Societatea

Societatea maghiară a secolului XIV este diferită de cea a Arpadienilor, continuând însă
unele evoluții. Totuși, ea devine mult mai omogenă. Astfel, în planul țărănimii avem un singur
tip: iobagii. Acest termen are ca accepțiune însă doar o dependență a pământului – primit de la
nobil –, iar nu una personală. În schimbul lotului, ei sunt datori cu prestări de servicii, iar la
încheierea acestora și în urma unei taxe achitate seniorului, devin liberi să plece, având acest
drept. Este, după cum se observă, vorba doar de dependență economică. Robii sunt într-un număr
foarte mic, având în vedere transformarea țărănimii: de la diferitele categorii de liberi sau slugi la
una singură, deja amintită.

Nobilimea se uniformizează de asemenea. Astfel, se încheie procesul început în urma

Bulei de Aur din 1222: principalele categorii militare (aristocrația gentilică, “servitorii regelui” și
iobagii castrelor), la care se vor adăuga și elitele locale, formează corpul nobilimii. Pentru a fi
recunoscut acest statut este necesară deținerea de pământ(moștenit sau donat de rege). Toți
nobilii au „una și aceeși libertate”, cum spune diploma de confirmare a Bulei de Aur din 1351,
ceea ce înseamnă egalitate juridică. În cadrul acestei categorii apar însă două mari trepte:
nobilimea provincială – marea masă a nobilimii, ce avea de la părți de sat până la câteva sate – și
cea de curte – adică baronii, magnații și curtenii, cei ce erau în permanență în Consiliul regal și
aveau acces la putere. Cei din urmă vor obține o serie de privilegii suplimentare.

La acestea se adaugă și orășenii, care nu sunt însă în număr așa de mare.

Guvernarea

Din punct de vedere politic, regatul păstrează bazele Arpadiene – comiți/comitate și

baroni. Însă, în urma unor schimbări succesive, de după 1320 (când regele Carol începe să pună
stăpânire pe regat) și 1350 (începutul domniei lui Ludovic), comitatul nobiliar își pierde din
putere, în timp ce baronatul devine tot mai influent. Astfel, se întrevede o evoluție pe plan politic
similară celei a elitelor laice în plan social.

Comiții încep treptat să își piardă din prestigiu. Dacă în timpul Arpadienilor aveau un
rang similar celui al baronilor, în timpul lui Carol comiții nu mai pot avea propriul banderiu
(unitate militară aflată sub steagul lor), ci se aflau doar sub cele ale baronilor. Din timpul lui
Ludovic, comitele pierde o serie de atribuții judiciare: procesele de stăpânire sunt judecate doar
de marii judecători, ies de sub jurisdicția sa cei ce primesc privilegiul de exemptio (care sunt
judecați tot de marii judecători), nobilii din comitate încep să obțină individual ius gladii (dreptul
de a judeca și a pedepsi cu moarte pe domeniile lor), iar congregațiile generale ale comitatelor se
întrunesc sub autoritatea palatinului (cea mai importantă demnitate). Astfel, comitele mai putea
să se pronunțe doar pe problemele mai puțin importante, la scaunul de judecată ce se ținea din
două în două săptămâni.
 În general baronii sunt cei ce ocupă marile dregătorii (palatin, jude al curții, voievod etc.),
iar condițiile pentru a fi eligibil sunt averea și nobilitatea. Baronii din această perioadă sunt toți
oameni noi, creații ale regelui, de după înfrângerea oligarhilor. Mai mult, aceștia beneficiază de
controlul unor părți din regat în baza honoratului, care începe să le fie acordat lor în dauna
comiților. Acest termen presupune că le sunt repartizate – în ordinea importanței demnității –
comitate și/sau castelanii regale de unde le revin „toate veniturile regale ce țin de funcția lor”. Ei
sunt numiți așadar comiți și castelani, iar dintre familiarii lor își aleg locțiitorii. În plus, aceste
unități fac parte din banderia baronului în cazul războaielor. Spre exemplu, voievodul
Transilvaniei și banul Slavoniei aveau pro honore comitatele ce intrau sub autoritatea funcției
lor. În același timp, palatinul primea la rândul său un număr de comitate, dar nu toate într-o zonă
omogenă. Astfel, sistemul este similar cu cel al fiefurilor de demnitate din epoca Carolingiană.
Putem să numim această practică fief provizoriu. Nobilii care reușesc să se afirme la curte în
epoca Angevină au avut acest titlu și au format cvasi-dinastii, transmițând funcțiile sau locul și
rudelor (cum sunt familiile Szecsenyi, Lackfi, Cudar etc.).

Armata

Aceasta continuă forma sa Arpadiană, și anume banderiile, cu mențiunea că acum baronii

au acest privilegiu aproape exclusiv. Pe lângă acest aspect, apar în perioada lui Ludovic de
Anjou călăreți recrutați din banii regelui de către cavalerii curții. Mai mult, în războaiele
napolitane, dar și la paza unor castele sunt întâlniți și mercenari. Este important de amintit că
deși Ludovic de Anjou confirmă Bula de Aur, va menține practica tatălui său de a chema
nobilimea la campaniile ofensive pe cheltuială proprie, în pofida prevederilor acestui document.

Inovații juridice

Perioada este interesantă și prin prisma noutăților juridice și de cancelarie introduse de

către cei doi regi. Astfel, din timpul lui Carol există registre, după model napolitan, în care sunt
transcrise cele mai importante acte de cancelarie. Tot din pimpul domniei sale apar notificările
de cancelarie: însemnări pe marginea diplomei și pe locul sigiliului, pentru ca monarhul să își
aducă aminte împrejurările redactării actului. Ludovic introduce noi principii de drept. Primul
este “titlul de nouă donație”, conform căruia domeniile donate puteau fi moștenite doar de
urmașii celor înscriși în actul de donație, nu și de rude colaterale. Astfel, dacă nobilul decedat nu
avea urmași, regele lua domeniile în cauză. Cea de a doua noutate este „prefacerea fiicei în fiu”.
Așadar, dacă nobilul nu are urmași pe linie masculină, se poate cere regelui ca din punct de
vedere juridic fiica sa să fie făcută bărbat pentru ca ea și soțul ei să moștenească averea. Tot
acum apare noțiunea de drept regal: orice pâmănt pentru care nu se putea dovedi prntr-o diplomă
stăpânirea, devine al regelui.