Napoleon Savescu

Membru nou · 10 mai la 20:50

Și cine sunt ei, SECUII?
Aici, în America, am un coleg și un prieten foarte bun, de mulți ani, un secui cu numele
de Lotzi, care e căsătorit cu o româncă. Lucrurile păreau foarte stabile până când
prietenul meu Lotzi a început să fie din ce în ce mai “maghiar “ citind tot ce putea găsi
din presa iredentistă. Locuind pe coasta vestică a continentului, soția lui, disperată, mă
chema la telefon să mă întrebe ce e de făcut. I-am spus că cel mai simplu este să facă
testul genetic, genomul. Prietenul meu a acceptat cu greutate, dar a acceptat. L-am
chemat la telefon după aproape trei luni de zile și l-am întrebat despre rezultatul testului
genetic. Mi-a spus că nu l-a primit. Dar am auzit-o pe soția lui strigând: “Spune, mă,
adevărul”. ”Curajos”, el mi-a închis telefonul. Sigur că am chemat-o imediat pe soția lui
care, acoperind vociferările soțului, mi-a spus că nici gând să fie maghiar. El era “I1b “,
nimic altceva decât...Dac!
Sau mai cam pe “ ungurește “ un Valah împuțit”.
De atunci lucrurile s-au schimbat la 360 ° și prietenul meu acum se consideră un ...
Pelasg și nu mai existe discuții contradictorii pe această temă în familia lor.
Dar să ne întoarcem la secuii noștri ”maghiari”.
Absurditatea vremurilor actuale: steagul secuiesc, cu însemnele soarelui şi lunii -
specific rumânimii (ele se află pe steagurile vechilor regiuni, fiind vechi simboluri
dacice), a fost folosit prima oară în alianţa dintre secui şi Mihai Viteazul, contra
ungurilor.
Acum, ungurii au luat steagul respectiv, ce s-a născut împotriva lor, şi l-au pus pe
Parlamentul lor!!!
O prostie inimaginabilă!!!
Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în
Kaukonia, care
cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei
Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II
d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din
Dacia, în Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.
Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-
estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci şi o parte din actualul judeţ
Harghita, spre izvoareleOltului, ca şi părţi din judeţele Buzău şi Mureş.
Tot în această zonă, Amianus Marcellinus (sec.IV) a consemnat existenţa unui ţinut
numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe
lângă râul Olt.
Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat încă din
antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a considerat firesc să constate
legătura dintre denumirile de cauci, cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi
denumirea de Cogaion (muntele sfânt al dacilor), cu conotaţia sa religioasă.
Pe de altă parte, filologul german J.Wolff considera că şi denumirea de Kockel cu
variantele Kukel şi Kukula utilizate de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din
anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că cel mai important munte
din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal,
ceea ce indică faptul că originea reală a acestor denumiri este hidronimul Kukula,
menţinut şi astăzi în uz de secui.
Cine nu îşi ştie trecutul nu este vrednic nici de prezent!
Ținutul secuiesc, cât și apartenența secuilor la maghiarime, sunt invenții absurde ale
acelor ani!
Niciodată nu a existat ținutul secuiesc iar secuii, despre care în vechime ungurii
spuneau că sunt...rumânii aprigi, au fost cea mai persecutată colectivitate de sub
stăpânirea maghiară: Gheorghe Doja - secui autentic (până acum câteva sute de ani,
secuii aveau nume rumânesti si erau ...( !! ) ortodocși, deci erau rumâni curati), cel care
a condus răscoala de eliberare a Transilvaniei de sub jugul maghiar, a fost mișeleste ars
pe un scaun incins; dar nu numai din acel moment a început genocidul etnic împotriva
secuilor: stăpânirea maghiară i-a obligat să poarte nume ungurești, să treacă la
catolicism si să vorbească maghiara.
Cine nu se supunea avea să fie ucis.
În memoria genocidului îndreptat de unguri împotriva secuilor stă mărturie Bulevardul
Martiriului Secuilor - aflat la Miercurea Ciuc!!!
De ce aceste adevăruri au dispărut din cărțile de istorie?
Cât de nemernică e această clasă politică, indiferentă la transformarea unor adevăruri
istorice în minciuni antirumâneşti?
Câți dintre noi mai știm că Ștefan cel Sfânt al Ungariei a fost rumân după mamă?
Câţi dintre noi mai știm că numele de Ungaria e un nume cu origini tracice,
Ungro-Valahia - un nume străvechi ce face referinţă la pământul negru (Neagra Valahie)
al Panoniei Tracice? )
Să nu uităm că Budapesta mai are o urmă de rumânism tracic în ea: steagul roșu,
galben și albastru, prezent pe frumoasa primărie a acestui oras!
Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse de mult în evidenţă de savanţii
germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este unul şi acelaşi cu neamul
sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc
străvechea denumire de Kükülö.
Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat denumirea de Ciculia, iar
locuitorii numele de ciculi, aşa cum au consemnat călătorii străini.
Dar numele de ciculi trece uşor la forma siculi, de unde şi forma de secui.
Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat conştiinţa de autohtoni,
mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impus recunoaşterea
demnităţii lor colective.
Captaţi treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, aşa după cum arată şi
A.D.Xenopol în ”Istoria românilor din DaciaTraiană”, (Ediţia III, Bucureşti 1988, Vol III
pag.224) ei au fost maghiarizaţi prin mijloace din ce în ce mai dure, mai ales după anul
1848. Pentru a forţa desprinderea lor definitivă de masa covârşitoare a autohtonilor din
Ardeal, istorigrafia timpului le-a atribuit diferite origini bizare, care se contrazic între ele
şi ca atare se anulează reciproc.
În încercarea de a suplini lipsa oricăror dovezi care să ateste o pătrundere a lor în
Ardeal, cum a fost cea a saşilor intens susţinută decoroana maghiară, istoricii au
vehiculat şi mai vehiculează diferite plăsmuiri referitoare la originea secuilor oscilând
penibil între a-i considera avari, gepizi, huni, pecenegi etc, deşi ei sunt autohtoni, sunt
membrii străvechiului neam dacic al cauconilor, primii care au dat nume locurilor pe
care trăiesc.
Ei au conservat până astăzi nu numai nişte toponime de vârstă neolitică, ci serii
toponimice de vârstă neolitică uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă
o altă mare dovadă a faptului că sunt băştinaşi.
Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi secuii sau siculii sunt
urmaşii autohtonilor denumiţi caucoli, iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit şi trăiesc pe
văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula.
Ca o altă dovadă că râurile Kukala au o denumire rumânească arhaică, aceeaşi
spiritualitate rumânească a atribuit unui râu din bazinul Siretului omonimul Cucalea.
Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu imprescriptibilul
genocid etnic, ne revine obligaţia ca, în numele adevărului, să facem necesara distincţie
maghiarizat-maghiar, mai ales în cazul secuilor, care începând cu Unio Trio Nationum s-
au revendicat ca etnie de sine stătătoare, distinctă de a ungurilor.
I-am uitat şi continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu noi şi soarta nu iartă. Din ignoranţă
şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric cu privire la secui
se susţine cu argumente:
1. Argumente geografice şi toponimice, sistematizate în lucrările ştiinţifice ale lui Sabin
Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974).
Vlăhiţa este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub
numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din
secolul II, dar şi de mărturiile unor călători străini ca Georg Reicherstorfer care la 1527 îi
numea ciculi ca şi de mărturiile lui Christian Schesaeus de la 1540 sau de ale lui
Ferrante Capece din februarie 1584.
2. Argumente arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru toate
epocile începând cu neoliticul.
În ansamblul Daciei, ŢaraSecuilor se delimitează în mod natural prin particularităţile
sale de relief, de climă şi de resurse, iar aferent acestora, mărturiile arheologice o
individualizează încă din protoistorie ca pe o adevărată punte peste Carpaţi între Dacia
intra- şi extracarpatică.
În acest context, aşezările din Ţara Secuilor au prosperat încă din antichitate susţinând
o concentraţie demografică ridicată mai ales prin importantele resurse minerale (sare,
fier, cupru. ape minerale etc.) de care au dispus mereu. (vezi şi Viorica Crişan, Dacii din
estul Transilvaniei etc.)
3. Argumente istorice, mai ales pentru a denunţa legile de maghiarizare din anii
1842, 1879, 1883 şi 1907, în temeiul cărora o bună parte din densa populaţie autohtonă
a fost transformată, prin cele mai draconice forme de constrângere, în vorbitori de limbă
maghiară.
În jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761, generalul von Buccow a notat pentru
totdeauna că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate, 99 erau locuite
de....(!!!)... români, ...aşa cum arată istoricul Dr. Mircea Dogaru în revista LUMEA Nr.4
(108)/2002.
4. Argumente heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut siculi, deci ciculi autohtoni, şi
nu altceva, vor redescoperi din perspectiva continuităţii asumate că în momentul
semnării tratatului UNIO TRIUM NATIONUM aveau ca secui conştiinţa originii lor ...dacice,
motiv pentru care s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne dacice primordiale
soarele-luna (însemnele de pe drapelul secuiesc), tandem deseori regăsit în multe
reprezentări antice ale dacilor, inclusiv pe tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la
Sinaia (vezi ziarul "Gardianul" din 30mai - 4iunie 2005).
Aceeaşi pereche SOARELE-LUNA mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale
Moldovei şi ale Ţării Valahe şi la nimeni altcineva în lume.
De aici lipsa oricăror îndoieli că şi secuii au avut conştiinţa că aparţin neamului dacic.
5. Argumente culturale. Simon de Keza spune limpede că secuii au împrumutat scrierea
de la vlahi. Dar o scriere valahică de tip răboj, numită "rovás irás" şi după maghiarizarea
lor, nu se potrivea decât unui grai valahic şi în niciun caz unui grai străin, care ar fi
folosit limba şi scrierea latină după modelul oferit la acea vreme de cancelaria regală de
la Buda. Hilar este faptul că propaganda anti-românească a uitat de Simon de Keza
pentru a pretinde că sintagma "rovás irás" ar defini o scriere adusă de prin Asia, deşi
chiar teremenul de "rovás" ( răvaș ) indica originea sa valahică. Ca dovadă că este o
străveche scriere rumânească, rumânii din Valea Timocului, cei care n-au avut legături
cu secuii, folosesc şi ei până astăzi termenul de "răbuj".
Pe de altă parte, este remarcabil faptul că odată cu parţiala lor maghiarizare, secuii au
transpus şi în variantă maghiară celebrele noastre balade Meşterul Manole şi Mioriţa,
total inaderente ( !!??) folclorului maghiar sau oricărui alt folclor, ca semn profund al
faptului că secuii aparţin la matricea stilistică rumânească.
6. Argumente religioase.
Despre originea lor dacică vorbesc şi stâlpii lor funerari de pe morminte care sunt
identici cu stâlpii dacici care mai sunt păstraţi în alte zone rumâneşti. Gestul nostru de
închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de
cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeaşi origine ortodoxă
o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a
deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi
biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime. Despre
grozăviile îndurate în perioada de maghiarizare forţată ne vorbeşte şi monumentul de la
Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul de tristă
amintire, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe, între care şi
mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
7. Argumente antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa - Lisseanu şi ale lui I.I.
Rusu (1986), şi mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) sau Ioan Drăgan (2000) care pe
baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor româneşti prin nume ca
Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban, în graiul aromânilor), Dán,
Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán,Pászkuly,
Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu) şi multe, multe altele, ceea
ce nu mai poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a naţiunii
române şi a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizaţi odată
cu numele lor cer autonomie teritorială.
Aceste nume dovedesc încă o dată că împotriva Neamului Rumânesc s-a practicat
imprescriptibilul genocid etnic care, însă, nu poate servi de bază pentru pretenţiile
teritoriale numite autonomie.
8. Argumente sociologice.
Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu-Băcanu (1998 şi
2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.
Este de la sine înţeles că din cele opt grupe de argumente chiar şi numai o singură
grupă este suficientă pentru a susţine definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup
din trupul ţării, chiar dacă o bună parte au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta
putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar şi în perioada
Diktatului. Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării, ca mama cea adevărată
din cunoscuta piesă de teatru "Cercul de cretă caucazian" a lui Bertold Brecht.
Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta sub nicio formă contrafacerile
celor care, mânaţi de interese străine, practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire
şi, în final, spre dezagregarea României.
O lege privind protejarea minorităţilor, oricare ar fi conţinutul ei, ar obliga majoritatea să
se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut
preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce într-o ţară democratică legile sunt
aceleaşi pentru toţi.
În cazul minorităţii “maghiarizate “ din România situaţia se dovedeşte a fi foarte
periculoasă prin faptul că acești oameni au devenit masă de manevră pentru
revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabila contestare a tratatului de pace
semnat de toate părţile la Trianon.
9. Și, în sfârșit, singurul lucru care poate să dovedească adevărul, este ...testul
genetic ...care ar trebui efectuat la populația de secui! În felul acesta toată lumea ar ști
adevărul.
Dacă ei aparțin grupului I ori I1b, lucrurile sunt foarte clare și adevărul va fi văzut și
acceptat de toți!
***
În cazul în care doriți să continui, vă rog să mă lăsați să știu.
 1515
2 comentarii7 distribuiri
Îmi placeVezi mai multe reacţii
ComenteazăDistribuie
Comentarii

Liliana Petrut si zii asa, sotia lui te chema la telefon.... hmmmm

Ascunde sau raportează acest comentariu

o Îmi placeVezi mai multe reacţii

o · Răspunde

o · 2z

George Mircea sunt cu 100 de ani inaintea noastra si au venit la mult timp dupa dupa noi
in Europa. pe la 1600 cred.

Ascunde sau raportează acest comentariu

o Îmi placeVezi mai multe reacţii

o · Răspunde

o · 2z

 Carmen Pankau
 10 ore ·

 STATUETĂ – IDOL VECHE DE 7.000 DE ANI DESCOPERITĂ LA DEVA (JUD.

HUNEDOARA)



 Carmen Pankau

 22 noiembrie 2018

 STATUETĂ – IDOL VECHE DE 7.000 DE ANI DESCOPERITĂ LA DEVA (JUD. HUNEDOARA)

 În colecțiile MUZEULUI CIVILIZAŢIEI DACICE ŞI ROMANE din DEVA a intrat anul trecut un artefact
deosebit de valoros. Este vorba de o statuetă antropomorfă fragmentară, datând din perioada
neoliticului dezvoltat, faza B a CULTURII VINČA (aproximativ dintre anii 5.300 - 4.800 î.Hr.).
Piesa a ajuns în patrimoniul acestei instituții în urma unor cercetării preventive efectuate în
anul 2017, pe strada Mihai Eminescu din Deva. Municipiul Deva este reședința județului
Hunedoara din Transilvania, format din localitățile componente Deva (reședința) și Sântuhalm,
și din satele Archia, Bârcea Mică și Cristur. Deva se situează în partea centrală a județului
Hunedoara, la o altitudine de 187 m față de nivelul mării, pe malul stâng al cursului mijlociu al
Mureșului. Orașul se învecinează cu munții Poiana Ruscăi și munții Zarandului în vest, cu
munții Apuseni în nord și cu Măgura Uroiului în est. Spre sud, când condițiile atmosferice sunt
propice, se zăresc în depărtare munții Parâng și masivul Retezat.

 Dealurile din apropierea orașului sunt ultimele ramificații nordice ale munților Poiana Ruscăi
(înalțimea lor maximă este de 697 metri) și cuprind orașul ca într-un semicerc ferindu-l de
excese climatice. Vârful Piatra Cozia (din satul Cozia; de la „ritualul cozii” din Vechia Biserică
Pământeană Valaho – Egipteană, de la „COZNONI” și „COZIENI” – crescători de capre, ZEUL
PAN) are altitudinea de 686 metri. S-a presupus că numele DEVA este în legătură cu anticul
cuvânt get DAVA, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune
romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva, acum Chester în
Marea Britanie. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din
cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”. Da, din punct de vedere lingvistic, dar litera „D”
închide rama pătrată (Aria) a pământului (A,B,C și D; citit în oglinda devine DeCeB-A, iar „L”
aduce unghiul (colțul) schimbării), ca simbol al închiderii cercului, a centurii, a cătușelor, a
zalei de lanț, a inelului, a coroanei), sensul fiind „D este Va”, adică „D (finalul) va veni”. De
aceea se face trimitere la Fecioară, cea care va aduc noul timp, noile specii.
Prima atestare documentară a cetății Deva datează din anul 1.269, fiind menționată prin
cuvintele latine „castro Dewa”.

 Pe hărțile medievale ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan („D este Van”, sau „Finalul
aduce zădărnicia”). Ruinele Cetății Deva, de pe Dealu Cetății, au fost și rămân un obiectiv
turistic important. În ultimii ani a fost conceput un program de amenajare a Cetății, proiect
foarte controversat, pentru a o pune în valoare și a o face accesibilă tuturor vârstelor:
instalarea unui telescaun și amenajarea unei terase în incinta fortificației (idee abandonată
ulterior la insistențele reprezentanților Muzeului Deva). Odată ajuns sus lângă ruinele cetății, ni
se dezvăluie panorama orașului și a împrejurimilor. Se vorbește despre existența unui tunel
subteran care unea Cetatea Devei de Castelul de la Hunedoara. În nord-vestul parcului, la
marginea dinspre dealul cetății, se află castelul MAGNA CURIA, construit în secolul XVI. Inițial
castelul a fost conceput în stilul Renașterii, dar restaurările ulterioare (din timpul lui Gabriel
Bethlen, în anul 1.621, precum și cele din prima jumătate a secolului XVIII) i-au adăugat și
elemente de artă barocă.

 În prezent, complexul arhitectonic MAGNA CURIA ADĂPOSTEȘTE MUZEUL JUDEȚEAN DEVA

(secțiile de istorie și științe naturale). Această cercetare arheologică de pe strada Mihai
Eminescu din Deva a condus la descoperirea unor importante urme de locuire din epoca
neolitică, printre care mai multe locuințe. Într-una din acestea, cercetată integral, a fost
descoperit un bogat și interesant material arheologic. Astfel, alături de vasele ceramice
fragmentare şi numeroasele fragmente de vase, s-au mai aflat şi diferite ustensile din piatră
cioplită, din os şi din corn, precum şi două statuete antropomorfe fragmentare. Potrivit
specialiștilor dr. Antoniu Tudor Marc și dr. Ioan Alexandru Bărbat, arheologi în cadrul MCDR
Deva, statueta a făcut parte din instrumentarul de cult al comunităţii neolitice și redă un
personaj feminin (MAREA ZEIȚĂ?), particularitatea şi caracterul de raritate al ei fiind date de
cele două tortiţe laterale, ce reprezintă braţele, care permiteau o anumită manevrare a piesei
şi posibilitatea de a fi suspendată (zeii vin din cer).

 „Starea de conservare a figurinei este medie, lipsindu-i fragmente din zona capului (un
fragment desprins în timpul operaţiunilor de săpare), braţele şi de la partea inferioară
(desprinse din vechime). Dimensiunile piesei, aşa cum s-a păstrat, sunt: h = 110 mm; l max. =
44 mm. A fost obţinută din pastă grosieră, cu pietricele de diferite dimensiuni în compoziţie.
Suprafaţa nu este bine netezită, aspectul general indicând puţină grijă la modelarea ei. În urma
arderii în mediu oxidant, piesa a primit culoarea portocalie. Pe suprafaţa ei se pot observa
 numeroase fisuri şi câteva pete de nuanţă cenuşiu-închis, rezultate în urma unor arderi
secundare”, mai precizează specialiștii muzeului devean.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau
Carmen Pankau
11 ore ·

�DIN ISTORIA ATLANTILOR: TABLITELE DE SMARALD ALE LUI THOTH, ATLANTUL (6)
- Urmare -
TABLITA 5
Locuitorul din Unal
Ades visez la ingropata Atlantida, pierduta in epoci ce-au disparut in noapte.
Eon dupa eon ai fiintat in frumusete, lumina stralucind in intunericul noptii.
Atotputernic, domnind peste cei nascuti pe pamint,
Stapan al Pamantului in vremea Atlantidei.
Rege al natiilor, stapan al intelepciunii,
LUMINA deasupra orasului SUNTAL,
Pastrator al caii,
Traia in TEMPLUL sau,
MAESTRUL din UNAL,
LUMINA a Pamantului in zilele Atlantidei.
Maestru venit dintr-un ciclu de dincolo de noi,
Traind in corpuri ca si printre oameni.
Nenascut pe Pamant,
EL, venit de dincolo de noi,
SOARE a unui ciclu, mai presus de oameni.
Sa stii, omule, ca Maestrul HORLET,
Nu a fost niciodata una cu copii oamenilor.
In vremuri de demult cand Atlantida s-a aratat ca o putere
A aparut cineva cu Cheia Intelepciunii,
Aratand tuturor calea spre LUMINA.
Aratatu-le-a tuturor oamenilor calea spre desavarsire,
Calea Luminii ce curge printre oameni.
Stapanind intunericul, conducand Sufletul-Omului,
Spre inaltimi ce erau Una cu Lumina.
Imparti el Regatele in parti.
Zece erau la numar, conduse de copii oamenilor.
Intr-unul construi un TEMPLU,
Dar construit nu de copii oamenilor.
Din ETER a chemat substanta, modelata si cu forma data de puterea lui YTOLAN
in formele pe care EL le-a construit cu mintea Lui.
Kilometru dupa kilometru subtanta a acoperit insula,
spatiu dupa spatiu a crescut in putere.
Neagra, si totusi nu, dar intunecata ca si spatiul-timp,
adanc in interiorul ei ESENTA LUMINII.
Cu repeziciune aparu Templul modelat si cu forma data de CUVANTUL LOCUITORULUI,
chemat sa se formeze din ceea ce n-are forma.
Construi apoi EL, in interior, camere marete,
le umplu cu forme chemate din ETER,
si cu intelepciune facuta sa apara din mintea Lui.
Fara forma era EL in TEMPLUL sau,
si in acelasi timp era format in imaginea oamenilor.
Traind printre ei si totusi nefiind de-al lor, ciudat si foarte diferit
era EL de copii oamenilor.
Alese apoi dintre oameni TREI care sa fie poarta spre el.
Ii alese pe cei TREI dintre cei MAI MARI ca sa devina legatura lui cu Atlantida.
Mesageri care sa-i duca sfatul regilor copiilor oamenilor.
A ales si pe altii si I-a invatat despre intelepciune;
ca invatatori sa fie ei pentru copii oamenilor.
Apoi i-a asezat pe insula UNDAL pentru a fi
invatatori ai Luminii pentru oameni.
Fiecare din cei astfel alesi, a trebuit sa fie invatat intre cinci si zece ani.
Doar astfel putea sa inteleaga cum sa aduca LUMINA copiilor oamenilor.
Astfel aparu Templul, locul unde statea Invatatorul oamenilor.
Eu, THOTH, am cautat dintotdeauna intelepciunea,
In intuneric si in Lumina.
Inca din tinerete am mers pe cale, cautand sa capat si mai multa invatatura.
Dupa multe straduinte, unul din cei TREI, mi-a adus LUMINA.
Mi-a facut cunoscute poruncile LOCUITORULUI, m-a adus din intuneric la LUMINA.
m-a dus in fata LOCUITORULUI, in Templu, in fata marelui FOC.
Acolo, pe maretul tron, L-am vazut,
pe LOCUITOR, invesmantat in LUMINA si stralucind ca focul.
Am ingenuncheat in fata maretei intelepciuni,
simtind LUMINA curgand in valuri prin corpul meu.
Auzit-am apoi vocea LOCUITORULUI:
„Intuneric, vino spre Lumina.
De mult tot cauti calea spre LUMINA.
Fiecare suflet de pe pamant care isi slabeste lanturile,
va fi curand eliberat din robia noptii.
Adanc din intuneric te-ai ridicat, si te-ai apropiat mai mult de Lumina telului tau.
Aici vei locui ca si copil al meu, pastrator al intelepciunii,
unealta a LUMINII de departe.
Aparator al intelepciunii in epocile intunericului,
ce curand se vor abate asupra copiilor oamenilor.
Locuieste aici si soarbe din toata intelepciunea.
Secrete si mistere ti se vor dezvalui.”
Raspunsu-i-am apoi MAESTRULUI CICLURILOR, zicand:
„Lumina ce te scobori asupra oamenilor,
da-mi din intelepciunea ta
ca sa pot fi invatator de oameni.
Da-mi din LUMINA ta ca sa ma pot elibera.”
Imi vorbi apoi, din nou, MAESTRUL:
„Epoca dupa epoca vei trai prin
intelepciunea ta, da, cand peste Atlantida
se vor rostogoli valurile oceanului,
vei avea Lumina, desi ascunsa in intuneric,
pregatita sa apara oricand o vei chema.
Mergi acum si invata si mai mult din intelepciune.
Dezvolta-te in LUMINA catre TOTUL infinitului.”
Mult timp locuit-am in templul LOCUITORULUI pana cand in sfarsit m-am contopit cu
LUMINA.
Urmat-am apoi calea spre planurile stelare, urmat-am apoi calea LUMINII.
Am urmat calea ce ducea adanc in inima Pamantului,
invatand deopotriva secretele de deasupra si de dedesubt;
invatand calea spre SALILE DIN AMENTI;
invatand despre LEGEA ce tine lumea in echilibru.
Intelepciunea mea purtatu-m-a spre camerele ascunse ale Pamantului, adanc sub
scoarta Pamantului, pe calea ascunsa de epoci copiilor oamenilor.
Mi s-a revelat chiar si mai multa intelepciune inainte de a capata o noua invatatura:
aflat-am ca orice e parte a unui TOT, maret si totusi mai maret
decat tot ceea ce cunoastem.
Cautat-am centrul Infinitului de-a lungul epocilor.
Pe masura ce inaintam, din ce in ce mai multe secrete aflam.
Acum, privind in urma prin epocile trecute, stiu ca intelepciunea nu cunoaste limite,
ca ea creste odata cu epocile, ca e Una cu cea a Infinitului.
Lumina era in vechea Atlantida.
Si totusi si intunericul se ascundea acolo.
Din Lumina in intuneric au cazut, cei care se ridicasera dintre oameni.
Orgoliosi devenisera din cauza a ceea ce stiau,
Mandri erau de locul lor intre oameni.
Adanc au cercetat in ce le era interzis,
Si au deschis poarta ce ducea dedesubt.
Cautat-au sa obtina si mai multa cunoastere dar
Si sa o aduca la suprafata.
Cel ce coboara dedesubt trebuie sa fie echilibrat,
Altfel va fi limitat de lipsa luminii.
Deschis-au ei apoi,
Prin cunoasterea lor,
Cai interzise omului.
Dar, in Templul Sau, cel ce vede tot, LOCUITORUL,
sade in AGWANTI, in timp ce prin Atlantida, sufletul lui hoinareste liber.
I-a vazut pe atlanti, cu magia lor,
Deschizand poarta ce urma sa aduca pe Pamant mare necaz.
Cu repeziciune se-ntoarse sufletul sau atunci in corpul sau.
Din al sau AGWANTI se ridica
Si isi chema cei TREI preaputernici mesageri.
Dadu porunci ce zguduira lumea.
Adanc sub scoarta Pamantului, spre Salile din Amenti,
Repede cobori LOCUITORUL.
Chema apoi fortele stapanite de cei Sapte Maestri;
Schimba echilibrul Pamantului.
Adanc scufunda Atlantida sub valurile-ntunecate.
Sfarama poarta ce fusese deschisa;
Distruse intrarea ce ducea dedesubt.
Toate insulele fura distruse cu exceptia insulei UNAL,
Si o parte a insulei fiilor LOCUITORULUI.
Pe acestia ii pastra ca sa fie invatatori,
Lumini pe calea celor ce vor veni
Lumini pentru copii mai mici ai oamenilor.
Ma chema apoi pe mine, THOTH, in fata lui,
Si-mi dadu porunci pentru ce trebuia sa fac, zicandu-mi:
„Tu THOTH, ia-ti toata intelepciunea.
Toate cunostintele, toata magia ta.
Mergi si fii invatator de oameni.
Mergi si pastreaza cunostintele
Pana cand, cu timpul, LUMINA va spori in oameni.
LUMINA fi-vei de-a lungul epocilor,
Ascunsa dar de gasit pentru cei luminati.
Peste tot Pamantul, iti dam putere,
Te eliberam s-o oferi sau s-o iei.
Aduna-i acum pe fii Atlantidei.
Ia-i si fugiti la oamenii din pesteri.
Zburati spre taramul Copiilor lui KHEM.”
Adunatu-i-am apoi pe fii Atlantidei.
In nava am adus toate documentele mele,
Cele ale scufundatei Atlantide.
Adunatu-mi-am toate fortele,
Unelte multe ale magiei atotputernice.
Ridicatu-ne-am apoi pe aripile diminetii.
Deasupra Templului ne-am ridicat
Lasand in urma pe cei Trei si pe LOCUITOR,
Ce sedeau in SALILE de sub Templu,
Inchizand calea spre Maestrii Ciclurilor.
Cu toate acestea, celui care are cunoastere,
Deschisa ii va fi calea spre AMENTI.
Cu repeziciune zburat-am noi pe aripile diminetii,
Spre taramul copiilor lui KHEM.
Acolo, prin puterea mea,
I-am cucerit si i-am condus.
Ridicat-am spre LUMINA, pe copii lui KHEM.
Adanc sub stanci mi-am ingropat nava, asteptand vremea cand omul va fi liber.
Deasupra navei, am ridicat un semn sub forma unui leu cu cap de om.
Acolo sub acel chip se odihneste nava mea,
Spre a fi scoasa cand nevoia o va cere.
Afla, omule, ca departe, in viitor, invadatori vor veni din adancul
spatiului.
Atunci sa va treziti voi, cei ce aveti intelepciune.
Scoateti nava mea si invingeti-i cu usurinta.
Adanc ingropat sub acel chip se afla secretul meu.
Cautati si descoperiti in piramida pe care am construit-o.
Fiecare e pentru ceilalti cheia de bolta;
Fiecare e poarta ce duce spre VIATA.
Urmeaza CHEIA pe care am lasat-o in urma mea.
Cauta iar poarta spre VIATA iti va apartine.
Cauta in piramida mea, adanc in coridorul ce se termina intr-un perete.
Foloseste CHEIA celor SAPTE, si deschide calea.
Acum tie ti-am incredintat intelepciunea mea.
Acum tie ti-am incredintat calea mea.
Urmeaza calea.
Afla tu secretele mele.
Caci tie ti-am aratat drumul.
- Va urma –
Toate drepturile aupra traducerii sunt rezervate ©Robertino Bezman 2003
Sursa: evolutie spirituala ro
Adaptare și foto: Carmen Pankau
 9494

1 comentariu17 distribuiri
Îmi placeVezi mai multe reacţii
Distribuie
Comentarii

Cornelius Vatamanu https://citateimpresionante.ro/7-chakre-si-7-legaturi.../

 Ascunde sau raportează acest comentariu

CITATEIMPRESIONANTE.RO

7 chakre și 7 legături către subconștientul tău - Citate Impresionante

7 chakre și 7 legături către subconștientul tău - Citate Impresionante

o Îmi placeVezi mai multe reacţii

o · 10h

Carmen Pankau
21 ore ·
CETATEA DEVEI: „ÎNCĂ DE LA GEŢII ÎNTEMEIETORI…”
Monument istoric și de arhitectură laică, Cetatea medievală a Devei a fost construită la
mijlocul secolului XIII pe Dealul Cetății, un con vulcanic cu altitudinea de 378 metri. Prin
poziția sa strategică deosebită, cetatea a păzit din înălțimea ce domina orașul Deva,
secole de-a rândul, ieşirea şi intrarea în Transilvania, pe valea Mureşului. S-au
descoperit aici urme de locuire din NEOLITIC şi din epoca bronzului, iar prezenţa unor
blocuri de piatră cioplită, cu caracteristicile tăieturi în formă de „coadă de rândunică”, îi
face pe arheologi să intuiască rămășițele unei fortificaţii geto-dacice, mult mai vechi.
Actuala Cetate Deva apare ca rezultat al unei evoluţii arhitectonice de şapte secole, iar
puternicele frământări politice şi economice care au zguduit istoria Transilvaniei se pot
citi în zidurile ei, lovite de atâtea și atâtea ori. În prezent, în ansamblul fortificat de plan
oval, alungit pe axa est-vest al cetății, este greu de reconstituit la fața locului dispoziţia
cladirilor şi a lucrărilor de fortificare realizate de-a lungul vremurilor. Chiar și în
vremurile moderne, tunelurile secrete ale fortăreței și temnițele întunecate, vor
continua să captiveze orice călător se va încumeta să le străbată.
De sus, din vârful cetății, o priveliște încântătoare se întinde de-a lungul Văii Mureșului,
lăsând ochiul să străbată până în zare, printre satele răsfirate de-a lungul văii și munții
semeți ce înconjoară împrejurimile și orașul. Documentul cel mai important privind
înfăţişarea de odinioară a ansamblului este releveul din anul 1826. Acesta delimitează
cele trei incinte succesive ce fac parte dintr-o compoziţie în spirală, caracteristică
cetaţilor de munte.
Deşi s-au păstrat în număr foarte mic, detaliile arhitectonice oferă totuşi câteva repere
cronologice referitoare la clădirile care se afla la acea dată încă în picioare. Latura
sudică a incintei interioare cuprinde palatul cu un etaj destinat prin concepție să
servească drept locuiță stăpânului cetăţii. La capătul vestic al palatului se află cisterna.
(rezervor de apă).
O altă clădire supraetajată era aliniată laturii nordice a incintei interioare, iar fațada ei
vestică îngloba şi poarta interioară. Un șir de cazemate legau între ele pe aripa vestică
cele două aripi etajate. Din clădirile capătului estic s-au păstrat doar magazia de
pulbere și câteva ziduri aflate în ruină. Incinta intermediară, care înconjura nucleul
cetăţii era apărată pe latura sudică de aşa numitul „Bastion Bethlen”, un turn
semicilindric. Pe latura estică incinta intermediară prezintă o platformă de tir cu
suprafaţa generoasă. Zidul de incintă situat pe latura vestică este dublat de un
„zwinger”(Zwinger (lba. germană) este o zonă tampon aflată între porțile exterioare și
interioare, aici ale unei cetăţi, care din cauza îngustării și a libertății limitate de mișcare,
a fost numită "cușcă", aici au fost „prinși” vrăjmașii care au reușit să pătrundă în cetate
– n. r. Carmen Pankau).
Poarta incintei intermediare, poarta exterioară, se află pe latura nord-vestică, vizavi de
poarta interioară. Incinta exterioară era apărată de poarta inferioară, numită în secolul
al XVII-lea „Poarta Császár” (Poarta Imperială), care se găsea pe latura vestică a cetăţii,
respectiv de poarta mijlocie, care poate fi admirată și în prezent. S-au determinat cinci
etape importante de construcţie a cetaţii medievale Deva.
Din prima fază, ce datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, face parte prima
incintă de pe varful înălţimii, împreună cu cele doua turnuri plasate la extremităţile de
est şi de vest. Tot în această perioadă a fost ridicată o parte din corpul de clădiri de pe
latura de sud, probabil primele trei încăperi. A doua etapă de construcție este datată în
epoca huniazilor, când s-au făcut mai puţine lucrări în cetate. Astfel, la mijlocul secolului
al XV-lea se adaugă, în interior, corpul de clădiri din preajma turnului de vest și se
amplifică palatul vechi prin plasarea la exterior a celor trei contraforturi cu burdufuri. Tot
în această perioadă se începe construirea corpului de clădiri de pe aripa de nord. Cea
de-a treia fază de construcţie a cetăţii datează din vremea lui Castaldo (1551-1556), în
timpul căruia s-a ridicat cea de-a doua curtină în sistem „zwinger”. Tot acum se
amenajează poarta carosabilă de intrare în prima incintă. Lucrări mai puțin
semnificative se execută în tot interiorul cetăţii. A patra fază de construcţie are loc în
secolul al XVII-lea, sub principii Gabriel Bethlen, Rákóczi I şi Rákóczi al II-lea, când se
ridică bastionul semicircular în colţul de sud-vest al incintei a doua, zidul dublu de pe
aceeaşi latură și turnul de flancare a incintei. Se cunosc cel puțin două amenajări
interioare, mai ales în zona de est a cetăţii. De asemenea, se amenajează drumul de
acces ca şi pilonii de zidărie pe care e suspendat podul din faţa porţii curtinei a doua.
Începând din 1713 începe cea de-a cincea extindere a cetăţii, una din cele mai
importante în ceea ce privește transformarea vechilor elemente de apărare. S-au
adăugat incinta a treia, porţile acesteia, precum şi trei platforme bastionare de pe latura
de vest. În interior s-au ridicat clădiri noi pe latura de vest, iar turnurile au fost
transformate în platforme pentru artilerie. S-au înlocuit bolţile de la parterul vechilor
clădiri cu bolţi masive, semicirculare, de carămidă și s-a acoperit și întărit exteriorul
vechilor construcţii mai expuse. Concomitent cu lucrările de extindere a fost elaborat şi
un plan de construire care viza pantele dealului cetăţii. Acest plan, rămas în faza de
proiect, prevedea ridicarea unei fortificaţii în sistem Vauban.
Conform izvoarelor istorice, în timpul răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784)
nobilimea maghiară din împrejurimi s-a refugiat în cetate. În anul 1800, la propunerea
contelui Mitrowsky, comandantul militar al Transilvaniei, cetatea care nu mai
corespundea cerinţelor militare moderne, şi-a pierdut scopul militar. Ca urmare,
tâmplăria cetăţii –porţile, uşile, tocurile ferestrelor – au fost demontate și scoase la
licitaţie. În anul 1817 împăratul Francisc I şi soţia sa, impresionaţi de imaginea
romantică a cetăţii, au dispus acordarea unei subvenţii anuale importante pentru
refacerea acesteia. Astfel, până în 1830 cetatea a fost reparată, iar renovarea este
consemnată de o placă inscripţionată plasată deasupra uneia dintre porţi (1829). În
cursul revoluţiei din 1848–1849 cetatea a fost ocupată de armata maghiară. La 12
august 1849, magazia de pulbere a cetaţii a explodat, provocând distrugeri grave mai
ales în jumătatea estică a ansamblului. După această dată cetatea a fost părăsită şi
lăsată în paragină. Reîncepând cu 1896, sub coordonarea Societății de Istorie,
Arheologie şi Ştiinţele Naturii din COMITATUL HUNEDOARA s-au amenajat aleile de acces
spre cetate, şi s-a împădurit Dealul Cetăţii. Ultima renovare de proporţii a avut loc în anii
1950, cu ocazia cărora s-au conservat ruinele şi s-a facilitat accesul la cetate.
Cetatea Devei prezintă trei incinte de forme diferite, ocupând vârful şi o parte din latura
de nord a dealului. Prima incintă, de formă ovoidală, lungă de 90 m şi lată între 18 şi 35
m cuprinde vârful înălţimii și se adaptează la configuraţia terenului. În interiorul incintei,
plasate direct pe stânca nativa nivelată cu dalta, s-au acumulat în mai bine de șase
secole o mulţime de construcţii, ocupând toate laturile. Incinta a doua are un traseu
ovoidal neregulat, determinat de forma primei incinte şi de configuraţia terenului.
Distanţa faţa de prima incintă variază între 2 m şi 20 m. Incinta a treia este construită în
prima jumătate a secolului al XVIII-lea și are o suprafaţa apreciabilă. Aceasta era
destinată să protejeze în special drumul de acces spre incintele principale de pe vârful
stâncii. Clădirea reprezentativă este de forma dreptunghiulară, are etaj și este plasată în
partea sudică a curţii interioare, datând cel mai probabil din secolul al XIII-lea. Un alt
element profilat din interiorul cetăţii este fragmentul in situ al unui ancadrament
decorat cu baghete incrucişate, aflat tot la etajul clădirii.
Având în vedere formele sale, acest ancadrament gotic tardiv datează din perioada
anilor 1470–1520 și este posibil să fi fost realizat în cursul renovărilor întreprinse de
voievodul Ioan Zápolya. Usciorul din piatră înzidit pe loc secundar, în plomba aflată la
vestul ancadramentului gotic timpuriu, reprezintă unul dintre puţinele detalii aparţinând
Renaşterii. În colţul nord-vestic al palatului, locul marcat de inscripţia amplasată în
veacul trecut în memoria lui Francisc Dávid, este de fapt cisterna construită de
generalul Steinville. Pe latura nordică a cetăţii coroana actuală a zidului constă dintr-un
şir de merloane gotice în forma cozii de rândunică, alternând cu cele încheiate
semicircular. Pe porţiunea care se întinde la est de poartă, acestea au fost zidite şi
supraînălţate ulterior până la cotele actuale. Intervenţia care le-a desfiinţat a avut loc
fără îndoială înainte de răspândirea utilizării artileriei, în secolul al XV-lea. Turnul
semicilindric de pe latura sudică a incintei intermediare, numit în prezent „Bastionul
Bethlen”, este menționat într-un inventar din 1640 sub denumirea de „Bastionul
Dobó/Dobai”, probabil ca o referire la perioada sa de construcţie din timpul căpitanului
Dominic Dobó (1553–1556).
Accesul către cetate se face foarte ușor, pornind din parcul orașului Deva și urcând cele
113 trepte la capătul cărora se află două alei pline de mister. Începând din luna iunie
2005, la cetate se poate urca și cu telecabina. Aceasta este singurul ascensor înclinat
din România, iar din punct de vedere al lungimii traseului (278 metri) și a diferenței de
nivel (158 metri) este primul din Europa. Având 16 locuri și folosind sistemul planului
înclinat, telecabina facilitează accesul turiștilor spre cetate. Cetatea a fost restaurată cu
fonduri de la guvernul României, dar și europene, ca parte a programului de dezvoltare
regional. Ca și perspective, Cetatea Devei este cuprinsă într-un amplu program de
reabilitare care prevede, printre altele, reabilitarea Sălii Cavalerilor și a Mormântului lui
David Francisc.
În Evul Mediu, la sfârşitul veacului al XI-lea are loc organizarea Transilvaniei ca
voievodat şi anexarea sa la Regatul Ungariei, fiind pe rând principat autonom sub
suzeranitatea regilor maghiari, apoi sub cea otomană (începând din 1541), apoi
provincie a Imperiului habsburgic (din 1699). Pentru ca Regatul Ungariei nu avea încă
mijloacele şi nici efectivele necesare pentru consolidare, cucerirea Transilvaniei s-a
desfaşurat în etape. Construirea cetăților, drept exclusiv regal, avansează spre est pe
măsură ce se încearcă consolidarea cuceririi. Multe dintre acestea au dispărut sau au
fost transformate de-a lungul timpului, purtând pecetea stilurilor care s-au succedat în
Europa centrală.
Construirea Cetății Deva aparține fazei inițiale, care îmbracă forme simple, destinate să
adăpostească o garnizoană regală. Primele izvoare istorice referitoare la cetatea Devei
datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Prin documentul emis de „regele cel
tânăr” Ştefan al V-lea (1270–1272) în 1269, acesta îl răsplătea pe unul dintre
credincioşii săi pentru actele de vitejie. Aceasta este cea mai veche menţionare a
cetăţii, care atestă că fortificaţia exista cu siguranţa încă dinaintea anului 1266. Se pare
că cetatea fusese întemeiată de regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235–1270), tatăl lui
Ştefan al V-lea. După distrugerile provocate de migratori în 1241, acesta a dispus
construirea unui întreg şir de cetăţi regale a căror menire era să împiedice pe viitor
eventualele atacuri asemănătoare. Se consideră astfel că ridicarea fortificaţiilor de pe
Dealul Cetății ar fi debutat imediat după retragerea invadatorilor. Din această perioadă
trebuie să dateze clădirea reprezentativă, de pe latura sudică a incintei. Din cercetările
arheologice efectuate până în acest moment se pare că sub cetatea medievală
existentă, se află elementele unei FORTIFICAŢII GETICE, iar PESTE aceste rămăşiţe ale
cetăţii getice a fost construit un post militar roman, distrus la rândul său prin ridicarea
cetăţii feudale.
Arheologii au descoperit mărturii care susţin succesiunea acestor edificii și care constau
în obiecte de ceramică și cărămizi, iar existența unui turn de observaţie cu fortificaţie
romană este atestată documentar. Întorcându-se și mai mult în timp, pe DEALUL CETĂŢII
specialiştii au descoperit mărturii ale EPOCII NEOLITICE şi ale EPOCII BRONZULUI:
terasele cetăţii atestă CULTURA COŢOFENI, specifică triburilor pelasge de războinici şi
crescătorilor de animale din epoca bronzului. Importanţa Cetaţii devine edificatoare în
momentul în care are loc bătălia dintre Regele Ladislau al 4-lea şi cumani, care au
atacat Transilvania. După această luptă, Cetatea Deva devine o adevarată curte
voievodală. Părerile privind înfiinţarea cetăţii sunt împărţite: cei mai mulți specialiști
consideră totuși că ea a fost ridicată pentru a apăra culoarul Mureşului în timpul invaziei
tătare.
În timpul stăpânirii austriece, Cetatea Deva devine un important centru militar, pentru
care s-au ridicat depozite de muniţii. Cetatea a îndeplinit de la început un rol dublu:
punct fortificat, care veghea valea Mureşului, respectiv reşedinţă feudală. În perioada
Regatului Ungar medieval (ante 1541) cetatea a rămas, cu anumite întreruperi, în
posesia regalităţii şi servea drept reşedinţă voievodului Transilvaniei.
Martorii tăcuți ai unor evenimente care au schimbat radical orânduiri sociale, dar şi
vieţile celor care trăiau la poalele dealului, zidurile cetăţii din Deva ascund povestea
trecerii unor întregi clase sociale. Urmând cursul istoriei, cetatea a avut rol de apărare
împotriva tătarilor și a altor potențiali dușmani care urmăreau ocuparea regiunii, a fost
refugiu pentru nobili în fața răscoalelor țărănești, reședință nobiliară, închisoare și
garnizoană, a asigurat protecția călătorilor și a comercianților care circulau în lungul Văii
Mureșului.
Cetatea a fost reședință voievodală începând din 1307, iar în secolele XIV și XV district
militar valah, având în jurisdicție patru districte românești. Începând cu 1453 IANCU DE
HUNEDOARA a transformat-o în castel nobiliar, ajungând astfel printre cele mai
puternice cetăți ale Transilvaniei. În timpul năvălirii turcilor din anii 1550, 1552, si 1557
a suferit asedii otomane, cetatea fiind ocupată în 1557 de sultanul Soliman cel Mare,
care a predat-o reginei Isabela a Ungariei și fiului său Ioan Sigismund. Cetatea a
funcționat în secolul XVI și ca închisoare, aici fiind întemnițați umanistul David Ferencz,
fondatorul bisericii unitariene și Moise Secuiul, conducătorul nobilimii transilvănene
ostile puterii imperiale. În celula în care a fost întemnițat David Ferencz a fost amplasată
în anul 1948 o placă comemorativă.
În 1444 de domeniul cetăţii aparţineau şi minele de aur din Munţii Apuseni, alături de
cele 56 de sate din împrejurimi. Din cauza luptelor interne şi pericolului iminent al
invaziei otomane, după această perioadă, cetatea trăiește transformări majore. În
preajma anului 1444 regele Vladislav I (1440–1444) a dăruit-o lui Iancu de Hunedoara și
se pare că rămâne în posesia Corvineştilor până la începutul secolului al XVI-lea. De-a
lungul istoriei, conducătorii cetăţii nu rămân deoparte în disputa pentru tronul Ungariei.
Cu ajutorul implicării forţelor otomane, Ioan Zapolya câştigă tronul Ungariei. O inscripţie
din 1511, consemnată odinioară pe latura nordică a cetăţii, pare să indice o refacere
care a avut loc în perioada voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (1510–1526).
Urmează însă o nouă invazie a armatelor turceşti, moment în care oraşul Deva a fost
distrus, iar cetatea asediată. În condiţiile care au determinat formarea principatului,
Deva s-a transformat într-o cetate de graniţă menită să supravegheze calea posibilelor
atacuri turceşti către interiorul Transilvaniei: venind dinspre Timişoara şi Lipova
armatele otomane puteau înainta de-a lungul culoarului Mureşului, iar un alt drum
practicabil, care ajungea tot la Deva, lega Ţara Românească cu Ţara Haţegului prin
Pasul Vulcan.
Organizarea apărării acestei frontiere a început încă în vremea generalului Castaldo,
care la instalarea sa în cetate, în 1551, a găsit-o în paragină și fără armament suficient.
Dieta Transilvaniei a dispus prin urmare fortificarea Devei şi a castelelor de la Ilia şi
Branişca. În 1551 armata mercenarului Castaldo, care stăpânea oraşul, jefuia şi
distrugea totul în calea sa. Printre căpitanii cetăţii care au avut un rol important în
istoria cetaţii aflată sub dominaţie habsburgică se cer menționați Paulus Bánk (1552–
1553) şi Dominic Dobó (1553–1556), fratele şi mâna dreaptă a voievodului Ştefan Dobó.
În perioada 1564–1567 italianul Giovann´ Andrea Gromo, specialist al vremii în
domeniul arhitecturii militare, a considerat şi a consemnat că cetatea este
inexpugnabilă. În 1579 în cetatea Devei a fost întemniţat și a murit Francisc Dávid
(1520?–1579) – predicatorul protestant şi episcopul întemeietor al Bisericii Reformate,
ulterior şi al Bisericii Unitariene din Transilvania. În 1581 Cristofor Báthory i-a încredinţat
domeniul rudei sale, Francisc Geszthy, căpitan suprem al Devei până în 1594 şi
comandantul general al armatei transilvănene între 1593 şi 1594. Deși construcţiile sale
din cetate sunt atestate de izvoarele scrise, nu se cunoaşte din păcate nici un detaliu
concret în legătura cu acestea. În timpul regimului habsburgic, cetatea Devei a
reprezentat un puternic punct de sprijin pentru reprezentanţii acestuia. Abia în urma
unui asediu condus de Ştefan Bocskay, Garda Imperială este obligată să capituleze, iar
armata austriacă este ALUNGATĂ din cetate.
1606 este anul în care Cetatea Deva nu mai poate fi cedată: dieta Transilvaniei decide
ca cetatea să intre în administrarea principilor transilvăneni. Din documentele unui
inventar aflăm destinaţia mai multor încăperi ale cetăţii, dar şi starea în care se afla
atunci cetatea. Sunt descrise amanunţit fântâna, pivniţa, magazia, odaia fetelor,
bucătăria, magazia de arme, casa temnicerului, închisoarea, hambarele pentru hrană.
Parterul cetăţii era destinat servitorilor şi paznicilor. Tot aici a fost aşezată şi bucătăria.
Pivniţa ocupă cam jumătate din suprafaţa subsolului, iar restul suprafeţei este destinat
locurilor de supliciu, închisorii şi nu în ultimul rând cuştilor cu fiare. Camerele
proprietarilor releva luxul: fotolii şi jilţuri din piele, uşi capitonate. Până în 1687 când a
fost ocupată de trupele austriece pentru a doua oară, cetatea a fost pe rând în posesia:
familiei Hunedoreștilor, Francisc Gesthy, principilor Transilvaniei (Gabriel Bethlem,
Stefan Bethlem, Gh. Rakokzi I, A. Barcsay). În urma tratatului de la Blaj, începând din
toamna anului 1687 în cetatea de la Deva s-a instalat o garnizoană a armatei imperiale.
Această situaţie s-a legalizat odată cu emiterea Diplomei Leopoldine (1691) şi din acel
moment s-a desprins soarta domeniului de cea a cetăţii. Domeniul fiscal din Deva a
rămas în proprietatea statului, iar cetatea, ca o entitate separată, a trecut în
administrația autorităților militare ale Transilvaniei. În perioada 1711-1784 o linişte
aparentă se așterne peste viaţa cetăţii.
În timpul RĂSCOALEI din 1782 cetatea a fost ocupată vremelnic de ȚĂRANII DIN DOBRA,
iar în 1786 asediată de țăranii răsculați conduși de HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN. La
sfârșitul secolului XVIII cetatea și-a pierdut importanța strategică, fiind lăsată în
părăsire, dar și-a recăpătat importanța după 1817, când împăratul Francisc I, trecând
prin Deva, a hotărât să o restaureze. Anul 1874 reprezintă sfârşitul vieţii din Cetate. În
1848 aceasta devine sediul trupelor imperiale, în august 1849 fiind devastată de o
puternică explozie la depozitul de muniție. Ca urmare, cetatea Deva a fost abandonată,
anul 1874 reprezentând sfârşitul vieţii din Cetatea Deva. În anul 1896 cetatea a fost
achiziţionată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii din Comitatul
Hunedoara (Hunyad Megyei Történelmi, Régészeti és Természettudományi Társulat).
Cetatea Devei încă NU A RESTITUIT contemporaneităţii întreg trecutul său încărcat de
istorie. Prea puţin cunoscute sunt miturile care învăluie misterioasa Cetate a Devei.
TUNELURILE şi CATACOMBELE din subsolul cetăţii NU AU FOST EXPLORATE în întregime
nici până astăzi. Printre localnici există credința că cel mai mare dintre ele duce spre
Castelul Corvineştilor.
Cetatea Devei rămâne o carte deschisă pentru arheologi, săpăturile care s-au făcut
până acum și care atestă cetatea medievală relevă doar o mică parte din viaţa care s-a
desfăşurat în interiorul edificiului.
Istoria documentară și arheologică a Cetății Deva este însoțită de credințele locului, de
minunate povești despre zâne, pitici, balauri și voinici, de fascinante LEGENDE despre
ridicarea și decăderea edificiului, despre tunelurile subterane care duc spre Castelul
Corvinilor din Hunedoara, legende care pe alocuri poartă în ele sămânța adevărului.
În folclorul zonei construirea cetății este disputată între intre zâne și pitici. Atrage
atenția însă o legendă care circulă pe teritoriul Ungariei și localizează existenţa unui
pietrar pe nume Kelemen, care încearcă să construiască Cetatea Devei împreună cu alţi
12 meşteri. Precum în cunoscuta BALADĂ ROMÂNEASCĂ şi în cazul poveştii pietrarului
Kelemen, absolut tot ce construia ziua se dărâma noaptea. Pentru a duce la capat
proiectul, ei au stabilit să o jertfească pe prima soţie care le aduce mâncarea în ziua
următoare, iar cenuşa ei sa fie amestecată cu tencuiala. Soţia lui Kelemen, numită tot
Ana, a fost sacrificată, iar construcţia s-a finalizat.
Aşa cum mitul intervine la crearea cetăţii, o frumoasă legendă leagă sfârșitul edificiului
de o poveste de dragoste: se spune că un membru al garnizoanei austriece care se
ocupa de administrarea depozitului de muniţii avea o soție frumoasă, dar dornică de
aventuri. Cuprins de gelozie, caporalul aruncă în aer depozitul de muniții, punând capăt
vieții soției și a amantului său. Cetatea, transformată de puternica explozie într-o o
făclie care lumina în noapte Valea Mureșului și orașul Deva, a fost distrusă în mare
parte, încheindu-se astfel o istorie glorioasă de peste șase secole.
Astăzi Cetatea Devei restaurată se constituie într-un atractiv obiectiv istoric și turistic,
vizitat de sute și mii de oameni.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Carmen Pankau
10 mai la 20:17 ·
�ATLANTIDA A EXISTAT ÎN MAREA NEAGRĂ (1/2)
Carmen Pankau
17 martie 2018
�ATLANTIDA A EXISTAT ÎN MAREA NEAGRĂ 1/2
Străzile subacvatice descoperite lângă Maroc ar putea reprezenta rămăşiţele legendarului continent
dispărut. Cei care se îndoiesc susţin că Atlantida a existat în Marea Neagră, din continent mai
rămânând doar Insula Şerpilor.

Recent lansatul Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei subacvatice, a şi făcut
o descoperire epocală. Scrutînd chiar şi stratul situat imediat sub fundul mării, un inginer britanic a dat
peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi făcute decît de mâna omului. Imediat s-a făcut
legătura cu continentul dispărut. Şi cum descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale
Atlantidei, ipoteza că ar fi vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbîntat minţile tuturor. Imaginea
subacvatică este însă departe de a constitui o mărturie covârşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în
Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor
României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.

O REŢEA DE STRĂZI SUBACVATICE

La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lângă Insulele Canare, s-a descoperit un
dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a unui oraş. Străzile
subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a fost făcută de către Bernard
Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de Atlantida. El a obţinut imaginea
subacvatică la coordonatele 31 15’15.53’’ nord şi 24 15’30.53’’ vest, cu ajutorul programului Google
Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a binecunoscutului Google Earth. Imaginile au aprins imaginaţia
oamenilor de ştiinţă, care au început să creadă că e vorba chiar de oraşul scufundat din scrierile lui
Platon, localizat de gânditorul antic în apropierea Coloanelor lui Hercule (strîmtoarea Gibraltar).
Descoperirea se află la şase kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut drept Groapa
Abisală Madeira. „Chiar şi dacă ar fi doar o formaţiune naturală, şi tot ar merita o privire apropiată“,
susţine dr. Charles Orser, profesor de arheologie la Universitatea New York State, fascinat şi el de
surpriza din fundul oceanului. Şi totuşi, de-a lungul timpului, de câte ori cercetătorii n-au crezut că au
dat peste legendara Atlantidă şi, după verificări, s-a demonstrat că s-au înşelat?

O ŢARĂ ÎNFLORITOARE

Platon a pomenit în dialogurile sale de o civilizaţie înfloritoare care locuia pe un continent, sau insulă,
sau cetate, numită Atlantida, cu capitala la POSEIDONIA. Oraşul era înconjurat cu numeroase şanţuri
de apă legate cu poduri şi tuneluri. Atlantida avea o câmpie fertilă brăzdată de o mulţime de canale
transversale, pe care se ridica „un munte nu prea înalt“, din care ţîşneau două izvoare, unul fierbinte şi
altul cu apă rece.
În cetate erau temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazărmi, antrepozite care înconjurau
Palatul Regal. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni populaţia regatului principal al ATLANTIDEI, o
mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1.200 de corăbii de
război. Rege era Evenor, care a avut cu Leucipe o fată, CLITO, soţia lui POSEIDON.
ATLAS sau ATLANT, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi mai bogată, din
centru, care, conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km
pătraţi. Cam cât cea descoperită zilele trecute.

ZECI DE ATLANTIDE

Într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pămînt şi inundaţii au distrus Atlantida, scufundînd-o în
mare. De zeci de secole, e tot căutată. S-au născut cam 30 de ipoteze cu privire la locul în care s-ar fi
aflat. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază teoriile despre continentul dispărut. Pe
fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate, au recuperat un inel de
aramă. Puţinătatea dovezilor i-a făcut pe cercetători să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutînd
Atlantida pe tot globul. A fost „localizată“ din Groenlanda pînă în Africa de Sud, din Suedia pînă-n
Sahara, Insulele Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Niciuna dintre
aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a cărei
capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale.

ATLANTIDĂ ROMÂNEASCĂ

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni
Siriath, adică MAREA NEAGRĂ. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor
direcţi, geţii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx.
În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din
Bucegi.

„ATLANTIS“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a
Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au
descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia,
au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5.000-3.000 î.e.n.,
într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea HISTRIA conţine o
ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu-zis. Astfel
de construcţii folosesc, la ora actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor. Este
celebrul sistem de “clădiri pe role” care asigură siguranţa înaintea cutremurelor de orice fel. De unde
se cunostea această tehnică?

INSULA ŞERPILOR, RĂMĂŞIŢA UNUI CONTINENT

Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula
Şerpilor (foto). Certitudine este doar faptul că pe colţurile de stîncă, azi pustii, se ridica pe vremuri un
superb templu închinat zeului Apollo.

Puţini ştiu că însuşi MIHAI EMINESCU a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea
Neagră.

MEMENTO MORI de Mihai Eminescu

” Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale

Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit…
Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios.”

ATLANŢI LA ŞINCA VECHE?

 Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a
planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi, acoperit de ape, un
masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană,
iar geţii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului
Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar
mormântul semizeului.

Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură avînd 29,87 m şi se pare că avea nouă (9) altare.
Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare.
Legendele românești spuneau că templul alb nu a fost construit de mîna oamenilor, ci era de origine
divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfîntă. Atlanţii, e posibil să fi ajuns şi prin
părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de
la ŞINCA VECHE a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor.
Un lucru e sigur şi uimitor: geţii au avut cunoştiinţe extraordinar de avansate pe care nu prea aveau de
unde să le ia, decît de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

DIN CE CAUZĂ S-A SCUFUNDAT ATLANTIDA ?

Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa-numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra
( 9541 î.e.n.) şi a produs scufundarea Atlantidei.

Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un
meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă
catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor
australieni, a laponilor şi eschimoşilor.

Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza mitului a stat un fenomen real, verificabil istoric şi
arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul
menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din
Atlantida numai „INSULA CELOR 7 CETĂŢI“.

- Va urma! -

Sursa: zamolxe, piatza,

Adaptare și foto: Carmen Pankau
132132
7 comentarii45 distribuiri
Îmi place
Distribuie
Comentarii

Vezi încă 3 comentarii

Mihaela Taslavan Sunt documentare recente, care REPREZINTA studii�����

Ascunde sau raportează acest comentariu

o Îmi place

o · 2z


Nicolae Gheorghe Balanica Potopul a fost acum aprox 10.600 ani si cauzele adevarate au
fost incalcarea cu buna stiinta si repetata a legilor Divine prin diferite metode cum se
intampla si acum, utilizarea necorespunzatore in mod malefic a unora de atunci, a
tehnologiilor avansate si multe altelefapt ce a precedat imensele cataclisme Multumim
Carmen pentru aceste informatii deosebite si ptr munca depusa!

Ascunde sau raportează acest comentariu

o Îmi place

o · 2z

Elisabeta Popescu

Ascunde sau raportează acest comentariu

o Îmi place

o · 2z

Dida Nedelcu Stef

Ascunde sau raportează acest comentariu

Carmen Pankau
11 mai la 19:32 ·
�ATLANTIDA A EXISTAT ÎN MAREA NEAGRĂ (2/2)
Carmen Pankau
18 martie 2018
�ATLANTIDA A EXISTAT ÎN MAREA NEAGRĂ 2/2
- Urmare -

Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pamânturi sfinte aflate pe locul unde acum
domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea Atlantida, cu templele
sale, în special Templul lui Apollo, zeul soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un
contur tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar Insula Şerpilor.
Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă
acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului Apollo. Apele mării îi
protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale profanilor.

Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută ca Insula Leuky: “În faţa ţinutului celţilor, în
parţile Oceanului, este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi
din cauza asta Apollo este mai venerat aici decât ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea
(Felicia) sau “nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau munţii Riphei (Carpaţi)…”

Preafericiţii sau Blajinii erau urmaşii ATLANŢILOR, cunoscuţi şi sub numele de RĂMĂNI. Despre ei
textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul
românesc spune că în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii,
bune şi rele.

Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D.
Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi oceanograf specializat în arheologie acvatică,
printre altele fiind descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark.
Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separa Mediterana de lacul Mării
Negre a cedat sub presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru civilizaţia
momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut
abia după 40 de zile.
O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba
despre Atlantida? Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele
dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei
civilizaţii de acum 10.000 de ani.

MISTERIOASELE INSULE CANARE

Canarele sînt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum cinci secole
de cuceritori. Originea lor nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare aversiune faţă de ocean, nici
măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza
faţă de ceva ce s-a întîmplat în vremuri străvechi, din cauza unui cataclism. În plus, scrierea lor a
rămas nedescifrată.

POTOPUL A INCEPUT IN ROMÂNIA

Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe
firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in
afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. Dar nu de
inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor,
constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e
faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa
ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea românilor.

Si totusi, atunci cand aceste “povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea
stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea
refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-
cercetatori, timp de ani de zile.

SFIRSITUL ATLANTIDEI SI INCEPUTUL POTOPULUI

Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care
s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.
A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul
Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a
preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de
corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si unde
aparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catedrale ce par de neanchipuit
pentru zilele noastre.

“In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au
radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in
România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit”.

Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor râurilor românesti, despre care
considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale
unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este
destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica
Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din
stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a
originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.

“Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii ATLANTI care au SUPRAVIETUIT
cataclismului. Iar ARCA a fost construita din LEMN DE CEDRU la dumneavoastra, ÎN ROMÂNIA, locul de
unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

SFINXUL, ce s-a dovedit a fi cheia, « farul » KOGAIONULUI, o infatiseaza pe Marea Mama – personificare
a Pamantului, matrice si receptacul al vietii…
Principala functie a Sfinxului din Bucegi se identifica in structura atributiva a Zeitei numita TARA, din
traditiile Indiei si Tibetului . In limba sanscrita Tara (Târa) inseamna Stea, iar Tara (Târâ) inseamna
Salvatoare. Conform textelor budiste Tara este Stea calauzitoare; ea este cea care arata drumul si
conduce pana la pragul realizarii supreme.

“Daci montibus inhaerent”, adica “Dacii (care) stau aninati de munti”, scrie istoricul roman Lucius
Annaeus Florus. Nenumarate cetati geto-dacice s-au descoperit indeosebi pe munti si pe dealuri, mai
rar in campii. Stramosii nostri erau asadar “neam de piatra”, dupa cum le spuneau primii nostri istorici,
mai romantici decat cei de mai incoace.

MUNTII CARPATI sunt plini de vestigii preistorice, pe care unii visatori le numesc “ATLANTE”, altii
“PELASGICE”. In acest sens, Bucegii aprind imaginatia prin toponimie, dar mai ales prin multimea de
megaliti, fie ca au fost sculptati de mesteri din stravechime, fie ca i-ar fi cioplit vantul, zapada si ploaia.
Cele mai spectaculoase astfel de monumente sunt, desigur, Sfinxul Romanesc si Babele.

PĂMÂNTUL UITAT DE TIMP

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au
existat întotdeauna.
În sfârşit cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii
principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu
fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care
să permită să fii absolut afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce
moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie…

Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al
şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să
poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela
de Căliman, CARAIMAN al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în
corespondenţa sa cu V Lovinescu.
Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai
puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 e.n., în
total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime ( numai 14% din suprafaţa totala a Getiei, conform calculelor
domnului Gabriel Gheorghe - n.r. Carmen Pankau) a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot
restul ţării getismul a subzistat fără să fie tulburat…

Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de
nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani, avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai
mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar
viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în
munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali, gepizi, slavi, cumani, pecenegi,
unguri, mongoli au făcut vid.

Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că acest fapt a ocrotit tot ceea ce trebuia să
rămână neviolat…Tradiţia geto-dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se
făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi
Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Geto-Dacia era neatinsă de istorie, ea
se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea
peste ea LER Împărat”!

„Apa trece, pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele
munţilor, puţini şi bătrâni care mai stiu legendele şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii
şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi
inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

- Sfârsit -

Sursa: zamolxe, piatza,

Adaptare și foto: Carmen Pankau
Carmen Pankau
8 mai la 21:20 ·
☀️ROMÂNII AU CEA MAI VECHE SCRIERE DIN LUME
ROMÂNUL NU TREBUIE SĂ-ŞI CUNOASCĂ ISTORIA
În anul 1997, la Editura Lucreţius, Bucureşti, a fost publicată cartea „Civilizaţia marii
zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” al Marijei Gimbutas, în traducerea d-lui profesor
Sorin Paliga, o operă fundamentală a istoriei României. În această carte sunt prezentate
şi cele mai vechi civilizaţii de pe teritoriul României. În rândul istoricilor, a intelectualilor
şi a altor specialişti în domeniu, cartea nu a avut nici un ecou. A avut, în schimb, în
rândul cetăţenilor obişnuiţi, care şi-au manifestat interesul pe Internat.
❗Dl. Dumitru Bădilă a trimis mai multor ziare (Formula AS, Libertatea, Cotidianul şi
Adevărul) un fragment din carte pentru a fi publicat, pentru ca un număr tot mai mare
de cititori să beneficieze de nişte informaţii în premieră.
Ce credeţi că s-a întâmplat? De peste tot a primit un NU răspicat, ceea ce denotă că
sunt adevăruri care NU TREBUIE aduse la cunoştinţa opiniei publice…
„Pe la 5500, vechii europeni din Europa Centrală au dezvoltat un sistem de semne, cu
circa două mii de ani înaintea egiptenilor ori a sumerienilor”, scrie Marija Gimbutas (1).
Zsofia Torma a întreprins câteva săpături pe dealul de la Turdaş, de lângă Alba Iulia,
descoperind obiecte ceramice, figurine şi alte obiecte, cu peste 3.000 de semne
incizate. Se întâmpla în anul 1874. Cu timpul, acestea au fost trimise muzeelor de la
Berlin, Mainz Munchen şi Cluj.
La începutul secolului XX, Marton Roşca a reluat săpăturile şi a clarificat tipologia
ceramicii şi secvenţele stratigrafice.
„Alte semne au fost observate pe obiectele descoperite de M.Vasic în anul 1908, în situl
de la Vinca, de lângă Belgrad. După părerea sa, semnele de pe vasele şi figurinele de la
Vinca aveau valoarea unor litere, el găsind analogii cu inscripţiile de pe vasele greceşti
arhaice de la Lesbos. Cincizeci de ani mai târziu, la o altă aşezare a culturii Vinca, cea
de la Banjica, de asemenea lângă Belgrad, s-au efectuat săpături de către Todorovic şi
Cermanovic, găsindu-se sute de inscipţii pe ceramică, pe obiecte de cult şi figurine. La
nord de Vinca, în siturile din bazinul Tisei, în sud-estul Ungariei, s-au descoperit câteva
vase şi figurine marcate cu inscripţii. Chiar şi mai la nord, în Cehia şi Slovacia, s-au
descoperit vase cu inscripţii aparţinând culturii ceramicii liniare, contemporane cu faza
timpurie Vinca.” (1).
La Karanova, în sud-estul Bulgariei, pe o colină, au fost descoperite mai multe sigilii de
lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate într-un mod asemănător celor de la
Tărtăria.
Toate acestea denotă că utilizarea scrierii era o practică în acele timpuri, în zonele
respective.
Prin anii ’80 ai secolului trecut, profesorul Dumitru Ioniţă, pe timpul unei cercetări a
terenului în punctul numit Vadu Rau din localitatea Fărcaşa, a descoperit mai multe
artefacte ce atestă că pe locul respectiv era o aşezare omenească. În mod deosebit a
fost impresionat de descoperirea mai multor tăbliţe din lut ars, de diferite forme – ovale,
rotunde ori rectangulare – care prezentau semne incizate. Profesorul a declarat: „Unele
dintre ele sunt confecţionate din lespezi de piatră de formă rectangulară, peste care s-a
aşternut un strat fin de argilă, care au fost incizate cu forme dintre cele mai variate.
Printre ele se află şi un pandantiv amuletă, similar aceluia de la Tărtăria, care are două
orificii de prindere.” O parte din aceste tăbliţe sunt identice cu cele de la Tărtăria.
În apropierea localităţiii curge râul Bistriţa. Datorită viiturilor produse foarte frecvent,
malul drept a început să se erodeze, ceea ce a scos la iveală alte şi alte tăbliţe, toate
având semne incizate. Profesorul dr. Vasile Boroneanţ, renumit arheolog, avea să se
pronunţe: „Modelul era în epocă. Motive asemănătoare au fost descoperite în spaţiul
nostru la Vidra şi la Chitila şi în alte locuri. Ele se aseamănă cu cele din Mesopotamia.
Este foarte posibil ca acoilo, la Vadu Rau, să fi existat un depozit (…) Asemenea
elemente vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitităţi de
comunicare folosite de iniţiaţii epocii. Le regăsim şi astăzi, deşi sensul lor nu mai poate
fi desluşit, pe costumele populare, pe cusături, pe produse ceramice gospodăreşti, pe
unelte etc…”
DESCOPERIRILE DE LA TĂRTĂRIA AU SCINDAT ARHEOLOGIA MONDIALĂ
Tăbliţele de lut descoperite la Tărtăria, dar şi la Vinca sau Lejenski Vir (sudul Dănării),
reprezintă una din cele mai veche scriere din lume. Acolo, în anul 1961, cercetătorul
clujean Nicolae Vlassa a descoperit trei tăbliţe de lut: două sunt acoperite cu
reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia este de formă
discoidală şi cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii. Sunt mai vechi cu un
mileniu decât tăbliţele sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de
la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.Hr. în Mesopotamia.
Marija Gimbutas, arheolog şi profesor la Universitatea Harvard, a scris lucrarea
„Civilizaţie şi cultură”, în care susţine că „România este vatra a ceea ce am numi
Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 î.H….A devenit, de
asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu câteva
milenii pe cea sumeriană…Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa
spiritualităţii Vechii – Europe, ca pe o parte a istoriei noastre.”
Vladimir Georgiev spune că tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât
scrierile sumeriene.
„A Kifisim a publicat şi o hartă special întocmită, în care demonstrează că strămoşii
românilor de astăzi au exercitat o influenţă puternică asupra culturii întregii lumi antice,
respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei:” (2)).
Filozoful Platon spunea: „Nişte tăbliţe triunghiulare de aramă au fost aduse de fecioarele
hyperboreene la Delos. Aceste tăbliţe aveau un conţinut eshatologic: După ce s-a
despărţit de trup, sufletul se duce în regatul lui Hades pentru judecată”. Se ştie că
„hyperboreenii locuiau la nordul Dunării. Acolo era cunoscută mina Baia de Aramă.
Elementele greceşti din textul acestor plăci este un adaos, iar concepţia despre
nemurirea sufletului este probabil zamolxiană.”
Localitatea TĂRTĂRIA se află la poalele versantului nordic al MUNŢILOR ŞUREANU, de-a
lungul malului stâng pe cursul mijlociu al râului Mureş. Pe un diametru de aproximativ
60 de kilometri s-au găsit fragmente osteologice ale omului Neanderthal şi ale omului
de Cromagnon. La Turdaş (voi reveni), în apropiere de Tărtăria au fost executate nişte
săpături în 1895 şi 1910, în urma cărora s-a scos la iveală vatra unei aşezări cu piese
asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Romană, la 12 km nord este de Tărtăria s-a
descoperit un vas cilindric a cărei vechime este anterioară sigiliilor din Sumer. Specificul
acestor materiale descoperite i-au făcut pe cercetători să creeze o identitate proprie,
sub numele de CULTURA TURDA – VINCA, cultură de acum 4500-3700 î.e.n. , răspândită
în Ardeal, Oltenia, Banat, Serbia, Ungaria, în întreaga Europă, dar şi în continentele mai
îndepărtate.
„Marco Merlini, director al „Prehistory Knowledge Project” a găsit un schelet al unei
femei de 1,45 m. înălţime, în vârstă de 50-55 de ani. I-a atribuit un rol religios, fiindcă
printre oase au fost găsite şi 23 de obiecte sacre, dintre care o ancoră pentru ţesut,
nişte brăţări şi statuete de idoli. Oasele au fost trimise la Universitatea din Roma pentru
a fi verificate cu Carbon 14. Rezultatul datării a fost neaşteptat. Oasele au fost
clasificate ca fiind de acum 7300 de ani.” (3). În 2004, aflat în ţara noastră, celebrul
arheolog italian avea să declare unui confrate: „Oasele ca şi tăbliţele sunt foarte vechi.
Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa
cu două mii de ani înaintea Sumerului. În România avem o comoară imensă, dar ea nu
aparţine României, ci întregii Europe.” (3).
Piese asemănătoare cu cele descoperite în perimetrul Tărtăria au mai fost găsite şi în
colina de la Karanove, în sud-estul Bulgariei. Sigiliile găsite aici erau gravate în
pictograme şi erau împărţite în patru sectoare clar delimitate, la fel ca una din tăbliţele
de la Tărtăria. În nord vestul Bulgariei, s-au descoperit două platouri mici. Pe fundul
uneia se putea vedea o reprezentare schematică antropomorfă, iar cel de-al doilea
reprezenta o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanove şi Tărtăria.
Revista „Magazin istoric” nr. 3/1968 a publicat interviul cu academicianul bulgar
Vladimir I. Georgiev, din care redau ideea principală: „Scrierea sub forma pictogramelor
a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia”.
Academicienii Boris Perlov şi A. Kifişin au formulat câteva concluzii care au şocat lumea
occidentală, din care prezint câteva:
„*(…)inventatorii scrierii sumeriene au fost (…) nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor(…)
* „sumerienii (ca şi babilonienii) au fost doar elevi buni, preluând scrierea pictografică
de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scrierea cuneiformă”
* „toate scrierile antice (egipteană, cretano-miceniană, elenică, chineză etc.) făceau
parte dintr-un sistem unic, originar din România de azi”
* „Homo Sapiens a apărut şi el în acelaşi loc” (4).
Prin analize de laborator realizate în Occident, s-a dovedit că tăbliţele de la Tărtăria sunt
făcute din lut local şi sunt anterioare cu 1.500 de ani primei scrieri sumeriene.
dovezi istorice foarte importante, care susţin cele de mai sus, AU DISPĂRUT! „(…) dispar
pur şi simplu, din bibliotecile noastre şi, în primul rând, de la BIBLIOTECA ACADEMIEI
ROMÂNE, aproape toate cărţile, hărţile, atlasurile străine şi româneşti care argumentau
şi argumentează legătura limbii române cu cea sancrită.
De la Biblioteca Academiei au dispărut APROAPE TOATE DICŢIONARELE FRANCEZO-
SANCRITE, care au fost consultate de unii cercetători cu 50-80 de ani în urmă şi altele
de acest fel, pentru ca NIMENI să nu poată ajunge la acele studii şi lucrări care aduc o
oarecare lumină în privinţa vechimii multimilenare a poporului român şi a limbii sale”
(5).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Turdaş, tot în Transilvania, au fost descoperite peste o
sută de tăbliţe, mai vechi cu 1.500 de ani decât cele de la Tărtăria. Prof.dr. în istorie
Augustin Deac scrie: „Arheologii români au constatat apoi că, din perioada neoliticului şi
până astăzi, pe vasele de lut ars, descoperite în spaţiul carpato-danubiano-pontic, se
găsesc o serie de simboluri incizate sau pictate de iscusiţi meşteri olari, care nu au
numai un rol decorativ, ci trădează şi o scriere aflată în diferitele ei faze de dezvoltare.
Aceasta este o dovadă nu numai a existenţei neîntrerupte a aceleaşi populaţii etnice
autohtone, dar şi a nivelului de cultură şi civilizaţie atins.”
Am prezentat o parte din descoperirile făcute în legătură cu cea mai veche scriere din
lume, deoarece oamenii de ştiinţă din Occident, şi nu numai, nu pot admite această
realitate. Că, „ISTORIA S-A NĂSCUT ÎN CARPAŢI”. În România de astăzi. Reprezentanţi de
marcă ai istoriografiei mondiale, ai arheologiei mondiale, afirmă că aceste piese au
ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul
Apropiat…
„În situl arheologic deschis la poalele masivului Ceahlău, în punctul denumit Vadu Rau,
istoricul şi profesorul Dumitru Ioniţă a găsit, la doar o jumătate de metru sub pământ, o
ciudată structură din piatră semănând izbitor cu un OZN” (6).
Obiectul cântăreşte 12 kg, are o înălţime de 14 cm şi circunferinţa de aproape un metru
şi nu este o creaţie întâmplătoare a naturii, ci, în mod clar, un produs construit în mod
inteligent. Este compus din 90 de plăcuţe de piatră, îmbinate între ele cu un material
liant care s-a dovedit a fi cu desăvârşire necunoscut.
În acelaşi sit arheologic profesorul a mai descoperit o structură semănând izbitor cu
profilul celebrului SFINX, din masivul BUCEGI. Are o greutate de 2,5 kg., aceeaşi înălţime
de 14 cm şi s-a dovedit tot o creaţie produsă în mod conştient.
„Descoperirile făcute în acelaşi perimetru nu pot fi doar simple coincidenţe. Ceahlăul
era evident, cu mii de ani în urmă, muntele sfânt şi sălaj al zeului Zamolxis. Poate că
civilizaţiile de atunci, umane sau chiar extraterestre, ne-au lăsat mesaje pe care trebuie
acum să le descifrăm”, a spus profesorul Dumitru Ioniţă.
Tot în situl respectiv au mai fost descoperite 120 de tăbliţe de lut ars, inscripţionate cu
simboluri protoliterate – imagini reprezentând forme primitive de scriere ale populaţiei
din perioada neolitică.
Tăbliţele sumeriene sunt cu cel puţin 1000 de ani mai recente decât tăbliţele de lut
descoperite în situl arheologic de la poalele masivului Ceahlău.
LIMBA SFÂNTĂ A PÂINII VLAHILOR
Pentru vlahii din Serbia, PÂINEA nu este doar hrană ori pomana dată pentru sufletele
celor răposaţi, ci şi un „document” de valoare istorică. Colacii ce se împart la parastase
şi sărbătorile morţilor NU au nici un semn creştin, ci simbolurile celei mai vechi scrieri
din lume.(!)
În lucrarea „Limba sfântă a pâinii vlahilor”, Păun Es. Durlic, etnolog sârb şi director al
muzeului din Majdanpek – la sud de Porţile de Fier – lansa ipoteza că parte din semnele
incizate pe tăbliţele despre care am vorbit se regăsesc pe pâinea şi colacurile rituale ale
vlahilor care se împart la pomenirea şi sărbătoarea morţilor. El a identificat cca. 40 de
semne pe decoraţiunile acestora, dintre care cele mai dese fiind spirala, crucea
Sfântului Andrei, crucea, luna nouă, soarele sau svastica.
De la pelasgi şi până pe vremea domnitorilor români, s-a format o adevărată literatură
despre svastică, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri, care îl urmăreşte pe om. În
descursul timpului, la românii de pe ambele maluri ale Dunării, svastica apare în cimitire
şi biserici, pe pergamentele voievodale sau pe broderii.
Şi în „Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu aminteşte de „semnul misterios însă
favorabil al svasticii”, considerat simbolul divinităţii supreme a pelasgilor, al lui Jupiter
Tonans. „Semnul svasticii reprezintă fulgerul sau lumina, viaţa şi averea”. Acest semn a
fost identificat şi pe cusăturile româncelor din Transilvania. În lumea satului autentic,
svastica şi-a păstrat aureolarea sacră, simbol al divinităţii supreme la pelasgi. Şi în zilele
noastre, bătrânii spun că acest semn „îl avem de pe vremea uriaşilor”. Păcat că i s-a dat
o conotaţie politică – naziştii preluându-l de la budhiştii din Tibet – astăzi fiind interzisă
redarea lui. Pentru că la români şi, în special la vlahii din sudul Dunării, svastica şi-a
păstrat aureolarea sacră. Ea reprezintă grafic PLANETA VENUS, „lumina personală” pe
care cel mort o poartă în mână când trece dincolo. Este simbolul principal în cultul
morţilor la vlahi. Vlahul trecut în lumea cealaltă se află sub protecţia svasticii.
Pentru pomenirea morţilor se face şi o pâine numită „Muos”, denumire care se referă la
străbuni (moşi), fiind rugaţi să vină la pomană. Pe această pâine rituală, se găsesc două
simboluri străvechi, realizate din aluat: o svastică şi crucea cea nouă. „Păun Es. Durlic
observă că svastica ocupă locul central pe această pâine şi, pe lângă rolul de călăuză şi
lumină pentru cel care a murit, are rolul de paznic al cheilor şi porţilor de la lumea
cealaltă. Svastica este şi judecata în lumea morţilor, pentru că,…, ea hotăreşte dacă cel
mort merge în rai sau în iad.” (6).
Secretul preparării acestei pâini se transmite din generaţie în generaţie.
Surse:
1. Teodor Filip
2.http://ro.altermedia. info/cultural/scrierea-de-la-Tartaria-cea-mai-veche-scriere-din-
luma-4603html;
3. http://www. zamolxe. ro/ go.html
4. http://yogaesoteric. net/content.aspx?item=&lang=Ro;
5. Eugen Delcea, „Istoria secreta a omenirii”;
6. Augustin Deac, „Istoria adevărului istoric”, Editura Tentant, 2001. După editarea
cărţii, autorul a avut un deces suspect;
7. http:/ /www. Tempo -poli. ro
Adaptare și foto: Carmen Pankau
 207207
4 comentarii88 distribuiri
Îmi placeVezi mai multe reacţii
Distribuie
Comentarii

Angela-Spica Djigola-Popescu MULȚUMESC, SUFLETE FRUMOS, FELICITĂRI TE

ÎMBRĂȚIȘEZ.

R⊕mania Old Europe a adăugat o fotografie nouă în albumul Geneza & Facerea —
la P⊕vestea Locurilor.
30 martie · Timișoara ·
GETICUL – Cartea Întâi
NICOLÒ ZENO - Veneția (1557)
În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus este scris că #Noe, plecat din #Armenia, l-a lăsat în
locul său pe Sabacio, zis şi Saga sau Prea Înaltul Pontefice. De frica lui Nino – primul
Rege al Asiriei, numit de oamenii săi #Hercule – Saga a traversat fluviul Tanais (n.t.
Don) şi s-a îndreptat deasupra ţărmurilor Mării Ocean, numită ulterior Marea Livonică,
iar astăzi Marea Septentrională, care se află situată deasupra Mării Germanice.
Îi va lua cu el pe cei patru fii ai lui Haran: #Messa, #Ul, #Ur şi #Geter, amintiţi
de #Moise, în #Geneză. La început au locuit împreună deasupra Mării despre care am
vorbit, pentru ca apoi Sabacio Saga să plece în #Italia, loc în care va fi apelat Saturn.
Cei patru fraţi şi coloniile lor au locuit acele părţi astfel:
– din Messa vor ieşi acele popoare care vor da numele provinciei Mezia. Separându-se,
unii sau stabilit la ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Mezia Inferioară,
care este Valahia de deasupra Dunării, iar alţii, în Mezia Superioară, adică
în #Serbia şi #Bulgaria de astăzi;
– din Ul, al doilea născut, vor ieşi popoarele Ulmerige, despre care aminteşte
şi #Herodot. Aceştia au locuit acea parte care astăzi se numeşte Moscovia şi care au
luat mai târziu numele de Vandali, aşa cum voi povesti mai departe;
– din al treilea fiu, Ur, au ieşit popoarele Urone, despre care nu avem nicio informaţie de
la niciun scriitor;
– din Geter, al patrulea fiu, au ieşit Geţii, cărora le dedic această Carte.Traversând acea
Mare care, la fel ca şi astăzi, şi pe vremea aceea era îngheţată, îşi va stabili acolo
locuinţa, în Peninsula Scandia. Aceasta se află sub Cercul Arctic şi este foarte geroasă,
din această cauză apele mărilor se îngheaţă făcând astfel posibilă tranzacţia cu mărfuri
şi facilitează trecerea armatelor, aşa cum mărturisesc Ziegler, Papa Nicolae I şi Olaus
Magnus care au descris multe particularităţi ale acestei provincii... 360 ° povestea-
locurilor.ro/geticul-cartea-intai [ #oldeurope ]
Necropolele uriașilor, revoluția neolitică & tezaurul getic
Strămoşii Omenirii... locul unde s-a născut civilizaţia & continuitatea unui neam!

 HOME

 2019

 MARTIE

 31

 NECROPOLELE URIAȘILOR, REVOLUȚIA NEOLITICĂ & TEZAURUL GETIC

[ de la începutul lumii... ]
 Necropolele uriașilor, revoluția neolitică & tezaurul
getic
 martie 31, 2019

 by Daniel ROȘCA

 1 comentariula Necropolele uriașilor, revoluția neolitică & tezaurul getic

Strămoşii Omenirii
Primele vîrste ale Umanităţii

Louis de La Vallée-Poussin (Histoire du monde. Indo-européens et Indo-

iraniens. L’Inde jusque vers 300 av. J.C.): „Locuitorii de la nordul Dunării de
Jos pot fi consideraţi ca locuri de origine a limbilor indo-europene, adică
strămoşii Omenirii.” Gordon V. Childe (1926, The Aryans: A Study of Indo-
European Origins): „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul
României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi expansiune
a indo-europenilor, trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării.” Eugène
Pittard (1917, La Roumanie – Valachie, Moldavie, Dobroudja): „Strămoşii
etnici ai românilor urcă neîndoielnic pînă în primele vîrste ale Umanităţii,
civilizaţia neolitică română reprezentînd doar un capitol recent din istoria
ţării.” Daniel Ruzo, 1968 – explorator sud-american (La historia fantastica de
un descubrimiento): „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa
centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi.”
7527 de ani
de continuitate… !
Unde s-a născut civilizaţia?

John Maridis, profesor la Universitatea din Londra, 1968, constată: „Culturile

neolitice (5.500 – 2.500 î.e.n.) Cucuteni și Gumelnița sunt poate cele mai
bogate din Europa.” Klaus Schmidt, arheolog german: “Purtătorii civilizaţiilor
cele mai vechi ale Chinei şi Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare
parte, din sud-estul Europei, din regiunea Nipru, Dunăre şi
Balcani.” Cercetătorul Gabriel Gheorghe după concluziile Universităţii din
Cambridge (The Cambridge History of India): “În mileniul V î.H., spaţiul
carpatic getic era singurul locuit în Europa; Spaţiul carpatic, getic, valah a
reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi
civilizaţie, India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu
slav; Vedele, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii, au fost create
în centrul Europei. Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi,
cel mai probabil, iniţial în Ardeal. Din Ardeal provin strămoşii indienilor şi
persanilor, albanezii, grecii, plecați prin Macedonia şi Tesalia, latinii, celții,
germanii, iar strămoşii slavilor au ieșit prin strâmtoarea Moravă.” William
Schiller – arheolog american (Unde s-a născut civilizaţia?): „Civilizaţia s-a
născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi spre
răsărit şi apus (…) acum circa 13.000 – 15.000 de ani.”
Continuitatea unui neam
Aceeaşi origine, aceeaşi limbă…

Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire Roumaine, Paris, 1866): „Dacii

sunt primii strămoşi ai rumânilor de azi. Din punct de vedere etnografic, dacii
par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui
punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă.” Huszti András (1791,
Vechea şi noua Dacie): „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo
unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii
lor.” André Armand: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare
din Europa. Fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas
aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre,
susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea
unui neam.”
Esența unui neam!
… neamul românesc @ ConstantinBrâncuși

Esența unui neam își are obârșia în glia strămoșească în care s-a format încă
din primele genuni ale celor mai îndepărtate timpuri. Printre cele mai de vază
aptitudini ale unui norod, se remarcă tradiția artistică prin care își manifestă
ideile, simțirile și viziunea sa proprie, caracteristică specificului etnic cultural
din care provine. Neamul românesc se deosebește în mod esențial prin
măiestria cu care reușește să imprime lemnului o parte din ființa sa
cugetătoare și îndeosebi legătura sa cu sacrul. Și dacă tot veni vorba despre
lucruri sfinte, este fapt de la sine înțeles că trebuie să-i dăm țăranului locul
său de merit în cadrul peisajului cultural pitoresc. Un asemenea exemplu
reprezentativ culturii noastre, găsim în nobila persoană a marelui artist
Constantin Brâncuși, căruia îi rămânem profund recunoscători pentru
extraordinara moștenire culturală pe care ne-a lăsat-o drept mărturie. Ca o
veritabilă troiță a neamului românesc se distinge impunătoarea coloană a
infinitului, un măreț monument ce străpunge parcă albastrul văzduhului
gorjean, săvârșind în mod tainic legătura dintre cer și pământ, ca o dragoste
și-un dor nestins pentru cele divine.

http://povestea-locurilor.ro/2019/03/31/continuitate/?fbclid=IwAR1uLdYGgC3_lUMeT4RdTk2yY4x7w1-
v8gRkeV_pzCOw4gX-PmoA9DiSIk8
GETICUL – Cartea Întâi
NICOLÒ ZENO - Veneția (1557)

 HOME

 2018

 APRILIE

 26

 GETICUL – CARTEA ÎNTÂI

[ de la începutul lumii... ]
 GETICUL – Cartea Întâi
 aprilie 26, 2018

 by p⊕vestea

 Comentariile sunt închisepentru GETICUL – Cartea Întâi

Despre originea Barbarilor,

care au distrus Imperiul Romei!
(GETICUL – Cartea Întâi) de NICOLÒ ZENO – Veneția (1557)
{ traducerea şi introducerea de Ana-Maria V. G. Moraru }
Imagine: Trupa GOD – The Barbarian Horde / Album „Sufletul Neamului”

În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus este scris că Noe, plecat din Armenia, l-a
lăsat în locul său pe Sabacio, zis şi Saga sau Prea Înaltul Pontefice. De frica
lui Nino – primul Rege al Asiriei, numit de oamenii săi Hercule – Saga a
traversat fluviul Tanais (n.t. Don) şi s-a îndreptat deasupra ţărmurilor Mării
Ocean, numită ulterior Marea Livonică, iar astăzi Marea Septentrională, care
se află situată deasupra Mării Germanice.

Îi va lua cu el pe cei patru fii ai lui Haran: Messa, Ul, Ur şi Geter, amintiţi de
Moise, în Geneză. La început au locuit împreună deasupra Mării despre care
am vorbit, pentru ca apoi Sabacio Saga să plece în Italia, loc în care va fi
apelat Saturn. Cei patru fraţi şi coloniile lor au locuit acele părţi astfel:

– din Messa vor ieşi acele popoare care vor da numele provinciei Mezia.
Separându-se, unii sau stabilit la ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră),
adică în Mezia Inferioară, care este Valahia de deasupra Dunării, iar alţii, în
Mezia Superioară, adică în Serbia şi Bulgaria de astăzi;
– din Ul, al doilea născut, vor ieşi popoarele Ulmerige, despre care aminteşte
şi Herodot. Aceştia au locuit acea parte care astăzi se numeşte Moscovia şi
care au luat mai târziu numele de Vandali, aşa cum voi povesti mai departe;

– din al treilea fiu, Ur, au ieşit popoarele Urone, despre care nu avem nicio
informaţie de la niciun scriitor;

– din Geter, al patrulea fiu, au ieşit Geţii, cărora le dedic această

Carte. Traversând acea Mare care, la fel ca şi astăzi, şi pe vremea aceea era
îngheţată, îşi va stabili acolo locuinţa, în Peninsula Scandia. Aceasta se află
sub Cercul Arctic şi este foarte geroasă, din această cauză apele mărilor se
îngheaţă făcând astfel posibilă tranzacţia cu mărfuri şi facilitează trecerea
armatelor, aşa cum mărturisesc Ziegler, Papa Nicolae I şi Olaus Magnus care
au descris multe particularităţi ale acestei provincii.

Strabon, Pliniu şi Ptolemeu vorbesc în mod evaziv, dar Iordanes, Paulus

Diaconus şi Procopius au amintit-o des, unii numind-o Scandia, alţii
Scandinavia sau Scandinaria. În tăbliţele sale, Papa Nicolae I aşază aici
Alania, Norvegia, Groenlanda, Suedia, Goţia şi recunoaşte două Goţii; Olaus
Magnus adaugă Finemarche, Scrisinia, Botria, Biarmia, Lappia, Carelia.
Aceste provincii ţin de la Polul Arctic până la al 59°, iar pe lăţime de la al 40°,
până la al 18°. Aceasta este şi descrierea făcută de Ziegler din Landau, pe
care o putem vedea în tăbliţele sale.

Odată cu moartea lui Geter, din cauza geroasei ţări o parte din colonia sa va
pleca de aici şi se va reîntoarce în Sciţia sub conducerea lui Berig, al doilea
fiu al lui Geter, cealaltă parte hotărând să rămână acolo. Astfel Berig va lua cu
el doar trei nave, care au fost printre primele construite în lume. Căci înaintea
lui, Telechines din Egipt construise multe altele şi cu ajutorul lor trecuse în
Rodos locuind apoi acea Insulă; Telechines a fost deci primul constructor de
nave, iar Berig – al doilea, dar în acea mare, Berig a fost primul constructor
navigator.

Ieşit din Insula Scandia cu cele 3 nave, în anul 270 după Diluviu a fost
surprins pe mare de o furtună şi una dintre navele sale s-a rătăcit. Celelalte
au ajuns în Gotiscanţia, la ţărmul Mării Germanice, unde au poposit pe o
scurtă perioadă, deoarece au fost întâmpinaţi şi atacaţi de către Ulmerigi.
După ce au obţinut victoria, Geţii s-au luptat apoi cu Vandalii, popoare ieşite
din Ulmerigi, cărora le vor locui ţara în jurul anului 140 (n.t. după Diluviu).

Lui Berig Filogus i-au succedat Regele Arigis, apoi Gangaric, care-l va avea
ca fiu pe Filimer. Sub comanda lui Gangaric, Geţii au ajuns la graniţa cu
Sciţia, care pe vremea aceea era numită Ouin şi se afla lângă mlaştina de
unde izvorăşte Tanais (Don) şi fluviul Volga, numit şi Ras. Aici, Filimer a
construit un pod dar, neconsiderând greutatea pe care ar fi trebuit să o
suporte, podul s-a rupt şi, în urma surpării malurilor, Gangaric nu a mai putut
reface o altă punte rămânând izolat cu ceilalţi Geţi, pe o lungă perioadă.
Văzând că nu se mai poate unifica cu ceilalţi Geţi, Filimer a plecat în căutarea
altor teritorii de locuit, ajungând în anul 500 după Diluviu la graniţa popoarelor
Spale, care i se vor opune cu o armată considerabilă.

Aceşti Spali, numiţi de Herodot Sciţi Păstori, au fost învinşi de către Geţi care,
ulterior, vor ocupa acea provincie. Spalii şi-au adunat oamenii salvaţi şi-au
făcut o nouă armată şi şi-au abandonat ţara pe care nu reuşiseră să şi-o
apere. Vor ajunge lângă Cimeri care, văzându-se asaltaţi dintr-o dată, nu au
ştiut cum să reacţioneze: cei mai bătrâni, mai nobili şi mai puternici spuneau
să-şi apere Patria, dar poporul, nedorind să-şi încerce norocul în luptă – care
de cele mai multe ori este incert, voia să se retragă şi să caute alte teritorii de
locuit. Diviziunea în păreri a făcut să se nască discordia între ei şi până la
urmă au ajuns la arme şi s-au omorât unii pe alţii.
Spalii au profitat de această situaţie şi i-au atacat, alungându-i şi urmărindu-i
până în Media unde, pe o perioadă de 28 de ani, vor produce mari pagube şi
distrugeri. Reîntorşi în ţara pe care o luaseră Cimerilor au găsit un nou prilej
de război, pentru că femeile care rămăseseră acasă şi nu-şi urmaseră bărbaţii
într-o călătorie atât de lungă se însoţiseră cu sclavii lor, toţi nevăzători,
conform obiceiului; se născuseră astfel o grămadă de tineri care, atunci când
şi-au văzut stăpânii reîntorşi, le-au opus rezistenţă. Într-un final, tinerii vor fi
învinşi de către Spali şi obligaţi să se supună.

Din această cauză, Aristea din Proconnesus, Poet mult mai antic decât
Homer, şi Orfeu vor cânta în versuri despre Arimaspi spunând că deasupra
Munţilor Hiperboreei, în Sciţia extremă de la Marea Artică (n.t. Oceanul
Arctic), popoarele erau într-o continuă mişcare şi luptă între ele.

Dar, întorcându-mă la Istoria Geţilor, după ce îi vor alunga pe Spali, Filimer va

veni să locuiască deasupra mlaştinei Meotide (n.t. Marea Azov), care acum
poartă numele de mlaştina Zabaccea – porţiunea aflată la gura de vărsare a
fluviului Tanais.

Despre originea Barbarilor, care au distrus Imperiul Romei.

(GETICUL – Cartea Întâi) de NICOLÒ ZENO – Veneția (1557)

Vezi mai mult 360 ° Cine a spulberat ROMA * ALARIC

http://povestea-locurilor.ro/2018/04/26/geticul-cartea-intai/?
fbclid=IwAR07cwbM0YeXNnxzk4Jgg6jWb3RH9e_nc-Ns9wlNICCpsorOwhXHlcS_7_s

P⊕vestea Locurilor a adăugat o fotografie nouă în albumul Locuri unice... — la Valea

Jiului.
3 mai la 14:54 ·
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte… aerul de munte. Între 100-400 de metri
altitudine, aerul de munte are un rol calmant, iar peste 1200 de metri, efectul acestuia
este excitant.
Între 800-1000 de metri aerul de la munte efect tonifiant, revigorând organismul, în
special la persoanele astenice sau anemice, hipertensive sau la bolnavii cu ulcer în fază
incipientă. Dacă suferiţi de o fază acută a bolilor biliare, febrile, gastrie sau renale, e
indicat să evitaţi această altitudine.
Între 1200-1800 de metri, climatul alpin este leacul pentru persoanele anxioase,
suferinzii de TBC sau alte afecţiuni pulmonare, cu excepţia astmului bronşic.
Peste 1800 de metri, climatul este benefic doar persoanelor sănătoase, aerul de munte
călindu-le imunitatea şi reglându-le apetitul, respectiv procesul digestiv.
360 ° povestea-locurilor.ro/aerul-de-munte
#prinHUNEDOARA #ValeaJIULUI #aer #munte

2222
8 distribuiri
Îmi place
Comentează
Aerul de munte, medicament natural…
[ cel mai curat aer din România ]

 HOME

 2018

 IUNIE

 6

 AERUL DE MUNTE, MEDICAMENT NATURAL…

Ardeal
 Aerul de munte, medicament natural…
 iunie 6, 2018

 by p⊕vestea

 Comentariile sunt închisepentru Aerul de munte, medicament natural…

Medicament natural,
oxigenare intensă…
… mărirea longevităţii!
Aerul de munte – beneficii: muntele reprezintă nu doar un subiect pentru
fotografiile de vacanţă, ci şi o sursă de sănătate pentru cei bolnavi, dar şi
pentru cei care vor să-şi fortifice sistemul imunitar.

Drumeţiile pe munte refac forţele şi măresc capacitatea de muncă. De aceea

e recomandată o astfel de experienţă la fiecare sfârşit de săptămână, iar
frumuseţea pesiajelor, indiferent de anotimp, stârneşte sentimente unice şi
elimină stresul.

În munţi, la fiecare 100 de metri pe verticală, scade temperatura aerului cu

cinci grade Celsius iarna şi şapte grade pe timpul verii. Presiunea atmosferică
suferă aceeaşi modificare, fiind cu 10-12 centimetri coloană de mercur mai
mică la fiecare 100 de metri. La aceste schimbări se adaugă complexul de
factori biometeorologici format de radiaţiile solare, mişcarea aerului şi
vegetaţie care influenţează pozitiv corpul uman, mărind speranţa de viaţă a
celor care merg frecvent pe munte… mărirea longevităţii.

Mirosul specific pădurilor de conifere, provenit de la substanţele din vegetaţie

(fitoncide) care au rolul de a o proteja, este extrem de benefic pentru
sănătate. Aerul este încărcat cu medicamente datorită fitoncidelor, iar
persoanele bolnave îşi revin cu văzând cu ochii atunci când ajung la munte şi
inspiră aerul care are darul de a combate bacteriile, virusurile sau ciupercile
parazite. Aerul din preajma fîneţelor şi pajiştilor înflorite este stimulent
hormonal, revigorant, şi se spune că întinereşte. Ionii negativi sînt molecule
de oxigen din aer care au căpătat sarcină electrică negativă. Au viaţă foarte
scurtă, de numai un minut, şi au fost supranumiţi şi vitaminele
aerului… deoarece stimulează şi armonizează majoritatea proceselor vitale,
dar şi pe cele din sfera psihicului şi a emoţionalului.

[ cel mai curat aer din România ]

Compoziţia aerului din zona Carpaţilor este foarte variată datorită faptului că
sunt acoperiţi de păduri. Astfel, de la ora 10, aerul este foarte bogat în oxigen
şi chiar dacă respiraţia este una normală, oxigenarea va fi mai intensă. Dar
excursiile pe munte implică, de cele mai multe ori, efort fizic, astfel că
respiraţia va fi mai accelerată, iar acest aport de oxigen va întări sistemul
imunitar, va intensifica procesul de digestie şi va produce o stare generală de
bine.

Aerul de munte – Băile de soare: o practică mai puţin cunoscută o reprezintă

baia de soare. Aceasta se face în costum de baie pentru ca aerul de munte să
intre în contact cu o suprafaţă cât mai mare a corpului. Timp de 15-30 de
minute se stă în picioare pentru ca briza montană să cuprindă cât mai bine
trupul. Aerul din preajma torentelor de munte şi a cascadelor are efecte
uimitoare, fiind intens ionizat negativ. Se recomandă ca baia de soare să se
facă în intervalul orar 9-11 şi 17-19, în timpul mersului şi, pe lângă efectele de
întărire a oaselor şi a dinţilor şi de mărire a rezistenţei pielii, este garantată şi
obţinerea unui bronz mult mai rezistent.
Valea Jiului se află în centrul unui ţinut impresionant prin frumuseţile sale
naturale: Munţii Parâng, Munţii Retezat şi Parcul Naţional Defileul Jiului… 50
de kilometri lungime şi 25 lăţime de pădure… cel mai curat aer din România:

Aerul de munte – Beneficii în funcţie de altitudine

Între 100-400 de metri altitudine, aerul de munte are un rol calmant, iar peste
1200 de metri, efectul acestuia este excitant. Între 800-1000 de metri aerul de
la munte efect tonifiant, revigorând organismul, în special la persoanele
astenice sau anemice, hipertensive sau la bolnavii cu ulcer în fază incipientă.
Dacă suferiţi de o fază acută a bolilor biliare, febrile, gastrie sau renale, e
indicat să evitaţi această altitudine.

TBC
Între 1200-1800 de metri, climatul alpin este leacul pentru persoanele
anxioase, suferinzii de TBC sau alte afecţiuni pulmonare, cu excepţia astmului
bronşic. Peste 1800 de metri, climatul este benefic doar persoanelor
sănătoase, aerul de munte călindu-le imunitatea şi reglându-le apetitul,
respectiv procesul digestiv.

Tinereţe fără bătrâneţe

şi viaţă fără de moarte…
Fondatorul fitoterapiei moderne în România, Ovidiu Bojor: primele lucruri
despre plante şi etnobotanică le ştiu de la tatăl meu, profesor de ştiinţe
naturale la Reghin şi la Târgu-Mureş. Făcea, în fiecare duminică, expediţii în
Munţii Căliman…, în care mă lua şi pe mine şi-mi arăta cu răbdare florile,
ierburile, micile vieţuitoare. Le însoţea de fiecare dată cu denumiri latineşti şi
cu interminabile p⊕veşti care aveau darul să mi le fixeze în memorie…
Ovidiu Bojor a ştiut ca nimeni altul să dezlege tainele plantelor, ca să aleagă
din ele ierburi de leac. Farmacist din spiţa marilor botanişti, a vindecat boli şi a
salvat vieţi, cu doctoriile lui. În munţii înalţi ai Tibetului, printre pietre şi ierburi,
a găsit şi secretul tinereţii fără sfârşit. Are 90 de ani, un zâmbet cât soarele şi
e convins că “nu timpul zboară, ci noi zburăm“. O pledoarie de viaţă lungă, a
unui om învăţat cu înălţimile, care s-a obişnuit să privească până departe, la
stele… “Cred în tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte… ”

360 °
Diamantul Negru al ROMÂNIEI * P⊕vestea Văii JIULUI. Parteneri: Complex
Casa de VIS / Casele de VIS din Parâng, Hotel RUSU, Pensiunea
RETEZAT, Cabana SKY. 360 ° Carpathian Horse Trekking, Parcul de
aventură Părăul Negru. Sponsori: Diacostampet, SKY Rent a
CAR, EuroElectric, Dental PROFILE, B2B S T R A T E G Y
™, SaveDOC, Zaha MANAGEMENT. Partener Media: Ramona Roșulescu
* Gazeta de Dimineață & prietenii AVRAM Iancu / Ovidiu Slătineanu.

Surse articol: adevarul.ro / formula-as.ro.

http://povestea-locurilor.ro/2018/06/06/aerul-de-munte/?fbclid=IwAR3T6WtgghImClQ-
qccjhJBOqNyvzqCCDSaDPnJnOTBFfnPWoN0G0eGl5K4