Problemelor de importanţă esenţială, care privesc

întemeierea statului moldovean, li s-au dat de-a lungul

timpului numeroase şi complexe interpretări, creând un
adevărat păienjeniş de opinii la nivel istoriografic, chiar
dacă mai toţi cercetătorii care s-au ocupat de perioadă au
urmărit, cu asiduitate, eliminarea impreciziilor în
cunoaşterea şi înţelegerea etapelor parcurse spre
afirmarea statalităţii în spaţiul românesc.
Contribuţia noastră se va rezuma, îndeosebi, la
aducerea în discuţie a celor mai importante ipoteze şi
contradicţii prezente în scrierile de specialitate.
Adoptarea unei asemenea metode sperăm să conducă la o
lărgire a cadrului general al problemei, prin
reintroducerea unor elemente care, din motive variate, au
fost neglijate sau omise odată cu trecerea timpului şi a
căror corelare cu ultimele cercetări să poată crea o
imagine completă şi exactă a procesului de constituire a
statului medieval Moldova.
În cuprinsul primului capitol al studiului de faţă,
intitulat „Concepţii istoriografice cu privire la apariţia
statului medieval Moldova” am ţinut seamă de cele mai
importante argumente avansate de cercetarea românească

3
de la începutul studierii problemei şi până în momentul
actual.
Documentele scrise au fost acelea care au
determinat, în cele mai multe rânduri, o lărgire a ariei de
cercetare, iar interpretările istorice avansate pe baza lor
au constituit, în majoritatea cazurilor, modalităţi unice de
abordare a etapelor procesului de întemeiere a primelor
formaţiuni politice româneşti.
Pornind de la această concluzie, capitolul I a
urmărit, în primul rând, evidenţierea, la nivelul
istoriografiei româneşti, a acestei metode riguroase de
cercetare, cu scopul declarat de a putea surprinde, în
cadrul procesului de întemeiere al Moldovei, prezenţa
celor mai fine detalii.
În acelaşi timp, în capitolul de istoriografie nu am
încercat (conform schemei clasice de lucru) prezentarea
unor studii despre acest subiect în ordinea cronologică a
apariţiei lor, ci, mai degrabă, aducerea în discuţie a acelor
idei şi ipoteze care au contribuit, prin valoarea şi
importanţa lor, la elucidarea evoluţiei spaţiului de la
răsărit de Carpaţi, în prima jumătate a secolului al
XIV-lea.

4
 Capitolul al II-lea, denumit „Maramureşul în
perioada 1342-1360. Informaţii şi ipoteze privind
evoluţia politică”, s-a evidenţiat ca o cercetare istorică a
spaţiului maramureşean în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, în general, şi a deceniilor cinci şi şase, în
special.
Scopul principal a fost reliefarea contribuţiei
feudalităţii româneşti din zonă la înfăptuirea celui de al
doilea stat extracarpatic. Ea rămâne, din punctul nostru
de vedere una esenţială deoarece Dragoş şi Bogdan,
personaje intrate deja în legendă, pornesc din acest ţinut,
delimitat actual de munţii vulcanici, masivul Rodnei şi
Munţii Maramureşului, pentru a pune bazele unui nou
nucleu politic românesc: Moldova.
Chiar dacă studierea evoluţiei şi a prefacerilor din
sânul societăţii maramureşene continuă să întâmpine
serioase dificultăţi cauzate atât de interpretările eronate
formulate în diverse studii sau lucrări cât şi de
numeroasele lacune prezente în izvoarele scrise, am
considerat că o analiză a clasei nobiliare locale (cu cele
două componente ale sale - cnezii de sat şi de vale) şi a
evoluţiei raporturilor acesteia cu regalitatea maghiară

5
ne-a oferit avantaje semnificative în stabilirea unei
etapizări, a unei cronologii pertinente cu privire la
această secvenţă istorică de o deosebită importanţă pentru
întregul proces de apariţie a Moldovei ca stat.
În urma analizei efectuate în cadrul celui de al
doilea capitol am putut aprecia că evoluţia politică a
Maramureşului în intervalul 1342-1360 a fost una
caracterizată de importante fluctuaţii. Succesul politicii
maghiare în spaţiul maramureşean reprezintă expresia
mai multor factori dintre care remarcăm transformările de
ordin social şi juridic la care a fost supusă feudalitatea
românească şi lipsa unei coeziuni la nivelul forţelor
interne ce, în cele din urmă, au determinat acceptarea
suzeranităţii maghiare. Efectele transformărilor suferite,
în mod etapizat, de feudalitatea maramureşeană au uşurat
procesul de dezagregare a voievodatului, definitivat în
perioada Dragoşeştilor. Astfel, urmaşii lui Sas din
Moldova, Balc şi Drag vor deveni, la scurt timp, primii
comiţi ai Maramureşului, marcând începutul noii forme
de conducere politică a acestui teritoriu.
Totodată, însă, măsurile Ungariei au influenţat de
o manieră covârşitoare şi politica dusă constant de

6
Bogdan după anul 1343 finalizată cu acţiunea de
răsturnare a dominaţiei angevine de la răsărit de Carpaţi.
Nota dominantă, în situaţia complexă a zonei
central şi est europene, în prima jumătate a veacului al
XIV-lea, a fost reprezentată, din punctul nostru de
vedere, de ideea restrângerii ariei de dominaţie tătară.
Prezenţa forţelor mongole în întinsa zonă rusească şi în
teritoriile extracarpatice, precum şi incursiunile lor spre
centrul Europei aveau implicaţii directe asupra marilor
regate catolice ale zonei. În faţa acţiunilor devastatoare
ale cetelor mongole, coalizarea Ungariei şi Poloniei se
impunea cu stricteţe, încă din primele decenii ale
secolului al XIV-lea, însă crizele interne şi slăbirea
autorităţii centrale au făcut practic imposibilă orice
intervenţie militară de anvergură. Tătarii îşi impuseseră,
la sfârşitul secolului al XIII-lea, suzeranitatea asupra
unor state şi zone importante din răsăritul european.
Aflate sub un grad mai mare sau mai mic de dependenţă,
Lituania, cnezatul Halici, formaţiunile locale moldo-
veneşti, Ţara Românească, Bulgaria şi chiar o parte din
Serbia au resimţit din plin dominaţia mongolă.
Pornind de la aceste considerente în cadrul

7
capitolului al III-lea („Spaţiul românesc şi relaţiile
internaţionale din centrul şi estul Europei în prima
jumătate a secolului al XIV-lea”) am examinat, în
special, implicaţiile pe care politica externă Ungariei şi
Poloniei din prima jumătatea a veacului al XIV-lea le-a
avut asupra apariţiei statalităţii româneşti la sud şi răsărit
de Carpaţi.
Criza dinastică de la începutul veacului al XIV-
lea, luptele pentru putere între cei doi pretendenţi la
tronul Ungariei, Carol-Robert de Anjou şi Otto de
Bavaria, întinse pe perioada a aproximativ unui deceniu
au permis desăvârşirea procesului de unificare teritorială
şi politică la sud de Carpaţi contribuind decisiv la apariţia
primului stat medieval românesc : Ţara Românească.
Raporturile tensionate dintre regatul maghiar şi
statul muntean, finalizate prin bătălia de la Posada (9-12
noiembrie 1330), încheiată dezastruos pentru Ungaria, au
modificat în mare măsură obiectivele propuse în politica
externă de marele stat catolic. Astfel, încercările de limitare
a puterii tătărăşti de care se arătau interesate atât Polonia cât
şi Papalitatea nu au mai putut fi puse în practică pe perioada
domniei regelui Carol-Robert de Anjou.

8
 Încă din primul moment, noul rege al Ungariei,
Ludovic I, a înţeles necesitatea declanşării unui atac
asupra forţelor tătărăşti din zona de sud a Moldovei care
ameninţau tot mai des, prin incursiunile lor, graniţa de
răsărit a regatului.
Campania maghiară la răsărit de Carpaţi va fi
prefigurată de o expediţie în părţile transilvănene, în
cursul anului 1343, cauzată de o revoltă a saşilor în faţa
fiscalităţii excesive promovate de către regatul ungar. Cu
această ocazie se producea şi încheierea acordului politic
cu Ţara Românească (eveniment surprins şi de cronicile
muntene târzii), în urma căruia Ungaria recunoştea noua
formaţiune politică apărută la sud de Carpaţi şi obţinea
în schimb, din partea ei, adoptarea unei poziţii de
neutralitate în cadrul expediţiei contra tătarilor din sudul
Moldovei.
Succesele înregistrate de coroana angevină
împotriva forţelor mongole, în intervalul 1345-1347,
semnifică, nu numai spargerea barajului forţelor mongole
în zona Dunării de Jos ci reflectă însuşi slăbirea
dominaţiei tătărăşti în spaţiul sud-est european. Hoarda
de Aur resimţea din plin începutul perioadei de decădere,

9
amplificată, în mod cert, şi de izbucnirea epidemiei de
ciumă care afecta capitala de pe Volga şi se extindea,
ulterior, în toată Crimeea.
După eliminarea presiunii mongole, regele Ludovic
I va inaugura cea de-a doua etapă a domniei sale, ce viza
expansiunea spre spaţiul central-european. Noile direcţii,
urmate în planul relaţiilor internaţionale, vor consolida
statutul de mare putere al Ungariei, făcând din cel de-al
doilea dinast angevin unul din cei mai importanţi
suverani ai Europei. Deschiderea unor conflicte militare,
atât în partea centrală, cât şi în cea vestică a bătrânului
continent, încununate de succes, vor permite Ungariei să
atingă cea mai mare întindere teritorială de până atunci.
Dezvoltarea unei politici de anvergură pe plan
european se dovedea benefică şi pentru evoluţia spaţiului
de la răsărit de Carpaţi spre forme statale. Neglijând
aspectele legate de consolidarea stăpânirii asupra
spaţiului moldovenesc, Ludovic I va fi nevoit să facă faţă
la sfârşitul deceniului al şaselea primelor acţiuni de
opoziţie ale populaţiei locale. Erau cele dintâi semnale
clare ale dorinţei de eliberare de sub dominaţia maghiară,
pe care suveranul angevin nu le-a putut contracara cu

10
efective militare proprii ci doar cu ajutorul unor
detaşamente de nobili maramureşeni.
În cadrul capitolului al IV-lea, intitulat „Lansarea
expediţiei militare la est de Carpaţi.Stabilirea
Dragoşeştilor în Moldova”, am cercetat cauzele şi
efectele campaniei iniţiate de Ungaria în sudul Moldovei
precum şi raţiunile numirii lui Dragoş şi Sas la
conducerea mărcii militare de graniţă întemeiate cu acest
prilej.
Temeiurile lansării expediţiei maghiare la răsărit de
Carpaţi par a fi, în momentul de faţă, identificate doar
parţial, o parte dintre ele continuând să suscite interesul
specialiştilor, care s-au ocupat de analiza apariţiei
statalităţii româneşti.
Motivul oficial, determinat de raţiuni strategico-
militare, a fost securizarea graniţelor estice ale regatului
Ungariei, în faţa incursiunilor mongole. Transilvaniei îi
putea fi asigurată o apărare eficientă doar prin
controlarea versantului oriental al Carpaţilor.
Un alt deziderat ce nu trebuie minimalizat în nici un
fel ca importanţă şi care a canalizat regalitatea maghiară
spre lansarea acţiunii militare a fost reprezentat de

11
extinderea catolicismului. Într-un spaţiu locuit, în marea
majoritate, de schismaticii ortodocşi, implementarea
ritului occidental reprezenta o cauză devenită aproape
firească în condiţiile tradiţionalei componente religioase
a politicii ungare, inaugurată, încă de la înfiinţarea
statului, în strânsă colaborare cu instituţia papalităţii.
Anexarea sudului Moldovei aducea regatul
Ungariei mai aproape de un alt deziderat al politicii sale
externe, şi anume ieşirea la Marea Neagră. Chiar dacă el
nu poate fi dovedit prin intermediul surselor documentare
existente, direcţia urmată de coroana angevină, în
consolidarea stăpânirii la est de Carpaţi, ne îndeamnă să
apreciem că atingerea zonei maritime semnifica un punct
major al politicii maghiare, în spaţiul extracarpatic. Cu
toate că, planul de extindere a puterii ungare, după
formarea nucleului politico-militar de la Baia, spre zona
Siretului nu confirmă dorinţa îndeplinirii imediate a
acestui obiectiv, suntem de părere că el nu poate fi omis
din cadrul discuţiei de faţă. Bogatul comerţ italian
desfăşurat la gurile Dunării nu avea cum să lase
indiferentă o mare putere aflată în plină ascensiune, aşa
cum era Ungaria.

12
 Momentul cronologic exact al eliberării părţi de
sud a Moldovei nu a putut fi stabilit, până în stadiul
actual al cercetărilor, încercându-se, în identificarea sa,
doar colaborarea operaţiunilor desfăşurate la răsărit de
Carpaţi cu alte obiective de politică externă ale Ungariei.
Izvoarele şi cronicile vremii nu aduc informaţii
suplimentare despre luptele sau bătăliile desfăşurate pe
teritoriul moldovenesc, ci doar despre o singură
confruntare decisivă (purtată la 2 februarie 1345) care, nu
putea conduce, automat, la anexarea părţii de sud a
Moldovei la stăpânirea maghiară.
Prin urmare, pentru stabilirea unei date cât mai
precise, în studiile de specialitate am avansat spre
dezbatere trei momente care puteau coincide, la modul
general, cu eliberarea totală a zonei: campania regelui
Ludovic I în Italia (februarie 1347), reînfiinţarea
episcopiei cumanilor (29 martie 1347) şi lichidarea
autonomiei cnezatului Halici de către Polonia (1349).
Campania maghiară din Moldova a avut ca
finalitate practică apariţia unei structuri politico-militare
cu centrul la Baia, aşezare cu caracter urban, ce îşi are
originea în veacul al XIII-lea şi care putea reprezenta,

13
pentru prima jumătate a secolului al XIV-lea, chiar
capitala unei formaţiuni politice locale de tip cnezial sau
voievodal.
Prima problemă importantă, legată de venirea lui
Dragoş la conducerea mărcii militare de la Baia a fost
identificarea sa exactă în evoluţia politică a voievodatului
maramureşean de dinainte de anul 1345, extrem de
necesară pentru „ fluidizarea ” evenimentelor ce compun
această etapă din procesul întemeierii statului feudal
Moldova.
Ipotezele apărute în studiile de specialitate de-a
lungul timpului, am considerat că nu au reuşit să rezolve,
de o manieră categorică, problema originii sociale a lui
Dragoş şi, mai ales, pe aceea a ascensiunii sale politice
rapide de la posibila demnitate de cneaz de sat la cea de
conducător al unei mărci militare de graniţă.
Una din cele mai întâlnite ipoteze îl plasează pe
Dragoş în cadrul micii nobilimi maramureşene, el fiind
asociat cu Dragoş de Bedeu, un cneaz de sat, amintit,
într-un document din 1336, alături de fratele său Drag.
Ipoteza continuă să se afle sub semnul întrebării, în
special, datorită actului emis la 29 noiembrie 1355, în

14
cuprinsul căruia Drag apare cu titlul de comite regal
(„…cum, Comite Drag olaco de Bedeuhaza, homine
ejusdem Domini Regis…”). În opinia noastră,
ascensiunea politică evidentă a lui Drag ridică multe
semne de întrebare asupra celei a fratelui său, ipoteticul
beneficiar al unei demnităţi, cel puţin la fel de
importante, de locţiitor regal, într-un teritoriu proaspăt
cucerit. Prin urmare, deşi familia cnezilor de Bedeu îşi
datorează ascensiunea credinţei pe care o manifestă faţă
de politica regală, considerăm că doar acest detaliu este
insuficient pentru a confirma ipoteza conform căreia
Dragoş de Bedeu ar fi una şi aceeaşi persoană cu viitorul
conducător al mărcii militare întemeiate în sudul
Moldovei.
O altă teorie menită a stabili originea socială a lui
Dragoş, se bazează pe elemente de toponimie, dar şi pe
surse ale tradiţiei populare. Ea este, oarecum, diferită în
peisajul istoriografic românesc, chiar şi numai dacă ne
raportăm la faptul că încearcă să demonstreze legătura de
rudenie dintre Dragoş şi una din cele mai importante
familii maramureşene, familia Codrenilor.
Pe baza ordonării evenimentelor desfăşurate după

15
anul 1345, s-a stabilit că Dragoş a pornit extinderea spre
nord, având ca punct central zona Siretului. Odată
eliberat, spaţiul a fost populat de maramureşeni, care au
întemeiat o serie de sate (Badeuţi - Bedeu, Teseuţi -
Teceu, Tărăsăuţi - Taras, Volovăţ - Ohovţi), ale căror
nume se regăsesc într-o formă apropiată grupate - toate -
în cnezatul Câmpulungului, stăpânit de familia Co-
drenilor. Dacă din punct de vedere al toponimiei,
consideraţiile prezentate rămân extrem de valoroase, la
nivel documentar, nu s-a încercat din păcate, până acum,
stabilirea unor similitudini.
Ultima ipoteză cu privire la originea socială a lui
Dragoş, îi atribuie acestuia legătura cu o altă puternică
familie cnezială maramureşeană, cea a Giuleştenilor, care
şi-a datorat în întregime, ascensiunea politică şi socială
sprijinului necondiţionat acordat regalităţii maghiare, în
prima jumătate a veacului al XIV-lea.
Ea se bazează pe documentul din 20 martie 1360 în
care nobilului Dragoş de Giuleşti i se acordă o serie de
proprietăţi în Maramureş ca urmare a contribuţiei sale la
restaurarea „ Ţării Moldovei”.
Din punctul nostru de vedere, informaţia, cuprinsă

16
în documentul din 1360, rămâne cea mai completă în
legătură cu un personaj, Dragoş, care ar putea fi
principalul conducător politic al sudului Moldovei. În
condiţiile în care lipsa menţiunilor documentare devine
stânjenitoare pentru cercetarea istorică, identificarea lui
Dragoş, pe baza acestui act, rămâne un demers viabil,
chiar şi în condiţiile în care el aduce modificări
importante la nivelul cronologiei.
Acceptarea acestei ipoteze presupune, înainte de
toate, devansarea etapelor formării statului feudal
Moldova. Astfel, campania militară maghiară declanşată
în intervalul 1343-1345 nu a fost urmată de organizarea
zonei cu ajutorul românilor maramureşeni ; de aceea,
marca militară de la Baia, chiar dacă nu poate fi pusă, din
punctul nostru de vedere, sub semnul întrebării, apare ca
o formaţiune politică cu un caracter predominant ungar,
condusă, probabil, de un nobil din Transilvania (de
origine maghiară), rămas necunoscut la nivel
documentar, dar a cărui contribuţie în luptele împotriva
tătarilor rămâne extrem de importantă.
O altă problemă, la fel de complexă şi cu implicaţii
adânci asupra procesului de întemeiere a statului feudal

17
Moldova, este legată de funcţia deţinută de Dragoş în
teritoriul de la răsărit de Carpaţi. Ţinând cont de faptul că
instalarea lui Dragoş s-a produs după venirea oştilor
maghiare, după toate probabilităţile, prin ordin regal,
suntem obligaţi să considerăm că funcţia ocupată de
acesta trebuie inclusă ierarhiei ungare. Desfăşurarea
evenimentelor confirmă, şi ea, în mod tangenţial,
caracterul militar definitoriu al funcţiei deţinută de către
Dragoş.
În condiţiile în care am accepta, chiar şi la nivel
ipotetic, ipoteza ca Dragoş să fi fost primul voievod al
Moldovei, suntem de părere că instituţia, în sine, nu
putea fi organizată decât după modelul Maramureşului,
atâta vreme cât primul conducător al ei provenea din
rândul structurilor nobiliare maramureşene.
În cazul de faţă, tocmai caracterul stăpânirii
maghiare subliniază imposibilitatea unei colaborări
strânse a populaţiei locale cu elementele ungare de
ocupaţie, al căror principal reprezentant era chiar Dragoş.
Subordonarea la nivel politic şi încercările de presiune la
nivel religios (prin reînfiinţarea episcopiei Milcoviei la
1347) confirmă faptul că la răsărit de Carpaţi s-a încercat

18
doar înlocuirea unei dominaţii tătare cu una exercitată de
coroana Ungariei.
Prin urmare, în opinia noastră, funcţia voievodală a
lui Dragoş devine imposibil de probat, fiind greu de
admis că vârfurile societăţii locale au desemnat în fruntea
lor un personaj care nu le putea reprezenta interesele.
Dispariţia lui Dragoş de pe scena politică rămâne la
fel de învăluită în mister ca şi problema ascensiunii sale.
În condiţiile în care Dragoş a fost unul din personajele
care s-a făcut remarcat în confruntările cu mongolii, este
îndreptăţit să ne gândim că el şi-a pierdut viaţa într-una
din aceste bătălii. Pornind de la faptul că ofensiva
antimongolă a Ungariei a luat sfârşit în jurul anului 1357,
putem considera că dispariţia lui Dragoş s-a produs în
intervalul 1354-1357.
Chiar dacă majoritatea cronicilor indică faptul că
puterea fost preluată după moartea lui Dragoş de fiul său
Sas, evoluţia prezintă încă numeroase necunoscute.
Astfel nici un document care îl aminteşte pe Sas nu
indică existenţa unei relaţii de rudenie între el şi Dragoş.
Judecând din punct de vedere strict politic,
existenţa unei dinastii aflate sub suzeranitatea Ungariei

19
rămâne dificil de demonstrat. Apariţia unei dinastii la
nivel voievodal în teritoriile proaspăt eliberate de la
răsărit de Carpaţi ar fi întrunit, cu greu, acceptul
regalităţii maghiare, ţinând cont şi de faptul că în ultimul
veac, în cadrul spaţiului locuit de populaţia românească,
fuseseră atestate tensiuni cu instituţiile locale de tip
cnezat-voievodat. Constituirea unui centru de putere ce
se putea dezvolta la nivel dinastic reprezenta, în
consecinţă, un demers primejdios, el fiind capabil să
devieze, în orice moment, obiectivele trasate de coroana
ungară în aceste teritorii.
Apariţia lui Sas pe scena politică a spaţiului de la
răsărit de Carpaţi trebuie aşezată undeva în intervalul
1357-1360, în condiţiile în care ofensiva antimongolă
purtată de regatul Ungariei luase sfârşit. Conducător al
unei formaţiuni politice din Moldova prestatală, Sas
trebuia să coordoneze un proces de extindere teritorială,
înglobând sau anihilând structurile locale existente.
Punctul culminant a fost atins în anul 1359, atunci
când, la răsărit de Carpaţi, izbucnea o răscoală a
localnicilor împotriva dominaţiei exercitate de regatul
maghiar. Însăşi ideea de răscoală, menţionată la nivel

20
documentar confirmă, din punctul nostru de vedere,
opinia că acţiunea nu a fost doar opera factorilor de
conducere locali, ea antrenând, în egală măsură, şi
populaţia de rând.
Împrejurările în care Sas a pierdut conducerea
exercitată la răsărit de Carpaţi rămân o problemă ce
continuă să ridice numeroase semne de întrebare. Una din
cele mai logice şi uzitate ipoteze avansează ideea că
îndepărtarea sa a avut loc în urma trecerii lui Bogdan în
Moldova. Luptele desfăşurate cu acest prilej au condus la
înlăturarea stăpânirii ungare, iar Sas, ca principal
exponent al politicii maghiare în spaţiul est-carpatic, este
de presupus că s-a implicat activ în puternicul conflict.
Imaginea completă asupra etapei finale a
întemeierii statului moldovean considerăm că nu a putut
fi construită, doar prin stabilirea unor repere cronologice,
privind venirea lui Bogdan în Moldova şi răsturnarea
dominaţiei maghiare. Din această cauză, în cadrul
capitolului al V-lea („Venirea lui Bogdan în Moldova.
Date şi interpretări”) am încercat să cuprindem o
problematică mai extinsă care să includă atât direcţiile
politice urmate de fostul voievod în ţinutul

21
maramureşean, după momentul 1343, cât şi evoluţia
populaţiei moldoveneşti sub stăpânirea ungară.
Prefacerile de ordin administrativ, de la sfârşitul
secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, au
îndeplinit un rol de frunte contribuind la viitoarele
tensiuni politice care l-au avut ca personaj central pe
Bogdan. Dintre ele se cuvine să amintim apariţia
primului comitat al Maramureşului sub conducerea lui
Nicolae Pok (menţionat si documentar) sau întărirea
drepturilor cneziale asupra pământurilor prin diplome
regale (aşa cum se întâmplă în anul 1326 în cazul
cneazului Stanislau confirmat în funcţie şi în drepturile
sale de către regele Carol-Robert de Anjou).
Prin urmare, această dualitate, comitat-voievodat,
tot mai crescută în primele decenii ale veacului al
XIV-lea, constituie, din punctul nostru de vedere, esenţa
stării conflictuale, mai ales că Bogdan, din postura celei
mai înalte demnităţi maramureşene, nu putea rămâne
indiferent la încercările de îngrădire a drepturilor şi
libertăţilor din cadrul teritoriului pe care îl conducea.
Îndepărtarea lui Bogdan de la conducerea
voievodatului Maramureşului rămâne (dincolo de toate

22
aspectele analizate în rândurile de mai sus) un moment ce
continuă să prezinte suficiente lacune în literatura de
specialitate.
Prima problemă, aproape neglijată, am putea
spune, de lucrările istorice, este reprezentată de însăşi
modalitatea prin care s-a realizat înlăturarea din funcţia
de voievod al Maramureşului a lui Bogdan
Fidelitatea faţă de Ungaria, manifestată ulterior de
unele formaţiuni maramureşene, ne îndreptăţeşte să
credem că dorinţa lui Bogdan de obţinere a unei
autonomii politice depline cu orice preţ ar fi nemulţumit
nu numai regalitatea ungară ci şi unele familii cneziale
locale.
Prin urmare, privind strict din perspectiva regatului
Ungariei, Bogdan nu îşi îndeplinise sarcinile pe care
orice cneaz sau voievod din spaţiul intracarpatic trebuia
să le aibă faţă de puterea suzerană şi chiar se ridicase
împotriva unei autorităţi ce reprezenta statul maghiar în
regiune.
O altă cauză, la fel de importantă, şi cu implicaţii
adânci asupra politicii externe a Ungariei, ar fi lansarea
atacului maghiar asupra spaţiului stăpânit de mongoli de

23
la răsărit de Carpaţi, acţiune în care voievodatul
Maramureşului urma să deţină un rol important.
În acest context politic, pentru noul suveran,
Ludovic I de Anjou, Bogdan nu părea să reprezinte o
garanţie a reuşitei unui asemenea plan deoarece
Maramureşul nu trebuia atras spre această acţiune prin
conferirea unei autonomii politice extinse, în contrast cu
restul teritoriului intracarpatic, ci mai degrabă prin
sprijinirea unei fărâmiţări la nivelul clasei nobiliare, prin
acordarea unor importante privilegii doar acelor feudali
care îşi dovedeau sub orice formă credinţa faţă de
regalitatea angevină.
Regalitatea ungară va continua, pe parcursul
primelor decenii de domnie ale lui Ludovic I, acţiunile de
atragere a feudalităţii mici şi mijlocii a ţinutului
exercitând implicit, în acest fel, o presiune constantă
asupra marilor familii cneziale ale Maramureşului.
Afirmarea fidelităţii faţă de coroana angevină
aducea pentru structurile nobiliare joase poziţii
privilegiate în cadrul ierarhiilor maramureşene, care este
normal să fi creat o stare de tensiune la nivelul
feudalităţii româneşti din regiune .

24
 Bogdan, conştient de finalitatea acestor demersuri
ale politicii ungare va încerca, în intervalul 1345-1349, să
se opună procesului de aducere a nobilimii
maramureşene sub controlul strict al regalităţii. Soluţia
aleasă a fost atragerea partizanilor ostili regelui din
Maramureş. Acţiunea era atât primejdioasă cât şi riscantă
în condiţiile în care forţa militară de care dispunea fostul
voievod, indispensabilă în realizarea unui pol de putere
îndreptat împotriva Ungariei, nu se ridica la un nivel
necesar pentru a-i putea garanta şanse minime de reuşită.
Cu mijloace reduse, planul militar al cneazului
cuheean nu avea posibilitatea să răstoarne „noua ordine
politică” statuată după demiterea sa. Prima acţiune a
fostului voievod, atent şi minuţios pregătită, s-a
concentrat asupra moşiilor Giuleşti şi Nyres, de unde
izgonea pe cneazul Giula şi pe cei şase fii ai săi.
Documentul din 15 septembrie 1349 indică motivul
real al declanşării atacului şi anume refuzul cnezilor
giuleşteni de a trece de partea lui Bogdan. Aşadar, fostul
voievod încercase lovirea unuia dintre cei mai credincioşi
feudali ai lui Ludovic I şi, probabil, unul din principalii
susţinători ai politicii regale în teritoriu.

25
 Lipsit de sprijinul propriei familii şi înconjurat de
feudali supuşi Ungariei, stăpânitorul de pe Iza risca să
cadă victimă politicii sale de forţă dusă împotriva puterii
regale. Bogdan era în aceste condiţii obligat, după eşecul
ultimei sale expediţii, să adopte o politică cu caracter
defensiv care, în acel context, îl punea la adăpost chiar de
o ripostă maghiară îndreptată direct împotriva sa.
Schimbarea de atitudine a fostului voievod
maramureşean explică şi justifică de ce regele Ludovic I
nu a pus la punct un atac împotriva „răzvrătitului”
Bogdan, care să conducă chiar la îndepărtarea sa din
Maramureş.
În conjunctura dată, o ipoteză care să acrediteze că
între fostul voievod şi exponenţii politicii regale din
spaţiul maramureşean ar fi intervenit o înţelegere nu
trebuie nicidecum neglijată.
Ultima menţiune documentară a lui Bogdan în
Maramureş vine să întregească şi, în bună măsură, să
confirme o parte din ipotezele analizate până în
momentul de faţă. În cadrul actului, datat 14 mai 1353, îl
întâlnim pe cneazul cuheean cu titlu de voievod, lipsind
pe deasupra şi calificativul de „necredincios”, prezent în

26
toate documentele emise anterior.
Socotind că raţiunile venirii lui Bogdan în Moldova
sunt în mare parte cunoscute, în cadrul studiului de faţă,
am încercat, în special, dezbaterea ipotezelor şi
controverselor, privind data la care s-a produs acest
eveniment.
În primele decenii ale secolului XX, mulţi
cercetători, care s-au ocupat de studierea acestui moment
istoric, au opinat pentru anul 1349, ca an al declanşării
acţiunii fostului voievod, Bogdan, în Moldova.
Datarea în cauză apare, în stadiul actual al
cercetărilor, ca una lipsită de orice suport documentar.
Într-adevăr, în 1349 cneazul cuheean lansa atacul
împotriva nobililor giuleşteni, acţiunea în sine marcând
perioada de apogeu a conflictului dintre Bogdan şi
regatul maghiar în politica maramureşeană.
O altă ipoteză are în vedere anul 1352, ca an al
„descălecatului” fostului voievod în Moldova. Dacă
izvoarele vremii nu conţin nici o menţiune precisă
referitoare la declanşarea, acum, a unei asemenea acţiuni,
contextul politic extern este, de data aceasta, unul
favorabil.

27
 A doua expediţie militară a lui Ludovic I împotriva
lituanienilor poate fi plasată în lunile de început ale
anului 1352, iar faptul că la acest „asalt maghiar” puteau
lua parte şi o serie de forţe maramureşene ne
îndreptăţeşte să apreciem că o acţiune precum cea a lui
Bogdan la răsărit de Carpaţi avea mari sorţi de izbândă.
Insuccesul campaniei angevine şi faptul că
suveranul maghiar se întorcea după câteva luni în
Transilvania complica mult situaţia, mai ales că atenţia
regelui va fi îndreptată, pentru următorii doi ani, spre
spaţiul extracarpatic unde sunt atestate lupte cu forţele
mongole ce vizau, cu certitudine, o extindere a stăpânirii
ungare în spaţiul de la răsărit de Carpaţi.
Existenţa documentului datat 14 mai 1353, care îl
arată pe fostul voievod prezent, alături de nepoţii săi de
frate, la noua delimitare a cnezatului Izei, ne îndepărtează
total de acceptarea unui asemenea punct de vedere.
Cea mai mare parte a lucrărilor şi studiilor
consacrate acestui eveniment au continuat să accepte anul
1359, ca an al întemeierii statului moldovean, data fiind
prezentă şi în multe din cronicile secolelor al XV-lea şi al
XVI-lea.

28
 Cu toate acestea, fundamentul ei se află, din punctul
nostru de vedere, într-o diplomă regală, datată 20 martie
1360, în care regele maghiar confirma nobilului
maramureşean Dragoş de Giuleşti posesia asupra unor
pământuri, pentru credinţa manifestată în restaurarea
„ţării Moldovei”.
În primul rând, suntem de părere că textul nu
semnalează o pierdere a controlului ungar la răsărit de
Carpaţi, ci doar restabilirea controlului regal asupra zonei
cu ajutorul unor detaşamente de nobili maramureşeni
conduşi de Dragoş de Giuleşti.
Acţiunea lui Bogdan în Moldova trebuie coroborată
obligatoriu cu îndepărtarea familiei sale de la conducerea
Maramureşului. Totuşi, în diploma din 24 iunie 1360 îl
găsim menţionat pe Ştefan, fiul lui Iuga, cu titlul de
„voievodul nostru maramureşean”.
Alungarea stăpânirii maghiare de la răsărit de
Carpaţi nu avea cum să nu determine, în cel mai scurt
timp, pierderea voievodatului maramureşean de către fii
lui Iuga din simplul motiv că se ajungea la o situaţie
politică primejdioasă, şi anume aceea ca membrii aceleiaşi
familii să conducă două formaţiuni politice învecinate.

29
 Ultima ipoteză asupra căreia ne vom opri, în cadrul
studiului de faţă, prezintă anul 1363. Acest reper
cronologic, în care putem plasa acţiunea fostului voievod
maramureşean în Moldova, se dovedeşte unul de mare
complexitate din perspectiva împrejurărilor externe.
Perioada înregistrează acutizarea conflictului dintre
Ludovic I şi împăratul romano-german Carol de
Luxemburg, încetarea ostilităţilor militare, între cele
două părţi, fiind atestată, în 1364, prin încheierea păcii de
la Brno.
În 1363, conform ultimelor interpretări, puterea
tătărască primea, şi ea, o grea lovitură, lituanieni reuşind,
în urma unor lupte aprige, eliberarea Podoliei. Marele
duce al Lituaniei, Olgierd, profita, în acest mod, de
puternica criză instaurată în hanatul mongol după
moartea lui Djonibek.
În consecinţă, conflictele externe au întârziat
intervenţia militară maghiară la răsărit de Carpaţi ce a
fost lansată, probabil, abia în cursul anului 1364. Regele
ungar, în faţa insuccesului armatelor sale în Moldova, a
decis schimbarea orientării politice. Cu toate acestea, el a
avut, mai întâi, precauţia necesară de a înlocui

30
conducerea la nivelul voievodatului maramureşean, în
vederea anihilării din start a unor viitoare complicaţii în
spaţiul intracarpatic.
Proclamarea în 1365 a războiului împotriva
domnitorului muntean Vladislav-Vlaicu, care nu dorea să
mai respecte raporturile de vasalitate cu regatul,
simbolizează, în mod evident, o renunţare, chiar şi numai
temporară, la poziţiile est-carpatice.
Aşadar, probabil, în 1363 Bogdan pătrundea în
spaţiul de la răsărit de Carpaţi şi, în urma unor lupte,
despre care izvoarele vremii nu au păstrat nici o
informaţie, reuşea îndepărtarea dominaţiei ungare.
Familia Drăgoşeştilor nu a putut opune în Moldova
o rezistenţă îndelungată, centrele de putere maghiare
fiind rapid anihilate, dat fiind că Balc şi fraţii săi au
scăpat prin fugă, ajungând în Transilvania. În mod firesc,
tactica militară impusă de Bogdan nu prevedea purtarea
unui conflict de lungă durată, care ar fi permis o
intervenţie directă a regelui Ludovic I.
Ultimul capitol al lucrării, cel de al VI-lea
(“Asemănări şi deosebiri în procesele de apariţie a
statalităţii româneşti extracarpatice”), se prezintă ca un

31
studiu comparativ între procesele de întemeiere ale Ţării
Româneşti şi Moldovei, judecat din perspectiva etapelor
străbătute în vederea afirmării acestor teritorii ca state cu
o organizare proprie, independente din punct de vedere
politic şi economic.
Germenii unui proces de unificare teritorială, ce
ar presupune existenţa unei ascensiuni importante, şi în
planul vieţii politice, nu trebuie căutaţi, în opinia noastră,
pentru spaţiul est-carpatic, în a doua jumătate a secolului
al XIII-lea.
Lipsa procesului de unificare politico-teritorială
poate fi analizată pornind de la ideea că, în teritoriul
moldovenesc, nu avem probată existenţa unei formaţiuni
politice, suficient de puternică pentru a-şi asuma un astfel
de rol. În acest sens, dispunem de exemplul mai mult
decât definitoriu al spaţiului de la sud de Carpaţi, acolo
unde formaţiunea lui Litovoi şi, ulterior, a lui Bărbat s-a
erijat, de la început, drept o forţă capabilă din punct de
vedere politic, economic şi militar să preia o asemenea
atribuţie.
În contrast cu spaţiul de la răsărit de Carpaţi, în
teritoriul delimitat de Carpaţii Meridionali şi Dunăre,

32
evoluţia relaţiilor internaţionale a impus un ritm diferit de
dezvoltare societăţii româneşti care, până la urmă, a deţinut
un rol de seamă în definitivarea unităţii statale, cu jumătate
de secol mai devreme decât spaţiul moldovenesc.
În consecinţă, spaţiul extracarpatic a înregistrat,
după momentul marcat de invazia mongolă, o evoluţie
complet diferită. Dacă teritoriul viitoarei Moldove va
intra (cu excepţia zonelor din nord) sub autoritatea
Hoardei de Aur, cel de la sud de Carpaţi va cunoaşte un
proces constant de ascensiune a factorilor locali, pe
fondul unui context extern favorabil, determinat de criza
autorităţii centrale, în regatul Ungariei.
Între posibilele scenarii, privind reconstituirea
procesului de formare a primului stat românesc
extracarpatic, şi-a făcut loc şi legenda lui Negru-vodă.
Ipoteticului voievod din spaţiul intracarpatic i se atribuie
principalul rol în procesul de unificare teritorială şi
politică a formaţiunilor existente la sud de Carpaţi.
Asemănarea cu ce se va întâmpla la răsărit de
Carpaţi, aproape de mijlocul secolului al XIV-lea, este
una foarte mare în condiţiile în care venirea lui Dragoş în
Moldova s-a realizat, conform legendei, ca şi în cazul lui

33
Negru-Vodă, pe cale paşnică, într-o simbioză aproape
perfectă cu vârfurile societăţii locale.
Diferenţele între baza istorică reală pe care pot fi
aşezate cele două legende sunt şi ele sensibil egale. Dacă,
pentru Ţara Românească, descălecatul lui Negru Vodă a
fost asociat cu reintrarea lui Ugrinus, fostul voievod al
Transilvaniei, în posesia moşiilor făgărăşene, în cazul
teritoriilor de la est de Carpaţi, venirea lui Dragoş poate
fi plasată în cadrul expediţiei antimongole din sudul
Moldovei, lansată de coroana maghiară.
Chiar dacă, în cazul celor două legende,
evenimentele se derulează la mai bine de un secol
distanţă, considerăm că între venirea lui Negru Vodă şi
cea a lui Dragoş nu există deosebiri de fond.
Aici, ca şi în cazul spaţiului de la sud de Carpaţi,
lipsa menţiunilor documentare a lăsat loc unei legende,
ce poate avea un substrat real, dar care nu poate fi
integrată, cu precizie, unui anumit moment cronologic
sau asociată unei acţiuni politice.
Legenda vânătorii sau legenda venirii lui Dragoş
ne înfăţişează un nobil maramureşean care, în timpul unei
partide de vânătoare, aflat în urmărirea unui bour, va

34
intra în teritoriul de la răsărit de Carpaţi, unde va domni
mai mulţi ani ca voievod.
Concluzionând, putem considera că asemănările,
dar şi deosebirile, în evoluţia spre forme statale a celor
două teritorii româneşti, se găsesc într-o proporţie egală
şi de aceea, în susţinerea acestui punct de vedere, vom
încerca să trasăm o linie clară asupra câtorva aspecte
esenţiale în înţelegerea acestei probleme.
Mai întâi, apariţia celor două legende în procesul
de definitivare a statalităţii româneşti considerăm că au la
bază raţiuni asemănătoare, în sensul că primul lor
obiectiv este ilustrat de dorinţa de a umple un gol
documentar prezent, pentru o perioadă de câteva decenii,
atât la sud, cât şi la răsărit de Carpaţi.
Fie că ele se mulează sau nu pe un substrat real
credem în ideea că Ţara Românească şi Moldova au
considerat necesar, într-un anumit moment, să pună în
lumină existenţa unei continuităţi pe aceste meleaguri
chiar de la începuturile vieţii statale.
În acelaşi timp, se cuvine să remarcăm că ambele
spaţii s-au aflat sub o dublă dominaţie, maghiară şi
tătărască, şi trebuie să fim convinşi că tocmai această

35
luptă dusă pentru supremaţia asupra spaţiului
extracarpatic a reprezentat o rampă de lansare, un punct
comun în apariţia şi afirmarea celor două state româneşti.
În opinia noastră, cea mai importantă asemănare a
celor două procese este dată de etapa finală a întemeierii,
atunci când, în ambele situaţii, remarcăm venirea unui
personaj, a unui voievod, care nu provine, neapărat, din
mediul specific locului, dar care reuşeşte să se impună
asupra reprezentanţilor structurilor locale, cu ajutorul
cărora va răsturna dominaţia exercitată de puterea
maghiară.
Nu trebuie să uităm, în acelaşi timp, că
recunoaşterea Ţării Româneşti şi a Moldovei se
realizează în urma unei victorii, obţinute în faţa Ungariei,
pe câmpul de luptă. Chiar dacă, în acest context, succesul
statului muntean, din 1330, pare mai important, deoarece
este îndeplinit în faţa unei oştiri mai numeroase, conduse
de însuşi regele Carol-Robert de Anjou, luptele duse
pentru reintrarea Moldovei sub sfera de dominaţie ungară
nu trebuiesc diminuate ca însemnătate, doar din simplul
motiv că menţiunile documentare sunt, într-adevăr, mult
mai sărace.

36
 În cadrul celor mai importante deosebiri vom
remarca faptul că spaţiul de la sud de Carpaţi a
beneficiat, după marea invazie mongolă, de un context
internaţional favorabil, în comparaţie cu teritoriile de la
răsărit de Carpaţi.
Instalarea autorităţii Hoardei de Aur în spaţiul est-
carpatic a blocat, astfel, dezvoltarea firească a factorilor
locali, creând un decalaj în evoluţia teritoriului
moldovenesc spre formele de viaţă statale.
Practic, această desfăşurare a dat naştere unei alte
diferenţe fundamentale a spaţiului est-carpatic, reprezentată
de lipsa unei organizări politice asemănătoare cu cea din
teritoriile de la sud de Carpaţi, acolo unde elementele locale
au beneficiat de o mai mare libertate de mişcare, în
condiţiile unei dominaţii, exercitate mai mult nominal, a
regatului maghiar.
Aşadar, pe baza tuturor celor afirmate în studiul
de faţă, putem susţine cu convingere ideea că, în ambele
procese de apariţie a statalităţii, istoriografia românească
a fost nevoită să apeleze, nu de puţine ori, şi la argumente
întemeiate pe simple presupuneri, mai ales în condiţiile în
care informaţiile documentare lipseau cu desăvârşire. Din

37
acest motiv, se poate presupune că analiza procesului de
apariţie a celor două state româneşti nu a fost, nicidecum,
epuizată ca subiect.
În concluzie, am dori să precizăm că modul de
tratare a diferitelor etape, optica structurării problemelor
alese spre analiză, preponderenţa acordată anumitor
aspecte, evidenţierea unor noi opinii, am dori să
constituie principala noastră contribuţie, în cadrul acestei
lucrări de doctorat, la întregirea unei probleme de mare
importanţă în istoriografia românească: apariţia statului
medieval Moldova.

38
 BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE
1. Cronica Moldovei de la Cracovia, ediţie îngrijită de C. Reza-
chievici, Bucureşti, 2006.
2. Călători străini despre ţările române, vol. VI, Bucureşti, 1976.
3. Cronicari munteni, vol. I, ediţie îngrijită de M. Gregorian şi E.
Stănescu, Bucureşti, 1961.
4. Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1976.
5. Costin, M., Opere, Bucureşti, 1958.
6. Costin, N., Letopiseţul Ţării Moldovei, în vol. Marii cronicari ai
Moldovei, Bucureşti, 2003.
7. Documenta Romaniae Historica, seria B, Ţara Românească,
vol. I (1247-1504), Bucureşti, 1966; seria C, Transilvania, vol. X
(1351-1355), Bucureşti, 1977; seria D, Relaţii între Ţările Române,
vol. I (1222-1456), Bucureşti, 1977.
8. Documente privind istoria României, seria B, Ţara
Românească, veacul XIII, XIV şi XV (1247-1500), Bucureşti, 1953;
veacul XVII, vol. I (1601-1610), Bucureşti, 1951; seria C,
Transilvania, veacul XI, XII şi XIII, vol. I (1075-1250), Bucureşti,
1951; veacul XIII, vol. II (1251-1300), Bucureşti, 1952.
9. Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de
Hurmuzaki, vol. I, partea 1 (1199-1345), ed. de N. Densuşianu,
Bucureşti, 1887; vol. I, partea 2 (1346-1450), ed. de N. Densuşianu,
Bucureşti, 1890.
10. Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970.
11. Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975.
12. Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc,
ediţie critică întocmită de C. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti,
1960.

39
13. Mihaly de Apşa, I., Diplome maramureşene din secolul XIV şi
XV, Sighet, 1900.
14. Neculce, I., O samă de cuvinte, în vol. Marii cronicari ai
Moldovei, Bucureşti, 2003.
15. Pascu, Şt., Contribuţiuni documentare la istoria românilor din
sec. XIII-XIV, Sibiu, 1944.
16. Popa-Lisseanu, G., Izvoarele istoriei românilor, vol. V,
Bucureşti, 1935.
17. Panaitescu, P. P., Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI
publicate de Ioan Bogdan, Bucureşti, 1959.
18. Ureche, G., Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu,
Bucureşti, 1978.

II. Lucrări şi articole

19. Ablay, M., Din istoria tătarilor, Bucureşti, 1997.
20. Achim, V., Banatul în Evul Mediu : Studii, Bucureşti, 2000.
21. Idem, Consideraţii asupra politicii faţă de ortodocşi a regelui
Ludovic I de Anjou, cu referire specială la chestiunea dijmelor, în
vol. Vocaţia Istoriei Prinos Profesorului Şerban Papacostea, Brăila,
2008.
22. Andreescu, C., Note despre Cetatea Albă, în vol. Din istoria
mării Negre (Genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele
XIV-XVII), Bucureşti, 2001.
23. Andronic, Al., Oraşele moldoveneşti în secolul al XIV-lea în
lumina celor mai vechi izvoare ruseşti, în Romanoslavica, XI, 1965.
24. Argeş, N., Radu Negru Basarabă, Bucureşti, 1925.
25. Armbruster, A., Românii în Cronica lui Ottokar de Stiria: o
nouă interpretare, în Studii. Revista de istorie, tom. 25, nr. 3, 1972.
26. Idem, Terminologia politico-geografică şi etnică a ţărilor
române în epoca constituirii statelor, în vol. „Constituirea statelor
feudale româneşti”, Bucureşti, 1980.

40
27. Idem, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993.
28. Auner, C., Câteva momente din începuturile bisericei române,
Blaj, 1902.
29. Idem, Episcopia Milcoviei în veacul al XIV-lea, în RC, III, 1914.
30. Bălan, T., Berladnicii, Cernăuţi, 1928.
31. Bătrâna, L., Bătrâna, A., O alianţă moldo-tătară în vremea lui
Bogdan I, MI, 1983.
32. Idem, O mărturie arheologică despre relaţiile internaţionale ale
Moldovei în vremea lui Bogdan I, în SCIVA, 34, 1983, nr. 4.
33. Idem, Unele opinii privind aşezarea saşilor la Baia în lumina
cercetărilor arheologice, în CA, VI, 1988.
34. Bârnea, P., Reaboi, T., Orheiul Vechi (Istoricul cercetărilor), în
HU, tom. VII, nr. 1-2, 1999.
35. Beau de Lomenie, E., Naissance de la nation roumaine,
Bucureşti, 1937.
36. Bogdan, I., Două disertaţii despre începuturile Moldovei şi Ţării
Româneşti, în „Convorbiri literare”, XXIV, 1890, 7.
37. Idem, Vechile cronice moldoveneşti până la Urechia, texte slave
cu studiu, traduceri şi note, Bucureşti, 1891.
38. Idem, Originea voevodatului la români, Bucureşti, 1902.
39. Brătianu, Gh. I., Scutul unguresc în armele Basarabilor, în RI,
VII, 1921.
40. Idem, Originile stemelor Moldovei şi Ţării Româneşti, în RIR,
1, 1931.
41. Idem, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935.
42. Idem, O nouă mărturie (1277) despre un voievodat românesc în
veacul al XIII-lea, în AARMSI, s. III, XXVII, m. 9, 1945.
43. Idem, Demetrius, princeps tartarorum (1360-1380), în RER,
IX-X, 1965.

41
44. Idem, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti,
Bucureşti, 1980.
45. Idem, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în principatele
române, Bucureşti, 1995.
46. Idem, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi, 1998.
47. Brezeanu, S., Model european şi realitate locală în întemeierile
statale medievale româneşti. Un caz: “Terra Bazarab”, în RI, V,
1994, nr. 3-4.
48. Idem, Basarab. O nouă ipoteză asupra originilor
antroponimului, în vol. Identităţi şi solidarităţi medievale.
Controverse istorice, Bucureşti, 2002.
49. Boldur, A. V., Întemeierea Moldovei, în SCI, XIX, Bucureşti,
1946.
50. Idem, Ţara Bârlad, numele şi unele momente din istoria ei, în
Revista Arhivelor, nr. 3, Bucureşti, 1974.
51. Bolşacov-Ghimpu, A.A., Cronica Ţării Moldovei până la
întemeiere, Bucureşti, 1979.
52. Bunea, A., Încercare de istoria românilor până la 1382,
Bucureşti, 1912.
53. Cantacuzino, I. Gh., Probleme ale cercetării vechii reşedinţe
domneşti din Câmpulung, în „Argessis”, IX, Piteşti, 2000.
54. Idem, Câmpulung. Vechi monumente şi biserici, Bucureşti,
2002.
55. Idem, Vestigii din zona vechii reşedinţe voievodale de la
Câmpulung, în RMI, nr. 1, 2001-2003.
56. Câmpina, B.T., Le problème de l’apparition des États feodaux
roumain, în NEH, I, 1955.
57. Cheptea, S., Săpăturile arheologice din 1963 de la Siret, în AM,
7, 1972.

42
58. Chihaia, P., Artă medievală I. Monumente din cetăţile de scaun
ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1998.
59. Chiţescu, L., Cercetările arheologice din oraşul Siret, în RMM,
3, 1975.
60. Idem, Cu privire la formaţiunile statale româneşti în secolele
VI-XIII, în „Memoria Antiquitatis”, IX-XI, 1977-1979.
61. Idem, Elemente definitorii ale centrului voievodal de la Cetăţeni
puse în lumină de cercetarea arheologică a anilor din urmă, în
„Cercetări arheologice”, IX, 1992.
62. Cihodaru, C., Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta
pentru independenţa lui, în SCŞI, 1960.
63. Idem, Judecia şi cnezatul în Moldova. Contribuţii la
cunoaşterea lor, în AŞUIist, secţ. III, t. XI, 1965.
64. Idem, Observaţii cu privire la procesul de formare şi de
consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XVII, în AIIAI,
XVII, 1980.
65. Ciobanu, V., Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVII,
Bucureşti, 1985.
66. Ciocâltan, V., Alanii şi începuturile statelor româneşti, în RI,
tom. 6, nr. 11-12, 1995.
67. Idem, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV,
Bucureşti, 1998.
68. Constantinescu, N., Curtea de Argeş, 1200-1400. Asupra
începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1983.
69. Constantiniu, F., Premisele apariţiei statelor feudale româneşti,
în SAI, XXVI, 1974.
70. Cosma, E., Ideea de întemeiere în cultura populară
românească, Cluj-Napoca, 2000.
71. Cristea, O., “Anotimpurile” veneţiene: cronica unei hegemonii
eşuate (1204-1484), în vol. Marea Negră. Puteri maritime – puteri
terestre (sec. XIII-XVIII), Bucureşti, 2006.

43
72. Decei, A., Relaţii româno-orientale. Culegere de studii,
Bucureşti, 1978.
73. Diaconescu, M., Dragoş, „descălecătorul” Moldovei, între
legendă şi realitate, în vol. „Nobilimea românească din
Transilvania”, Satu-Mare, 1997.
74. Diaconu, P., Despre pecenegi la Dunărea de Jos în prima
jumătate a secolului al XI-lea, în SCIV, 18, 1967.
75. Idem, Les coumans au Bas-Danube aux XI et XII siècles,
Bucureşti, 1978.
76. Djuvara, N., Thocomerius - Negru Vodă.Un voievod de origine
cumană la începuturile Ţării Româneşti, Bucureşti, 2007.
77. Drăganu, N., Românii în sec. IX-XIV pe baza toponimiei şi a
onomasticii, Bucureşti, 1933.
78. Drăghiceanu, V., Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi
arheologice, în vol. „Curtea domnească din Argeş”, Bucureşti, 1923
(în BCMI, X-XVI, 1917-1923).
79. Eliade, M., De la Zamolxis la Genghis Han, Bucureşti, 1980.
80. Ferenţ, I., Cumanii şi episcopiile lor, Blaj, 1931.
81. Ferro, T., Activitatea misionarilor catolici italieni în Moldova, în
Conferinţele Academiei Române, Bucureşti, 2004.
82. Filipaşcu, A., Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940.
83. Filitti, I.C., Din arhivele Vaticanului. Documente privitoare la
episcopatele catolice din principate, Bucureşti, 1913.
84. Idem, Despre Negru-Vodă, în ARMSI, s. III, t. IV, 1924.
85. Gherman, M.., Contribuţii la genealogia Dragoşizilor, în MN,
Bucureşti, 1976.
86. Giurescu, C.C., Istoria românilor, vol I, Bucureşti, 2000.
87. Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor, vol. I,
Bucureşti, 1974.
88. Giurescu, D. C., Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu
ţările Peninsulei Balcanice din secolul al XIV-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea, în „Romanoslavica”, 11, 1965, Istorie.

44
89. Gonţa, A. I., Afirmarea existenţei statului moldovean şi luptele
dintre catolici şi ortodocşi până la întemeierea voievodatului lui
Dragoş, în MMS, nr. 9-12, XXXVI, 1960.
90. Gonţa, A. I., Legăturile economice dintre Moldova şi
Transilvania în secolele XIII-XVII, Bucureşti, 1989.
91. Gorovei, Şt. S., Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş
Vodă, în MMS, XLVII, nr. 56, Iaşi, 1971.
92. Gorovei, Şt. S., Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei.
Probleme ale formării statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973.
93. Idem, Îndreptări cronologice la istoria Moldovei în veacul al
XIV-lea, în AIIAI, Iaşi, 10, 1973.
94. Idem, Tradiţia „Descălecatului”, înţelesuri şi confuzii, în AIIAI,
XX, 1983.
95. Idem, La începutul relaţiilor moldo-bizantine: contextul
întemeierii mitropoliei Moldovei, în vol. „Românii în istoria
universală”, Iaşi, 1988.
96. Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997.
97. Idem, Veacul XIV. Din nou şi mereu, în vol. Vocaţia Istoriei
Prinos Profesorului Şerban Papacostea, Brăila, 2008.
98. Grecov, B. D., Organizarea socială din Rusia Galiciului şi din
Polonia în sec. XIII-XIV, în SCIM, an. I, 1950.
99. Grecov, B. D., Iacubovschi, A. I., Hoarda de Aur şi decăderea
ei, Bucureşti, 1953.
100. Grigoraş, N., Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea
statului până la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1978.
101. Haşdeu, B. P., Istoria critică a românilor, vol I, Bucureşti, 1875.
102. Holban, M., Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele
XIII-XIV, Bucureşti, 1981.
103. Idem, În jurul „cronicii” arhidiaconului Ioan de Târnave
(Kukullo) şi informaţiile privind pe români, în AIIAI, XXI, 1984.
104. Horedt, K., Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele
IV-XIII, Bucureşti, 1958.

45
105. Hurdubeţiu I., Puncte de vedere cu privire la raporturile dintre
coloniştii germani şi populaţia autohtonă românească în spaţiul
carpato-danubian în Evul Mediu timpuriu, în „Studii. Revistă de
istorie”, XXVI, nr. 6, 1973.
106. Iliescu, O., Monede tătărăşti din secolele XIII-XV, găsite pe
teritoriul Republicii Populare Române, în SCN, vol. III, 1960.
107. Idem, Despre legendele celor mai vechi monede moldoveneşti,
în AIIAI, III, 1966.
108. Ioniţă, A., Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea
Inferioară în secolele XI-XIII, Bucureşti, 2005.
109. Iorga, N., Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe,
Bucureşti, 1899.
110. Idem, Brodnicii şi Românii.O problemă din vechea istorie a
românilor, în ARMSI, s. III, t. VIII, 6, 1928.
111. Idem, Studii asupra evului mediu românesc, ediţie îngrijită de Ş.
Papacostea, Bucureşti, 1984.
112. Idem, Locul românilor în istoria universală, Bucureşti, 1985.
113. Idem, Istoria românilor, Bucureşti, 1993.
114. Idem, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol I, Bucureşti,
2006.
115. Iosipescu, S., Românii din Carpaţii Meridionali la Dunărea de
Jos de la invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea
domniei a toată Ţara Românească. Războiul victorios purtat la 1330
împotriva cotropirii ungare, în vol. „Constituirea statelor feudale
româneşti”, Bucureşti, 1980.
116. Idem, Schiţă a constituirii statelor medievale româneşti, în RdI,
t. 36, nr. 3, 1983.
117. Idem, Drumuri comerciale în Europa centrală şi sud-estică şi
însemnătatea lor politică (sec. XIV-XVI), în AIIAI, XIX, 1982.
118. Istoria României, vol II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962.
119. Istoria Românilor, vol. III-IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 2001.

46
120. Kogălniceanu, C., Cercetări critice cu privire la istoria
românilor, fasc. I, Bucureşti, 1908.
121. Idem, Cercetări critice cu privire la istoria românilor.
Capitalele şi întinderea Moldovei sub primii voievozi, în RIAF, XIII,
1-2, 1912.
122. Idem, Tabloul genealogic şi cronologic al Dragoşeştilor,
Bogdăneştilor, Koriatoviceştilor şi Muşăteştilor, domni ai Moldovei,
Bucureşti, 1913.
123. Lăzărescu, E., Despre lupta din 1330 a lui Basarab voievod cu
Carol-Robert, în RI, XXI, 1935.
124. Lăzărescu, E., Despre piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu
şi câteva probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea, în
SCIA, IV, nr. 1-2, 1975.
125. Lăzărescu, G., Stoicescu, N., Ţările române şi Italia până la
1600, Bucureşti, 1972.
126. Lukács, A., Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-
XVI), Bucureşti, 1999.
127. Lupaş, I., Scrieri alese, vol. I, Bucureşti, 2006.
128. Madgearu, Al., Continuitate şi discontinuitate culturală la
Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Bucureşti, 1997.
129. Madgearu, Al., Premisele genezei statelor medievale româneşti,
în „Studii şi articole de istorie”, LXVII, Bucureşti, 2002.
130. Idem, Români şi pecenegi în sudul Transilvaniei, în vol. „Relaţii
interetnice în Transilvania (sec. VI-XIII)”, Bucureşti, 2005.
131. Matei, M. D., Câteva consideraţii pe marginea începuturilor
oraşului Siret, în lumina celor mai recente descoperiri arheologice,
în RMMMIA, 2, 1986.
132. Idem, Cercetările arheologice de la Siret (1984-1989). Raport
de etapă, în „Suceava”, 24-25, 2000.
133. Idem, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara
Românească, Iaşi, 1997.

47
134. Idem, Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova,
secolele XIV-XVI), Târgovişte, 2005.
135. Matei, M. D., Neamţu, V., Résidence voievodales et principales
résidences princières en Moldavie jusqu’a la fin du XVIe siècle, în
HU, tom V, 1997, nr. 1.
136. Matei, M. D., Cârciumaru, R., Studii noi despre probleme vechi.
Din istoria medie a românilor, Târgovişte, 2004.
137. Mănescu, I. N., Stema Moldovei, în MI, nr. 5, 1972.
138. Mătasă, C., Câmpul lui Dragoş, Bucureşti, 1943.
139. Meteş, Ş., Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-
XX, Bucureşti, 1977.
140. Minea, I., Principatele româneşti şi politica orientală a regelui
Sigismund, Bucureşti, 1919.
141. Idem, Informaţiile româneşti ale cronicii lui Ian Dlugosz, Iaşi,
1926.
142. Idem, Pomelnicul de la M-rea Bistriţa, în CI, I/VIII, IX.
143. Moga, I., Voevodatul Transilvaniei, Sibiu, 1944.
144. Idem, Voievodatul Maramureşului, în AIIC, X., Sibiu, 1945.
145. Möhlenkamp, R., Contribuţii la istoria oraşului Iaşi în secolele
XIV-XV, în AIIAI, XXI, 1984.
146. Moisescu, G., Catolicismul în Moldova până la sfârşitul
veacului al XIV-lea, Bucureşti, 1942.
147. Motogna, V., Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în
RI, XI, 1925, nr. 7-9.
148. Nagler, T., Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992.
149. Năsturel, P. S., „Descălecat” - Mărturia unui cuvânt despre
începuturile ţărilor române, în „Buletinul Bibliotecii Române”, vol.
XII, 1980/1981.
150. Neamţu, V., Istoria oraşului medieval Baia (Civitas
Moldaviensis), Iaşi, 1997.
151. Neamţu, V., Cheptea, S., Contacte între centrul şi sud-estul
Europei reflectate în circulaţia monetară de la Baia (secolele XIV-
XV), în vol. „Românii în istoria universală”, I, Iaşi, 1986.

48
152. Neamţu, E., Neamţu, V., Cheptea, S., Oraşul medieval Baia în
secolele XIV-XVII, I-II, Iaşi, 1980, 1984.
153. Nesterov, T., Situl Orheiul Vechi. Monumente de arhitectură,
Chişinău, 2003.
154. Oberländer-Târnoveanu, E., Începuturile prezenţei tătarilor în
zona Gurilor dunării în lumina documentelor numismatice, în
„Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă”, coord.
Tahsin Gemil, Bucureşti, 1997.
155. Oberländer-Târnoveanu, E., Oberländer-Târnoveanu, I.,
Contribuţii la studiul emisiunilor monetare şi al formaţiunilor
politice din zona gurilor Dunării în secolele XIII-XIV, în SCIVA,
tom. 32, nr. 1, 1981.
156. Olteanu, Şt., Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale
din Ţara Românească, în „Studii”, 6, 1963.
157. Idem, Evoluţia procesului de organizare statală la est şi sud de
Carpaţi în secolele IX-XIV, în RdI, 4, 1959.
158. Onciul, D., Opere complete, Bucureşti, 1946 (în text - Dim.
Onciul, Opere complete).
159. Idem, Scrieri istorice, ed. de A. Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968.
160. Idem, Scrieri alese, Bucureşti, 2006.
161. Panaitescu, P.P., Din istoria luptei pentru independenţa
Moldovei în veacul al XIV-lea. Primele lupte pentru independenţă
ale Ţărilor Române, în RdI, 4, 1956.
162. Idem, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969.
163. Idem, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994.
164. Idem, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 2000.
165. Papacostea, Ş., La începuturile statului moldovenesc.
Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut, în SMIM, VI,
1973.
166. Idem, De Vicina à Kilia. Byzantins et Génois aux bouches du
Danube au XIVe siècle, în RESEE, 16, 1978, 1.
167. Idem, Relaţiile internaţionale în răsăritul şi sud-estul Europei în
secolele XIV-XV, în RdI, t. 34, nr. 5, 1981.

49
168. Idem, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei
şi consolidarea statelor feudale româneşti, în vol. „Constituirea
statelor feudale româneşti”, Bucureşti, 1980.
169. Idem, O întregire documentară la întemeierea Moldovei, în
AIIAI, 1984.
170. Idem, Relaţiile Ţării Româneşti cu Ungaria în 1344-1345. Pe
marginea unor observaţii critice, AIIAI, XXIII, 2, 1986.
171. Idem, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca,
1988.
172. Idem, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă şi imperiul
mongol, Bucureşti, 1993.
173. Idem, Maurocastrum şi Cetatea Albă: identitatea unei aşezări
medievale, în RI, s.n., tom. 6, nr. 11-12, 1995.
174. Idem, Evul mediu românesc. Realităţi politice şi curente
spirituale, Bucureşti, 2001.
175. Idem, Întemeiere şi descălecat în tradiţia istorică a constituirii
Ţării Româneşti, în SMIM, XIX, 2001.
176. Idem, Genovezii în Marea Neagră (1261-1453). Metamorfozele
unei hegemonii, în vol. „Marea Neagră. Puteri maritime – puteri
terestre (sec. XIII-XVIII)”, Bucureşti, 2006.
177. Idem, La Mer Noire carrefour des grandes routes
intercontinentales 1204-1453, Bucureşti, 2006.
178. Pascu, Ş., Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 1971.
179. Pârnuţă, Gh., Câmpulung-Muscel, ieri şi azi, Câmpulung-
Muscel, 1974.
180. Pecican, O., Istoriografie, context documentar şi istorie în
Transilvania la mijlocul secolului XIV, în vol. „Studii istorice
româno-ungare”, Iaşi, 1999.
181. Pinter, Z.-K., Originea şi aşezarea populaţiei saxone în
Transilvania, în vol. „2000 de ani de relaţii intereuropene Orient -
Occident”, Bucureşti, 2004.

50
182. Pop, I.-A., Statutul cnezilor supuşi pe domeniile feudale din
Transilvania în secolul al XIV-lea, în vol. „Civilizaţie medievală şi
modernă românească”, Cluj-Napoca, 1985.
183. Idem, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului
medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996.
184. Idem, Regatul Ungariei între Apus şi Răsărit: Catolici şi non-
catolici în secolele XIII-XIV, în AIIC, Cluj-Napoca, 1997.
185. Popa, O., Ugrinus 1291, Braşov, 1935.
186. Popa, R., Noi cercetări de arheologie medievală în Maramureş.
Şantierul Sarasău, în SCIV, 4, t. 22, 1971.
187. Idem, Premisele cristalizării vieţii statale româneşti, în vol.
„Constituirea statelor feudale româneşti”, Bucureşti, 1980.
188. Idem, La începuturile evului mediu. Ţara Haţegului, Bucureşti,
1988.
189. Idem, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti,
1997.
190. Popa, R., Zdroba, M., Şantierul arheologic Cuhea. Un centru
voievodal din secolul al XIV-lea, Baia Mare, 1966.
191. Postică, Gh., Orheiul Vechi. Cercetări arheologice 1996-2001,
Iaşi, 2001.
192. Răuţescu, I., Câmpulung-Muscel. Monografie istorică, Câmpulung-
Muscel, 1943.
193. Rezachevici, C., Cronologia domnilor din Ţara Românească şi
Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001.
194. Rosetti, R., Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova,
în ARMSI, s. II, t. XXVII, 1905.
195. Ruffini, M., Istoria românilor din Transilvania, Bucureşti, 1993.
196. Rusu, M., Consideraţii cu privire la situaţia social-economică şi
politică a primelor formaţiuni statale româneşti, în AMN, XXI,
1984.
197. Sacerdoţeanu, A., Guillame de Rubrouk et les roumains au
milieu du XIIIe siècle, Paris, 1930.

51
198. Idem, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti,
1933.
199. Idem, În chestia brodnicilor, în RI, XXIV, nr. 7-9, 1938.
200. Idem, Comentarii la diploma din 1285 privind pe magistrul
Gheorghe, în „Analele Univ. C.I. Parhon”, Bucureşti, nr. 9, 1957.
201. Idem, Succesiunea domnilor Moldovei până la Alexandru cel
Bun. Pe baza documentelor din secolul al XIV-lea şi a cronicilor
româneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, scrise în limba
slavonă, în „Romanoslavica”, XI, 1965.
202. Sălăgean, T., Un voievod al Transilvaniei: Ladislau Kan
1294-1315, Cluj-Napoca, 2007.
203. Simionescu, D., Tradiţia istorică şi folclorică în problema
întemeierii Moldovei, în „Studii de folclor şi literatură”, Bucureşti,
1967.
204. Solomon, F., Episcopia Cumaniei - Episcopia Milcoviei. Două
episoade din istoria relaţiilor româno-maghiare, în „Studii istorice
româno-ungare”, Iaşi, 1999, p. 7-19.
205. Idem, Dominaţie politică şi structuri confesionale în Moldova
de Jos la vremea întemeierii statului, în AIIAX, XXX, 1993.
206. Spinei, V., Informaţiile istorice despre populaţia românească de
la est de Carpaţi în secolele XI-XIV, în AIIAI, XIV, 1977.
207. Idem, Coexistenţa populaţiei locale din Moldova cu grupurile
etnice alogene în secolele XIII-XIV, în AMM, II, 1980.
208. Idem, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982.
209. Idem, Comerţul şi geneza oraşelor din sud-estul Moldovei
(secolele XIII-XIV), în AB, I, 1993.
210. Idem, Reprezentanţi de seamă ai istoriografiei şi filologiei
româneşti şi mondiale, Brăila, 1996.
211. Spinei, V., Asăvoaie C., Date preliminare privind rezultatele
săpăturilor din 1992 de la Siret, în Arh.Mold., XVI, 1993.
212. Spinei, V., Gubloglu, M., Pe marginea unei istorii a relaţiilor
româno-tătare, în AIIAI, XXIII, 1, 1986.
213. Stănescu, D., Radu Negru, Bucureşti, 1925.

52
214. Stoicescu, N., “Descălecat” sau întemeiere? O veche preocu-
pare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în vol.
„Constituirea statelor feudale româneşti”, Bucureşti, 1980.
215. Stoicescu, N., Tucă, F., 1330 Posada, Bucureşti, 1980.
216. Şerban, C., Cine a fost Tihomir, tatăl lui Basarab I zis
Întemeietorul?, în „Revista istorică”, XIV, nr. 1-2, Bucureşti, 2003.
217. Ştefănescu, Şt., “Întemeierea” Moldovei în istoriografia
românească, în „Studii”, 6, 1959.
218. Idem, Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până
la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1971.
219. Idem, Tradiţia daco-romană şi formarea statelor româneşti de
sine-stătătoare, în vol. „Constituirea statelor feudale româneşti”,
Bucureşti, 1980.
220. Teodor, Dan Gh., Quelques aspects concernant lea relations
entre Roumains, Byzantins et Bulgares aux IXe- Xe siècles n.è., în
AIIAI, 24, 2.
221. Idem, Contribuţiile cercetărilor arheologice la cunoaşterea
istoriei spaţiului carpato-nistrian în secolele II-XIV, în vol. „Spaţiul
nord-est carpatic în Mileniul Întunecat”, Iaşi, 1997.
222. Teodor, P., Gheorghe Brătianu - Istoricul, I, „Dimensiunile
operei”, în AIIAI, 1983.
223. Theodorescu, R., Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile
culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974.
224. Idem, Itinerarii medievale, Bucureşti, 1979.
225. Turcuş, Ş., Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea,
Bucureşti, 2001.
226. Ţiplic, I.M, Relaţiile politice în Europa centrală şi de sud-est la
începutul Evului Mediu (sec. IX-XIII), în vol. „Europa şi Orientul
Apropiat în evul mediu”, Alba-Iulia, 2006.

53
227. Vîrtosu, E., Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în
DIR, „Introducere”, vol. II, Bucureşti, 1956.
228. Vergatti, R. Şt., Români, bulgari, cumani şi tătari la Dunărea de
Jos în prima jumătate a sec. al XIII-lea, în SMIM, vol. XXI, 2003.
229. Vuia, R., Legenda lui Dragoş, în AIINC, I, 1921-1922.
230. Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II,
Iaşi, 1889.
231. Idem, Întemeierea Ţărilor Române, în RIAF, V, 1908.

54