dragoman, Nicolae Purdă, David Ungureanu, Drept Internaţional Umanitar, Editura Sitech, Craiova, 2010,
pag. 20

22
A doua cauză aplicabilă şi situației actuale din zonã o reprezintă interesele economice, geopolitice
ori geostrategice ale statelor importante. Înainte de a nuanța acest aspect, e necesar a defini
fenomenul de geopolitică şi geostrategie.
Geopolitica reprezintã „geografia politică ce studiază relaţiile dintre procesele politice şi mediul
geografic.”32
Paul Claval completează ideea susținând că: „Geopolitica ia în considerare totalitatea
preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională, fie că este vorba despre politicieni,
diplomaţi, militari, de organizaţii nonguvernamentale sau de opinia publică.”33
După Teodor Frunzeti, „Geostrategia are un sens mai restrâns decât geopolitica şi desemnează
valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi, cu deosebire în plan militar.”34
Conform DEX, geostrategia înseamnă „studiul influenţei datelor geografice asupra
strategiei statelor”35, asta traducându-se ca gândire pragmaticã în termeni spaţiali a acţiunilor
strategice, politice, militare, a preocupărilor permanente de a afla noi poziţii favorabile din punct
de vedere strategic. Un important politolog contemporan dã o definiţie tranşantă: „Geostrategia
reprezintă administrarea strategică a intereselor geopolitice.”36 Evoluţia politicii mondiale, din
punct de vedere geopolitic, obligă marile puteri a-şi adapta relaţiile și interesele bilaterale la
dinamica acţiunilor și evenimentelor din diferite state. Astfel, dacă în anii ’90, după prăbușirea
URSS, unica super-putere era consideratã SUA, astãzi, la nivel internațonal, tendința e către o
lume multipolară unde se gãsesc vectori de influenţă precum: Rusia, China, Brazilia, Japonia,
Australia, țãrile componente ale U.E., Iranul (stat de rang secundar ce se dorește centru
decizional).
George W. Bush a inclus Iranul ȋn așa-numita „Axă a Răului”, împreunã cu alte două state-
Irak, Afganistan- și de grupări teroriste periculoase, motiv pentru care Washingtonul încearcă
menținerea unor relaţii amiabile cu toate statele vecine Iranului pentru a-l încercui complet,
intenționând să amplaseze dispozitive militare. Mai mult, administrația de la Casa Albã susţine atât

32
Frunzeti Teodor, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, pag. 7
33
Claval Paul, Geopolitică şi Geostrategie, Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, editura
Corint, Bucureşti, 2001, pag. 6
34
Frunzeti Teodor, op.cit., pag. 8
35
DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică, „Iorgu Iordan”, editura Academia Română, 1995
36
Brzezinski, Zbiegniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geografice, Editura
Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2000

23
economic cât şi militar duşmanul declarat al statului iranian - Israelul, două țãri care pot determina
în orice moment conflagraţia militară.
Sub aspect economic, se pot remarca interesele SUA cât şi a celorlalte puteri privind resursele
uriașe de petrol din Orientului Mijlociu, care deține aproximativ 70% din rezervele globale, iar
SUA, şi pe viitor statul chinez, recunoscuți drept cei mai mari consumatori pe plan mondial, vor să
aibã garanția resurselor de țiței atât de indispensabile dezvoltării economiei.
Așadar, principalele cauze ale acestor conflicte ar fi două: dorinţa (justificatã) de
independenţă a unor grupuri etnice numeroase, funcţionând conform principiului autodeterminării
prezent în articolul 1 din Charta O.N.U., apoi uriașele resurse de petrol și gaze pe care marile state
consumatoare doresc să le acapareze, însã se izbesc de rezistenţa unor state ca Irak, Iran sau
Afganistan cărora li se invocã deseori motive (de multe ori vecine cu realitatea) pentru a fi atacate
şi supuse soluţiei statului „agresor”, vizând îndeplinirea doleanţelor marilor puteri. Ca motive
invocate ar fi deţinerea unor arme de distrugere în masă, a unor arme chimice sau nucleare,
susţinerea terorismului ori culpabilitatea privind comiterea unor atentate teroriste.

II.2. Orientul Mijlociu - Granițe și delimitare

Orientul Mijlociu este o zonă greu de delimitat din punct de vedere geografic, etnic,
cultural, religios ori social. Acest teritoriu cuprinde un conglomerat de popoare sau populații
„unite” generic de această denumire „Orientul Mijlociu” și stabilite ȋn funcție de interesele marilor
puteri ce au învins ȋn cel de-al II-lea război mondial, care au trasat și au decis hotare, state, popoare
ori populații (cazul kurzilor), fără a prima ȋn decizia lor vreun principiu de ordin etnic, religios sau
istoric.
Termenul de „Orientul Mijlociu” definește o regiune generală, așadar nu există granițe precise,
fixe, marea majoritate a geografilor considerând că aceasta cuprinde urmãtoarele state: Arabia
Saudită, Armenia, Azerbaijan, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Georgia, Iran, Turcia, Irak,
Israel, Iordania, Kuweit, Liban, Oman, Qatar, Siria, Yemen precum și teritoriile palestiniene
(Cisiordania și fâșia Gaza); (figura 1)37

37
https://ro.wikipedia.org/wiki/Orientul_Mijlociu#/media/File:Middle_east_CIA.jpg

24
 Figura 1. Harta statelor ce fac parte din Orientul Mijlociu (varianta 1)

Înaintea primului Război mondial, pentru zona Balcanică şi Imperiul Otoman era folosit
termenul “Close East ”, în vreme ce “Middle East” se referea la Persia (actualul Iran), Afganistan
sau chiar la Asia Centrală, Turkistan, Caucaz, iar Orientul Îndepărtat fãcea trimitere la țări precum
Malaezia sau Singapore, situate în estul Asiei.
Țările din Magreb (Maroc, Algeria, Libia și Tunisia) au menținut legături strânse cu statele
din Orientul Mijlociu, grație apropierii și asocierii culturale ori istorice puternice; statele africane,
Mauritania și Somalia, au dezvoltat de asemenea legături apropiate cu aceastã regiune; Turcia și
Cipru, deși privite geografic, aparțin Orientului Mijlociu, se consideră părți ale Europei (cu toate
cã Universitatea Tehnică a Orientului Mijlociu este situată în Ankara, capitala Turciei);
Afganistanul, este și el (uneori) considerat drept component al aceastei zone, chit cã e situat în estul
Orientului Mijlociu.
Cu toate cã este situat în Africa, Egiptul este de obicei considerat ca fiind parte a regiunii Orientului
Apropiat, datorită numeroaselor similitudini cu alte state din regiune.

25
Așadar, Orientul Mijlociu este regiunea geografică situată în SE Mării Mediterane, ce se întinde
din estul acesteia până la Golful Persic. Ȋn același timp este catalogatã ca fiind și o subregiune a
continentului Asia, iar unii geografi considerã că ar fi chiar o parte a Africii; (figura 2).
Existã aici patru principale culturi: evreiască, arabă, persană și turcă, având origini lingvistice și
etnice diferite.

Figura 2. Harta Orientului Mijlociu „Extins” (varianta 2)38

Unii cercetători ȋn domeniu nu sunt de acord cu denumirea de Orient Mijlociu, deoarece aceasta
ar susține eurocentrismul, motivând că zona este estică doar din perspectiva Europei Occidentale,
ȋn timp ce pentru un indian se situează în vest, iar pentru un rus, în sud; chiar adjectivul „Mijlociu”
a produs deseori confuzii.
O altă denumire apărută recent, ne-eurocentrică, este „Asia de sud-vest”, însă această
denumire nu este uzitată pe scară largă.
Prima folosire oficială a termenului "Orientul Mijlociu" de către guvernul Statelor Unite a
fost în Doctrina Eisenhower din 1957, care se referea la criza Suezului. Secretarul de stat John
Foster Dulles a definit Orientul Mijlociu ca fiind "zona situată între Libia și Libia în vest și
Pakistanul din est, Siria și Irakul de la nord și peninsula Arabică la sud, plus Sudanul și Etiopia".
În 1958, Departamentul de Stat a explicat că termenii "Orientul Apropiat" și "Orientul Mijlociu"

38
https://www.google.ro/search?q=orientul+mijlociu+harta+geografica&espv=2&biw=1366&bih

26
au fost interschimbabili și au definit regiunea ca fiind doar Egipt, Siria, Israel, Liban, Iordania, Irak,
Arabia Saudită, Kuweit, și Qatar. The StyleBook Associated Press afirmă că Orientul Apropiat
anterior se referea la țările mai îndepărtate ale Occidentului, în timp ce Orientul Mijlociu se referea
la cele din est, dar acum acestea sunt sinonime. Termenul Orientul Mijlociu a fost, de asemenea,
criticat ca Eurocentric, bazat pe percepția britanică occidentală. Analiza terorismului, deşi
structurată de mult timp în domeniu de studiu, nu a reuşit, în ciuda interesului pentru acest fenomen,
să depăşească dezbaterea recurentă asupra definiţiei conceptului şi nici, în consecinţă, să ajungă la
formularea de teorii care să depăşească explicaţiile aporeice. Aceasta este cu atât mai paradoxal cu
cât terorismul s a impus ca temă centrală a discursului politic şi ca subiect al dezbaterilor publice.
Într adevăr, o primă şi esenţială problemă rămâne definirea conceptului de terorism, care nu este
încă stăpânit de analişti. Proximitatea conceptului de terorism cu alte noţiuni cu care se
intersectează (violenţă, conflict, război, teroare) face ca aceste analize să utilizeze modele
explicative elaborate iniţial pentre analiza acestor fenomene cu care terorismul nu este sinonim,
chiar dacă le presupune, le provoacă sau este efectul lor. Un alt aspect problematic este dimensiunea
ideologică a fenomenului, care contaminează această disciplină de studiu în întregime. Încărcătura
ideologică puternică a termenului face ca domeniul de cercetare să interfereze cu discursul mediatic
şi politic, aşa încât terorismul apare ca un mijloc de propagandă politică, ceea ce afectează
credibilitatea ştiinţifică a studiilor. Din domeniul reflecţiei teoretice, terorismul a devenit un
concept util politic, un instrument de analiză puternic politizată, pe care oamenii de ştiinţă nu-l mai
controlează, un termen maleabil şi continuu redefinit în funcţie de necesităţile politice. În
concluzie, agenda de cercetare rămâne deschisă dezbaterilor, pe linia controverselor care au animat
domeniul încă din perioada primelor studii asupra terorismului din anii ’30 ai secolului trecut.

II .3. Geopolitica Regionalã

27
 Dupã pãrerea fostului ofițer american de informații, locotenent-colonelului Ralph Peters, care
a activat în Germania, „actuala geografie politică a Orientului Mijlociu nu permite pacea.”39
Acesta susținea, în 2006, ideea că „originea mișcărilor insurgente din zonă harta nedreaptă, trasată
în secolul trecut de Imperiul Britanic și Franța colonială.”40
Această regiune este, datorită importanţei sale geostrategice şi geopolitice, teatrul unor
lupte sângeroase, din care cauză a fost denumită şi "Balcanii Eurasiatici" de către Zbigniew
Brzezinski.
De asemenea, este cea mai militarizată zonă de pe glob, aici înregistrându-se vânzări de armament
foarte mari (ca pondere globală) şi tendinţa pare a se menţine, deoarece conform unor studii recente
efectuate în intervalul 2003-2008, vânzările de armament la nivel global au crescut cu 28%, iar în
Orientul Mijlociu cu 35%.
Tot aici a apărut şi s-a dezvoltat terorismul modern; ȋn această regiune se ȋntâlnesc toate
cele trei forme principale de luptă din prezent: războiul convenţional, tacticile de guerilă si
operaţiunile teroriste.
Pot fi identificate câteva cauze esențiale care generează conflicte ȋn acest perimetru
geografic: dorinţa (justificatã istoric și lingvistic) de independenţă a anumitor populaţii, bazatã pe
principiul autodeterminării prevãzut în art. 1 din Charta O.N.U., diferendele religioase și nu ȋn
ultimul rând, resursele de țiței și gaze naturale pe care state cunoscute drept mari consumatoare
nutresc să le acapareze, însã se confruntă cu rezistenţa unor țări puternice din regiune, cum este,
de pildã, Iranul.
Prima sursă a instabilității din aceastã zonã o constituie lupta poprului kurd și a celui
palestinian pentru câștigarea independenţei. O trãsãturã comunã între luptele de eliberare şi de
constituire a unui stat naţional o reprezintă acțiunile teroriste ce se manifestã prin atentate la adresa
diplomaţilor, armatei, poliţiei, chiar și a civililor, nerespectându-se astfel principiile dreptului
umanitar.
Cercetătorul Henri Laurens realizeazã o clasificare a conflictelor produse în Orientul
Mijlociu şi lumea arabă în funcţie de epoca şi specificul acestora. Redarea tipologiei conflictelor

39
http://www.oranoua.ro/alexandru-grumaz-turcia-si-noul-orient-mijlociu/
40
http://armedforcesjournal.com/peters-blood-borders-map

28
din aceste teritorii a fost realizată cronologic, începând cu pătrunderea otomanilor în Orientul
Mijlociu și lumea arabă în secolul al XVI-lea.41
Ĩn prima etapă se desfãșoară lupte acerbe între provinciile otomane, paşele rãzboindu-se să-
şi impună autoritatea asupra periferiei Imperiului, conflicte ce decurg din specificul organizării
descentralizate a Imperiului Otoman.
Cea de-a doua tipologie de conflict este cel de natură religioasă și se suprapune peste cel
al paşalelor, acesta înregistrând două variaţii: luptele între musulmani şi creştini (interreligioase),
şi cele între musulmanii şiiţi şi suniţi (intrareligioase).
Cel de-al treilea tip de conflicte ȋl reprezintă constituirea statelor moderne din regiune, proces
„executat” de către Marile Puteri, ȋnvingătoare ȋn cel de-al II-lea război mondial, fărã a ține cont
de principii etnice, istorice, culturale ori religioase.
Naţionalismul arab a produs lupte interne ce au condus la polarizarea şi radicalizarea
opţiunilor politice. Astfel, fiecare facţiune internă a luptat să-şi delegitimeze adversarii, aducând
drept acuzații cel mai adesea că sunt în slujba unor puteri străine.
Cert e cã facţiunile rivale din interiorul țãilor Orientului Mijlociu au încercat mereu sã obținã sprijin
extern pentru protecţie și susținere, mai ales financiară, ȋn vederea pãstrãrii funcțiilor de conducere
a statelor.
Naţionalismul arab a urmãrit delegitimarea ideii de democraţie, reducând astfel şansele
existenței ori progresului acestui principiu în Orientul Mijlociu. Din pricina animozitãților între
facţiunile rivale şi a recurgerii la acte de violenţă pentru arbitrarea tensiunilor, democraţia este
deseori asociată în aceastã regiune cu războiul civil. Astfel, cel mai elocvent caz îl reprezintã
Libanul, care, în pofida pluralismului politic, a suportat vreme îndelungatã un crud război civil.
Se observã existența unei disonanţe cognitive evidente între aspiraţiile naţionaliste ale
decidenților politici din zonã şi nevoia de susținere externã pentru obţinerea şi menţinerea la putere.
S-a constatat ȋn ultimile decenii că schimbările regimurilor din Orientul Mijlociu au un tipar comun:
ori se manifestă ȋn mod violent, prin revoluţii, lovituri de stat, ori prin succesiune sau intervenţie
străină. Se constatã lipsa completã a unui echivalent al modelului central şi est-european de tranziţie
de la un regim autoritar/totalitar cãtre unul democratic.

41
George Visan, Civitas Politics, https://civitaspolitics.org/2010/06/22/henri-laurens-si-tipologiile-conflictului-din-
orientul-mijlociu/

29
 Arbitrajul din exterior şi intervenția „în afacerile interne” ale țãrilor din regiune reprezintã
o constantă politică, aspect care se manifestă începând cu a doua jumãtate a sec. al XVIII-lea şi
începutul sec. al XIX-lea, când statul francez şi cel rus primesc dreptul de a proteja creştinii catolici
şi ortodocşi din Imperiul Otoman. Unii actori regionali considerã drept o necesitate arbitrajul şi
amestecul marilor puteri în politica regionalã a Orientului Mijlociu. Ĩn ultimii 200 de ani
semnificaţia geo-strategică a regiunii a evoluat. Dacă la începutul sec. XIX regiunea Orientului
Mijlociu era cunoscutã datorită tranzitului rutei către India, devine o zonă importantă și râvnită
începând cu anul 1930, grație accesului la importantele resurse petroliere.
O remarcă importantă a făcut profesorul Laurens ȋn privința Turciei, considerând că
„statele UE, în special Germania şi Franţa comit o dublă eroare atunci când văd în Turcia o ţară
musulmană care aparţine Orientului Mijlociu”, fără a se avea ȋn vedere „efortul kemalist de a
moderniza Turcia şi a o seculariza, ȋncât eticheta de ţară musulmană nu i se prea potriveşte.”42 De
altfel, cultura politică a statului turc este foarte mult diferită de cea a Orientului Mijlociu, fiind, mai
degrabã, una de tip balcanic.
O altă afirmație susținută de Laurens se referã la relaţia SUA-Israel, profesorul argumentând și
confirmând tendinţa Washingtonului de a considera Israelul drept „o povară strategică, greu de
gestionat, decât un aliat în Orientul Mjlociu.”43 Aceasta se datorează perpetuării tensiunilor
israeliano-palestiniene, dar şi a percepţiei celorlalți actori din zonã cã SUA ar susține o politică
pro-israeliană, devenind astfel imposibil rolul de negociator obiectiv între israelieni şi palestinieni.
Fiind considerată cea mai bogată regiune din lume ȋn resurse naturale, indispensabile economiei
marilor puteri, zona Orientului Mijlociu a atras atenția tuturor țărilor ce râvnesc la preluarea
controlului asupra acestor zăcăminte, ceea ce a generat și ȋntreține numeroase tipuri de conflicte
regionale, ȋnsă, din păcate, cu consecințe dramatice asupra stabilității și securității mondiale și care
se extind, cuprinzând ȋntreg mapamondul.
Importanţa geostrategică regională din Orientul Mijlociu este imprimată și de existența acestuia
ca un teritoriu-tampon, situat la punctele de interacţiune a două continente, dominate preponderent
de civilizaţii care au la bază culturi a căror filozofie este sprijinită pe ideologii interpretate deseori
într-un mod antagonic, dar şi pe resursele naturale bogate, existente pe un teritoriu arid.

42
Ralph Laurens, op.cit.
43
Idem

30
Zona este de asemenea distinctă și prin încărcătura spirituală care a generat religiile determinante
ale umanităţii: iudaismul, creştinismul şi islamismul, realitate ce generează premisele unei dispute
potențiale a unui important set de norme, fundamentale pentru culturile aflate într-un avansat stadiu
al disputei pentru preeminență.
Geopolitica Orientului Mijlociu va cunoaşte o modificare radicală după sfârşitul
Războiului Rece, lumea bipolară fiind dezechilibrată de implozia URSS prin prăbuşirea economică,
la sfârșitul anilor ’90 cunoscând o laborioasă reprioritizare internă a Rusiei, aflate în secesiune
gravă, diminuarea interesului pentru problemele Orientului Mijlociu manifestându-se ca o
consecinţă firească a statusului unei puteri aflate în tranziție.
SUA profită de situația dificilă a fostei URSS, aflată ȋn curs de disolutie, și devine atentă
la beneficiile imediate ale victoriei din încleştarea rece, Washingtonul urmărindu-și interesele
strategice, deopotrivă economice şi militare prin declanşarea primului Război din Golf.44
Evoluţiile actuale ale geopoliticii Orientului Mijlociu se concretizează ȋncepând cu revoluţiile
anului 2011, denumite generic „Primăvara Arabă” , din statele arabe ce au reprezentat transmutaţii
la nivel social, manifestate spontan şi sistematic pentru adoptarea valorilor democratice de tip
occidental şi înlăturarea formelor de guvernare dictatoriale, specifice epocii comuniste, dar și
cutumelor culturale radicale ale civilizației arabe aflate într-un conflict interconfesional
impredictibil.
Este posibilă profilarea unei crize fără precedent în această regiune datorită diminuării
influenţei SUA, distrasă din cauza problemelor economice care nu mai reușesc să acopere
imperativele supremației singulare la nivel mondial, în condițiile superdezvoltării galopante a
Chinei, dar și a altor puteri emergente. Astfel, reorientarea priorităților de politică externă în
condițiile creșterii puterii economice a unor state importante ale lumii precum: China, Rusia, India
sau Japonia, care își manifestă deja poziții de pondere sporită în diplomaţia decizională a politicilor
globale, a condus la echilibrarea ofertei și la cererea tot mai puţin pretenţioasă a SUA.
O analiză sociologică regională dezvăluie procesul de apariție a statului Israel printr-un
complex de circumstanţe care au la bază atât militanta sistematică a sioniştilor, dar şi împrejurările
favorabile datorate Holocaustului, prin generarea unei unităţi internaţionale de coeziune în rândul
statelor occidentale, victorioase după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în favoarea

44
Claval Paul,op.cit., p.23

31
statutului apatrid al evreilor, pe fondul de sensibilitate creat de drama naţională determinată de
persecutarea acestui neam de către fasciști. Interesele regionale strategice ale colonialiştilor
francezi şi britanici, deturnate de valul dominaţiei de moment a idealismului, cu referinţă la
drepturile omului, au condus la joncţiunea factorilor favorizanţi latenţi, care au împlinit
dezideratele biblice de creare a statului evreu pe teritorii aparținând predominant istoric poporului
palestinian, constituindu-se astfel principalul motiv al perpetuării stării conflictuale din această
regiune.
În baza aceleiaşi succesiuni logice, actuala conjunctură internaţională politico-economică
indică posibilitatea creării premiselor de constituire a unui stat palestinian, în ciuda opoziţiei
vehemente a SUA şi a unui număr ( tot mai mic) de state din cadrul ONU, care se extrag din conul
presiunii diplomatice exercitate asupra lor. Recunoaşterea la 31 octombrie 2011 de către UNESCO
a statului palestinian şi acordarea statutului de membru în organizaţia culturală şi ştiinţifică a ONU,
reprezintă un pas important în fondarea unui stat palestinian legitim, eveniment care ar putea
diminua starea conflictuală zonală. Ȋn urma votului, palestinienii pot face parte din organizatii
internationale si agentii ONU, precum Curtea Penala Internationala, unde ar putea depune plangere
impotriva ocupatiei israeliene.45
Orientul Mijlociu vine cu o istorie încărcată din perspectiva insecurităţii regionale, având
particularităţi unicat datorate în parte eterogenităţii etnice şi culturale, a rivalităţilor seculare dintre
popoare şi triburi conduse de o mândrie colosală şi o inflexibilitate sistemică bazată pe principiile
patriarhatului şi / sau monarhiei. Dominantă la nivel regional, civilizaţia islamică, adeptă a unei
religii relativ recent constituite, manifestă tendinţe pulsatorii de lansare a unor procese radicale sau
panislamiste care sunt uneori duse la extrem în această regiune paradoxal de bogată şi, în acelaşi
timp, incredibil de pauperă. Mediul de securitate al Orientului Mijlociu dominat de inevitabilul și
permanentul conflict israeliano-palestinian şi de fundamentalismul radical izvorât din interpretări
eronate ale Coranului, din separatism, antisemitism şi extremism, (invocarea Jihadului cu
obiectivul anarhiei) se constituie într-o luptă pentru tăgăduirea valorilor morale democratice
caracteristice civilizaţiei occidentale.

45
Rãducu Maria, Vot istoric la ONU pentru palestinieni: SUA
obiecteazaãhttp://www.ziare.com/international/palestina/vot-istoric-la-onu-pentru-palestinieni-sua-obiecteaza-
1204616

32
 Mulțimea variabilelor care destabilizează securitatea Orientului Mijlociu sunt atât de ordin
endogen ( la nivelul civilizaţiei arabe) manifestate social sau politic prin dezacordul politicilor
interne şi externe ale statelor riverane, dar şi de origine exogenă prin ingerinţele strategice ale
marilor puteri ce vizează ȋndeplinirea unor obiective care pot privi statele din regiune. Manifestarea
oprobriului societăţii islamice şi a renegării sau denigrării adepţilor, conducătorilor ori
practicanţilor care nu tolerează dezvoltarea unei religii islamice moderate la nivel naţional sau
adoptă maniere de conducere dictatorială ori autoritară se constituie în tendinţe de segregare a
civilizaţiei arabe, care se manifestă ȋn prezent prin revolte populare derulate în etapa post-
fenomenului denumit „Primăvara Arabă.”46
Interferența religioasă la nivelul popoarelor din Orientul Mijlociu s-a datorat și poziției regiunii
relativ restrânse de contact geografic, aflată pe rute comerciale terestre și navale importante, iar
împrumuturile de conținut și formă au condus la inducerea unei linii comune privind conceptele
filozofice și doctrinele transpuse mutual în timp, disensiunile majore manifestate ulterior atât
împotriva iudaismului, prin proporția antisemitismului manifestat de state creștine (care a atins
singura formă de genocid terorist – Holocaustul), cât și prin acțiunile teroriste actuale, care
presupun grave conflicte dintre islamism și coaliția iudaism – creștinism.
Lupte pe teme religioase au existat încă din antichitate ȋn OrientulMijlociu, cauzate fie de
ambițiile prozelitice ale conducătorilor, fie combinate cu nevoia de cotropire în scopuri politice sau
economice, fie datorate manifestării unor poziții total antagonice privind idolatrizarea, practicile
sau ritualurile uneia sau alteia dintre multitudinea credințelor religioase de la nivelul acestei regiuni
vaste, poziționate strategic din punct de vedere geografic, la punctul de confluență dintre Occident
și Orient.
Răspândirea islamismului pe glob a cunoscut o mare viteză și dimensiune teritorială, în prezent
numărând peste un miliard de adepți, răspândiți în toate colțurile lumii de un prozelitism exacerbat,
susținut de preceptele Coranului, pe fondul unui spor demografic ridicat în comparaţie cu civilizaţia
occidentală. Aceste date pot amplifica conflictele religioase prin promovarea radicalizării
islamismului de către state interesate politic pentru distragerea atenției comunității internaționale
de la divergențele interne manifestate de lupta pentru putere a sectarismului islamic sau de interese
externe.

46
Andreescu Anghel, Radu Nicolae, Jihadul Islamic, Editura M.I.R.A., Bucureşti 2008, p.211

33
Practicile islamismului corelate cu fenomenul terorist au cunoscut o frecvență sistematică, susținută
și amplificată în epoca modernă de mișcarea sionistă, iar ulterior de proclamarea independenței
statului Israel , evoluând ca amploare, ingeniozitate dar și ca reprezentare prin sistematizarea
terorismului suicidal, care a devenit o practică des ȋntâlnită.
Caracteristica ideologică dominantă a terorismului regional tematic este cea a
fundamentalismului religios și a extremismului, a antisemitismului, naționalismului și, în mod
subsidiar, a unor factori de natură secundară, independentă. Ideologiile terorismului din Orientul
Mijlociu au cunoscut curbe de aderență socială și au apelat la motivații care au vizat valorile
fundamentale ale conștiinței individuale, religia, patriotismul sau mândria națională ce trebuie
recâștigată cu aportul fiecărui credincios, acest lucru reprezentând un catalizator puternic pentru
fundamentalismul islamic care a fost ancorat sistematic în repere temporale la un procent în creștere
fulminantă a populației musulmane. Se impune precizarea că ideologia, baza de racolare a adepților
oricărui grup social, inclusiv terorismul, are un impact foarte mare asupra maselor de aderenți care
își exprimă adeziunea datorită unor convingeri de natură imanentă a conștiinței individuale și în
general unul diminuat, detașat de profunzime, vizând beneficii palpabile, de influență corelată cu
puterea sau de natură material-financiară.
Orientul Mijlociu a fost și continuă să reprezinte o zonă care furnizează gradul cel mai
ridicat de instabilitate din lume, iar evoluțiile din ultima perioadă relevă accentuarea gradului de
insecuritate, indus într-o mare măsură de manifestarea terorismului global.
Situația țărilor din Orientul Mijlociu în perioada actuală traversează o perioadă dificilă,
caracterizată de confruntarea islamismului cu propria ideologie, provenită din factori de natură
internă, dintre care amintim în principal disputele dintre secte, care au luat amploare, în special în
statele în care oligarhia aparține minorităților islamice, conflicte completate de disensiunile arabo-
israeliene, de problemele de natură economică și valul revoltelor interne provocate de alternativa
democratică oferită de fenomenul ”Primăvara Arabă”.
Este cunoscut faptul că partea nordică a Orientul Mijlociu este dominată de o majoritate șiită, aflată
la conducerea statelor puternic frământate de violențe, ȋn timp ce în sudul regiunii suniții sunt
dominanți prin ponderea mare a monarhiei saudite, fapt care ȋnsă nu a exclus apariția unor acțiuni
sau grupări teroriste și în această parte a Peninsulei Arabe. Factorii de natură externă sunt
reprezentați de efectele constrângerilor diplomatice ale unor puteri statale în tentativele lor de
acaparare a unei zone de influență cât mai mare, pe fondul reașezărilor geopolitice actuale, prin

34
care puterile emergente încearcă să își imprime interesele în zonele de proximitate regională.
Examinarea situației principalelor state din regiunea Orientului Mijlociu, privind securitatea, a
ilustrat inclusiv starea amenințărilor asimetrice din care face parte și terorismul.
Proliferarea ideologiei fundamentalismului islamic într-o directie ascendentă, inclusiv prin
utilizarea mecanismelor sociale declanșate de atentatele teroriste, sau prin accesul destul de facil
la tehnologie performantă de comunicare, transmiterea de date multimedia sau socializarea pe
rețelele specializate, reprezintă un fenomen care trebuie contracarat prin mijloace sociologice,
plecându-se din interiorul civilizației musulmane, pentru propria securitate socială, dar și pentru
cea globală.
Asumarea instituțională a unei culturi care sa vizeze securitatea socială și care să anticipeze factorii
de apariție, producere și extindere a terorismului în rândul civilizației islamice (dar și a altor
civilizații care intersectează în mod indirect sau complementar fenomenologia teroristă), se impune
la toate nivelurile instituționale religioase, educative sau publice, în vederea diminuării instabilității
sociale interne sau a „exportului” de insecuritate.
Antrenarea tuturor guvernelor popoarelor islamice în tratate și alianțe care limitează
discreționarea controlului unor forțe aparținând organizațiilor teroriste și supervizarea încrucișată
a mecanismelor de blocare a activităților teroriste, reprezinta o garanție a convergenței eforturilor
de limitare si eradicare a terorismului din Orientul Mijlociu.
Se impune așadar, continuarea monitorizării fenomenologiei teroriste din Orientul Mijlociu
prin mijloace sociologice cu necesitate, datorită acurateții prognozei de evoluție care poate
atenționa ante-factum migrația zonei de manifestare a terorismului din perspectiva proceselor și
interacțiunilor sociale.

Capitolul III
Fundamentalismul Islamic și terorismul naționalist

Fundamentalismul în Islamul istoric a fost, în dezvoltarea sa timpurie, asociat cu o activitate

științifică și religioasă, întreprinsă în scopul elucidării principiilor și surselor unei anumite
discipline. Pe lângă lege și religie, studiul gramaticii, poeziei și filosofiei arabe a dat naștere unor
teorii și principii sau ipoteze ce stau la baza acestora. Problemele secundare au fost presupuse, de

35
altfel, că decurg din aceste fundamente teoretice. Nu este nevoie să spunem că „elevii” principiilor
primare au dominat scena intelectuală, determinând dezvoltarea culturii înalte în Islam.
Fundamentalismul islamic contemporan combină acțiunea politică cu o dorință arzătoare de a
descoperi planul original al unei comunități pioase și a principiilor ei ideologice.47 Prin urmare,
redescoperirea fundamentelor religiei, indiferent de multiplele sale configurații teoretice și
contexte sociale se bucură de o lungă prezență istorică în Islam. Este, de asemenea, semnul
distinctiv al revivalismului, reformismului și radicalismului. Scrierile istorice timpurii se refereau
la viața profetului Muhammad/ Mohamed ca arbitru final al adevărului, moartea lui Llis, cuceririle
primilor trei califi îndrumați în mod corect (Abu Bakr, Umar b. Al-Khattab și HJthman b. 'Affan),
și războaiele civile care au împărțit comunitatea în diferite facțiuni, au stabilit temele acestui gen
de scriere istorică. În curând, fiecare facțiune a produs versiunea proprie a scrierilor profetului.
Cariera și faptele Trimisului lui Dumnezeu au deschis un nou câmp de investigare și narațiune.
Astfel, sferele evenimentelor și legendelor faptice au fost îmbinate sau îmbrăcate sub
forma unei loialități neabătută față de idealurile islamului. Aceste mișcări au dus la un dialog
pur intern, centrat pe principiile și percepțiile Islamului timpuriu. Astfel, nu a existat nicio
referire la alte sisteme de gândire, nici în scopuri comparative, nici în scopul introducerii de
noi elemente și nici o recunoaștere a superiorității altor culturi nu a fost avută în vedere.
Această deficiență a fost totuși resimțită de reformiștii islamici și radicali. Unul dintre
pionierii radicalismului islamic, Abu al-Ala al-Mawdudi, în timp ce apreciază pe deplin
contribuțiile intelectuale și practice atribuite mișcării revivaliste a lui Shah Waii Allah, fiului
său Shah Abd al Aziz, remarcă eficiența sa.48 Mai surprinzător este faptul că englezii au
confiscat Bengalul în timpul lui Shah Waliullah, iar influența lor a ajuns până la Allahabad,
dar el nu părea să țină seama de această cucerire rapidă. În zilele lui Shah Abd bol 'Aziz,
regele Delhi a devenit pensionar sub suzeranitatea britanică și acesta din urmă a adus aproape
toată India sub influența lor.
Chiar și Sayvid Ahmad și Shah Ismael, se presupune că au înviat cu singurul scop de
a aduce o revoluție islamică și au făcut practic toate pregătirile și aranjamentele pentru

47
Fuller, Graham E., The Future of Political Islam, Palgrave MacMillan, London, 2008, p. 88.
48
Johannes J. G. Jansen The Dual Nature of Islamic Fundamentalism. Cornell University Press,
London, 2010.p.56.

36
succesul său.49 Cu toate acestea, nu s-au gândit să trimită o delegație în Europa în vederea
cercetării cauzelor superiorității materiale a poporului lor. Centrele de acțiune revitalizante
erau adesea periferice geografic, anume zone situate în afara controlului direct al autorităților
centrale. Compoziția lor socială a constat în principal din confederații sau alianțe tribale
organizate în noi ordine. Toate aceste fraternități puritanice au fost invariabil înfrânte fie de
forțele politice urbane care dețin arme de foc superioare și metode de organizare (cum ar fi
înfrângerea wahabilor de către guvernatorul reformist otoman al Egiptului în al doilea
deceniu al secolului al XIX-lea), fie de forța militară europeană. Aceasta a fost soarta mișcării
Padri și a tuturor statelor occidentale și africane de renaștere. Mai mult, unele dintre aceste
mișcări au suferit schimbări structurale profunde și, prin urmare, au fost transformate într-un
proces de reformism sau de modernism. Acesta a fost cazul ordinului Sanusiyya care a apărut
în secolul al XX-lea ca o mișcare de eliberare națională care se luptă pentru independența
Libiei. Chiar și Wahhabismul a devenit după întemeierea Regatului Arabiei Saudite în anii
1920 și 1930 un ingredient subordonat în instituțiile noului stat. Înfrângerea, dezintegrarea
lentă și transformarea curenților și structurilor politice revivaliste au constituit momente
potrivite pentru creșterea și articularea reformismului islamic. Renașterea a fost astfel
eclipsată ca o reacție depășită împotriva expansiunii comerciale europene, a stagnării agricole
și a practicilor corupte.50 Fundamentele statelor și mișcărilor islamice au fost criticate de către
organizațiile internaționale pentru apărarea drepturilor omului. Acceptarea dreptului
internațional privind drepturile omului a fost oarecum limitată chiar și în țările musulmane
care nu sunt considerate fundamentaliste. Ann Elizabeth Mayer scrie că statele cu o populație
predominant musulmană, chiar și atunci când adoptă legi de-a lungul liniilor europene, sunt
influențate de regulile și preceptele islamice ale șariei, care provoacă conflicte cu dreptul
internațional privind drepturile omului. Potrivit lui Mayer, trăsăturile găsite în conflict includ
deficiențe grave în procedurile penale, pedepse penale dure, care cauzează mari suferințe,
discriminare împotriva femeilor și non-musulmanilor și interzicerea abandonării religiei
islamice. În 1990, sub conducerea saudită, Organizația pentru Cooperare Islamică, un grup
reprezentând toate națiunile cu majoritate musulmană, a adoptat Declarația de la Cairo

49
Cooper, William Wager; Yue, Piyu, Challenges of the Muslim World: Present, Future and Past.
Emerald Group Publishing, UK, 2008, p.106.
50
Youssef Choueiri, Islamic Foundamentalism, Continuum, New York, 2010, p.65.

37
privind drepturile omului în Islam, care se deosebește în mod substanțial de „Declarația
Universală a Drepturilor Omului” (UDHR) din 1948. Declarația de la Cairo nu conține
dispoziții privind principiile democratice, protecția libertății religioase, libertatea de asociere
și libertatea presei, precum și egalitatea în drepturi și protecția egală în temeiul legii. Mai
mult, stipulează că "toate drepturile și libertățile stipulate în această Declarație sunt supuse
șariei islamice". Declarația de la Cairo a fost urmată de ani de acceptare limitată a declarației
universale de către statele predominant musulmane. De exemplu, în 1984, reprezentantul
ONU al Iranului, Said Raja'i Khorasani, a declarat următoarele pe fondul acuzațiilor de
încălcare a drepturilor omului: "[Iranul] nu a recunoscut nicio autoritate ... în afară de legea
islamică ... Convenții, declarații și rezoluții sau decizii ale organizațiilor internaționale, care
erau contrare islamului, nu aveau nicio valabilitate în Republica Islamică Iran ... Declarația
Universală a Drepturilor Omului, care reprezenta o înțelegere seculară a tradiției iudao-
creștine, nu putea fi pusă în aplicare de musulmani și nu era în acord cu sistemul de valori
recunoscut de Republica Islamică Iran, această țară nu ar ezita să încalce dispozițiile sale".
Aceste referințe atât teoretice, cât și practice, au condus la o multitudine de practici și cazuri
criticate de grupurile internaționale pentru drepturile omului. A se vedea drepturile omului în
Iran, drepturile omului în Arabia Saudită și tratamentul talibanilor pentru femei pentru
exemple specifice.51
Terorismul naționalist este o formă de terorism motivată de ideea exageratã a
naționalismului. Teroriștii naționaliști încearcă să formeze o autodeterminare care poate varia
de la obținerea unei autonomii mai mari la stabilirea unui stat complet suveran (separatism).
Teroriștii naționaliști se opun adesea la ceea ce consideră că le ocupă teritoriile , puteri
imperiale sau altele asemenea, din punctul acestora de vedere, nelegitime. Terorismul
naționalist este legat de un grup național, etnic, religios sau de altă identificare și de
sentimentul că printre membrii acelui grup că aceștia sunt oprimați sau li se refuză drepturi,
în special drepturile acordate altora. Ca și în cazul conceptului de terorism în sine, termenul
"terorism naționalist" și aplicarea acestuia sunt probleme extrem de controversate.
Reprezintarea un regim ilegitim și a tipurilor de violență și război sunt acceptabile în astfel

51
Roy, Olivier , The Failure of Political Islam. Harvard University Press. London, 2015, p73.

38
de stat de către membrii. Grupurile descrise de unii ca "teroriști naționaliști" tind să se
considere "luptători în domeniul libertății", angajați într-un război valabil, dar asimetric. Alt
tip de terorism naționalist poate include violența împotriva imigranților dintr-o țară.
Naționaliștii din multe țări consideră că imigrația reprezintă o amenințare la adresa
prosperității populației locale sau locale a țării respective. Dăm exemple, în cele ce urmează
de grupuri naționaliste, care în unele cercuri au fost considerate "teroriste" Balochistan
Armata de Eliberare (BLA), ETA, EOKA, Partiya Karkerên Kurdistan , PKK. Armata secretă
armenească pentru eliberarea Armeniei (ASALA), front de libération du Québec (FLQ),
armata republicană irlandeză provizorie (IRA), poporul Mujahedin din Iran (MKO), tamil
Tigrii (LTTE) Armata ucraineană insurgentă (UPA), grupul Wawelberg, Lehi Irgunul,
frontul național bolșevic Etichetarea unui grup ca desfășurând "terorismul naționalist" nu
exclude că este descrisă în alte termeni: Terorismul naționalist se poate suprapune cu
terorismul motivat religios, așa că grupurile militante / teroriste naționaliste palestiniene sunt
uneori islamice (Hamas, Jihadul Islamic Palestinian), iar grupurile sioniste sunt uneori
evreiești (Kach și Kahane Chai, Gush Emunim Underground). Terorismul naționalist poate
fi, de asemenea, identificat cu aripa stângă (de exemplu, Frontul Democrat pentru Eliberarea
Palestinei, ETA, Calea strălucitoare) sau aripa dreaptă (AUC, Sombra Negră). Termenul
terorism naționalist implică, în general, procesul politic de realizare a unui stat separat
recunoscut pentru un grup național. Este, de asemenea, una dintre cele mai vechi și cele mai
comune forme de terorism. Grupurile teroriste naționaliste folosesc violență orientată pentru
a atrage atenția asupra cauzei lor în interiorul, dar mai ales dincolo de granițele lor, calcularea
unei conștientizări sporite a pretențiilor lor separatiste. Acest tip de terorism a fost cel mai de
succes în ceea ce privește solicitarea acceptării și legitimității actorilor internaționali din afara
conflict. Terorismul național poate fi dificil de definit, deoarece multe dintre grupurile care
desfășoară activități teroriste în numele cauzei lor se referă la ele însele ca luptători pentru
libertate. Unele grupuri teroriste naționaliste cunoscute sunt: Armata republicană irlandeză,
Organizația pentru Eliberarea Palestinei, ambele renunțând la terorism în anii 399; gruparea
ETA - care caută să creeze o țară separată bască; și partidul muncitorilor din Kurdistanul Turc
(IKK), care militează pentru un stat kurd independent.52

52
Stefan Aubrey, The new dimension of international terrorism, Hochschoolverlag, Germany,
20014, p.90.

39
 Se impune ca guvernele democratice să adopte o atitudine defensivă în lupta lor
contra terorismului și sã apere întregul sistem- cetãțeni și teritoriu- fațã de acţiunile pe care
grupãrile teroriste le-au exercitat deja sau intenţionează a le întreprindă în diverse regiuni ale
mapamondului. Deși e o acţiune consideratã defensivă, prin maniera de exercitare, devine
ofensivă. Așadar, teritorialitatea, înțeleasã în termeni de apărare se cere a fi substituită de
capacitatea de a proiecta ,,puterea la distanţă.” „Complexitatea fenomenului terorist, a
formelor sale de manifestare din ce în ce mai elaborate și variate, creşterea alarmantã a
grupărilor şi organizaţiilor, diversitatea orientărilor acestora, presupune, în mod implicit, o
evoluţie corespunzătoare a scopurilor urmărite.”53
Sunt singularităţi ale actualului val migrator pe care trebuie să le analizăm. Migraţia
a ajuns la frontiera Ungariei când aceasta tocmai terminase gardul despărţitor de Serbia.
Apoi, valul nu are şi o componentă în Bulgaria. În al treilea rând, toate statele de pe
traseul Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia permit această traversare a teritoriului, căci toţi vor
în U.E.- eventual, în Germania. Când, în realitate, toţi au proceduri de identificare şi cazare
a refugiaţilor şi de expulzare a imigranţilor ilegali care nu se înscriu în regulile ONU-UNHCR
sau nu sunt refugiaţi - unicele temeiuri de solicitare a rezidenţei în statele UE.
O temă ce merită tratată este cea a teroriştilor care s-ar amesteca printre imigranţi şi
refugiaţi ca să vină în Europa. Reţelele de trafic funcţionează pentru jihadişti; apoi, importul
din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord al unor executanţi, traineri sau recrutori e aproape
inutil, când avem mii de jihadişti în Europa, cetăţeni europeni care circulă liberi între zonele
de conflict jihadist din irak, Siria, Yemen şi statele lor de reşedinţă. S-a dezvoltat şi noul tip
de jihadist: omul obişnuit, autoradicailizat, fără contacte cu moschei, grupuri radicale,
făcători de bombe, stând doar pe internet. E prea convenabilă asocierea pentru cei care
valorifică politic imigraţia pentru a nu o asocia terorismului şi este prea puţin eficientă din
punct de vedere practic o asemenea asociere pentru cei care ar planifica vreodată acţiuni
teroriste relevante, la scară largă, în Occident. Ceea ce nu înseamnă că fenomenul nu există,
doar că el e cu adevărat marginal.

53
În principal, acestea ar putea fi grupate astfel: a) Realizarea unor scopuri politice, cum ar fi: soluţionarea
problemelor legate de supravieţuirea şi afirmarea unor etnii sau naţionalităţi, determinarea unor schimbări radicale în
viaţa politică a unui stat, încetinirea sau stoparea unor procese politice, încordarea relaţiilor între state.

40
 Unul dintre cele mai importante argumente pentru intrarea României în NATO a fost
faptul că, la ani distanță înainte de acest pas, ţara noastră a acţionat şi s-a comportat ca şi cum
era deja membră a Alianţei. Astăzi, bătălia majoră pare a fi gestionarea crizei refugiaţilor.
România are propria abordare: poziţionarea strategică pe argumente puternice, acceptarea
imigranţilor, dar limitarea numărului lor şi mai ales respingerea abordării la nivele inferioare,
folosind proceduri de vot noi, cu dublă majoritate pe afaceri interne, şi scoaterea subiectului
din responsabilitatea Consiliului European. Pnncipal, România apără faptul că o decizie luată
de Consiliul European in iunie 2015 - fără cote obligatorii - nu poate fi schimbată prin decizia
Consiliului JAI, eventual, cu dublă majoritate, nu prin decizie unanimă, în plus, scoaterea
temei din dezbaterea Consiliului European poate determina un nivel de reprezentare şi
negociere mai jos decât cel în care România ar putea chiar să-şi atingă ţintele programate
intr-un mandat realist, ce ar putea să-i şi permită ulterior să promoveze soluţiile finale
rezultate din deciziile europene.
Pentru a conchide, putem afirma că dreptul internaţional al naţionalităţii trebuie să
devină un drept al persoanei de a nu fi discriminat. Până şi retragerea naţionalităţii unor
persoane condamnate pentru terorism sau trădare (în Peru în anii `90) a fost calificată de
Curtea interamericană ca arbitrarii şi contrară Convenţiei americane a drepturilor omului care
include dreptul la naţionalitate în rândul drepturilor non derogabile.
În fine, dacă ne referim la dreptul internaţional privat trebuie să remarcăm că, în
ultimii ani, tendinţa este aceea de erodare a rolului naţionalităţii în materie de statut personal
al persoanei, locul său fiind luat de alte clemente de extraneitate cum sunt reşedinţa obişnuită
sau domiciliul persoanei. Astăzi, niciun termen nu este mai puternic (în discursul politic,
legislativ şi mediatic) decât cel de terorism. Utilizarea masivă a termenului contrastează însă
cu imprecizia analitică a conceptului, în condiţiile în care cercetătorii, politologi şi sociologi,
nu au reuşit încă să dea o definiţie ştiinţifică acestui concept şi nici să utilizeze în mod riguros
resursele teoretice de care dispun ştiinţele sociale pentru a explica acest fenomen.

41
 Capitolul IV.
Studiu de caz multiplu: Hamas – ISIS, Al Qaeda și terorismul kurd
PKK

Hamas s-a ridicat ca o ramură a filialei Fraților Musulmani egipteni din Fâșia Gaza
Mujama al-Islamiya, care a fost încurajată în mod activ de Israel să se extindă ca o
contrapondere la influența Organizației seculare de Eliberare a Palestinei și a fost din 1973
pașnică față de Israel. În afară de dezvoltarea organizațiilor caritabile islamice pentru a acorda
asistență umanitară palestinienilor, ea a subliniat justiția socială (adala) și subordonarea lumii
suveranității lui Dumnezeu (hakmiyya). Hamas a fost fondat în 1987, la scurt timp după
izbucnirea primei Intifada, prima revoltă populară împotriva ocupației israeliene. Crearea
Hamasului pentru a participa la revoltă a fost privită ca o măsură de supraviețuire a frăției în
sine, care a refuzat să lupte împotriva Israelului, urmând să se opună în fața altor grupuri
naționaliste palestiniene concurente. Formând o aripă militară distinctă de organizațiile sale
de caritate sociale, sa sperat că aceasta din urmă va fi izolată de a fi vizată de Israel. Co-
fondatorul Sheik Ahmed Yassin a fost convins că Israelul s-a străduit să distrugă islamul și a
ajuns la concluzia că musulmanii loiali aveau o obligație religioasă în a distruge Israelul.
Obiectivul pe termen scurt al Hamasului a fost acela de a elibera Palestina, inclusiv Israelul
modern, de ocupația israeliană. Obiectivul pe termen lung a încercat să stabilească un stat
islamic de la râul Iordan până la Marea Mediterană. După formarea cabinetului condus de
Hamas la 20 martie 2006, tensiunile dintre militanții Fatah și Hamas au crescut progresiv în
fâșia Gaza, în timp ce comandanții Fatah au refuzat să ia ordine de la guvern, în timp ce
Autoritatea Palestiniană a inițiat o campanie de demonstrații, asasinate și răpiri împotriva
Hamasului, care a dus la reacția Hamasului Informațiile israeliene au avertizat pe Mahmud
Abbas că Hamas ar fi planificat să-l omoare la biroul său din Gaza. Potrivit unei surse
palestiniene apropiate lui Abbas, Hamas consideră că președintele Abbas este un obstacol în
calea controlului său complet asupra Autorității Palestiniene și a decis să-l omoare. Într-o
declarație adresată lui Al Jazeera, liderul Hamas, Mohammed Nazzal, l-a acuzat pe Abbas că

42
ar fi fost parte la asediarea și izolarea guvernului condus de Hamas.54 La 9 iunie 2006, în
timpul unei operații de artilerie israeliană, a avut loc o explozie pe o plajă aglomerată din
Gaza, ucigând opt civili palestinieni. S-a presupus că bombardamentele israeliene au fost
responsabile pentru crimele, însă oficialii guvernului israelian au negat acest lucru. Hamas
sa retras oficial de la încetarea focului de 16 luni pe 10 iunie, preluând responsabilitatea
pentru atacurile ulterioare ale rachetelor Qassam lansate din Gaza în Israel. Pe 25 iunie, doi
soldați israelieni au fost uciși, iar un altul, Gilad Shalit, a fost capturat în urma unei incursiuni
de către brigăzile Izz ad-Din al-Qassam, comitetele populare de rezistență și armata islamică.
Ca răspuns, armata israeliană a lansat operațiunea Summer Rains trei zile mai târziu, pentru
a asigura eliberarea soldatului răpit împreună cu alți oficiali de către Hamas. Printre aceștia
au fost 8 miniștri ai cabinetului Autorității Palestiniene și până la 20 de membri ai Consiliului
Legislativ Palestinian. Arestările, împreună cu alte evenimente, au împiedicat efectiv
legislația dominată de Hamas să funcționeze pe toată durata mandatului său. Șalit a fost ținut
captiv până în 2011, când a fost eliberat în schimbul a 1.027 de prizonieri palestinieni. De
atunci, Hamas a continuat să construiască o rețea de căi de comunicație interne și
transfrontaliere, care sunt folosite pentru a stoca și a pune în mișcare arme, a oferi militanților
protecție și pentru a facilita atacurile transfrontaliere. Distrugerea rețelelor a reprezentat un
obiectiv principal al forțelor israeliene în conflictul Israel-Gaza din 2014.
Pe 17 iunie 2008, mediatorii egipteni au anunțat că a fost convenit un armistițiu
informal între Hamas și Israel. Hamas a fost de acord să înceteze atacurile cu rachete asupra
Israelului, în timp ce Israelul a fost de acord să permită transportul maritim comercial limitat
de-a lungul graniței sale cu Fâșia Gaza, împiedicând orice reinterpretare a acordului de pace
provocator; Hamas a sugerat de asemenea că va discuta despre eliberarea lui Gilad Shalit.
Sursele israeliene afirmă că Hamas s-a angajat, de asemenea, să impună încetarea focului
asupra celorlalte organizații palestiniene. Chiar înainte ca armistițiul să fi fost semnat, unii
reprezentanți din partea israeliană nu au fost optimiști în privința lor, șeful Shin Bet, Yuval
Diskin, a declarat în mai 2008 că o incursiune la sol în Gaza a fost inevitabilă și ar spulbera

54
Roy, Sara Hamas and Civil Society in Gaza: Engaging the Islamist Social Sector. Princeton, NJ:
Princeton University Press, London, 2011, p.46.

43
mai eficient contrabanda cu arme și a împiedica Hamas să renunțe la putere. În timp ce
Hamas a menținut încetarea focului, declarația a fost încălcată sporadic de alte grupuri,
uneori în contradicție cu Hamas.55 De exemplu, pe 24 iunie Jihadul islamic a lansat rachete
în orașul israelian Sderot; Israel a numit atacul o încălcare gravă a armistițiului informal și
și-a închis punctul de trecere a graniței cu Gaza. Pe 4 noiembrie 2008, forțele israeliene, în
încercarea de a opri construcția unui tunel, au ucis șase militari Hamas într-un raid în
interiorul Fâșiei Gaza. Hamas a răspuns prin reluarea atacurilor cu rachete, un număr total de
190 de rachete în noiembrie conform armatei israeliene. Potrivit academicianului Esther
Webman, antisemitismul nu este principalul principiu al ideologiei Hamas, deși
antisemitismul este frecvent și intens în broșurile Hamas. Pliantele, în general, nu fac
diferența între evrei și sioniști. În alte publicații ale Hamasului și în interviuri cu liderii lor
au fost făcute încercări la această diferențiere. În 2009, reprezentanții micii secte a lui Neturei
Karta s-au întâlnit cu liderul Hamas Ismail Haniyeh din Gaza, care a declarat că nu are nimic
împotriva evreilor, ci numai împotriva statului Israel. Unii comentatori au subliniat paralelele
dintre organizațiile de tineret ale lui Hamas și Tineretul lui Hitler. Potrivit scriitorului Tom
Doran, Hamas nu este recunoscut ca un grup neo-nazist, deoarece membrii săi nu sunt
"creștini albi". Hamas a făcut declarații contradictorii cu privire la disponibilitatea sa de a
recunoaște Israelul. În 2006, un purtător de cuvânt a semnalat disponibilitatea de recunoaștere
a Israelului în interiorul frontierelor din 1967. Referindu-se la solicitarea Hamasului de a
recunoaște acordul dintre Autoritatea Palestiniană și Israel, un membru al Hamas, Khaled
Suleiman, a declarat că "aceste acorduri sunt o realitate pe care noi o considerăm ca atare și,
prin urmare, nu văd nici o problemă." Oficialul Hamas a comparat recunoașterea Israelului
cu Germania de Vest și de Est, care nu s-au recunoscut niciodată. Hamas a folosit atît
acțiunile politice, cît și violența în îndeplinirea obiectivelor sale. De exemplu, în timpul
campaniei electorale parlamentare din perioada campaniei palestiniene din 2006, Hamas a
declarat în manifestația electorală că este pregătit să folosească "rezistență armată pentru a
pune capăt ocupației."56 Din 2000 până în 2004, Hamas a fost responsabilă pentru uciderea a
aproape 400 de israelieni și rănirea a peste 2 000 de persoane în 425 de atacuri, potrivit

55
Mishal, Shaul; Sela, Avraham, The Palestinian Hamas: Vision, Violence, and Coexistence,
Columbia University Press., New York , 2008, p..65.
56
Mueller, Sebastian , Hawala. An Informal Payment System and Its Use to Finance Terrorism (1st
ed.). Saarbrücken, Germany: VDM Verlag, 2008, p. 89

44
Ministerului de Externe al Israelului. Din 2001 până în mai 2008, Hamas a lansat mai mult
de 3.000 de rachete Qassam și 2500 de atacuri în Israel. La 15 iunie 2014, premierul
israelian Benjamin Netanyahu a acuzat Hamas că a fost implicat în răpirea a trei adolescenți
israelieni (inclusiv unul care deținea cetățenia americană), spunând: "Aceasta are
repercusiuni grave." La 20 iulie 2014, Operațiunea Protective Edge, Netanyahu, într-un
interviu acordat CNN, a descris acțiunea Hamas drept "terorim genocid". Hamas, împreună
cu mai multe organizații de caritate pe care le desfășoară, a fost desemnat de mai multe
guverne și de unii cadre universitare ca organizație teroristă.
Alții consideră Hamas o organizație complexă, cu terorismul ca fiind doar o
componentă. Israelul a interzis Hamasul în septembrie 1989. Statele Unite au urmat exemplul
în 1995, la fel ca și Canada în noiembrie 2002. Uniunea Europeană a scos în afara legii aripa
militară a Hamasului în 2001 și a inclus Hamas în lista organizațiilor teroriste din 2003, pe
care Hamas a contestat-o cu succes în tribunale și a continuat să o facă sub presiunea
americană și israeliană. La baza provocării Hamasului față de clasificarea UE în 2007 a fost
faptul că a fost elaborată pe baza rapoartelor mass-media, în loc să se bazeze pe o analiză a
istoriei Hamasului. Tribunalul European a constatat un verdict în favoarea Hamasului în
2014, deși verdictul a fost atacat de țările UE. În septembrie 2016, un consilier juridic al
Curții Europene de Justiție, Eleanor Sharpston, a oferit un aviz consultativ în favoarea
anulării includerii Hamasului în calitate de organizație teroristă. Ea a susținut că hotărârea
adoptată inițial a fost eronată și că UE nu se poate "baza pe fapte și dovezi găsite în articole
de presă și pe informații de pe internet" pentru a menționa organizațiile teroriste. Egiptul,
Japonia, Noua Zeelandă, Australia și Regatul Unit au desemnat aripa militară a Hamasului
ca organizație teroristă. Organizația este interzisă în Iordania. Nu este considerată o
organizație teroristă de către Iran, Rusia, Norvegia, Elveția, Turcia, China și Brazilia.57
Originile al-Qaeda ca rețea care inspiră terorismul în întreaga lume și operatorii de instruire
pot fi urmărite la războiul sovietic din Afganistan (decembrie 1979 - februarie 1989). Statele
Unite au privit conflictul din Afganistan, cu marxiștii afgani și trupele sovietice aliate, pe de
o parte, și mujahideenii nativi din afgan, dintre care unii erau militanți islamici radicali, pe

57
Yousef, Mosab Hassan , Son of Hamas. Carol Stream, Illinois: Tyndale House. 2010, p. 288

45
de altă parte, ca un caz flagrant de expansiune și agresiune sovietică. Filosofia lui Al-Qaida
a fost descrisă drept "centralizarea deciziei și descentralizarea execuției". Se crede că
conducerea al-Qaeda, după războiul împotriva terorii, a devenit "izolată din punct de vedere
geografic", ducând la " Conducerea "grupurilor regionale al-Qaeda. Mulți experți în terorism
nu cred că mișcarea globală jihadistă este condusă la toate nivelurile de conducerea al-Qaeda.
Deși Bin Laden a avut în continuare o influență ideologică considerabilă asupra unor
extremiști musulmani înainte de moartea sa, experții susțin că al-Qaeda sa fragmentat de-a
lungul anilor într-o varietate de mișcări regionale care nu au nicio legătură între ele. Marc
Sageman, un psihiatru și fost ofițer al Agenției Centrale de Informații (CIA), a declarat că al-
Qaeda este acum doar o "etichetă liberă pentru o mișcare care pare să vizeze vestul. Nu există
o organizație umbrelă. Numită [al-Qaeda] în mintea noastră, dar aceasta nu este realitatea cu
care ne confruntăm". Această viziune reflectă contul dat de Osama bin Laden în interviul său
din octombrie 2001 cu Tayseer Allouni:
,,Această chestiune nu este despre o anumită persoană și ... nu este despre organizația
al-Qa'idah. Noi suntem copii ai unei națiuni islamice, cu conducătorul profetului Mohamed,
Domnul nostru este unul ... și toți credincioșii adevărați [mu'minen] sunt frați. Deci, situația
nu este ca și cum Occidentul o descrie, că există o "organizație" cu un nume specific (cum ar
fi "al-Qa'idah") și așa mai departe. Acest nume este foarte vechi. S-a născut fără nici o intenție
de la noi. Fratele Abu Ubaida a creat o bază militară pentru a instrui tinerii să lupte împotriva
imperiului sovietic vrăjitor, arogant, brutal, terorizant. 58 Deci, acest loc a fost numit "Baza"
[Al-Qa'idah] Ca într-o bază de antrenament, așa că acest nume a crescut și a devenit. Nu
suntem separați de această națiune. Suntem copii ai unei națiuni și suntem o parte inseparabilă
a acesteia și din acel public care sa răspândit din Orientul Îndepărtat, de la Filipine, până la
Indonezia, Malaezia, India, Pakistan, ajungând la Mauritania și astfel discutăm conștiința
acestei națiuni. Întrebat despre posibilitatea conectării lui Al-Qaeda la bombardamentele de
la Londra din 7 iulie 2005, Comisarul Metropolitan al Poliției Sir Ian Blair a declarat: "Al-

58
Ali Laidi, Efectul de bumerang - Cum a determinat globalizarea apariția terorismului, Editura
House of Guides,București, 2007, p.33.

46
Qaeda nu este o organizație. Al-Qaeda este un mod de a lucra ... dar acest lucru are semnul
distinctiv al acestei abordări ... al-Qaeda are în mod clar capacitatea de a oferi cursuri de
formare ... pentru a oferi expertiză ... și cred că este ceea ce sa întâmplat aici ".Totuși, la 13
august 2005, ziarul Independent, citând investigațiile poliției și MI5, a raportat că
bombardierele din 7 iulie acționaseră independent de un terorist al grupului al-Qaeda undeva
în străinătate. Ce anume este sau a rămas al-Qaeda rămâne în concluzie? Desigur, a fost
obligată să evolueze și să se adapteze după 9/11 și lansarea "războiului împotriva terorii."
Nasser al-Bahri, care a fost garda de corp a lui Osama bin Laden timp de patru ani, în perioada
de după 9/11, oferă o descriere foarte detaliată a modului în care grupul a funcționat la acel
moment în memoriile sale. El descrie structura sa administrativă formală și arsenalul vast,
precum și viața de zi cu zi ca membru. Cu toate acestea, autorul și jurnalistul Adam Curtis
argumentează că ideea al-Qaeda ca organizație formală este în primul rând o invenție
americană. Curtis susține că numele "al-Qaeda" a fost adus pentru prima dată în atenția
publicului în procesul din 2001 al lui bin Laden și al celor patru bărbați acuzați de
bombardamentele ambasadei din 1998 din Africa de Est: Realitatea a fost că Bin Laden și
Ayman al-Zawahiri au devenit centrul unei asociații libere de militanți islamiști deziluzionați
care au fost atrase de noua strategie. Dar nu a existat nici o organizație. Aceștia erau militanți
care și-au planificat în cea mai mare parte operațiunile proprii și l-au privit pe Ben Laden
pentru finanțare și asistență. Nu era comandantul lor. Nu există nici o dovadă că Bin Laden
a folosit termenul "al-Qaeda" pentru a se referi la numele unui grup până după atacurile din
11 septembrie, când și-a dat seama că acesta era termenul pe care americanii l-au atribuit. Ca
o chestiune de drept, Departamentul de Justiție al Statelor Unite ar fi trebuit să arate că bin
Laden era liderul unei organizații criminale pentru a-l acuza în absență în temeiul Legii
Racketeer Influenced and Corrupt Organizations, cunoscută și sub denumirea de statutul
RICO. Numele organizației și detaliile structurii acesteia au fost furnizate în mărturia lui
Jamal al-Fadl, care a declarat că a fost membru fondator al grupului și fostul angajat al lui
bin Laden . Întrebările legate de fiabilitatea mărturiei lui Al-Fadl au fost ridicate de o serie
de surse din cauza istoriei sale de lipsă de onestitate și datorită faptului că a fost livrat ca parte
a unui acord de înțelegere după ce a fost condamnat pentru conspirația de a ataca unitățile
militare americane. Sam Schmidt, unul dintre avocații săi de apărare, a declarat: Au existat
porțiuni selective ale mărturiei lui Al-Fadl, pe care cred că a fost falsă, pentru a ajuta la

47
susținerea imaginii pe care l-a ajutat să și-o formeze americanii. Cred că a mințit într-o serie
de mărturii specifice despre o imagine unificată a acestei organizații. A făcut al-Qaeda noua
mafie sau noii comuniști, i-a identificat ca ca un grup și, prin urmare, a facilitat urmărirea
penală a oricărei persoane asociate cu al-Qaeda pentru orice act sau declarație făcută de către
Bin Laden. 59
În mod eficient, prin urmare, este dificil să înțelegem contextul mai larg al acestui
eșec în ceea ce privește structurile, mijloace și politici ale aparatului național de securitate
din SUA așa cum a fost modelat de actorii politici sub guvernele succesive. Aceste lacune de
cunoștințe afectează alte nivele, cum ar fi relațiile complexe ale SUA în politica de securitate
(inclusiv, desigur, mai multe zone operaționale, atât la nivel național și internațional), vizând
rețelele teroriste globale precum și alte state sau națiuni pot fi definite în diferite grade, de
asemenea, față de interesele americane. În acest sens, pentru a înțelege corect eșecul
aparatului de securitate națională din SUA împotriva 11 septembrie, este imperativ să se
înțeleagă cadrul politic și instituțional al politicii interne și externe motivate de securitate
națională. Într-o anumită măsură, acest lucru ar duce la analiza problemelor legate de
politicile externe ale SUA față de partenerii diplomatici sau state ostile în coordonarea
securității naționale și internaționale , precum și pentru a evalua impactul cu privire la
activitățile și motivațiile rețelelor teroriste, inclusiv cele despre Al Qaeda și atacurile din 11
septembrie.60
Drept replică la atacurile al-Qaeda, America s-a năpustit asupra lumii islamice,
țintind în special Afghanistanul şi Irakul. Intenția era aceea de a demonstra capacităţile şi aria
de acţiune a SUA, însã aceste operaţiuni au fost încă o dată atacuri de dezarmare. Scopul lor
era de a opri al-Qaeda sã mai creeze haos în lumea arabă, însã crearea haosului reprezintã o
tactică pe termen scurt și nicidecum strategie pe termen lung. În septembrie 2014, al-
Zawahiri a anunțat că al-Qaeda a înființat un front în India pentru a "salva jihadul împotriva
dușmanilor săi, pentru a-și elibera pământul, pentru a-și restabili suveranitatea și a-și reînvia
califatul". El a nominalizat India ca o capcană pentru jihadul regional, luând în țările vecine,
cum ar fi Myanmar și Bangladesh. Motivația videoclipului a fost pusă la îndoială în unele

59
Paul L. Williams, Al Qaeda frăția terorii, Editura Lucman, București, 2014, p.79.
60
Nafeez Mossadeq Ahmed, La guerre contre la vérité, Résistances, Demi-Lune, Paris, 2007, p.12.

48
zone, unde sa văzut că grupul militar se străduia să rămână relevant în lumina importanței
emergente a ISIS . Reacția dintre musulmanii din India pentru formarea noii aripe, cunoscută
sub numele de "Qaedat al-Jihad fi'hibhi al-qarrat al-Hindiya" sau al-Qaida în subcontinentul
indian [AQIS], a fost una de furie. Liderii mai multor organizații musulmane indiene au
respins declarația lui Al-Zawahiri, spunând că nu au putut veni de la acesta și au privit-o
drept o amenințare pentru tinerii musulmani din țară.
Armata pakistaneză a fost acuzată că "a gestionat treptat" ultimul avans al industriei
teroriste în India. Bruce Riedel, fost analist al CIA și oficial al Consiliului de Securitate al
Națiunilor din Asia de Sud, a mai spus că Pakistanul ar trebui să fie avertizat că va fi inclus
pe lista Sponsorilor de Stat pentru Terorism. Riedel a mai spus că "Zawahiri a făcut caseta în
ascunzătoarea sa din Pakistan, fără îndoială, și mulți indieni suspectează că ISI (Inter Services
Intelligence) îi ajută să-l protejeze", a scris el. 61
De la înființarea PKK la 27 noiembrie 1978, a fost implicată în lupte armate cu forțele
de securitate din Turcia. Totuși, insurgența pe scară largă nu a început decât până la 15 august
1984, când PKK a anunțat o revoltă kurdă. Prima insurgență a durat până la 1 septembrie
1999, când PKK a declarat o încetare a focului unilateral. Conflictul armat a fost reluat
ulterior la 1 iunie 2004, când PKK a declarat încetarea focului. Din vara anului 2011,
conflictul a devenit din ce în ce mai violent cu reluarea unor ostilități la scară largă . În 2013,
guvernul turc și liderul PKK, condamnat la închisoare, Abdullah Öcalan, au început
negocierile. La 21 martie 2013, Öcalan a anunțat "încetarea luptei armate" și o încetare a
focului cu discuții de pace. Pe 25 iulie 2015, PKK a anulat în cele din urmă încetarea focului
din 2013 după un an de tensiune cauzată de diferite evenimente, inclusiv turcilor care au
bombardat pozițiile PKK în Irak, în mijlocul luptei cu Kurzii împotriva statului islamic din
Irak Levantul. În 1994, s-a estimat că PKK are între 10 000 și 15 000 de luptători, între 5 000
și 6 000 în Kurdistanul turc, iar restul în țările vecine. În 2004, guvernul turc a estimat că
numărul luptătorilor din PKK a fost estimat la aproximativ 4.000 - 5.000, dintre care 3.000-
3.500 erau în nordul Irakului. Până în 2007 numărul a crescut cu peste 7 000. Liderul PKK,

61
Burke, Jason , Al-Qaeda: The True Story of Radical Islam (revised ed.). London: Penguin, 2013,
p. 159.

49
Murat Karayılan, a afirmat că grupul are între 7 000 și 8 000 de luptători, 30 până la 40% în
Irak, iar restul în Turcia. Estimările mari au pus numărul de luptători activi PKK la 10.000.
La 1 mai 2010, PKK a declarat încetarea încetării focului, lansând un atac la Tunceli, care a
ucis patru soldați și șapte au fost răniți. La 31 mai, Abdullah Öcalan a declarat încetarea
încercărilor sale de a re-aborda și de a stabili un dialog cu guvernul turc, PKK fiind
comandanți responsabili de conflict. PKK și-a intensificat apoi activitățile armate, începând
cu un atac cu rachete pe o bază marină din İskenderun, soldat cu uciderea și rănirea a 13
soldați. La 18 și 19 iunie au izbucnit lupte grele, care au dus la moartea a 12 luptători PKK,
12 soldați turci și răniți de 17 soldați turci, în timp ce PKK a lansat trei atacuri separate în
provinciile Hakkari și Elazig În iunie 2015, principala militie kurdă siriană, YPG, și
principalul partid pro-kurd al Turciei, PSP, au acuzat Turcia că permitea soldaților ISIL să
treacă granița și să atace orașul kurd Kobanî din Siria . Conflictul dintre Turcia și PKK a
escaladat în urma atacului cu bombă de la Suruç din 2015 asupra activiștilor progresiști, care
a fost acuzat de un grup afiliat turc ISIL. În timpul operațiunii Martirul Yalçın, Turcia a
bombardat presupusele baze PKK din Irak și bazele PYD din regiunea kurdă a Siriei Rojava,
încheind efectiv încetarea focului (după multe luni de tensiuni în creștere) și uciderea a doi
polițiști în orașul Ceylanpınar. PKK nu a revendicat atacul. Turbulențele de război din Turcia
au bombardat de asemenea baze YPG în Siria. Violența sa răspândit în curând pe întreg
teritoriul Turciei. Multe afaceri kurde au fost distruse de mulțimi. S-au atacat și sediile și
sucursalele Partidului Democrat Pro-kurd al Poporului (HDP). Există rapoarte de ucidere a
civililor în mai multe orașe și sate populare din Kurd. Consiliul Europei și-a exprimat
îngrijorarea cu privire la atacurile asupra civililor. Numărul victimelor din 23 iulie a fost
estimat de guvernul turc ca fiind 150 de ofițeri turci și peste 2000 de rebeli kurzi uciși (până
în septembrie). 62
În decembrie 2015, operațiunile militare turcești din regiunile kurde din
sud-estul Turciei au ucis sute de civili, au distrus sute de mii și au provocat distrugeri masive
în zonele rezidențiale. Potrivit raportului Human Rights Watch (HRW), "grupurile locale
pentru drepturile omului au înregistrat peste 100 de decedați civili". În primăvara anului 2016
a apărut o creștere sezonieră în activitatea de luptă. În mai, un elicopter Bell AH-1

62
Mannes, Aaron Profiles In Terror: The Guide To Middle East Terrorist Organizations. Lanham,
Maryland: Rowman & Littlefield Publishers. 2004, p. 185.

50
SuperCobra din Bell Bell a fost documentat împușcat de un MANPADS organizat de PKK.
Atât Turcia, cât și PKK au comis numeroase încălcări ale drepturilor omului în timpul
conflictului. Fostul ambasador francez în Turcia Eric Rouleau afirmă: Potrivit Ministerului
Justiției, în plus față de cele 35.000 de persoane ucise în campanii militare, 17.500 au fost
asasinați între 1984, când conflictul a început și 1998. Un număr de 1.000 de persoane au fost
asasinate în primele nouă luni ale anului 1999. Potrivit presei turce, autorii acestor infracțiuni,
dintre care nici unul nu au fost arestat, aparțin grupurilor de mercenari care lucrează direct
sau indirect pentru agențiile de securitate. PKK a fost responsabil pentru o serie de decese
civile, chiar dacă acest număr este mai mic decât cel comis de guvern. Numărul total de
decese civile comise de PKK între 1989 și 1999 a fost determinat de 1.205 de către setul
independent de date privind violența unilaterală de la Uppsala . Această violență a vizat
membrii familiei grănicerilor din sat. În masacrul Pînarcık din 1987, revendicat de PKK în
publicația sa Serxwebûn, s-au ucis 30 de săteni. Atacurile PKK asupra civililor au persistat
până când organizația a realizat că acestea dăunează prestigiului lor internațional. 63

63
Casier, Joost Jongerden, Nationalisms and Politics in Turkey: Political Islam,
Kemalism and the Kurdish Issue, Taylor & Francis, 9 August 2010. pp. 195.

51
 Concluzii

Timp de mulți ani, terorismul a fost perceput ca un concurs între două părți: pe de o
parte, un grup de oameni sau o organizație și, pe de altă parte, un stat suveran. Cu toate
acestea, în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, diferite țări au început să folosească
organizații teroriste pentru a promova interesele statului în domeniul internațional. În unele
cazuri, statele au înființat organizații teroriste "marionetă", al căror scop este să acționeze în
numele statului sponsor, să promoveze interesele statului și să-și reprezinte pozițiile pe
fronturi interne sau regionale. În alte cazuri, statele sponsorizează organizațiile existente, pe
baza intereselor reciproce. Statul patron oferă organizației teroriste beneficiare sprijinul
politic, asistența financiară și sponsorizarea necesare pentru menținerea și extinderea luptei
sale. Patronul folosește beneficiarul pentru a comite acte de terorism ca mijloc de răspândire
a ideologiei acestuia în întregul cuvânt sau, în unele cazuri, patronul se așteaptă ca
beneficiarul să obțină controlul asupra stării în care locuiește sau să-și transmită ideologia pe
sectoare largi A publicului larg. Terorismul sponsorizat de stat poate atinge scopuri strategice
în care utilizarea forțelor armate convenționale nu este practică sau eficientă. Costurile
ridicate ale războiului modern și îngrijorarea cu privire la escaladarea neconvențională,
precum și pericolul de înfrângere și lipsa de dorință de a apărea ca Agresor, au transformat
terorismul într-o armă eficientă, convenabilă și în general discretă pentru atingerea intereselor
statului în domeniul internațional. Astfel, organizațiile teroriste au diferite opțiuni pentru a
obține capacitatea nucleară sau un dispozitiv nuclear. Este important să ne amintim că
organizațiile teroriste nu au, de obicei, scrupule morale și nu se tem de un răspuns nuclear
sau de daune intereselor lor internaționale ca urmare a folosirii armelor nucleare (o teamă
care a împiedicat statele suverane să folosească arme de acest fel în război și timp de pace ).
Toți acești factori fac organizațiile teroriste mai periculoase în termeni nucleari decât statele
suverane.
Pentru o înţelegere mai corectã a unei posibile evoluţii a situaţiei din această regiune,
am prezentat câteva elemente definitorii, apoi am continuat cu opinii referitoare la
perspectiva evoluţiilor în această zonă, la care am adăugat câteva remarci personale. Orientul
Mijlociu reprezintã zona în care se intersectează interesele şi sferele de influenţă ale marilor
puteri, între care se evidențiazã Statele Unite şi Rusia. Chiar şi în țãrile cu o situaţie politică

52
relativ stabilă sunt posibile conflicte etnice şi religioase. Orientul Mijlociu este în mod
tradiţional, considerat ca un uriaş depozit de energie, chiar dacă semnificaţia regiunii pentru
stabilitatea politică globală depăşeşte cu mult interesele energetice ale statelor industrializate.
Acest teritoriu deţine un loc remarcabil pe scena politică și economicã mondială şi datoritã
faptului că reprezintã o sursă de multiple ameninţări, între care cele mai semnificative sunt
„exportul” de fundamentalism islamic şi terorism, traficul de droguri şi proliferarea armelor
de distrugere în masă. Pe alt plan, integritatea teritorială a unor state din regiune precum
Irakul sau Afganistanul este pusã în pericol, în timp ce războiul civil este foarte aproape în
alte state (cum ar fi Pakistan şi Liban). În consecinţă, situaţia din Orientul Mijlociu este
deosebit de complexă, prezentând un mare grad de periculozitate, iar un posibil conflict
sionisto-iranian presupune o implicare mondialã: SUA, China, Rusia, U.E., Venezuela şi alte
puteri. Economia lumii ar avea de suferit mult în cazul unui conflict internațional. Terorismul
rămâne în continuare o acutã problemă globală, întrucât acest fenomen deocamdatã nu poate
fi anihilat, oricâte eforturi s-ar depune. Paul Robinson, fost director asociat de securitate
naţională la laboratoarele naţionale Los Alamos, SUA, a atras atenţia: „ Numărul de lucruri
pe care un terorist le poate face este de departe mai mare decât am putea să ne imaginăm. Noi
vom fi întotdeauna în postura de a presupune raţional viitoare acţiune a unui adversar de cele
mai multe ori iraţional”. Atâta vreme cât nevoia de țiței și gaze va crește,cât timp consumul
statelor se va mãri, iminenţa unui conflict internațional este foarte mare. Un argument
remarcabil îl constituie declasificarea unor documente secrete britanice din 2004 care arată
interesul Washingtonului pentru resursele, în special petrolul, din regiunea Orientului
Mijlociu. Mai mult decât atât, aceste documente demonstrează că America dorea cu orice
preţ “aurul negru” şi că, în acest scop, ar fi atacat Arabia Saudită, Kuweitul şi Abu Dhabi la
mijlocul secolului trecut.
Se susține că istoria este „magistra vitae” şi că omenirea ar trebui să tragã unele
concluzii ca să se evite atrocităţile comise în timpul celui de-al doilea război mondial când
au murit peste 50 de milioane de personae, sau în primul rãzboi mondial, când s-au înregistrat
peste 8 milioane de victime. Tocmai de aceea fiecare hotãrâre luatã trebuie gândită în
interesul oamenilor și al vieții.

53
Bibliografie:

1. Ali, Laidi, Efectul de bumerang - Cum a determinat globalizarea apariția terorismului,

Editura House of Guides,București, 2007,
2. Antonescu, Mădălina Virginia, Doctrina neo-machavelică în contextul
provocărilor globaliste, Lumen, București, 2011,
3. Aubrey, Stefan, The new dimension of international terrorism,
Hochschoolverlag, Germany, 20014,
4. Cooper, William Wager; Yue, Piyu, Challenges of the Muslim World:
Present, Future and Past. Emerald Group Publishing, UK, 2008,
5. George, Friedman, Următorul deceniu, Ed. Litera, București, 2011,
6. Olteanu, Gabriel Ion, coord., Structurile infracționale și activitățile ilicite
desfășurate de către acestea, Ait Laboratoires, București, 2008,
7. Paşcu, I.M., Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension,
Bucureşti, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, 2012,
8. Randall Law, Terrorism- a history, Willey, London, 2010,
9. Rapoprt, David, Inside Terrorist organizations, Frank Class, London, 2013,
10. Tony, Wragg, An analysis of the effect of ideology on the life expentancy of
Terrorist organisations, Aauflage, Germany, 2008,
11. Fuller, Graham E., The Future of Political Islam, Palgrave MacMillan,
London, 2008,
12. Johannes, J. G. Jansen, The Dual Nature of Islamic Fundamentalism. Cornell
University Press, London, 2010.
13. Youssef, Choueiri, Islamic Foundamentalism, Continuum, New York, 2010,
14. Roy, Olivier , The Failure of Political Islam. Harvard University Press.
London, 2015,
15. Roy, Sara, Hamas and Civil Society in Gaza: Engaging the Islamist Social
Sector. Princeton, NJ: Princeton University Press, London, 2011,
16. Mishal, Shaul; Sela, Avraham, The Palestinian Hamas: Vision, Violence, and
Coexistence.: Columbia University Press., New York , 2008,
17. Mueller, Sebastian, Hawala. An Informal Payment System and Its Use to

54
 Finance Terrorism (1st ed.). Saarbrücken, Germany: VDM Verlag, 2008,
18. Yousef, Mosab Hassan, Son of Hamas. Carol Stream, Illinois: Tyndale House.
2010,
19. Paul, L. Williams, Al Qaeda frăția terorii, Editura Lucman, București, 2014,
20. Nafeez, Mossadeq Ahmed, La guerre contre la vérité, Résistances, Demi-
Lune, Paris, 2007,
21. Burke, Jason , Al-Qaeda: The True Story of Radical Islam (revised ed.).
London, Penguin, 2013,
22. Mannes, Aaron, Profiles In Terror: The Guide To Middle East Terrorist
Organizations. Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Publishers. 2004,
23. Casier, Joost Jongerden, Nationalisms and Politics in Turkey: Political Islam,
Kemalism and the Kurdish Issue, Taylor & Francis, 9 August 2010.
24. http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/terrorism-in-the-
uk/10077373/Graphic-terrorist-attacks-by-al-Qaeda-Islamist-and-Islamic-
terrorist-groups-2001-2011.html accesat pe 30.05.2017;
25. http://www.geocurrents.info/geopolitics/insurgencies/mapping-isis-at-the-
institute-for-the-study-of-war, accesat pe 02.06.2017;
26. https://www.fbi.gov/stats-services/publications/terrorism-2002-2005, accesat
pe 23.05.2017;
27. https://www.fbi.gov/investigate/terrorism, accesat pe 22.05.2017;
28. http://www.arduph.ro/domenii/diu-si-terorismul/consideratii-generale-
privind-terorismul/, accesat pe 01.06.2017;

55
 ANEXE

ANEXA 1
Atacurile Al Qeda în Europa în perioada 2001-201164

64
http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/terrorism-in-the-uk/10077373/Graphic-terrorist-attacks-by-al-
Qaeda-Islamist-and-Islamic-terrorist-groups-2001-2011.html

56
 ANEXA 265

65
http://www.geocurrents.info/geopolitics/insurgencies/mapping-isis-at-the-institute-for-the-study-of-war

57
 ANEXA 366

66
https://www.fbi.gov/stats-services/publications/terrorism-2002-2005

58
59