Mitologie

Mitologia este, in mod evident, cea mai complexa dintre ghicitori; intregul adevar referitor la evolutia Universului
si a umanitatii se afla incastrat in mituri, insa redescoperirea formei sale originare este deosebit de dificila, daca nu
imposibila. Cea mai periculoasa minciuna este trunchierea adevarului, iar trunchierea, mistificarea, sunt
omniprezente nu numai in textele reprezentative pentru zorii civilizatiei umane, ci si in cele care ar trebui sa ii
reprezinte maturitatea. Exista totusi o serie de indicii, o serie de corespondente care nu pot fi negate de nimeni, si
de la care poate porni cautarea.

La inceputul erei noastre nu mai existau in America urme de nomadism. Incep acum sa se configureze civilizatii
create de populatii sedentare. Trei dintre acestea au atins nivelul de civilizatii istorice: civilizatia azteca, incasa si
mayasa. Sunt civilizatiile cele mai bine cunoscute si mai bine conturate, avand o structura culturala mai complexa
si care, evoluand, au avut si un rol politic mai important. Sunt civilizatii ajunse la un stadiu cu totul remarcabil la
data debarcarii aici a spaniolilor - care le-au si desfiintat, desi din punct de vedere cultural nu le-au distrus total.
Prima, civilizatia azteca, s-a constituit in partea meridionala a Americii de Nord, a doua, civilizatia Incasa, in
America de Sud, de-a lungul coastei Oceanului Pacific, iar cea de-a treia, civilizatia Maya, in America Centrala.

Civilizatia azteca

Poporul aztec este cel care a dominat partea centrala si de sud a Mexicului intre secolele 14 si 16, si care a format
un imperiu vast, foarte bine organizat si elaborat, distrus insa de invadatorii spanioli. Numele de Aztec este derivat
din denumirea unui tinut mistic din nordul vechiului imperiu, denumit Azatlan; aztecii isi spuneau de asemenea si
"Mexica". Limba Azteca apartine ramurii Nahuatlan din familia Uto-Aztecan.
Dupa caderea civilizatiei Toltec, infloritoare de-a lungul secolelor al zecelea si al unsprezecelea, valuri de
imigranti au populat masiv zona platoului central din Mexic, in jurul lacului Texcoco. Ajunsi aici, aztecii au fost
inconjurati de vecini puternici si au fost obligati sa ocupe zona mlastinoasa din partea de vest a lacului. De
asemenea, au fost nevoiti sa plateasca tribut. Singura lor bucata de pamint neatinsa de ape era o insula foarte mica,
inconjurata de mlastini.
Cu toate acestea, aztecii au crezut inca de la inceput ca vor putea sa transforme o mica zona mlastinoasa intr-un
vast si puternic imperiu in mai putin de doua secole, si aceasta datorita credintei lor intr-o anumita legenda.
Legenda spunea ca ei ar fi urmat sa-si dezvolte o civilizatie infloritoare intr-o zona mlastinoasa in care ar fi vazut
un cactus crescind direct dintr-o roca si, langa cactus, un vultur mancand un sarpe. Preotii au spus ca au vazut
toate acestea atunci cand au pus prima data piciorul in mlastina.
Chiar si astazi, ca o continuare a traditiei, vulturul, cactusul si sarpele apar pe toate bancnotele mexicane. Pe
masura ce populatia azteca a crescut la numar, si-a pus la punct organizatii militare si civile superioare. In 1325 au
fondat orasul Tenochtitlan (pe acelasi loc in care, in prezent, se afla Mexico-City).
Mlastinosul lac a fost transformat de catre azteci in asa-numitele "chinampas" (gradini foarte productive formate
prin extragerea noroiului de pe fundul lacului pentru a forma insule artificiale).
Podurile au fost construite pentru a lega orasul de zonele din imprejur, apeducte si canale au fost de asemenea
sapate peste tot prin oras, pentru a transporta alimente si in general bunuri catre populatie. Templele au inceput sa
domine peisajul, construite fiind in scopuri religioase, si beneficiind de o arhitectura deosebita, incadrate de
piramide si alte structuri gigantice. Ca rezultat al pozitiei sale geografice, cat si al gradului ridicat de organizare,
orasul a inflorit. In timp ce spaniolii, condusi de Hernan Cortez, isi incepeau cuceririle in 1519, marea piata din
centrul orasului atragea peste 60.000 de oameni in fiecare zi. Multe din bunuri (inclusiv cele primite drept tribut de
la popoarele cucerite) erau exportate din oras, pentru a fi comercializate in alte regiuni ale imperiului si Americii
Centrale.
Aztecii au stabilit aliante militare cu celelalte popoare, creand un imperiu care se intindea din centrul Mexicului
pana la granita de astazi cu Guatemala. La inceputul secolului al 15-lea, Tenochtitlan conducea alaturi de orasele-
state Texcoco si Tlateloco (astazi Tacuba). Intr-o perioada de 100 de ani, Aztecii s-au definitivat drept un imperiu
complet, perfect organizat si foarte dezvoltat.
Spre sfirsitul domniei lui Montezuma al II-lea in 1520, 38 de provincii tributare au fost stabilite. Acestea au
produs framantari in imperiu, si acestea tocmai la venirea lui Cortez in 1521 pe aceste teritorii. Cu usurinta Cortez
a cucerit aceste teritorii, si datorita imparatului Montezuma, care nu i s-a opus, considerindu-l cu naivitate drept o
zeitate - Quetzalcoatl si primindu-l triumfal.
Cultura si societatea
Societatea azteca era impartita in trei clase: sclavi, clasa mijlocie (oameni de rind) si nobili. Statutul sclavilor era
acelasi cu cel al servitorilor de astazi, de exemplu. Desi copiii provenind din familii sarace ar fi putut fi vanduti ca
sclavi, acest lucru nu era practicat intotdeauna, si, cand era pus in practica, era valabil doar pentru o perioada de
timp bine precizata.

Sclavii isi puteau cumpara libertatea si, lucru interesant, celor care ar fi scapat de la proprietarii lor si ar fi ajuns la
palatul regal fara sa fi fost prinsi le era asigurata libertatea. Oamenilor de rand le erau date bucati de pamant si
erau numiti proprietari pe viata ai acestora, intrucat aici isi construiau casele. Un grup restrans era format de asa-
numitii "tlalmaitl", carora nu le era permisa detinerea de proprietati.

Nobilimea cuprindea nobilii din nastere, preotii, si aceia care, prin faptele lor (in special luptatorii), si-ar fi meritat
rangul.

Obiceiuri si ritualuri

Ceremonia botezului consta in rugaciuni, invocatii, cuvantari augurale, consultarea horoscopului, afundarea
noului-nascut intr-un vas cu apa, dupa care i se da un nume; baiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor,
nume de flori, de stele sau de pasari. Dupa care, trei copii mai mari alergau pe strazile orasului strigand numele
noului-nascut. Educatia copiilor se facea mai intii in familie. O instructie sumara capatau apoi la �casa
clanului�, unde invatau stravechile ritualuri si povestiri mitologice, dar mai ales deprindeau aici folosirea
armelor.

Fiii nobililor si ai razboinicilor de seama erau dati fie la un colegiu sacerdotal, fie la un militar. Prin urmare aztecii
au fost cei dintai care au creat doua institutii specializate in pregatirea tinerilor pentru profesiunile cele mai
respectate.dar dupa ce ieseau din aceste colegii tinerii puteau sa-si aleaga in mod liber orice alta ocupatie.

Varsta casatoriei era stabilita la 16 ani pentru fete si la 20 de ani pentru baieti. Casatoria era permisa numai cu un
membru al altui clan. Dupa petirea fetei de catre o batrana a clanului si dupa consintamantul ambelor familii,
mireasa era adusa in carca de petitoare la casa mirelui. Ceremonia casatoriei � la care asistau si capeteniile
clanurilor mirilor, caci o casatorie insemna si un act de inrudire implicita a celor doua clanuri � consta in
interminabile cuvantari si in consumarea din abundenta a unei bauturi alcoolice; apoi mirii se asezau pe o rogojina
si li se inodau impreuna poalele vesmintelor � actul simblic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru
zile, diferite alte ceremonii. Este greu de admis ca in actul casatoriei ar fi avut rolul determinant sentimentele de
dragoste ale tinerilor, independent de vointa parintilor. Poligamia era permisa dar numai cei bogati si-o puteau
permite. Concubinele insa n-aveau aceleasi drepturi ca si sotia. Adulterul era permis numai la barbati; femeia
adulterina putea fi condamnata la moarte.

În cazul cand era sterila femeia putea fi repudiata de sot. Totusi, femeia azteca nu era total lipsita de drepturi.
Putea sa-si pastreze numele familiei ei, putea sa se adreseze Consiliului de judecata, iar daca era maltratata putea
cere divort. (În general, la azteci divorturile erau destul de frecvente). Daca sotia ramanea vaduva cu copii, o lua in
casatorie fratele sotului � dar nu in mod obligatoriu; in orice caz, copii ramaneau in grija fratelui decedatului.
Daca sotiile mureau in timpul nasterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate razboinicilor
cazuti pe campul de lupta.

Funerariile unui om de rand erau simple. Cadavrul era ars pe rug impreuna cu anumite obiecte care ii apartinusera
decedatului; urna cu cenusa era pastrata in casa familiei, care ii celebra memoria aducandu-i ofrande timp de mai
multi ani. Funerariile unei capetenii importante, insa, erau in acelasi timp grandioase si barbare. Erau invitate
capetenii straine care aduceau decedatului mantii somptuoase, manunchi de pene pretioase si sclavi pentru a fi
sacrificati.

Corpul defunctului era acoperit cu 20 de mantiicu ornamente de aur si pietre pretioase, i se taia o suvita de par pe
care familia o pastra ca amintire, dupa care i se sacrifica un sclav � care urma sa-l slujeasca pe lumea cealalta.
Apoi, acoperit cu vesmintele divinitatii principale a orasului, era dus cu mare pompa la templu spre a fi incinerat.
Acum erau sacrificati un numar mare de sclavi � 100 sau 200, dupa importanta decedatului, - victime carora dupa
patru zile li se adaugau altele in numar de 10-15; dupa alte 20 de zile erau sacrificati alti 4-5 sclavi, iar dupa 40 de
zile numai 1 sau 2; in fine, dupa 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificati inca 10 sau 12. Dupa care, in
fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative; de asta data insa, i se aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi
potarnichi si alte pasari; iar ca ofrande, alimente, bauturi si flori (precum si un tub de trestie umplut cu tutun).

"Lumea de dincolo" era imaginata de azteci ca fiind compartimentata in trei salasuri diferite. Primul era rezervat
celor cazuti pe campul de lupta, celor care fusesera sacrificati si mamelor care murisera in timpul nasterii. Acestia
insoteau soarele in drumul sau zilnic, timp de patru ani;dupa care, se preschimbau in pasari colibri. În cel de-al
doilea salas � situat pe pamant, dar plin de toate fericirile posibile � intrau cei inecati, cei fulgerati, sau cei morti
de boli grele. În sfarsit toti cei morti de moarte naturala ajungeau intr-un taram dinspre miaza noapte � dar numai
dupa ce, timp de 4 ani, infruntau o serie de primejdii; ultima incercare era trecerea unui lac cu ajutorul cainelui
care fusese sacrificat si incinerat sau inmormantat odata cu stapanul sau.

In epoca moderna, aztecii locuiesc in vecinatatea orasului Mexico City, iar numarul lor este de peste 1 milion.
Sunt cele mai numeroase grupari bastinase din Mexic. Si-au pastrat limba Aztec-Nahua, iar religia lor este un
amestec intre vechea religie azteca si cea romano-catolica.

Dintre toate civilizatiile care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podisul mexican aztecii au fost ultimii veniti
si ultimii stapani din podis. Ca ultimi veniti, evident ca au putut beneficia de vasta si indelunga experienta
culturala a predecesorilor lor de pe podis. Dar toate elementele de civilizatie si de cultura pe care le-au inprumutat,
aztecii le-au asimilat, sintetizat si reelaborat intr-o forma mult mai bogata, mai complexa si mai organic articulata
decat la orice alt popor traind in aceeasi zona geografica..
Ceea ce uimeste in primul rand este rapiditatea cu care un popor atat de putin numeros, stabilit pe doua insule ale
unei lagune, a ajuns in numai cateva decenii sa fundeze un imperiu atat de puternic, sa construiasca o capitala de
proportii pe care nici un oras din Europa acelui timp (in afara de Cordoba) nu le avea, si sa-i uluiasca pe
conchistadorii spanioli prin bogatia lor si prin fastul exorbitant al curtii regale.

Civilizatia incasa

Imperiul Inca, vast imperiu in Muntii Anzi din America de Sud, a fost creat de catre incasi, un popor bastinas
american, in secolul al XV-lea si cucerit de catre spanioli in secolul al XVI-lea. Incasii au construit o bogata si
complexa civilizatie care a stapanit peste noua milioane de oameni. Sistemul incas de guvernare era unul dintre
cele mai complexe organizatii politice dintre toate popoarele americii.
Cu toate ca incasii s-au lipsit de un limbaj scris si de faptul ca nu cunosteau roata si bronzul, ei au realizat inovatii
de inginerie fara seaman in alte parti ale Americii, intrecandu-le pana si pe cele europene. Au construit structuri de
piatra imense, au construit drumuri si poduri suspendate pentru a putea traversa vaile inguste si abrupte ale
muntilor Anzi. Incasii au cucerit un mare numar de oameni din vecinatati. In timpul in care imperiul a ajus la
apogeul dezvoltarii sale, avea o suprafata mai mare de 906.000 km patrati. Acest teritoriu a fost centralizat pe
culmile Anzilor, insa s-a extins pana spre Pacific si bazinul Amazonului. Centrul politic al imperiului era situat in
Peru de astazi si cuprindea parti din: Ecuadorul de azi, Bolivia, nordul statului Chile de astazi, si nord-vestul
Argentinei. Teritorul includea platouri inalte cu iarba, jungle, deserturi si vai fertile pe marginea raurilor.

Originea incasilor
Oamenii, cunoscuti mai tarziu ca incasi, erau organizati la inceput intr-un mic grup razboinic care vorbea limba
"Quechuana" si traiau langa lacul Titicaca in sud-estul Perului, in secolul XII-XIII. Conform legendei incase,
primul imparat incas, Manco Capac, impreuna cu trei frati si patru surori au iesit din pamant, din pesteri. In jurul
anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau clanuri, de la lacul Titicaca nord catre valea fertila din
Cusco. Incasii au cucerit valea si au supus poporul. Au intemeiat orasul Cusco, capitala lor.
Manco Capac s-a casatorit cu una din surorile sale pentru a stabili dinastia regala. El si succesorii sai au marit
puterea imperiului prin casatorii, aliante si cucerirea popoarelor vecine. In timpul domniei lui Viracocha Inca, al
optalea imparat, incasii stapaneau un teritoriu de 40km in jurul orasului Cuzco. Adevarata expansiune a inceput
sub conducerea lui Viracocha Inca, al optulea conducator. In 1437, a extins granitele imperiului cu 40 de km in
afara zonei Cuzco. Imperiul a ajuns la dimensiunea maxima in timpul lui Huayna Copac (1493-1525).
Moartea acestuia, in 1525, inainte de a numi un succesor, a dus la divizarea imperiului. Doi dintre fiii sai, gemenii
Huascar si Atahualpa, care doreau tronul, au dus o lupta crincena care a slabit foarte mult imperiul. Pina la urma,
victoria a fost de partea lui Atahualpa. In apogeul puterii, incasii au dezvoltat un sistem politic si administrativ de
neegalat in emisfera vestica. Incasii si-au extins simtitor teritoriile dupa cucerirea Chancasilor, sub domnia fiului
lui Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a reorganizat sistemul Inca social si politic. Impreuna cu fiul sau,
Topa Inca Yupanqui, a extins Imperiul de la nordul Ecuadorului de astazi pana in centrul statului Chile de astazi.
Acesti conducatori au adus civilizatia incasa la apogeul dezvoltarii, au transformat capitala Cuzco intr-un centru
incas de societate si guvern, au dezvoltat o religie de stat si au instaurat un sistem administrativ pentru a putea
controla largile vai si numerosii supusi.

Cultura si societatea

Societatea incasilor a fost organizata strict, de la imparat si familia regala la simplii tarani si oameni de rand.
Imparatul era considerat descendent al zeului soarelui, Inti, si conducea ca autoritate divina. Toata puterea statea in
mainile sale. Numai influenta obiceiurilor si frica de revolta contracarau puterea imparatului. Imparatul alegea pe
cei mai importanti administratori dintre fiii sai. Urmatoara clasa sociala dupa imparat era aristrocratia, care
cuprindea descendenti si rude ale imparatilor. Acestia detineau cele mai importante posturi din: guvernare, religie
si armata. Nobilii dintre popoarele cucerite faceau si ei parte din aristocratie si erau considerati "Incasi adoptati".
Din motive administrative, imperiul a fost impartit in mai multe organizatii, cunoscute ca: "Cele patru suyus (sfert)
ale lumii", cu capitala Cuzco in centru. Incasii si-au numit imperiul "Tahuatinsuyu", care insemna "Taramul celor
patru sferturi". Un suyu, Antisuyu se intindea la est de Cuzco si continea vai adanci, acoperite cu paduri, care se
prelungeau pana la junglele bazinului Amazon. Unele grupuri de indieni din aceasta regiune, nefiind in bune relatii
cu incasii dupa cucerire, continuau sa-i atace pe acestia. Contisuyu continea toate pamanturile de la vest de Cusco,
pana la Arequipa. Collasuyu era cea mai mare parte. Era situat la sud de Cuzco si continea lacul Titicaca si
regiunile din Bolivia, Chile si Argentina. Chincosuyu continea toate pamanturile ramase din nord de Cuzco. Mai
tarziu, incasii au impartit fiecare parte in unitati mai mici, progresive, fiecare cu oficiali care supravegheau
activitatile locuitorilor acestor unitati. Fiecarui guvernator ii serveau inca zece guvernatori districtuali, fiecare
dominand peste un district de zece mii de tarani. Alt oficial era conducatorul unui sat mare care domnea peste o
suprafata mai mica, care continea aproximativ 1000 de tarani. La cel mai jos nivel de organizare, un oficial
supraveghea un grup de zece tarani. In total, pentru fiecare zece mii de tarani erau 1331 de oficiali. Problemele de
stat ale incasilor erau bine controlate. Populatii locale intregi erau cateodata mutate in alte comunitati. Deseori,
grupurile erau stabilite in locuri unde era nevoie de oameni pentru agricultura si minerit. Uneori, stabilirile erau
motivate de catre stat. Plasarea vorbitorilor de Quechuana in zonele noi cucerite, dezvantaja abilitatea grupurilor
locale de a se uni impotriva incasilor. Aceste restabiliri usurau modul de a raspandi ideile si cultura incasilor si
mai ales uniunea imperiului. Ca sa se poata dascurca cu aceste probleme, guvernantii pastrau date stricte in
legatura cu numarul populatiei, aurului, pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum incasii nu cunosteau
scrisul, ei pastrau aceste date cu ajutorul quipului - o serie de fire inodate agtate la numite intervale pe un alt fir
lung. Prin varietatea culorilor, tipurile de fire care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei inregistrau datele.
Dupa cucerirea lor de catre spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi quipusuri.

Guvernul a supravegheat si a invatat oamenii, prin experti, tehnici de cultivare, irigare sau terasare. Un procent din
fiecare recolta a fiecarui om trecea in depozitele statului, pentru a fi distribuita la nevoie. Cele mai importante
recolte erau cele de porumb si de cartofi. Lamele au fost primele animale domesticite. Au urmat cainii, ratele si
porcii de Guineea. De asemenea, incasii produceau ceramica, textile, ornamente din metal, unelte sau arme.

Din lipsa cailor, a vehiculelor pe roti sau a scrisului, autoritatile din Cuzco incercau cu mare greutate sa tina
legatura cu fiecare zona a imperiului si sa supravegheze fiecare proces de dezvoltare a acestuia. O retea complexa
de drumuri din piatra conecta toate marile orase ale imperiului. Numarul soldatilor, al oamenilor, al proviziilor sau
al armelor, toate erau monitorizate si erau pastrate de catre stat. Ca un mijloc rapid de transport era barca de lemn,
cu care incasii navigau de-a lungul raurilor ce traversau imperiul.

Cladirile publice ale incasilor au fost construite datorita unei taxe numita mit'a. Aceasta taxa constituia ca marea
majoritate a incasilor sa munceasca pentru construirea cladirilor publice in timpul unei parti a anului. Taxa muncii
a suportat constructii de scara mare, care necesitau un mare efort de munca, cladiri cum ar fi: forturile, drumurile
sau podurile. Construirea drumurilor era importanta pentru stabilirea comunicatilor prin tot imperiul. Imparatii
incasilor au construit o retea de drumuri pavate cu piatra pe o distanta de 16000 km.

Alergatori antrenati duceau mesajele, lucrand ca stafete, alergand o distanta de 40 km pe zi. Pentru a traversa apele
adanci ale raurilor, incasii au construit poduri suspendate cu franghii, care uneori chiar depaseau 100 de metri in
lungime. Pentru a creste productia agriculturii, s-au construit terase de piatra in trepte, pe ingustele si dificilele vai
ale Anzilor. Alte impresionante cladiri ale incasilor sunt maretele temple si palate, cum ar fi Templul Soarelui din
orasul Cuzco, care era aproape complet din aur.

Baza societatii incase era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii care traiau impreuna, pe o suprafata
limitata, si care isi imparteau pamantul, animalele si recoltele. Ayllu-ul varia in marime, de la simple ferme de
tarani, la orase mari. Toata lumea apartinuea unui ayllu. Daca cineva se nastea intr-un ayllu, acolo murea. Daca un
barbat dintr-un ayllu nu era casatorit pana la varsta de 20 de ani, conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie.

Cei mai multi dintre incasi erau fermieri care lucrau pamantul. Imparatul era stapanul tuturor teritoriilor din
imperiu. El conducea si repartiza ayllu-urile astfel incat o familie avea o ferma. Viata de zi de zi a incasilor varia
in functie de clasa sociala. Imparatul locuia intr-un superb palat de aur si argint. Desi paturile sale erau create din
blana fina, el dormea pe podea, ca si oricare alt servitor sau supus de-al sau. Cu toate ca avea mai multe sotii, ca
sotie oficiala era recunoscuta sora sa.

Familia regala si nobilii erau scutiti de impozite si aveau numeroase privilegii. Insa, viata taranilor era total
diferita de cea imparatului si de cea a nobililor. Dupa ce, la micul dejun bea o bautura specifica incasilor, chicha,
un fel de bere facuta din grau fermentat, toata familia lucra pana la amiaza pe camp. Taranii si incasii care nu erau
nobili, aveau dreprul la o singura sotie. Imbracamintea incasilor era foarte modesta, hainele imparatului nu erau
foarte diferite fata de hainele taranilor simpli.

Religia
Zeul suprem al incasilor era Virachocha, dar ei venerau si zeul soarelui, Inti. Incasii mai credeau ca unele locuri si
obiecte sunt sfinte, numindu-le haucas. Un huaca putea fi un mare templu construit de oameni, un obiect gasit in
natura: un deal, etc.

Incasii mai credeau si intr-o a doua viata si venerau spiritele stramosilor lor. Trupurile si mormintele mortilor erau
tratate ca haucas. Dupa moartea unui incas familia sa mergea la inmormantare timp de opt zile si trebuiau sa
poarte haine negre timp de un an, iar femeile trebuiau sa-si taie in fiecare dimineata cate o suvita de par. La unele
sarbatori mai importante sau la evenimente mai importante se sacrificau animale si oameni.
Machu Pichu

Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortarete ascunse printre piscurile de 4000 de
metri ale Anzilor peruvieni. Nu i se cunoaste adevaratul nume, ce destinatie avea si de ce a fost parasita de
bastinasi in secolul XVI, fara a fi atacata de conchistadori. A scapat neobservata de europeni pana in secolul XX,
cand a primit si numele de Machu Pichu.

In secolul XII, enigmatica populatie ce-si spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriul in nordul si vestul
Americii de Sud, venind de undeva din zona meridionala a continentului - nu se stie nici acum cu precizie de unde.
La fel de razboinici si necrutatori ca aztecii, incasii au supus nu mai putin de 500 de alte etnii amerindiene. Nu s-
au impus prin cultura (nu cunosteau nici o scriere), ci printr-o temeinica, chiar spartana organizare social-
legislativa. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" constructiilor de drumuri pavate si de cetati-fortarete
(inclusiv in jungla) menite sa reziste vesnic in fata oricaui inamic.

Capitala incasilor, Cuzco, era -arhitectural- comparabila cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de
Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Pichu. Gasita abia in 1911, aceasta citadela a fost conceputa
ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate si totul a fost durat in patra:
terase, fotificatii, palate regale, locuinte simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, caramizi, piete si un
sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principala, porumbul. Totul se incadreaza intr-un plan
urbanistic aparent "intortocheat", menit sa deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant
si abia fotografiile facute din avion i-au pus in evidenta toate insusirile.
De fapt, ceea ce ii frapeaza cel mai mult pe cercetatorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidenta dintre
opera mitica a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul de incarcerare a Minotaurului, sau, in alta varianta,
palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflecta la randu-i simbolul vietii
pline de meandre si in care drumul nu duce niciodata inapoi, ci mereu inainte, spre moarte. Inspirat din spiralele
scoicilor (asa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei
Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotatia luptei cu timpul, el este adevaratul prizonier.

Si inca o enigma: retelele de drumuri facute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a
doua, ca lungime, dupa reteaua romana de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate in zonele mlastinoase si
nisipoase! De ce acest efort de taiere de "autostrazi" in coastele Anzilor, daca incasii nu au avut vehicule,
necunoscand roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km si locuri de odihna din 20 in 20 de km. Ideea
utilizarii drept piste de aterizare-decolare a fost avansata de foarte multi cercetatori, dar nu exista dovezi credibile.
Nici un drum special amenajat nu ducea catre Machu Pichu. Aceasta enclava (probabil a preotilor, putand adaposti
doar 500 de persoane) exista parca in afara timpului si spatiului, ascunzand mistere ince de nepatruns.

In jurul anului 1493, in timpul cand Imperiul Inca era la apogeul dezvoltarii sale, spaniolii apareau pe coastele
Americii de Sud. La sfarsitul unui razboi civil din imperiu, in anul 1532, spaniolul Francisco Pizarro, a organizat o
expeditie impotriva imperiului. Profitand de faptul ca tocmai se terminase un crunt razboi civil si de faptul ca
incasii nu cunosteau caii, cu numai 180 de oameni, el reuseste sa rapeasca regele Atahualpa, si sa nimiceasca
garda sa personala, si alti oameni nevinovati, in total aproximativ 10.000 de oameni. Incasii incearaca sa-si
rascumpere imparatul, insa, cu tot aurul si bogatiile oferite spaniolilor, nu reusesc.

In final, spanioli, primind intariri si rapind si pe principalul general al armatei, reusesc sa cucereasca capitala si,
odata cu ea, aproape tot imperiul. Insa nu reusesc sa gaseasca unul dintre cele mai stralucite si bogate orase ale
incasilor, Machu Picchu.
Astazi, mai mult de 8 milioane de descendenti ai imperiului, se gasesc pe fostele teritorii ale marelui imperiu.
Organizarea politica

Societatea incasilor a fost organizata strict, de la imparat si familia regala la simplii tarani si oameni de rand.
Imparatul era considerat descendent al zeului soarelui, Inti, si conducea ca autoritate divina. Toata puterea statea in
mainile sale. Numai influenta obiceiurilor si frica de revolta contracarau puterea imparatului. Imparatul alegea pe
cei mai importanti administratori dintre fiii sai.

Urmatoara clasa sociala dupa imparat era aristrocratia, care cuprindea descendenti si rude ale imparatilor. Acestia
detineau cele mai importante posturi din: guvernare, religie si armata. Nobilii dintre popoarele cucerite faceau si ei
parte din aristocratie si erau considerati "Incasi adoptati". Din motive administrative, imperiul a fost impartit in
mai multe organizatii, cunoscute ca: "Cele patru suyus (sfert) ale lumii", cu capitala Cuzco in centru.

Incasii si-au numit imperiul "Tahuatinsuyu", care insemna "Taramul celor patru sferturi". Un suyu, Antisuyu se
intindea la est de Cuzco si continea vai adanci, acoperite cu paduri, care se prelungeau pana la junglele bazinului
Amazon. Unele grupuri de indieni din aceasta regiune, nefiind in bune relatii cu incasii dupa cucerire, continuau
sa-i atace pe acestia. Contisuyu continea toate pamanturile de la vest de Cusco, pana la Arequipa. Collasuyu era
cea mai mare parte. Era situat la sud de Cuzco si continea lacul Titicaca si regiunile din Bolivia, Chile si
Argentina. Chincosuyu continea toate pamanturile ramase din nord de Cuzco.

Mai tarziu, incasii au impartit fiecare parte in unitati mai mici, progresive, fiecare cu oficiali care supravegheau
activitatile locuitorilor acestor unitati. Fiecarui guvernator ii serveau inca zece guvernatori districtuali, fiecare
dominand peste un district de zece mii de tarani. Alt oficial era conducatorul unui sat mare care domnea peste o
suprafata mai mica, care continea aproximativ 1000 de tarani. La cel mai jos nivel de organizare, un oficial
supraveghea un grup de zece tarani. In total, pentru fiecare zece mii de tarani erau 1331 de oficiali.

Problemele de stat ale incasilor erau bine controlate. Populatii locale intregi erau cateodata mutate in alte
comunitati. Deseori, grupurile erau stabilite in locuri unde era nevoie de oameni pentru agricultura si minerit.
Uneori, stabilirile erau motivate de catre stat. Plasarea vorbitorilor de Quechuana in zonele noi cucerite,
dezvantaja abilitatea grupurilor locale de a se uni impotriva incasilor.

Aceste restabiliri usurau modul de a raspandi ideile si cultura incasilor si mai ales uniunea imperiului. Ca sa se
poata dascurca cu aceste probleme, guvernantii pastrau date stricte in legatura cu numarul populatiei, aurului,
pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum incasii nu cunosteau scrisul, ei pastrau aceste date cu
ajutorul quipului - o serie de fire inodate agtate la numite intervale pe un alt fir lung. Prin varietatea culorilor,
tipurile de fire care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei inregistrau datele. Dupa cucerirea lor de catre
spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi quipusuri.

Civilizatia maya

Civilizatia Maya este o cultura nativ-americana antica, care a reprezentat una din cele mai avansate civilizatii din
emisfera vestica, inainte de sosirea europenilor.

Originile civilizatiei mayase sunt inca puse sub semnul intrebarii. Se pare ca formarea lor a inceput cu mult inainte
de era crestina, in 1500 i.Hr. Apoi, mult mai tirziu, intre anii 300 si 900 d.Hr., teritoriile unanim cunoscute au fost
ocupate mai mult sau mai putin uniform de o civilizatie - mayasii de mai tirziu.

Mayasii au facut parte din grupa popoarelor bastinase ale Americii si au trait in regiuni din Mexic (statele
Veracruz, Yucatan, Campeche, Tabasco si Chiapas), in cea mai parte a Guatemalei si, de asemenea, in regiuni din
Belize si Honduras. Viitorii locuitori ai imperiului Maya aveau mai multe denumiri, in functie de zona in care se
aflau: cei mai bine cunoscuti oameni, denumiti "Maya", au locuit in regiunea peninsulei Yucatan, locul de unde
mai tirziu si-au extins teritoriul. Intreaga civilizatie poarta denumirea acestor locuitori.

Dintre celelalte grupari semnificative, amintim: "Huastec" in nordul statului Veracruz, "Tzental", "Chiapas",
"Chol"- in Mexic, apoi in Guatemala: "Quiche", "Cakchiquel", "Pokonchi" si "Pokomam", respectiv "Chorti" in
Honduras. Cu exceptia Huastecilor, toate aceste grupari au ocupat teritorii bine stabilite. Toate erau parti
integrante din aceeasi civilizatie, care in multe privinte a atins cel mai inalt grad de dezvoltare printre toate
popoarele din acele vremuri, din emisfera vestica.

Organizarea politica
Pamantul era detinut in comun de fiecare sat in parte, si, desi fiecare familie a localitatii respective avea repartizata
separat o parcela de pamant pe care sa lucreze, profitul era adunat si impartit in mod egal la toti locuitorii.

Cultura si societatea

Cultura si societatea Maya a atins cea mai mare dezvoltare intre ani 300 D.C-900 D.C
In stadiile ei primare, economia mayasa era reprezentata in principal de agricultura, recolta principala fiind
porumbul. Se mai cultivau bumbacul, fasolea, sucul de fructe, maniocul (sau Cassava) si cacaoa. Foarte
perfectionate erau tehnicile de rasucire, vopsire si tesere a bumbacului.

Mayasii au domesticit cainele si curcanul, insa nu au folosit animale de povara sau vehicule trase de roti. In
domeniul ceramicii, erau de neegalat printre popoarele Lumii Noi. Boabele de cacao era folosite si ca moneda de
schimb. Mayasii foloseau metalele pretioase numai in scopuri ornamentale (a caror coloristica era intr-adevar
deosebita): aurul, argintul si jadul fiind cele mai folosite. De asemenea, erau utilizate penele. Cuprul ocupa si el un
loc aparte in arta ornamentarii. Cu toate acestea, uneltele de metal ramasesera nedescoperite.

Limba mayasilor este vorbita astazi de aproape 350.000 de oameni din Yucatan, Guatemala si Belize. In radacina
comuna mai intra si limbile Huastec, cat si altele apropiate de acestea, insa care nu se mai vorbesc decat de foarte
putini localnici.
Cultura maya a dezvoltat o arhitectura remarcabila, si ale carei urme au ramas si astazi. Un numar foarte mare de
ruine sunt plasate in situri arheologice care au ajutat oamenii de stiinta sa evalueze nivelul foarte ridicat de
dezvoltare la care ajunsesera civilizatiile din aceasta zona, in acest domeniu. Urme ale vechilor orase: Palenque,
Uxmal, Mayapan, Copan, Tikal, Uaxactun si Chichen Itza se afla si astazi in acele locuri. Aceste situri au fost
odata niste largi centre in care se desfasurau ceremoniile religioase. Aveau un plan arhitectonic comun, des intilnit
la mayasi, cuprinzind mai multe piramide, grupate in jurul unei piete deschise, si intre erau construite atat temple
cat si alte cladiri. Piramidele erau construite in niveluri succesive, din blocuri de piatra taiate, de dimensiuni
considerabile, si prezentau scari pe una sau mai multe parti, pe unde se putea ajunge in interiorul piramidei, locul
desfasurarii unor impresionante ceremonii religioase.

Ca structura secundara, se folosea pamant si blocuri de piatra pe care se intindea mortar. Peretii de piatra erau
adesea lasati fara mortar. Lemnul era folosit doar in sculptura.
Arcadele nu erau cunoscute. Interioarele piramidelor, cat si al cladirilor in general, erau destul de inguste, la fel ca
si ferestrele, destul de rare. Interioarele si exteriorul cladirii erau zugravite in culori stralucitoare. Exterioarele erau
decorate cu sculpturi pictate si mozaicuri din piatra.

Poporul mayas a dezvoltat o metoda de scris constand in notatii hieroglifice, prin care au inregistrat date
importante despre istoria, mitologia si ritualurile lor, toate incrustate in piatra, pictate sau ornamentate pe diferite
alte obiecte de uz comun, cat si elemente de decoratiune sau constructie. Din fibrele unei plante speciale, au imitat
hirtia, grupand foile cu hieroglife in asa-numitele "codexuri". Patru dintre acestea mai exista si astazi: Dresdensis -
acum in Dresda, Perez - acum in Paris, respectiv Tro si Cortezianus - ambele in Madrid. Codex Tro si Codex
Cortezianus sunt partile componente ale unui singur document original, astfel ca sunt cunoscute sub numele de
Codex Tro-Cortezianus.

Aceste carti erau folosite in divinatie mai ales, furnizand date despre evolutia agriculturii, a vremii, a bolilor, a
vanatorii, cat si despre astronomie.
Sistemul calendaristic mayas era unul extrem de elaborat. Anul incepea atunci cand soarele trecea pe la zenit, pe
16 iulie, fiind constituit din 365 de zile; 364 de zile erau grupate in 28 de saptamani a cate 13 zile fiecare, Anul
nou incepind cu ziua a 365-a. In plus, 360 de zile ale anului erau impartite in 18 luni a cate 20 de zile fiecare.
Lunile si saptamanile treceau independent unele fata de celelalte, totusi, la fiecare 260 de zile (multiplu de 13 si de
20), saptamana si luna incepeau in aceeasi zi. Calendarul mayas, desi foarte complex, a fost si cel mai cunoscut de
catre oameni, aceasta pana la introducerea calendarului gregorian, in secolul al 16-lea.

Au fost construite marile centre ceremoniale Palenque, Tikal si Copan. Cu toate acestea, in jurul anului 900,
centrele mayase au fost abandonate din motive necunoscute. O parte dintre mayasi au migrat in peninsula
Yucatan, unde, intre anul 900 si inceputul secolului al 16-lea (sosirea spaniolilor), si-au continuat existenta.
Migratia tolteca (sau invazia, nu se stie sigur) venind din valea Mexicului a influentat puternic stilul arhitectonic.
Au fost ridicate orase - proeminente centre, ca Chichen Itza si Mayapan. In urma unor perioade de razboi civil si
chiar si revolutie, aceste centre au fost si ele parasite.

Religia
Religia mayasa era centrata pe veneratia unui mare numar de zei. Chac era zeul ploii, invocat in special in
ritualurile populare. Printre zeitatile supreme se aflau Kukulcan, un fel de Creator - in mitologia Azteca era numit
Quetzalcoatl -, cit si Itzamna, zeul cerului.

Dupa anii 900 d.c, Maya a decazut misterios in regiunea din sudul Guatemalei. Mai tarziu au trait in nordul
peninsulei Yucatan si au inceput sa-si recapete teritoriul pana in secolul XVI cand a avut loc cucerirea spaniola.
Spaniolii au cucerit cu usurinta aceste teritorii, desi nu in totalitate, astfel ca in secolul 20 chiar, populatia mayasa
este inca majoritara in zonele locuite.

Urmasii mayasilor formeaza inca majoritatea populatiei regiunii. Totusi, multi au adoptat moduri de viata spaniole
dar o parte a populatiei moderne inca mai tin la traditiile lor.

Atlantida

S-au scurs 2.300 ani de cand filosoful grec Platon a relatat in doua dintre Dialogurile sale povestea Atlantidei,
continentul disparut. De atunci si pana astazi, au aparut aproximativ 20.000 lucrari stiintifice si beletristice,
articole mai ample si eseuri in legatura cu Atlantida, printre care circa 2.000 sunt consacrate in intregime acestei
probleme. S-a scris atat de variat despre Atlantida, incat insasi preocuparea despre existenta ei ocupa un loc in
istoria universala a culturii.

In ciuda esecurilor la care au dus pana acum cercetarile referitoare la dovezile materiale peremptorii ale acestui
continent, curiozitatea generala in jurul stirilor transmise de Platon, se mentine cu tenacitate. Subiectul ramane
mereu pasionant. Lumea doreste sa cunoasca datele problemei si sa aplaude, atunci cand e cazul, macar iscusinta
icercarilor de a o rezolva, daca insasi solutia definitiva nu-i va putea fi oferita curand, sau poate niciodata.

Problemele in legatura cu Atlantida se rezuma in linii mari in doua aspecte esentiale :

1. Este oare relatarea despre Atlantida reflexul unor intamplari autentice sau a construit Platon un simplu pretext
pentru a-si expune propriile idei si talente narative cu scopuri retorice si educative?
2. Daca Atlantida a existat, unde era situata, cine erau locuitorii ei si care era nivelul de dezvoltare materiala si
spirituala a societatii medievale?

In ceea ce priveste primul dintre aceste aspecte, adversarii existentei Atlantidei remarca pe buna dreptate ca, daca
s-au scris 20.000 de lucrari despre continentul platonic disparut, aceasta nu inseamna nicidecum ca s-a demonstrat
si existenta lui.

In legatura cu al doilea aspect partizanii entuziasti ai Atlantidei pretind ca dovezile materiale peremptorii ale
existentei ei vor aparea mai devreme sau mai tarziu ca urmare a activitatii depuse in cercetarea arheologica
moderna. Pentru noi ce de astazi, este foarte greu sa evaluam intinderea Atlantidei dupa textul lui Platon, insa din
punct de vedere cronologic lucrurile stau altfel : Platon situeaza distrugerea Atlantidei intre 8.000 - 9.000 inaintea
epocii lui Solon (circa 640 - 558 i.e.n.) - un calcul foarte simplu ne va duce la concluzia ca uriasa catastrofa care a
provocat scufundarea Atlantidei a avut loc acum 11.600 ani.

Autorul studiului sugera ca sursa cataclismului trebuie cautata in insula vulcanica Thera, aflata la numai 120 km
nord de Cnossos.

Creta, Canarele, Tartessos - trei dintre cele peste douazeci de ipoteze emise in legatura cu localizarea Atlantidei
- s-au mentinut cu tenacitate pana in zilele noastre poate si datorita faptului ca au preluat cate ceva din prestigiul
oamenilor de stiinta care le-au enuntat si argumentat. Si ele pornesc, fireste, de la premisa ca Atlantida a existat, ca
relatarea din Timen si Critias este ecoul indepartat al unor intamplari reale.
Prima ipoteza

Prima ipoteza, cea a lui J.V.Luce, care - in ciuda faptului ca Platon plaseaza continentul disparut dincolo de
Coloanele lui Hercule (Gibraltar), in Marea Atlantica -, crede ca prin Atlantida preotii egipteni desemnau Creta
veche. Se dovedeste a fi unul dintre autorii convinsi de existenta unui fond real al legendei ; el porneste de la doua
premise : mai intai traditia unui mare "imperiu" posedand o cultura relativ dezvoltata, stat puternic care, la un
moment dat, a amenintat autonomia Greciei si indeoseibi a Atenei ; apoi producerea unei catastrofe naturale de
proportii uriase, care a dus la disparitia respectivului stat antic.
Se cuvine precizat ca asa zisa ipoteza minoica a Atlantidei este destul de veche - J.V.Luce a preluat-o de la
K.J.Frost si a dezvoltat-o, largindu-i sfera argumentelor privite prin prisma descoperirilor arheologice moderne si
starnind interesul catorva avizati cercetatori din zilele noastre.

Daca exista o legatura intre informatiile pe care le posedam privitor la Atlantida si la istoria Cretei, pare aproape
sigur ca gasim aici un ecou al civilizatiei minoice [_]. Descrierea Atlantidei, asa cum data in Timen si Crtias, ofera
trasaturi de tip minoic, trasaturi pe care nici macar Platon nu le-ar fi putut inventa, folosind amanunte necunoscute
in vremea lui. Intra-adevar, este de asemenea semnificativ ca imperiul nu este descris ca o mica putere omogene
de tipul Republicii lui Platon sau al altor state fictive de acelasi fel, ba, dimpotriva, acest imperiu este alcatuit
dintr-o imbinare de elemente diferire dominate de o anumita cetate.
Pana in primii ani ai veacului nostru, nici unul dintre cei ce s-au ocupat de problema Atlantidei n-a pus-o in
legatura cu Creta minoica - existenta lui Minos si a regatului sau erau socotite de domeniul legendei si abia dupa
cercetarile intreprinse de sir Arthur Evans la Cnossos civilizatia cretana premicetiana a fost pusa intr-o lumina
noua, plina de stralucire, confirmand unele traditii perpetuate de mythosul grec. Frost "a scos in evidenta ca
legenda capata o semnificatie istorica corespunzatoare in masura in care acceptam continutul ei din punct de
vedere egiptean".

Adversarii ipotezei minoice sunt numerosi prin insusi faptul ca majoritatea atlantologilor inclina sa acorde
incredere lui Platon atat in privinta cronologiei, cat si a situarii geografice a marii insule disparute - filosoful antic
vorbeste de Marea Atlantica "navigabila, pentru ca in fata gurii ei, pe care voi o numiti, in felul vostru, Coloanele
lui Hercule, se afla o insula" de la care "se deschidea navigatorilor accesul spre alte insule spre intreg continentul
opus" Acest text a starnit aprige controverse intre cercetatori, iar un antolog entuziast ca N.F.Jirov conchide ca
"tonul afirmativ si chiar voit afirmativ al povestirii arata, cu toata certitudinea, ca Platon stia de existenta Americii
ca despre un fapt stabilit" si, dupa ce constata ca "sursele informatiei dale raman deocamdata necunoscute pentru
noi", Jirov continua intr-o nota usor polemica : "Este surprinzator ca, in ciuda unor indicatii atat de clare, multi
dintre criticii lui Platon n-au vrut catusi de putin sa vada, in aceasta stire, cea mai veche dintre indicatiile
cunoscute noua cu privire la existenta Americii! Este vorba, probabil, de principiu, si nu de fapte!"

A doua ipoteza

O alta teorie localizeaza Atlantida pe teritoriul Insulelor Canare. Datele geologice si paleogeografice arata ca ele
fac parte dintr-un bloc continental care s-a fragmentat si s-a scufundat intr-un trecut nu foarte indepartat, foarte
probabil in antropogen ; in al doilea rand fiindca sunt singurele insule din rasaritul Atlanticului unde europenii au
descoperit o populatie autohtona - guansii - a carei origine, in orice caz foarte veche, nu este nici astazi lamurita.

Cat priveste saracia de informatii ea se datoreaza, in primul rand, faptului ca in insule n-a mai ramas in viata nici
un aborigen ; de fapt, au disparut (exterminati de spanioli) inca de la mijlocul secolului XVI, asadar la un veac si
jumatate dupa ce (in 1402) Jean de Béthencourt - cavaler normand si aventurier - a debarcat in Canare si a pus
bazele cuceririi lor, care se va desfasura cu o brutalitate amintind de conchisa. Astazi, Canarele (mai ales insulele
Gran Canaria si Tenerife), cu clima lor dulce, sunt o regiune turistica foarte frecventata, iar podgoriile lor se
bucura de o binemeritata faima in randul amatorilor de vinuri dulci.

Nici etnografia si nici epigrafia nu sunt in masura sa rezolve multumitor problema originii celor mai vechi
locuitori ai Canarelor, desi ipotezele nu lipsesc in aceasta privinta - cea mai bine argumentata dintre ele fiind, dupa
cum am vazut, originea comuna a vechiilor guansi cu cro-magnonii, fauritori ai unor unelte de piatra si os, si
pictori ai pesterilor din Lascaux, Altamira si din alte locuri. Dar, cum in lipsa unor certitudini vastul orizont
ramane larg deschis, de ce n-am analiza si posibilitatea originii atlantide a aboringenilor canarieni? Este o ipoteza
ca oricare alta, o ipoteza care nu contrazice cu nimic pe cea magdaleniana, ba chia se impleteste cu ea : daca in
urma cu 30 000 sau

20 000 ani, sud-vestul Europri era populat cu cro-magnoni din paleoliticul superior, este probabil ca aceeasi
oameni sa fi populat si marea insula Atlantis, asadar si Canarele daca acestea din urma sunt o ramasita a vechiului
continent disparut.
Daca pornim de la premisa ca Arhipeleagul Canarelor este o ramasita a Atlantidei - a unui teritoriu marginas al
vechilor atlanzi - este logic sa presupunem ca si o parte a locuitorilor lui a emigrat dupa puternicele seisme de
acum douasprezece milenii. Si atunci problema se poate pune invers : nu cro-magnionii africani (veniti, nai
inainte, din Europa) au populat primii Canarele, ci o parte dintre cro-magnionii canarieni (atlantizi?) au trecut in
Africa, in cautarea unor regiuni mai adapostite - asadar scheletele si craniile studiate de R.Verneau (si de altii) si
identificate foarte precis nu apartin unor imigranti, ci unei populatii aborigene, ceeea ce poate constitui o
rezolvare, lipsita de complicatii, a originii "misterioase" a celor mai vechia guansi ; rezolvare care, pe de o parte,
nu exclude imigratiile si influentele anterioare (canaanita, cipriota, cretana, catagineze, numidiana, araba etc), dar
pe de alta parte presupune, iarasi, existenta Atlantideu platonice si a Canarelor ca ramasita a ei.

Singurul indiciu acceptabil si care ar putea servi drept baza a unui studiu asupra acestui obiect este acela al
credintelor vechilor locuitori ai insulelor, ce aveau drept obiect marea, astfel incat in cultul canarian ceremoniile
marii ocupau un loc pe primul plan. Apa oceanului ar fi putut exercita asupra psihologiei indigenilor o influenta
mistica si supranaturala, care ar fi facut ca ea sa fie considerata drept un element inviolabil si de neinfruntat.
Guansii din insula Tenerife, de pilda, urau apa atat de mult, incat nici macar unul dintre ei nu stia sa inoate. In
aparenta, aceasta teama superstitioasa fata de mare a guansilor cnstituie un argument puternic impotriva ipotezei
vatlantide a originii lor.

Atlantida era o talasocratie, un imperiu al marii aflat sub egida lui Poseidon si a divinitatii oceanului - locuitorii ei
erau cei mai abili navigatori ai vremii. Aici intervine insa, din nou, ingrozitorul cataclism, in care uriasele valuri
ale oceanului au pustiit regiuni intinse, inecand cea mai mare parte a continentului impreuna cu locuitorii lui. Este
firesc ca supravietuitorii sa manifeste o "groaza sfanta" fata de mare, in care vedeau instrumentul razbunarii lui
Poseidon.

Problema originii guansilor este inca departe de a-si fi gasit rezolvarea : este greu acceptabile ipoteza (totusi destul
de raspandita astazi) ca o populatie atat de inspaimanta-ta si totodata ostila fata de tot ce are legatura cu marea sa fi
venit de pe continentul african tocmai pe calea marii - intre coasta Africii si insula cea mai apropiata sunt peste 80
km. Daca excludem aceasta ipoteza, ne ramane posibilitatea de a alege intre doua solutii : sau migratia s-a produs
cand Insulele Canare mai aveau o legatura terestra cu continentul - ceea ce nu exclude, ba chiar vine in sprijinul
uriasului calaclism relatat in texetele platonice - sau n-a fost nici un fel de migratie si cei mai vechi canarieni sunt
urmasii atlanzilor, avand caractere specifice asemanatoare cu ale populatiilor din regiunile continentale in
conjuratoare, cro-magnonii din paleoliticul superior cu care erau contemporani si inruditi.

A treia ipoteza

A treia ipoteza, nici mai mult nici mai putin credeibila decat primele doua este aceea a identificarii Tartessos-
Atlantis. Pantru a analiza valabilitatea argumentelor in favoarea acestei identificari trebuie, in lipsa unor date
arheologice, sa ne adresam textelor antice. Toate izvoarele localizeaza Tartessosul in Baetica (Andaluzia de astazi)
in apropierea unor bogate mine de cupru, regiune socotita in antichitatea clasica printre cele mai bogate din lume.
Naturalistul Pliniu cel Batran elogiaza Baetica pentru rodnicia ei, iar istoricul si calatorul Poaseidonis - intr-un text
pastrat prin intermediul lui Strabon - arata ca fluviul Baetis (astazi Guadalquivir) era navigabil printre paduri de
maslini si ca Baetica (pe care o numeste Turdetania) exporta ceara, miere si rasina ; navele ei sunt construite dintr-
un lemn special care se gaseste numai aici, de asemenea pescuitul tonului, stridiilor, scoicilor si emlcilor se
practica intens.

In legatura cu aspectul regiunii, Strabon si Pausanias relateaza ca intre 500 si 100 i.e.n., Guadalquivirul nu mai
avea decat doua brate dintre cele trei pe care le avusese mai inainte - si care treceau printr-un lac numit de cei
vechi Lacus Ligustinus - astfel incat la gura raului se formau insule, sau poate ca numai o singura insula mai mare.
Lacul s-a transformat incetul cu incetul intr-o mlastina - prin partea locului i se spune astazi marisma - iar bratul
nordic al Guadaliquvir s-a impotmolit din pricina aluviunilor nisipoase. Daca insula de la gura raului era intr-
adevar Atlantis, atunci unele afirmatii ale textului platonic capata sens : acele "potopuri" care sugereaza inundatii,
disparitia insulei care s-a scufundat (sun aluviuni?), navigatia "impiedicata de o mare cantitate de noroi pietrificat"
s.a. Cum Guadalaquivirul are acum un singur brat intre regiunea mlastinoasa si mare, nu mai poate fi vorba de o
insula.

Bogatia Atlantidei, ne spune Platon, era atat de mare incat n-a mia fost vreu regat care inaintea sau dupa pieirea ei
sa fi atins asemenea state infloritoare. Or, Tartessos era printre cele mai bogate orase ale Europei apusene, iar
metalele care se extrageau in regiune corespund aproximativ cu cele mentionate in Critias. Parerea unor cercetatori
ca in Turdetania cositorul era un metal rar este contrazisa de altii ; si apoi, Tartessos era, dupa toate probabilitatile,
si un port de tranzit - prin intermediul lui se comercializa mare parte a cositorului adus din Insulele Casiteride. De
altfel, intensa activitate portuara, mentionata atat in textele platonice despre Atlantida, cat si in cele isrorice si
geogrfaice despre Tartessos, este inca un argument in favoare ipotezei tartesiene.

Cel mai important lacas de cult al atlanzilor era templul lui Poseidon, edificiu monumental ridicat pe malul marii.
In templu se afla o coloana de orichalc in care erau gravate legile date de Poseidon, precum si cronicile atlanzilor.
Pe de alta parte, Strabon relateaza despre inscriptii tartesiene in versuri si proza, de asemenea despre legi cu o
vechime de 6 000 ani.
Unii antologi sunt impotriva unei identificari Atlantis-Tartessos, sau mai bine zis, sunt pentru o identificare. Toate
aceste insuccese in cautarea Tartessosului pe teritoriul Spaniei nu sunt intamplatoare [_] Tartessosul trebuie
identificat nu cu Atlantida pe intregul ei, ci numai cu regatul celui de-al doilea fiu al lui Poseidon, Eumelos, in
compunerea caruia intra, probabil, si regiunea Spaniei invecinata cu Gadeira. Cu alte cuvinte, capitala Atlantidei
cu constructiile ei monumentale (palatul regal, templele lui Clitio si al lui Poseidon, hipodromul s.a.) nu trebuie
confundata cu Tartessos, care era (probabil) unul dintre orasele regatului lui Eumelos ; asa cum s-a spus si despre
Insulele Canare - Tudetenia ar fi fost, deci un teritoriu marginas al Atlantidei.

Dupa parerea unui antolog sovietic, Tartessosul "a fost cautat acolo unde n-a fost niciodata" de vreme ce s-a
scufundat. Este un punct de vedere care gaseste sprijin in unele antecedente istorice : oarasul antic Sibaris, de
pilda, renumit pentru viata de petreceri si huzur a locuitorilor sai, este si el "inmormantat" pe tarmul Lcaniei
italice, acoperit de aluviunile vechiului Crathis.
In fond, nu este chiar atat de important daca Tartessosul a fost capitala regatului principal al Atlantidei sau numai
un oras din tara marginasa a regatului Eumelos - puncte de legatura intre Atlantida si apusul Europei.

E adevarat ca uneori atlantologia a fost folosita in scopuri care n-au nimic in comun cu stiinta - s-a vornit despre
misterioase carti sfinte, despre vechi documente si inscrptii criptografice tibetane, indiene sau egiptene, in discutii
au intervenit teosofi si ocultisti, s-a vanturat si ideea unei legende ezoterice a Atlantidei si in legatura cu cultura
atlanzilor s-a vorbit de "Varsta de aur a omenirii" ; toate aceste aberatii, calificate drept un "gunoi
pseudostiintific", n-au nici o legatura cu atlantologia si cu problemele pe care si le propune ea spre rezolvare.

Trebuie tinut seama de faptul ca legenda Atlantidei a starnit un interes larg printre oamenii de stiinta, a determinat
cercetari serioase in domenii variate ca istoria, arheologia, geologia, oceanografia, antropologia, etnografia -
cercetari care au dus la rezultate valoaroase. Astfel putem parafraza cu mandrie vorba de duh a unui rege al
Frantei, care a spus : "Daca Atlantida n-a existat, merita sa fie inventata".

Pompei
Orasul a fost ridicat in sec. al VIII-lea i. Hr. de o populatie italica (oscii), pe un platou vulcanic la sud de Vezuviu,
intr-un spatiu alimentat de apa a numeroase izvoare, de o parte si de alta a Vaii Sarno.

Primele constructii au fost atribuite initial grecilor, dar recentele descoperiri arheologice au stabilit ca in sec. al VI-
lea i. Hr. Orasul a fost cucerit de etrusci, apoi, in sec. al V-lea, de catre samniti si cumani, iar in sec. al IV-lea i.
Hr. a intrat sub suzernitate romana. Influenta greaca in arhitectura s-a pastrat si in perioada de glorie romana, din
sec. al II-lea i. Hr., cand somptuasele palate (de exemplu, Casa Faunului, decorata cu statuia "Dansul Faunului" si
cu mozaicul reprezentand batalia de la Issus dintre Alexandru cel Mare si Darius) s-au inmultit, iar personalitati
celebre ale epocii (Silla, Cicero) s-au stabilit aici.

Teribila eruptie din 79 d.Hr. a acoperit orasul cu un strat gros (7-8 m) de lava, lahar si cenusa, astfel ca urmele lui
au disparut timp de 15 secole.

Cu ocazia unor lucrari de canalizare a raului Sarno, arhitectul Domenico Fontana a scos la lumina mai multe dale
de piatra cu inscriptii romane, atestare certa a enigmaticului Pompei.

Abia in 1748, sub patronajul regelui Carol de Bourbon, au demarat primele lucrari de decopertare. Ele s-au extins
mai bine de un secol si au scos la iveala nu numai cladiri, dar si statui, fresce si mozaicuri cu scene mitice, si chiar
amprente umane ale victimelor eruptiei, portaluri si obiecte de cult, ce au fost initial gazduite in Antiquariumul
inaugurat in 1861.

Coplesitorul numar de opere de arta scoase la lumina zilei a depasit cu mult capacitatea de a fi gazduite aici, astfel
ca cele mai multe au fost transferate in Muzeul National de Arheologie din Neapole.

Zei greci
Zeus
Zeus este zeitatea suprema a Greciei antice, stapan al Cerurilor, cel mai mic dintre fiii lui Cronos si ai Rheei. Ii
avea ca frati pe Poseidon, zeul marilor si oceanelor, si Hades, zeul lumii subpamantene. In reprezentari, Zeus
aparea ca avand un manunchi de fulgere in mana.
Sotia lui Zeus era Hera, cu care traia pe muntele Olimp, potrivit legendei.
Pentru a deveni stapanul Universului, Zeus si-a ucis tatal, si a intrat in conflict cu unchii sai, titanii. Razboiul cu
titanii a durat 10 ani si s-a incheiat cu victoria zeilor de pe Olimp. Invinsii au fost supusi la pedepse cumplite.

Apolo
Fiu al lui Zeus, zeu al poeziei, muzicii, dansului, medicinei, pastorilor, colonizatorilor, al zorilor. Apolo le
dezvaluia muritorilor, prin intermediul oracolelor, vointa lui Zeus. Templul sau era cel mai cunoscut era in Delphi,
unde se afla si un oracol.

Ahile
Eroul Ahile apare in poemul epic al lui Homer, Iliada, care istoriseste incercarile prin care a trecut acesta in timpul
razboiului troian, fiind un mare razboinic, insa si un om plin de cusururi. Cand mania si orgoliul ranit l-au
determinat sa refuze sa isi conduca oamenii in lupta, prietenul sau Patrocle i-a luat locul si a fost ucis. Manios si
insetat de razbunare, Ahile l-a macelarit pe eroul troian Hector, stiind ca acestuia i se prevestise ca isi va provoca
propria moarte. Ahile a fost ucis la randul sau de sageata otravita a lui Paris, ghidata de Apollo pentru a-l atinge in
calcai, singurul sau loc vulnerabil, caci mama sa il cufundase in raul Styx cand era mic, pentru a-l face nemuritor
si invincibil. Pentru greci, Ahile reprezenta codul comportamentului eroic - decizia de a alege gloria in locul unei
vieti indelungate.

Artemis
Artemis (Diana la romani, Bendis la populatiile daco-gete) este fiica a lui Zeus din casatoria sa cu Leto. Era
considerata zeita lunii si a vanatoarei, a castitatii si a fidelitatii conjugale si regina padurilor. In cinstea ei a fost
ridicat templul din Efes, una din cele 7 minuni ale lumii.

Atena
Atena era zeita a intelepciunii, a strategiei, disciplinei, si a mestesugurilor. Potrivit legendei, Atena ar fi inventat
torsul si tesutul. Protectoare a cetatii Atena, zeita nu se nascuse normal dintr-o femeie ci din Zeus, care o inghitise
pe mama sa Metis.

Atlas
Atlas, titan care a participat la razboiul dintre giganti si zeii olimpieni. Invins, el a fost osandit de catre Zeus sa
poarte mereu pe umeri bolta cerului.

Afrodita
Superba Afrodita era zeita iubirii, a sexului, a regenerarii si a frumusetii trupesti. Legenda spune ca s-a nascut pe
insula Cipru, iar frumusetea ei a inspirat artistii din toate timpurile: celebra Venus din Milo este o Afrodita
sculptata in secolul 2 i.e.n., pe celebra insula greceasca Melos. Afrodita este strans legata de ideea de placere
sexuala, fiind protectoarea prostituatelor. Desi era sotia zeului-fierar Hefaistos, a avut numerosi iubiti atat zei, cat
si muritori de rand. A avut aventuri cu Adonis si Anchise, cu care l-a conceput pe eroul Eneas. Baiatul-zeu Eros
era copilul Afroditei cu Ares, iar Hermafroditus, copilul ei cu Hermes.

Hades
Hades este cunoscut ca zeu al taramului subpamantean si stapan al bogatiilor uriase din adancul pamantului. Fiu al
lui Cronos si al Rheei, la impartirea Universului el a primit lumea subpamanteana, denumita si lumea umbrelor, pe
care o conducea impreuna cu sotia sa, Persefona. Hades nu ingaduia nici unui muritor ajuns acolo sa se intoarca la
lumina.

Hefaistos
Hefaistos, copilul lui Zeus si al Herei, schiop deoarece Zeus l-a aruncat din inaltul Olimpului pentru ca, in timpul
unei dispute dintre Hera si Zeus, ii luase apararea zeitei. Hefaistos este considerat zeul focului si a mestesugurilor.
Impreuna cu ucenicii sai, ciclopii, el faurea atat fulgerele lui Zeus precum si alte obiecte nemaivazute. Este
casatorit cu Afrodita, zeita frumusetii si a iubirii.

Hera
Hera, era fiica titanului Cronos si a Rheei. S-a casatorit cu Zeus. Este considerata zeita Cerului si protectoarea
caminului si a casatoriei.

Hercule
Puternic si curajos, Hercule a fost cel mai popular dintre toti eroii greci. Fiu al lui Zeus si al Alcmenei, o printesa
miceniana, Hercule a fost napastuit toata viata de razbunatoarea sotie a lui Zeus, Hera. Ea a trimis o harpie sa ii
intunece mintile, facandu-l pe Hercule sa isi ucida sotia si copiii. Disperat sa faca penitenta si sa fie iertat, el a
indeplinit celebrele sale 12 munci, care ii cereau sa ucida monstri hidosi sau sa recupereze premii greu de gasit.
Taria sa de caracter i-a determinat pe primii crestini sa il considere pe Hercule un predecesor al lui Iisus Hristos.
Hercule a murit in chinuri, deoarece cand sotia sa i-a dat o camasa imbibata in otrava, crezand ca astfel isi va
asigura pentru totdeauna dragostea si fidelitatea lui. Dupa moarte insa, s-a inaltat pe Muntele Olimp, devenind el
insusi zeu.

Hermes
Hermes, fiu al lui Zeus si al Maiei, una dintre fiicele lui Atlas, nascut in Arcadia. A fost numit mesagerul zeilor.
Hermes era zeul comertului, al calatoriilor, al pastorilor dar si al hotilor. Tot el conducea umbrele mortilor catre
Infern. Este posesorul unei perechi de sandale fermecate.

Zei egipteni

Religia vechilor egipteni este mai chiar veche decat istoria lor cunoscuta. Sistemul religios al vechiului Egipt
exista de peste 3000 de ani. In aceasta religie erau intalniti 2000 de zei, care au luat formele tuturor creaturilor
cunoscute: om, animal sau erau prevazuti cu capete de animale si corpuri umane, inclusiv Anubis zeul
imbalsamarii, care avea un cap de sacal.
De asemenea, printre aceste zeitati se numarau: pisica Bastet, Thoth cu cap de ibis, precum si altii sub infatisarea
unor vaci, insecte si chiar hipopotami.

Amon
Zeul Amon, protectorul orasului Teba, a devenit extrem de important, identificandu-se probabil cu zeul Soare, Ra,
si devenind astfel conducatorul divin, Amon-Ra.

Osiris
Un alt grup de legende il aveau ca protagonist pe zeul Osiris, care a fost ucis, apoi a inviat datorita eforturilor
sotiei sale Isis si a fiului sau Horus.
Osiris a avut o importanta majora in religia egipteana, fiind judecatorul de dupa moarte, avand puterea de a da sau
de a lua viata eterna.Cea mai mare parte a existentei egiptenilor era o pregatire pentru moarte. Pe langa faptul ca
trebuia sa duca o viata cinstita, egipteanul trebuia sa aranjeze sa fie mumificat, sa-si aprovizioneze mormantul cu
hrana adecvata si confort pentru eternitate si sa execute ritualurile din Cartea Mortilor, pentru a fi capabili sa
invinga pericolele calatoriei pe taramul celalalt. Cele mai splendide morminte au fost piramidle construite de regii
celei de-a patra dinastii (2613-2494 i.Hr.). Alti conducatori erau asezati dupa moarte in morminte sapate in
stancile din Valea Regilor.

Stabilirea religiei egiptene a impresionat profund popoarele care au intrat in contact cu aceasta; schimbarile ce au
avut loc de-a lungul anilor au implicat doar inglobarea unor noi culte, insa fara conflicte semnificative.
Singura exceptie a fost in timpul domniei faraonului Akhenaten (1369-1352 i.H.), care a promovat cultul unui
singur zeu soare numit Aten si a fondat un nou oras de cult Amarna.

Akhenaten poate fi privit din doua ipostaze: fie cea a unui monoteist, fie din ce a unui fanatic necrutator. Revolutia
religioasa nu a dainuit dupa moartea sa, fortele ce i s-au opus facand tot posibilul sa inlature memoria existentei
lui.
Ahile
Ahile a fost un erou care a participat la razboiul troian. Se spune ca pe cand acesta era mic, mama sa l-a scaldat in
raul Styx, pentru a fi invulnerabil. Insa l-a tinut de calcai in timp ce il scalda, si astfel, singurul loc vulnerabil a
ramas calcaiul. In timpul razboiului pentru cucerirea Troiei, Ahile a fost omorat de sageata a frumosului Paris.

Poseidon
Poseidon era zeul marii. Cu ajutorul tridentului sau, starnea furtuni, scotea la suprafata insule, crea rauri si izvoare.

Prometeu
Prometeu, titan celebru prin faptul ca a furat focul divin de pe muntele Olimp si l-a daruit oamenilor. Pentru
aceasta sfidare, Zeus l-a condamnat sa stea vesnic inlantuit de o stanca din muntii Caucaz, torturat zilnic de un
vultur care ii ciugulea ficatul.

Zei romani

Bacchus
Zeul vinului si al vitei de vie la romani, corespondent al lui Dionisos la greci.

Jupiter
Jupiter este zeitatea suprema a Romei antice, Zeul zeilor, corespondent al lui Zeus din mitologia greaca. Tatal lui
era Saturn, zeul recoltelor, iar bunicul Uranus.

Mercur
Mercur este zeul care in mitologia greaca purta numele de Hermes: zeul comertului, al hotilor si al calatoriilor pe
mare si pe uscat, mesager al zeilor.

Marte
Marte reprezinta zeul razboiului, corespondent al zeului grec al razboiului, Ares.

Pluto
Zeul Pluto este cel care in mitologia greaca poarta numele de Hades, zeul mortilor si al lumii subpamantene, al
infernului.

Saturn
Bunic al lui Jupiter, detronat de la conducerea zeilor de catre fiul sau, Saturn este corespondent al zeului grec
Cronos.

Venus
Zeita frumusetii si a iubirii, corespondenta a lui Afrodita la greci.