Nobilul, cavalerul și clericul

Nobilul
Nobilimea reprezintă clasa superioară a societății. La începuturile sale, în secolele XI-
XIII, nobilimea constituia o stare socială aproape exclusiv rurală. Un nobil, pentru a merita acest
nume, trebuia să reunească două condiții: să aibă un statut juridic propriu care să se perpetueze
prin legătura de sânge. În calitate de nobil, persoana se bucură de numeroase avantaje, îndeosebi
de „un preţ al sângelui”. După cum spun documentele anglo-saxone, aceştia erau „născuţi mai
scumpi” decât ceilalţi.
Termenul de nobil comportă ideea unei distincţii de naştere, dar şi pe aceea a unei
anumite averi. A fi nobil înseamnă să nu numeri printre strămoşi pe nimeni care să fi fost supus
la servitute. Centrul de greutate al activităţii şi al vieţii sale îl constituia curtea seniorială care, în
funcţie de epocă şi de posibilităţile stăpânitorului ei, putea cuprinde o tipologie variată, de la
construcţia rurală de lemn care nu se deosebea cu mult de casele ţăranilor mai înstăriţi, până la
castelul clădit temeinic din piatră.
Modul de viață al nobilului. La nobil, puterea şi banul creează şi întreţin o mentalitate şi
un comportament. Un nobil nu trebuia să fie zgârcit; el vrea să sustragă cadrelor de orice fel
pentru a-i supune şi constrânge pe ceilalţi oameni. Căsătoria acestuia era o afacere, trebuia să se
însoare cu o femeie de acelaşi statut. Pe domeniul său, nobilul domină parohia, a cărui deţinător
este, fiind înmormântat pe pământul său, într-un sector rezervat al cimitirului. Nobilii nu au un
program politic; ei nu caută să participe la conducere şi cu atât mai puţin să o acapareze. Sunt
guvernaţi de interese personale şi acţionează pas cu pas, în funcţie de împrejurări.
Spre deosebire de aristocratul roman, nobilul îşi are reşedinţa la ţară. El nu deţine
cunoştinţe despre agricultură. Să se ocupe de arat sau de săpat ar fi fost pentru el un semn de
decădere. Manualele bunei conduceri a domeniului, când vor fi scrise, acestea vor fi destinate
slujbaşilor, ci nu stăpânului. Domeniul feudal îi asigura nobilului atât putere economică,
prin recolte și taxe, cât și putere politică. Principalele ocupații ale nobilului erau războiul,
ocupațiile militare și vânătoarea care, în unele regiuni precum Bigorre din secolul al XII-lea, era
interzisă oamenilor de rând.
Marile diferenţe de avere, de putere, au stabilit între nobili o veritabilă ierarhie. De îndată
ce nobilul devenea superior altor nobili, era văzut urcând în rang. Unul dintre privilegiile cele
mai preţuite ale vasalului era acela de a nu fi judecat la curtea seniorului său, decât de ceilalţi
vasali ai acestuia. Unii seniori aveau dreptul de a bate monedă. Fără voia proprietarului, trimișii
regelui nu puteau călca pe moșia lui, indiferent de motivul invocat. Astfel, seniorii au devenit
adevărați suverani pe moșiile lor.

1
 Clericul

Clericul constituie în cel mai înalt grad o clasă juridică care se caracterizează printr-un
drept foarte special şi privilegii de jurisdicţie apărată. Clericii sunt mediatorii necesari între
oameni şi Dumnezeu; prin rugăciunile, slujbele şi liturghiile lor, ei sunt indispensabili laicilor.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale clericilor este că sunt sortiţi celibatului, urmând
exemplul lui Hristos. Ei nu pot deci să formeze în societatea medievală o castă aparte care să se
reproducă de una singură.
Există două feluri de creştini: unul care trebuie să servească oficiului divin şi este
consacrat contemplaţiei şi rugăciunii, acesta grupându-se în ordinul clericilor, iar celălalt, cel al
laicilor, care au voie să se căsătorească, să cultive pământul sau să angajeze o acţiune în justiţie.
Distingerea clericilor. Clericii se disting în două ordine: unul minor din care fac parte
acoliţii, exorciştii, lectorii, purtătorii, psalmiştii şi dascălii şi unul major compus din ipodiaconi,
diaconi, preoţi şi episcopi. Clericii, în afara Bisericii nu trebuie să poarte veşminte caracteristice
laicilor. Clericii şi monahii nu poartă barbă.
Apartenenţa la cler conferă anumite drepturi, dar impune şi datorii. Interdicţia vărsării de
sânge impusă clericilor nu e lipsită de orice legătură cu îndatorirea abstinenţei 1. În ambele cazuri,
este vorba de păstrarea curăţiei trupeşti a clericului şi mai cu seamă a preotului ce are,
dimpotrivă, funcţia de a consacra sângele lui Hristos. Clericii nu pot fi chirurgi, nu au dreptul să
vâneze şi nici să se războiască, iar tribunalele ecleziastice se abţin de la condamnările capitale.
Clericii trebuie să se abţină de la jocul de zaruri, de a ţine cârciumi sau de a le frecventa, de a
face negoţ sau cămătărie. Clericii îşi pregătesc predicile în latină, dar dacă auditoriul este laic, ei
le rostesc în limba “vulgară”.
Cavalerul
Cavalerii sunt persoanele care aveau prilejul de a purta armele şi de a lupta. Acestea erau
scutite de povara dărilor senatoriale. La începuturile sale, în cursul secolului al XI-lea,
cavalerismul a avut un caracter exclusiv laic, obiectivul său fiind de a forma din tinerii membri ai
familiilor feudale vasali care să-şi îndeplinească exemplar îndatoririle faţă de seniorul lor şi
luptători destoinici şi curajoşi. Formarea luptătorului călare şi greu înarmat impunea o pregătire
îndelungată, începând din adolescenţă, în vederea călirii sale fizice, a deprinderii călăritului, a
purtării poverii armurii, a mânuirii lancei şi a spadei. Viitorul cavaler îşi începea ucenicia
devreme, pe la doisprezece ani, când era trimis de tatăl său să slujească de obicei la castelul
seniorului acestuia.