Oraseanul si taranul

ORASEANUL

La începutul Evului Mediu, cele mai multe orașe depindeau de un episcop sau de
un senior care avea o casă întărită în interiorul orașului. În secolul al XI-lea, în afara
zidurilor cetății s-a format câte o așezare nouă („burg”), ai cărei locuitori, burghezi,
cereau libertăți: de a ține o piață, de a nu mai fi șerbi. La sfârșitul secolului al XI-lea,
pentru a obține aceste avantaje, în anumite orașe s-au format asociații numite comune.
Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele două părți, fixa drepturile
seniorului și privilegiile acordate orășenilor. Dacă seniorul refuza să acorde charta,
comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariția orașelor libere.

A fi liber, a avea câte o casă sau pământ în oraș și a plăti o taxă comunei erau condițiile
pentru a fi socotit orășean cu drepturi depline. Comunele erau conduse de magistrați. În
fruntea lor era un primar care conducea ședințele consiliului. Fiecare comună avea un
tribunal și o forță poliționească, veghind la respectarea regulamentelor orașului și
brestelor.

Populația orașului era dominată de patricieni, adică marii negustori și fruntașii

corporațiilor. Dintre aceștia erau aleși consilierii, care administrau orașul conform
intereselor lor. Poporul de rând (mici meșteșugari și negustori, ucenici, calfe, lucratori)
primea salarii mici pentru munca depusă. La sfârșitul secolului al XIII-lea și în secolul al
XIV-lea aceștia s-au răsculat, au reclamat mărirea salariilor și împărțirea puterii. Aceste
revolte erau, adesea, înăbușite cu asprime.

Meșteșugarii lucrau în ateliere mici, deschise spre stradă. Acestea erau conduse de către
meșter, stăpânul atelierului, care angaja lucrători și ucenici. Meșteșugarii care practicau
aceeași meserie se grupau în anumite cartiere. Meșteșugarii aparțineau, de asemenea, unei
bresle (corporații). Breasla acorda ajutor membrilor în caz de nevoie, impunea
regulamentul privind durata timpului de lucru, salariile, prețutile și calitarea mărfurilor.

O dată cu secolul al XI-lea, când osașele au început să se mărească, micii negustori

plecau la sate pentru a schimba produsele meșteșugărești și a cumpăra lână, hrană și
lemnele necesare orășenilor. Puțin câte puțin, negustorii au căpătat o poziție tot mai
importantă în orașe. Ei furnizau materia primă, fixând comenzile și prețul produselor.

Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure și au fost inventate noi mijloace de

circulație a banilor, activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plată s-au
îmbunătățit datorită argintului extras din minele din Boemia, baterii unor monede din aur
și apariției cecurilor. Negustorii se grupau și ei în asociații, numite hanse. Cea mai
puternică era Hansa germanică, formată de negustorii din regiunea Mării Baltice, în
secolul al XII-lea.
TARANUL

În perioada medievală ţăranii şi sătenii alcătuiau cea mai mare partea populaţiei
Europei. Istoricii estimează că în acele vremuri circa nouă din zece oameni erau ţărani,
fermieri sau lucrători ai pământului. Marea majoritatea a acestora erau şerbi, iobagi legaţi
de pământ. O mică parte erau ţărani liberi care nu aveau statut de sclavi ai nobililor şi
care erau obligaţi să plătească o rentă fixă pentru pământurile lor. Unii dintre ei deveneau
bandiţi şi tâlhari. Un sat din acele vremuri adăpostea de regulă între zece şi şaizeci de
familii. Fiecare astfel de familie trăia într-o locuinţă din lemn sau pământ iluminată doar
cu opaiţe. Casele erau prevăzute cu cuptoare şi sobe. Podelele erau acoperite cu rogojini
din nuiele sau stuf, iar în casele lor intrau libere păsările de curte, porcii sau câinii.
Paturile erau făcute din baloţi de paie aşezaţi pe crengi, iar pe timpul nopţii, ţăranii se
acopereau cu ţesături de lână sau blănuri de animale.

Toţi ţăranii lucrau din greu pentru nobilul care-i adăpostea pe moşiile sale. De fapt,
jumătate din munca lor zilnică era făcută în beneficiul nobilului. Ţăranii munceau pe
atunci la câmp, în agricultură, tăiau şi transportau lemne din păduri, ciopleau şi
transportau piatră pentru construcţii şi serveau ca gonaci la vânătorile aristocraţilor.

Ţăranii erau obligaţi de asemenea ca o zecime din totalul veniturilor sau produselor lor să
fie donată Bisericii. În timp de război sau chiar lupte interne pentru putere, toţi ţăranii
bărbaţi, de la adolescenţi la bătrâni, erau obligaţi să se înroleze şi să lupte în oastea
nobilului suzeran de care aparţineau.

Perioadele de foamete erau frecvente, iar epidemiile le decimau deseori animalele

domestice. Îngheţurile, inundaţiile sau seceta le distrugeau deseori recoltele.

Ţăranii medievali se hrăneau rareori cu carne, căci carnea era un aliment deosebit de
scump pe atunci, fiind rezervat îndeosebi nobililor, aristocraţilor şi cavalerilor. La masă,
bărbaţii mâncau întotdeauna primii, căci ei erau forţa de muncă şi stâlpul familiei, iar
femeile şi copiii lor mâncau tot ce mai rămânea după ce capul familiei îşi astâmpăra
foamea.

Deoarece pe atunci se respectau toate sărbătorile religioase, istoricii estimează că ţăranii

munceau efectiv doar 260 zile pe an, în restul zilelor odihnindu-se sau mergând la
biserică, în pelerinaje, vizitând târgurile şi bâlciurile sau întrecându-se în concursuri
diverse, dansând sau organizând lupte între animale.