CULTURĂ VECHE ŞI NOUĂ PE

CONTINENTUL AMERICAN

Obiective:

-Realizarea legăturilor necesare stabilirii vechimii culturilor aztece,

mayaşe şi incaşe, dar şi a civilizaţiilor pre-aztece;

-Stabilirea legăturilor de origine între populaţiile actuale din

continentul american şi restul continentelor;

-Înţelegerea nivelului cultural şi de civilizatie al populaţiilor din

continentul american;

-Înţelegerea rolului culturii în organizarea unei societăţi;

-Înţelegerea influenţei reciproce dintre economie şi cultură.

Primii locuitori în ţinuturile americane, culturile şi
elementele lor caracteristice

Pentru cei mai mulţi dintre noi, aceste civilizaţii ne sunt destul de
îndepărtate. E bine însă să intrăm în interiorul ţinuturilor unde aceşti
oameni au trăit şi au dezvoltat lumi care ne-au lăsat urme ce ne pun
astăzi, după atâtea secole mari semne de întrebare. Întrebările de
cele mai multe ori se referă la ce tehnici au folosit, cum oare au reuşit
să comunice şi să se transmită informaţiile pe distanţe atât de mari

Dovezile indică faptul că grupuri de nomazi asiatici, nord

asiatici, migrează spre ţinuturile nord americane. Ei preferau
ţinuturile nordice, menţinându-şi astfel aproximativ acelaşi stil
de viaţă bazat pe vânat şi pescuit în ţinuturile reci. Abia după
câteva secole se poate vorbi de o răspândire a populaţiei către
sud.

Alte dovezi indică o deplasare a populaţiei spre sfârşitul

Neoliticului din sud-estul Asiei şi mai ales din Oceania spre
America de Sud
La începutul erei noastre nu mai existau în America urme de nomadism. Se poate
vorbi de acum de populaţii sedentare.

Pentru această perioadă, pe continentele americane se disting trei civilizaţii

istorice: civilizaţiile aztecă, mayaşă şi incaşă. Sunt civilizaţiile ajunse la un
stadiu cu totul remarcabil la data debarcării aici a spaniolilor care le-au şi
desfiinţat, deşi din punct de vedere cultural ele continuă şi astăzi.
Civilizaţiile pre-aztece şi aztecă

Civilizaţia aztecă a continuat urmele lăsate de o civilizaţie anterioară, cea

a olmecilor – a cărei evoluţie se plasează undeva în jurul anului 1250 î.Hr

Ei ocupau podişul Mexicului şi arta lor de prelucrare a lutului era

remarcabilă la acea dată, sculptau cu măiestrie jadul şi bazaltul.
Cele mai importante centre ale lor sunt La Venta şi Tres Zapotes de
pe Coasta Golfului Mexic.

Nu numai olmecii au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea civilizaţiei

aztece. În ţinuturile nordice faţă de cele olmece, locuiau huaxtecii, iar în nord-
vest toltecii

Centrul Teotihuacan este cel care în secolul al III-lea î.Hr. era un mare centru
religios şi un oraş – sanctuar, supranumit "oraşul unde oamenii devin zei".
Civilizaţia Teotihuacan s-a stins spre sfârşitul secolului al IX-lea, atingând apogeul
în secolul al III-lea şi al IV-lea.
 În sudul ţinuturilor ocupate conduse de olmeci, se întindeau ţinuturile civilizaţiei
zapotecilor, care-şi dezvoltă un centru la Monte Alban.

Toltecii par să fie, aşa cum o arată dovezile, primii migratori, care pe
actualul teritoriu al Mexicului au folosit şi au prelucrat arama, bronzul şi
aurul. Erau bine organizaţi din punct de vedere militar, astfel că statul
toltec a ajuns să domine întregul Mexic (în jurul anului 790 d.Hr.)

Cronicile vechi vorbesc despre tolteci ca despre inventatorii aurăriei şi ale unei
arte decorative deosebite

Centrul lor era la Tollan, astăzi Tula. Zeitatea lor supremă a devenit divinitatea
cea mai importantă din America precolumbiană. Se pare că "şarpele cu pene" a
fost preluat din religia toltecilor şi de către mayaşi
 După căderea Tollanului – în anul 1168 – regatul
toltec s-a prăbuşit definitiv în faţa unui popor nomad
de vânători numit Chichimeca

Ciclul civilizaţiei Chichimeca poate fi

Obiceiuri, mentalităţi sociale şi
vestimentaţia tradiţională a
populaţiilor vechilor civilizaţii
americane – elemente de
studiu ale turismului cultural
considerat încheiat în jurul anului 1300,
când aztecii – popor înrudit cu
Chichimeca – au ajuns stăpâni ai marelui
Podiş. Abia de acum se poate vorbi de
adevărata civilizaţie aztecă

Azteci au beneficiat de tot ceea ce au lăsat civilizaţiile anterioare. Ei au

împrumutat elementele de cultură găsite şi le-au asimilat în cultura proprie, fără a
distruge nimic. Acest fapt este remarcabil şi îi avantajează evolutiv. În jurul anului
1325 fondează oraşul "Piatra Cactusului" – actualul Ciudad de Mexico

Perioada de glorie a aztecilor a fost destul de scurtă însă suficientă

pentru a lăsa în urmă dovezi ale unei civilizaţii avansate. Scrierea
aztecilor era simplă şi consta în desene şi semne.
Prin ce impresionează cultura aztecă ?

Aplicau sistemul de culturi în terase, exista chiar şi un sistem de

canale de irigaţii şi construcţii de diguri împotriva inundaţiilor

Asta în condiţiile în care nu era cunoscută de către ei

roata.

În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, multe se păstrează şi astăzi, cel

mai utilizat fiind poncho – o bucată de stofă de formă pătrată, în
mijloc cu o deschizătură prin care intra capul, ale cărei colţuri cădeau
în faţă şi în spate

Aztecii rămân cunoscuţi în istorie prin crearea grădinilor zoologice.

Spanioli au rămas la venire impresionaţi de măreţia acestora, de
numărul foarte mare de specii şi exemplare, autohtone şi alohtone,
toate ţinute în medii aproape identice cu cele din care proveneau. Ele
erau comparate cu parcurile de la curtea împăratului Chinei.
Întregul Mexic păstrează urmele acestor mari civilizaţii, nu numai prin urmele
arhitecturale lăsate, dar şi printr-un bogat lexic, obiceiuri, unele rituali – fără a
se păstra toate detaliile, ele fiind tangenţiale, îmbrăcăminte, plante cultivate,
dar şi o mentalitate pusă în evidenţă prin comportament şi mod de manifestare.

Oare introducerea unui prunc, în anumite sate din Mexic într-un

vas cu apă la botez, este obicei aztec sau creştin?

Din dovezile şi desenele de pe vasele de lut aztece, acest obicei se practica la

ei

Impunătoare monumente erau şi mormintele aztece, în formă de coridoare,

lungi de până la 12 m, acoperite cu lespezi de piatră, uneori sculptate şi
construite în formă de cruce. Marile cruci din piatră pe care, în secolul al X-lea,
le-a găsit în aceste regiuni vikingul Leif Eiriksson, n-au nici-o legătură cu
creştinismul. E. Thompson scria că "În America Centrală crucea era un simbol
curent, reprezentând la origine cele 4 puncte cardinale şi paznicii lor".
 Ce anume ne poate atrage aici atât de mult?

În primul rând e vorba de istoria locurilor, de încărcătura istorică lăsată de

locurile şi obiectele încă vizibile. Arhitectura e deosebită prin formă şi mărime. În
ciuda lipsei unei tehnologii înaintate, aici putem observa măiestria sculpturilor,
care nu aveau alt rol decât sa se impună în faţa maselor de populaţie.

Teotihuacan este unul dintre oraşele divine.

Mărturie stă mareţia lui, care rezulta din toate
construcţiile ramase până astăzi. Zeul oraşului,
celebrat în templu, era şarpele cu pene

Cea mai evindentă expresie a trecutului o reprezintă vestigiile oraşului.

Teotihuacan nu a fost un simplu centru de ceremonii. La apogeul dezvoltării
sale, în jurul anului 500 d.Hr. era cel mai mare oraş - o mareaţă metropolă
de cca. 200 de mii de locuitori. Cum nu s-a găsit nici-un document scris,
istoricii au fost nevoiţi să se bazeze pe ruinele monumentelor, fresce
deteriorate, statuete, vase şi alte mărturii de natura materială, la care s-au
adăugat legendele aztecilor.
 Construcţiile erau amplasate conform unei grile geometrice astfel încât până şi
râul apare ca fiind deviat de la un curs anterior. Artera principală, Calea Morţilor,
lega piaţa şi aşa-numita Citadelă din capătul sudic, de marile piramide, a Soarelui
şi a Lunii, din nord. Teotihuacan a început să se dezvolte în mod notabil spre
sfârşitul primului mileniu î.Hr.

Piramida Soarelui a rămas

până în secolul nostru una
din cele mai mari construcţii
din continentul american.
Cu o înălţime de 63 de metri
cu laturi de 225 de metri,
suprafaţa bazei era
comparabilă cu cea a Marii
Piramide de la Gizeh.

Urcând treptele piramidei astăzi, sau oricare dintre aceste monumente, nu facem
altceva decât să urmăm, în cea mai mare parte, traseul unui individ ce urma să fie
sacrificat. Un singur lucru nu-l putem şti din dovezile păstrate: oare aceşti oameni îl
făceau sacrificiul convinşi că moartea lor ii va mulţumi pe zei? Se pare că nu.
 Cultura incaşilor şi rolul ei în
studiul turismului cultural

Privind în trecut până la incaşi, cultura

antică peruană rămâne una dintre
culturile magnifice şi misterioase ale
lumii. O călătorie în America de Sud nu
trebuie să fie orientată numai spre Rio
de Janeiro sau la Copacabana

De cealaltă parte a continentului însă la o

altitudine destul de ridicată, merită să
descoperi alte minuni sud-americane: munţii
Anzi şi urmaşii incaşilor, care păstrează şi
astăzi o bună parte din obiceiurile lor. Cultura
incasă trăieşte prin urmaşii lăsaţi aici, pe
înălţimile munţilor. Aici se păstrează totul într-
o stare destul de bună pentru a se face o
analiză cu tentă demografică şi din punct de
vedere a organizării locale de altădată.
Cel mai important vestigiu care
se păstrează până astăzi şi
care are posibilitatea să ofere
date legate de cele menţionate,
sunt piscurile din Machu
Picchu, unde încă se păstrează
oraşe construite de câteva
dintre cele mai mari civilizaţii.
Palatul incaş de la Machu
Picchu, a fost descoperit abia în
1911.

Obiceiuri, mentalităţi sociale,

ocupaţii şi tradiţii ale incaşilor

Ca si ocupaţii, incaşii creşteau lame. Printre primele animale domesticite de

către ei se numără raţele, câinii şi porcii de Guineea. Cele mai importante recolte
ale lor erau cele de cartofi şi porumb. Produceau textile, arme, obiecte din metal,
unelte şi obiecte din ceramică. Principalul lor mijloc de transport era barca, cu
care traversau râurile care le străbăteau imperiul
 Clădirile publice ale incaşilor au fost construite datorită unei taxe numita „mit'a”.
Aceasta taxă reprezenta de fapt, obligaţia tuturor incaşilor de a munci pentru
construirea acestor clădiri într-o anumită perioadă a anului.

Împăraţii incaşilor au construit

astfel o reţea de drumuri ce se
întindea pe o distanţă de 16.000
de kilometri, importantă pentru
stabilirea comunicaţiilor între
diferite zone ale imperiului.
Alergători antrenaţi duceau
mesajele, lucrând ca ştafete şi
alergând în jur de 40 km zilnic.
Pentru a traversa apele adânci
ale râurilor, incaşii au construit
poduri suspendate cu frânghii,
care uneori depăşeau 100 de
metri în lungime.
Pastratori ai culturii traditionale si transmitatori ai
mesajelor proprii spre alte culturi si generatii
Cei mai mulţi dintre incaşi erau fermieri care lucrau pământul. Împăratul era
stăpânul tuturor teritoriilor din imperiu.

Viaţa de zi cu zi a incaşilor varia în funcţie de clasa socială. Împăratul,

chiar dacă locuia într-un palat făcut în întregime numai din aur şi argint
(lucru presupus în urma analizelor grafice ale semnelor şi desenelor
găsite aici şi expuse în Muzeul de Istorie din Chicago), iar paturile sale
erau acoperite numai cu blănuri fine, el dormea pe podea, ca şi oricare
alt servitor sau supus de-al său.

Ţăranii erau cei care făceau munca câmpului numai după ce dimineaţa savurau
o băutură numită „cicha”, un fel de bere realizată din grâu fermentat. Ţăranii
incaşi care nu erau nobili, aveau dreptul la o singură soţie.

Îmbrăcămintea incaşilor era foarte modestă, hainele împăratului nefiind foarte

diferite faţă de hainele ţăranilor simpli.
 Turismul si cultura pe continentul nord-american

Indiferent de esenţa lor, teoriile care analizează provenienţa populaţiilor

indigene susţin, fără excepţie, ideea migraţiei dintr-un alt continent. În
America nu s-au găsit urme contemporane cu epoca apariţiei omului.
Primii locuitori ar fi sosit aici, pe nişte pământuri lipsite până atunci de
orice viaţă umană, într-un moment în care civilizaţia pietrei luase sfârşit.
Teoriile mai vechi susţineau o origine unică a indienilor cu populaţia
mongoloidă.
 Principalele zone de veche cultură din America de
Nord. Indienii americani astăzi si culturile
europene si asiatice prezente in America de Nord

Antropologii şi etnografii au căzut de acord asupra limitelor geografice ale

principalelor şase zone de veche cultură amerindiana din America de Nord

1. Arctica – în Alaska şi pe ţarmurile Oceanului Îngheţat;

2. Pădurile de Răsărit, din delta Fluviului Mississippi până la Sf.

Laurenţiu şi de la Atlantic lângă la Lacul Athabasca în Canada;

3. Marile Platouri, de la Golful Mexic până la fluviul Saskatchewan în

Canada şi de la fluviul Mississippi până la m-ţii Stâncoşi;

4. Zona de sud-vest, pe teritoriul statelor Arizona, Utah, Colorado şi

Nevada;

5. California, cuprinzând o fâşie de-a lungul coastei Oregonului;

6. Nord-vestul, pe ţărmul Pacificului, în statul Washington, provincia

canadiană Columbia Britanică şi colţul de sud-vest al Alaskăi.
 Cea mai întinsă arie a civilizaţiei americane - indiene este cea care cuprinde,
cu un nume foarte convenţional „Pădurile de Răsărit”. În interiorul acestei arii
au fost descoperite 80 de tipuri de cultură, cele mai dezvoltate fiind cele care s-
au care au evoluat de-a lungul râurilor Ohio şi Mississippi şi pe Coasta Golfului
Mexic.

Indienii foloseau mult piatra din care îşi fabricau obiecte de uz casnic,
împodobite cu ornamente zoomorfe sau antropomorfe. Un fel de măreţie
feroce se desprinde din aceste chipuri misterioase, din figurile câteodată
suficient de individualizate pentru a sugera un portret.

Sculpturile în lemn şi în metal dezvăluie o mare fantezie a formelor; aurul şi

argintul nu sunt folosite atât de frecvent ca în somptuoasa arta a Mexicului şi
sunt de cele mai multe ori înlocuite cu arama.

Siluetele umane, mai ales cele gravate pe discurile de podoabă, găsite în

„movilele” din Tennesse şi din Ohio, sunt înfăţişate cu o evidentă grijă a descrierii
geometrice a formelor simplificate. Culoarea este adăugată nu atât din dorinţa de a
imita imaginea naturii ci pentru a accentua efectele emotive ale figurilor hieratice.
Barbati din tribul Sioux
 Simbolul tribului
Navaho,
transformat ulterior
in arta realizaii
covoarelor din lana

Locuinta a populatiei
Navaho
 Momentul culminant al culturii sud-vestice a fost atins în secolele XVI-XVII. Atunci
au fost construite unele dintre impunătoarele adăposturi săpate în stâncă,
adevărate oraşe. Temple de formă cilindrică, aşa cum este cel din Chaco
Canyon, construit din pietre roşii, albastre şi verzi, capătă o înfăţişare
extraordinară în anumite momente ale zilei, în funcţie de lumina soarelui.

În văi, indienii Navaho îşi construiesc şi astăzi locuinţe la care folosesc

cărămida placată cu ipsos, cu mai multe etaje, amintind într-o oarecare
măsură de arhitectura aztecă. Pereţii compacţi de culoarea nisipului, în
care ferestrele abia se zăresc, dau o sugestie a vieţii austere a acestor
primi locuitori ai pământului american, trăind astăzi în rezervaţiile din
mijlocul deşertului.

În secolul al XVIII-lea, indienii au adus din Mexic cultura bumbacului şi, odată cu ea,
o artă foarte complicată a dantelelor; costumele, şervetele care acoperă vasele de
bucătărie, toate sunt încărcate cu broderii. Ceva mai târziu, triburile Navaho au
dezvoltat o largă industrie a covoarelor, care avea să influenţeze în secolul XX,
sectoare foarte diferite ale artei americane.
Prejudecăţile noilor locuitori (europenii), relaţiile deloc prieteneşti cu indienii, îi
împiedicau să descopere, în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea
originalitatea civilizaţiei locale. Avea loc astfel, un fenomen asemănător cu acela al
asimilării artei africane de către europeni; şi în acest caz, tot epoca modernă a fost
cea care a încercat să cuprindă într-o sinteză proprie formele cele mai vechi ale
creaţiei considerate până atunci expresie a exotismului sau a unui spirit care nu i-ar
interesa decât pe etnografi.

Astăzi, numărul pieilor roşii se rezumă doar la circa 450.000 persoane,

dintre care peste 400.000 în S.U.A.,restul în Canada. Cei mai mulţi dintre
indienii din S.U.A. se află concentraţi în trei state: Oklahoma, Arizona şi
New Mexico. În număr mai mic se află şi în Dakota, Minnesota şi Iowa.
Triburi destul de restrânse numeric sunt în statele Oregon, Utah, Nevada,
Montana, Idaho şi Wisconsin.

Atât indienii din S.U.A. cât şi cei din Canada au un nivel de trai mult sub media
populaţiei nord-americane. În unele comunităţi mai puternice s-au creat mici
întreprinderi industriale, fabrici de mobilă, ateliere de producţie artizanală, etc. Cele
mai multe se ocupă cu cultivarea terenurilor – obţinând producţii destul de reduse şi
creşterea animalelor pentru consum intern.
Wigwam – locuinta din materiale vegetale, prezenta in toate
reprezentarile artistice ale indienilor americani
În ciuda limitelor pe care le impun condiţiile sociale şi economice în care trăiesc
astăzi indieni – americani, ei aduc o contribuţie valoroasă în domeniul economic şi
mai mult în cel cultural. Pieile roşii au dat S.U.A. pe etnograful şi arheologul Artur
Parker, specialist în istoria irockezilor, dar şi profesori universitari, arhitecţi, ingineri.

Unele comunităţi mai numeroase – ca tribul Navaho din Arizona, ce

numără peste 20.000 de oamenii – editează ziare precum Jurnal Ada
Hoohiligii, publicaţie bilingvă ce apare în oraşul Windon Rook, în limba
navahă şi engleză. Alfabetul navah în care sunt tipărite o serie de ziare
are un număr mai mare de semne decât cele europene, reuşind să
exprime toate sunetele graiurilor amerindiene.

Dezvoltând o cultură originală, plină de vitalitate şi armonie, popoarele

amerindiene şi-au pus în valoare spiritul creator, capacitatea de organizare,
simţul artistic, virtuţile morale, ce au inspirat o serie de mari scriitori
Apache
Copil apartinand tribului
Monument de inchinaciune si
Apache
monumente funerare ale tribului
Cheyenne
 Oferta culturală şi potenţialul turistic al oraşelor
americane. Începuturile artei americane

În America de Nord şi în special în Statele Unite şi Canada putem vorbi de artă şi

cultură doar prin intermediul coloniştilor, în funcţie de ariile lor de provenienţă.

Pentru SUA, analiza culturii şi artei

este canalizată spre tradiţiile
olandeze, iar în Canada, spre cele
franceze.

Olandezii au lăsat urme puternice în cultura

americană de început. Ei sunt cei care
lansează anumite curente artistice şi tot ei sunt
cei care impun anumite comportamente legate
de anumite obiceiuri.
 Prin intermediul turismului cultural ar putea să fie valorificate aceste
amănunte legate de cultura adusă şi implementată de olandezi în spaţiul
american. Exemplele sunt destul de multe, aici lansându-se mai multe familii
de artişti, care în Europa întâmpinaseră o serie de neajunsuri şi greutăţi.

Timp de mai multe generaţii, familia

pictorilor Duyckinck s-a bucurat de o
stimă deosebită în rândul artiştilor
vremii.

În jurul anului 1700, familia Duyckinck este cunoscută în oraşul în ale

cărei tradiţii olandeze erau foarte puternice.

Un membru al familiei este cunoscut în urma realizării vitraliilor

unei biserici din Long Island (Everet), iar fiul său Gerret a pictat
stema oraşului (actualul New York) deasupra portalului
primăriei.
În regiunile din interiorul continentului, apropierea de tradiţia olandeză are loc pe
căi diferite. Lucrările pictorilor, care la începutul secolului al XVIII-lea trăiau în
aşezările situate de-a lungul fluviului Hudson, urmau în portretele fermierilor şi
ale meşteşugarilor din micile târguri de acolo, o viziune înrudită cu ce a artei din
Ţările de Jos şi cu varianta ei din coloniile americane populate de olandezi şi
flamanzi.

Fără să insiste asemenea celor din Noul Amsterdam pe elemente ce

definesc spaţiul, ei înscriau formele într-un sistem bidimensional, în
care şi decoraţiile florale ale veşmintelor şi elementele de peisaj mult
simplificate, amintesc de ornamentele de pe cuferele pictate din
Europa.

Arta americană din prima jumătate a secolului al XIX-lea se dovedeşte a fi un

fenomen mai puţin complex decât ar părea s-o sugereze nepotrivirile dintre
tematica de factură romantică şi persistenţa modalităţilor neo-clasice ale tratării
suprafeţei. Îndemnând la întemeierea unei arte cu adevărat naţionale, la
desprinderea de influenţele europene cărora intelectualii americani le fuseseră
prea mult timp datori, intelectualii vremii dădeau glas unei întregi generaţii
încrezătoare în destinul naţiunii.
În ultimul deceniu şi jumătate al secolului al XIX-lea, transformările mentalităţii
artistice care vor tulbura atmosfera oraşelor americane în preajma primului război
mondial nu erau prevestite decât de noile concepţii ale şcolilor de arhitectură.

Începuturile au fost făcute la Chicago, în jurul anului 1885. Lipsit aproape

cu desăvârşire de tradiţia artistică, oraşul de pe malul lacului Michigan a
fost pus în faţa unei situaţii pe care trebuia s-o rezolve repede: incendiul
din 1871 mistuise aproape în întregime clădirile mici, înşirate de-a lungul
străzilor mărginite de arbori, care dădeau oraşului o înfăţişare patriarhală.

În ultimele două-trei decenii ale secolului al XIX-lea, în centrul

comercial al oraşului s-au ridicat multe clădiri, toate folosind un
puternic schelet de traverse (bare metalice) de fier: cu ferestre înalte,
câteodată cuprinzând spaţiul a două etaje, alteori cuprinzând faţada
întregii clădiri, noile imobile schimbând întreaga înfăţişare a arhitecturii
urbane.
În preajma primului război mondial modelul Şcolii de arhitectură de la Chicago a
fost preluat de arhitecţii new-yorkezi, partea de sud a insulei Manhattan, faimosul
Wall Street, va deveni un „labirint întunecat de prăpastii adânci în care soarele nu
pătrunde niciodată”

Diferenţa dintre construcţiile şi ideile arhitecturale de la New York şi

cele de la Chicago, este că cei din Chicago au ştiut să folosească mai
bine spaţiul, să dea noilor construcţii un aspect mai puţin înfricoşător şi
să le apropie mai mult de existenţa oamenilor. Este ceea ce vor
înţelege arhitecţii new-yorkezi din a doua generaţie, aceia care, între
cele două războaie mondiale vor construi „zgârie-nori” din centrul
Manhattanului, lăsând spaţii libere cu grădini şi case mai scunde.

Şcoala de arhitectură de la Chicago a ştiut, cum s-a scris, să

„vindece schisma dintre construcţie şi arhitectură, dintre inginer şi
arhitect, constituind una dintre premisele semnificative ale
dezvoltării arhitecturii moderne”
În afara construcţiilor impresionante ce îl interesează pe un turist şi în special pe
un turist european este aspectul social, arta americană modernă, însă cei mai
mulţi sunt atraşi de ceea ce este vechi: populaţia pieilor roşii şi populaţia
negroidă la începuturile ei pe pământ american.
Toate aceste se regăsesc în muzee locale, unde sunt detaliate toate elementele
culturale cu care veniseră, apoi sunt surprinse elementele de aculturaţie locală.

Muzeele sunt singurele care păstrează amintirile vremurilor apuse.

Ceea ce este interesant, este faptul că păstrează în funcţiune toate
elementele componente. În muzeul Greenfied Vilage, MI, majoritatea
locuinţelor prezente, a fermelor instalate sau a atelierelor de lucru, a
magazinelor şi a altor obiective, funcţionează în aceiaşi termeni şi
condiţii ca în perioada pe care o reprezintă. Este un „muzeu al satului”
plin de viaţă, unde turistul este atras tocmai de această atmosferă
creată.
Casă tradiţională şi ocupaţii
ale populaţiei afro-americane
din America la început de
secol XX

Serif american si tinuta sportiva tipica inceputului

de secol XX
(foto: Camelia Teodorescu – Greenfied Vilage)
 Care sunt mişcările cele mai importante din Statele Unite
împotriva populaţiilor de altă rasă decât majoritatea? Prin ce
anume se diferenţiază faţă de restul mişcărilor?

Acestea sunt întrebările ce sunt de cele mai multe ori puse în muzee, în spaţiile
unde sunt expuse documentele şi obiectele specifice.

„Internaţionalizarea” rămânea o expresie lipsită de înţeles într-o perioadă în

care Congresul vota o lege restrictivă a migraţiei, stabilind cote
preferenţiale ale celor acceptaţi de Statele Unite, începând cu
reprezentanţii „rasei anglo-saxone” şi excluzându-i aproape în totalitate pe
africani şi asiatici. Este timpul faimoaselor atacuri împotriva organizaţiilor
muncitoreşti şi al paradelor Ku Klux Klanului, al proceselor puse la cale
împotriva profesorilor care susţineau darwinismul.

Din punct de vedere artistic, există o reţinere de exprimare liberă în

această perioadă. Exista în general o teamă de a nu fi interpretate
operele ca o acceptare a elementelor din afara „regulilor stabilite”.
Totuşi, „internaţionalizarea artei americane” a căpătat o bază concretă, nu numai în
sensul realizării unui dialog cu ideile promovate de alte culturi, ci şi în acela al
participării la destinul unei întregi omeniri.

Casa traditionala americana si tinuta caracteristica secolului al XIX-lea

(foto: Camelia Teodorescu – Greenfied Vilage)
 Societatea americană de acum trei sau patru secole nu se
îngrijea deloc de soarta artiştilor sau creatorilor de artă, decât în
măsura în care aceştia, artiştii realizau obiecte utile; tradiţia
pragmatismului are origini foarte vechi în cultura Statelor Unite
şi, în acelaşi timp, ea a împiedicat într-o largă măsură apariţia
unei teorii a „artei pentru artă”. Slabul interes faţă de creaţia
artistică, înlocuirea ei cu produsul practic au fost puse în
legătură cu întârzierea dezvoltării unei arte plastice originale în
Aculturaţia în
Anglia.
societatea
americană între
secolele Coloniştii americani nu aduceau cu ei amintirea unei
XVI-XXI creaţii viguroase care să poarte amprenta specificului
britanic şi urmaşii lor au fost astfel obligaţi să refacă, în
două sau trei secole, o istorie artistică la care, în alte ţări,
contribuiseră milenii întregi de tradiţie.

Începuturile, foarte timide ale picturii şi sculpturii americane vor fi, de aceea, mult
mai slab legate de arta sacră decât cea a meşteşugarilor veniţi în încercarea
norocului pe pământul acesta al făgăduinţei.
 Către sfârşitul secolului al XVII-lea, fără a fi organizaţi într-o breaslă locală, unii
colonişti încep să descopere că îndeletnicirile artistice le pot pune la îndemână
măcar minimum necesar existenţei. În Virginia, în Carolina, în Georgia este
menţionat, în jurul anului 1680 faptul că târgurile ţinute cu prilejul diferitelor
sărbători, pictori veniţi în special din coloniile din nord, vindeau „chipul lui Isus”,
care era foarte bine cumpărat şi apreciat. Emigranţii artişti veneau în ţinuturi
diferite din Statele Unite după ce străbătuseră mari întinderi ale continentului,
după ce trecuseră prin oraşe şi plantaţii unde se statorniciseră colonişti de
provenienţă foarte diversă şi aduceau cu ei soluţii artistice şi artizanale din acele
locuri. De cele mai multe ori se înregistrează ecouri ale colonialismului şi ale
regimului formei, aşa cum erau înţelese de populaţiile indiene şi, ceva mai târziu
de sclavii negrii.

Într-o societate care nu le recunoştea încă un statut diferit cum era cel de
negustor ambulant, artiştii au contribuit la modificarea unor forme de cultură
extrem de variate.

Muzeele păstrează un număr mare de obiecte artizanale lucrate pe la sfârşitul

primului mileniu, ele constituind temeiul folosit cel mai des de antropologii
americani pentru stabilirea principalelor zone ale culturii autohtone.