Cred ca e primul frantuz (Eric Emmanuel Schmitt nascut la Lyon) care nu mi-a obosit ochii imaginatiei cu

descrieri interminabile. Asta poate pentru ca e “noutate”, cum caracteriza visatoarea din Ostende scriitori
care nu s-au consacrat prin moarte.
Titlul m-a atras instant, asteptand sa imi citesc gandurile. Dupa ce nu mi-a mai spus nimeni o poveste de
noapte buna, am inceput sa visez frumos si mult pana cand adormeam cu zambetul pe buze. Uneori
continuam visul in serile care urmau, alteori il duceam pana intr-un punct in care devenea plictisitor si-l
abandonam. La un moment dat, pentru a preveni dezamagirea, mi-am impus o regula: sa visez doar
lucruri aproape imposibile. Si functioneaza perfect chiar si acum.
Revenind la lectura, volumul e compus din 5 povesti legate intre ele doar de rolul imaginatiei jucat in viata
oricui. De la fericire la moarte, de la halucinatie la perceperea adevarului, devii la un moment dat egoist si
incerci sa te suprapui (constient sau nu) personajelor si te intrebi cat din ce ti se intampla este afectat de
imaginatia ta. Si cat de mult (sau cum) influentezi pe altii.

Desi usor telenovelista, cel mai mult mi-a placut”Vindecarea” cand nu ai nevoie de ochi ca sa
vezi (Karl) iar cand deschizi ochii sa vezi, ajungi sa intelegi (Stephanie). “Femeia cu buchetul de flori” ar fi
meritat mai mult locul favorit daca nu ma supara pastrandu-si misterul asa cum celelalte 4 povesti nu au
facut-o.

Trecuta pe lista de recomandat, sper sa ma intalnes cu cu Emma Van A. la o cana de vise si-mi va
dezvalui ce se afla pe “meniul” printului…