Golul de 1000 de ani din istoria

romanilor
Care este veriga lipsă din istoria românilor. Populaţii care au continuat să trăiască pe teritoriul
Daciei după retragerea Aureliană

Faimoasele triburi care au stăpânit ţara în Antichitate şi obiceiurile...

Problema continuităţii locuirii în spaţiul carpato-danubiano-pontic, adică teritoriul de astăzi al României, este de

aproape 200 de ani o problemă spinoasă. Mai precis, continuitatea populaţiei daco-romane sau daco-slavo-

gotică în zona de est a Carpaţilor a fost contestată de savanţi maghiari şi de origine germană începând cu

secolul XIX şi continuând cu secolul XX. Istoricii români au adus însă argumente care să ateste locuirea continuă

a acestui spaţiu din antichitate şi până în evul mediu. Practic au demostrat că poporul român s-a format în acest

spaţiu, dar şi la sud de Dunăre aproape concomitent. Cele mai preţioase dovezi sunt însă cele arheologice

fiindcă dovezile scrise privind existenţa populaţiilor daco-romane sau de altă sinteză pe teritoriul actualei Românii

nu există. În special fiindcă întreg teritoriul a fost stăpânit de diferite populaţii barbare, care erau forţa politică

dominantă. De-a lungul timpului au fost trasate câteva dovezi ale locuirii continue a spaţiului carpato-danubiano-

pontic. Daco-romani şi barbari în Transilvania În anul 106 d HR, cea mai importantă parte a Daciei, din punct de

vedere economic şi politic, intra sub stăpânirea Imperiului Roman, condus la aceea vreme de cel mai ilustru

stăpânitor al său, Ulpius Traianus. Bineînţeles, după două războaie lungi şi grele. Era bineînţeles doar o parte a

teritoriului locuit de daci. Era însă zona ”de comandă” a întregii stăpâniri dace, cea cu capitala Sarmisegetusa.

Regiunea cucerită a fost transformată în provincie romană, cuprinzând zona de astăzi a Transilvaniei, o parte a
Munteniei, Oltenia şi Banatul. În Moldova de astăzi, Maramureşul şi partea estică a Munteniei a rămas necucerit,

ocupat de neamuri dacice deosebit de războinice printre care carpii şi costobocii. După 106 dHR, nu este greu de

demonstrat faptul că zona a fost locuită. Până la retragerea aureliană comandată de împăratul Aurelian în

primăvara lui 275 d HR în Dacia Romană sunt atestate arheologic şi documentar numeroase oraşe, zone

miniere, fortificaţii şi aşezări. Inclusiv sate dacice după cum afirma într-un interviu pentru Adevărul, reputatul

specialist Dumitru Protase: ”Am găsit satele dacilor în epoca romană pe care le-am cercetat arheologic: Lechinţa

de Mureş, Soporu de Câmpie, Obreja, Archiud, şi am publicat cărţi, monografii de săpături. Apoi, alţi colegi au

găsit în Oltenia ce am găsit şi eu aici. Şi în Banat am găsit lucruri care nu erau ale romanilor, erau ale dacilor sau

daco-romanilor.”, preciza Dumitru Protase. Romanizarea dacilor în zona ocupată a fost un proces de durată. Deşi

contestat de anumiţi autori, printre care binecunoscutul Roesler pentru teoriile sale, procesul de romanizare a

fost o realitate arată dovedită de o serie de elemente. În primul rând sunt numele de origine dacică precum

Duras, Scorilo, Brasus, Tarsa prezente în inscripţii latine, în special pe pietrele funerare. Apoi sunt numele de

oşteni integraţi în legiunile şi cohortele romane. Sunt atestate inclusiv unităţi militare formate inclusiv din daci

recrutaţi în armata romană. Mai precis este vorba despre Cohors II Aurelia Dacorum, Cohors Augusta Dacorum

ambele cantonate în Pannonia, Cohors I Aelia Dacorum în Britannia şi Cohors I Ulpia Dacorum. Specialişti

precum Constantin C. Giurescu spun că în special pătura mai bogată sau mai bine zis elitele populaţiei dacice

cucerite era atrasă de modul de viaţă roman şi dispusă în general la cooperare. ”Se ştie în general că populaţia

oraşelor e mai puţin conservatoare decât cea a satelor. Apoi în oraşe, romanii alcătuiau aproape peste tot

majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, cu atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat

cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele. În relaţiile cu armata, cu coloniştii, cu administraţia, ei au început a

deprinde latineşte”, spune Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”. În zonele rurale inclusiv ale Daciei

Romane, romanizarea a fost un proces greoi, promovat în special de veteranii care primeau pământ în provincie

aducând modele de viaţă romană. Cum se întâmplă de obicei în lumea rurală, conservatorismul şi-a jucat însă

rolul. După moartea lui Traian în 117 d HR au fost înregistrate numeroase revolte ale populaţiei în provincia

Dacia, dar şi invazii devastatoare ale dacilor liberi în cooperare cu sarmaţii şi goţii. Tocmai de aceea Aurelianus

în 275 d HR a decis abandonarea provinciei din motive strategico-politice. Tocmai de aceea este greu de

dovedit o simbioză etnică între daci şi romani. Dintr-o necesitate economică şi administrativă, eventual militară

pentru recruţi, culturi şi limba latină s-a infiltrat în modul de viaţă al dacilor. Cel mai probabil sinteza etnică daco-

romană prin celebrele şi miticele căsătorii mixte daco-romane promovate deseori, a fost la scară redusă. În

general problematica Daciei Romane dar şi a continuităţii în această regiune a fost amplu dezbătută cu

numeroase dovezi arheologice. După retragera aureliană, daco-romanii sau pur şi simplu dacii rămaşi în

provincia abandonată politic şi administrativ au continuat să locuiască. Numai că într-o lume ruralizată dominată

de neamurile barbare care au ocupat-o şi au stăpânit-o secole de-a rândul, dezvoltând noi sinteze. De altfel în

secolul al X lea, ungurii vor găsi, aşa cum arăta Anonymus în celebra sa ”Gesta Hungarorum” populaţii mixte, fie

slavo-româneşti, fie avaro-româneşti sau bulgaro-româneşti. ”Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv
sau concomitent, sarmaţi,germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni,avari), slavi, protobulgari, bizantini şi,

în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop,

în ”Istoria Transilvaniei Medievale”. Moldova sintezelor pre-româneşti Dincolo de fruntariile fostei Dacii Romane,

elementul latin era sporadic. Propriu-zis la este de Carpaţii, legiunile romane nu au pus niciodată piciorul.

Sălbaticele şi temutele triburi ale dacilor liberi atacau constant Dacia Romană, dar şi provinciile de la sud de

Dunăre. Bineînţeles în confederaţii importante cu goţii şi sarmaţii. Acestea violente atacuri au durat până aproape

de secolul IV d HR atunci când au fost ”pacificaţi” de romani şi, mai important înglobaţi în ”imperiul” războinicilor

stepelor care au măturat Europa, aproape un secol, hunii. Odată cu venirea goţilor în special, dacii liberi au intrat

într-o importantă sinteză la est de Carpaţi. Continuitatea noii populaţii care îngloba influeneţe etnice şi culturale

diverse, iniţial dacice, gotice, sarmatice şi mai apoi slave, este dovedită de descoperiri arheologice pentru secolul

IV şi până în secolul VI d Hr. ” Continuitatea de viaţă materială şi spirituală autohtonă a putut fi dovedită de

cercetările arheologice şi în regiunile de la est de Carpaţi. Şi aici numeroase aşezări din perioada secolelor al VI-

lea - al VII-lea, unele din ele suprapuse, în acelaşi loc peste altele mai vechi din secolele al III-lea - al V lea, au

fost documentate.(...) Ele vor continua să supravieţuiască pe acelaşi în tot cursul primului mileniu şi chiar până în

plin ev mediu. Locuinţele şi cuptoarele sunt identice ca tip şi sistem de construcţie ca în tot restul ţării“, scrie

reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în „Istoria României“. Mai precis această sinteză între daci, goţi şi

sarmaţi la este de Carpaţi, a fost numită Cultura Sântana de Mureş Cerneahov cu o abundenţă de aşezări şi

dovezi arheologice pe un areal vast care cuprinde în special Moldova. ”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile

Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile

orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu

populaţiile mai vechi ale regiunii,mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile

sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi

uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mureş-Cerneahov„”, scria

Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau

„Orizontul Post-Cerneahovian”. Veriga lipsă Din secolele III dHR şi până în secolul IX d Hr, documentele tac cu

privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano pontic. Mai precis cu privire la populaţiile

daco-romane sau goto-dacice. Despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente. Există o

veritabilă verigă lipsă. O perioadă întunecată şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis

momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea aceea populţie olac sau balak din vechile cronici.

O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice. În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-

Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Aceştia

produceau o ceramică de slabă calitate, dar de tradiţie romană. În sit-urile atribuite acestei culturi au fost

descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce-i drept, cu Bizanţul. Apoi pentru secolele X-XI d HR

reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-

românească. ”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI„, preciza
reputatul cercetător Ion Nestor. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale

carbonizate dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în

perioada evului mediu întunecat. Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-

danubiano-pontic din secolele III-XI d hr au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor germanici. În unele

cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter

sedentar, precum slavii. În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-

româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s-a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi. ” ”După

retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre

est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai

departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei

secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-

romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou

sat şi aşa mai departe”, preciza istoricul clujean în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”. În orice caz în secolul al

XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă

latină şi că ei îşi spun ”rumâni”.”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu

acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe

limba valahă spun: «Oare ştii româneste?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”,

preciza Anton Verancsics în secolul al XVI lea.

Pentru specialişti, istoria veche a românilor se aseamănă cu un joc de puzzle. Piesele

lipsesc sau au contururi înceţoşate, nu se îmbină, iar imaginea de ansamblu se
creionează cu greu.
Drept urmare, s-a vorbit de un adevărat gol de aproape 1000 de ani în istoria românilor, între
secolele IV-XIII. Situaţia s-a complicat şi mai mult când toată această poveste a căpătat un
substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii
izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul
Dunării. De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele de-a dreptul
fanteziste.
„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de
mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din
vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit
ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum
dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”,
explică istoricul Neagu Djuvara.
Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-
numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia
odată cu retragerea ordonată deîmpăratul Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-
274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.
“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”
Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar,
românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în
spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele
bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).
În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au
emis diferite ipoteze. Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula
Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar
alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul
şi părţi din Serbia actuală.
Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici. Istoricul
Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”,
„Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumentează că e normal ca documentele oficiale să-i
amintească pe migratori şi nu pe autohtoni deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia,
din cauza tulburărilor provocate. Astfel, dacă vlahii nu au luat parte la evenimente politice,
nici un apar în documente, iar ţinutul era denumit după numele celor care îl stăpâneau.
„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să
zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.
Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.
„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel
puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia,
care sunt de limbă romanşă. De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care
vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani. Albanezii, de
asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor
care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot
acolo. Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu
Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.
„Dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”
Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi
administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de
Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III. Însă faptul
că un teritoriu era populat nu însemna automat că locuitorii erau latinofoni.
Când apar pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii sunt localizaţi
în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi
istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor ce ocupă văile şi câmpiile libere, succesorii
daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.
Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor: „De unde
au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care
sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul,
Mureşul, Oltul?”.
„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia. Slavii s-au aşezat
în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova,
Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au
păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru. Toate
astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile. Valahii s-au adăpostit în
spatele unor imense păduri. Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum
zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu
intrau în pădure cu oile”, continuă el.
„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”
Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbeşte latineşte: „În Valahia, adică în Muntenia
noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de
cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure: Codrul Vlăsiei (codrul
în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă. Deci aceşti vorbitori
de română, adică rămăşiţele colonizării în Dacia, e clar că au rămas pe loc în tot cuprinsul,
mai puţin în Moldova”, explică Neagu Djuvara.
„În Moldova cred că e o descindere de la munte în direcţia Nistrului pe vremea descălecatului
(secolul XIV – n.r.). Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost
bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu.
Dar restul ţării este ocupată”, continuă istoricul.
„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi
al V-lea s-au mai găsit vreo două morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase
toată lumea”, mai spune el.
„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu
s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică
Djuvara.
Un vid politic de aproape 1000 de ani
Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al
Daciei de pe la sfârşitul secolului IX. Cel mai important dintre ele este Cronica notarului
anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu,
conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în
Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei
mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.
Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără
răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume? Informaţiile privind o
eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia
voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a
vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele
lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.
Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce
documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani,
adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.
O republică federativă la Iaşi, în secolul III
Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat
documente care s-audovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita
„Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un
principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit
şesul Moldovei.
Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem
cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat
închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV. Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au
demonstrat că documentul era un fals.
Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor: „Nu
suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc.
Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să
nu ne speriem”, spune Djuvara.
„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au
înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu
bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.
Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea
că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia
rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.
Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”
Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul
comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după
retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.
„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”
„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E
vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.
Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă. Statele
româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.Sunt ultimele state din Europa. În zona asta în
care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale,
chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu
secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de
asemenea”,spune istoricul Lucian Boia.
„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi
politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu
instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica
propriu-zisă a istoriei”, spune el.
În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că
aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul
al XIII-lea.
„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”
Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie: „Simpla perpetuare a
unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie
convenabilă. Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de
ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp,
comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în
conştiinţa românească”.
„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea,
pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă
asemenea socoteli că noi am venit mai târziu. Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând,
chiar deloc. În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim
independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim
dintr-un neant”, conchide Neagu Djuvara.
Andreea Dogar