Confreria Rozarului din Bistrița și Confreria Corpus Christi

din Sibiu. Analiză comparativă

În Evul Mediu indivizii se grupează în diverse comunități – pe lângă familie, existau
parohia, vecinătatea, comunitatea urbană, starea socială, comunitatea regională –, unele dintre
acesteaa intersectându-se. Mentalitatea medievală îi considera marginali pe cei ce nu făceau
parte dintr-un grup social. Una dintre comunitățile Evului Mediu este confreria. Aceasta este o
asociație formată din “credincioși de ambele sexe, având ca scop promovarea fraternității și
pietății și, în care, spre deosebire de ordinele și congragațiile religioase, membrii își păstrează
neschimbată viața”, în sensul că aceștia nu sunt supuși printr-un jurământ unui nou mod de viață
ce presupune respectarea unor reguli – cum e cazul ordinelor călugărești 1. Confreria este o
instituție auxiliară a Bisericii Catolice, ea regăsindu-se în mediul ordinelor monastice, dar se va
extinde în timp la nivelul laicilor, devenind un „atribut al orașului”2. Confreriile sunt de trei
tipuri: terțiare, propriu-zise și uniuni pioase. Așadar, în eseul de față ne-am propus să prezentăm
comparativ două confrerii, cea a Rozarului din Bistrița și Corpus Christi din Sibiu, urmărind
câteav caracteristici: tipul de confrerie, durata confreriei, statutul social al membrilor, aspecte
economice, aspecte devoționale.

Confreriile apar în mediul monastic. Inspirat de ideea Venerabilului Beda, Sfântul

Bonifaciu întemeiază o confrerie de rugăciuni în 746. Aceasta era denumită fraternitas și avea ca
obiectiv rugăciunea pentru cei morți. Acest tip de confrerii se înmulțesc în cadrul diocezelor
apusene până în secolul IX. Ele erau de două tipuri, mănăstirești și mixte: călugări și clerici și
călugări și laici. Ele poartă în documente mai multe denumiri: amicia, caritas communio,
confraternitas, consortium, conventio, familiaritas, societas et fraternitas. Însă din perioada
carolingiană, analizând documentele cu caracter juridic, se evidențiază două tipuri de manifestare
denumite sub forma de „confrerie”. Prima este confreria de tip gildonia, ce este compusă din
laici și clerici, uniți de un jurământ și în urma unui ospăț comun. Scopul ei este de ajutor reciproc
în diverse domenii, inclusiv cel religios. Acest tip de confrerii sunt interzise de Carol cel Mare
printr-un capitular din 779 deoarce se bazau pe depunerea unui jurământ. A doua este confreria
de tip fraternitas, menționată de Hincmar de Reims în 852. Membrii ei sunt în special clerici ce

1
Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Ediția a II-a, Aroganut, Cluj-Napoca, 2009,
pp.27-28
2
Ibidem, pp.11-14
își propun ajutor în timpul vieții și după moarte, punând accentul pe mântuirea sufletelor 3. Din
analiza primelor organizații de tipul confreriei se observă că acestea au încă de la apariție un
important caracter religios, fiind axate pe mântuirea sufletelor membrilor morți.

În secolul XII, după modelul confreriilor monastice și sacerdotale, apar în Apus și

confreriile laicilor. O primă formă a acestora o reprezintă beghinele, femei ce trăiesc izolat sau în
comunități, dar fără să fie legate de vreun jurământ. Scopurile lor sunt munca manuală, asistența
bolnavilor și rugăciunile. Lor li se adaugă Umiliții. Originea lor se găsește în mediul urban,
printre meșteșugarii ce aveau o trăire evanghelică, fără a dori să își schimbe statutul social. Inițial
sunt condamnați ca eretici, dar în 1201 papa Inocențiu al III-lea îi recunoaște. O ultimă categorie
de confrerii de tip laic este reprezentată de Mișcarea Penitenților formată din elita laicatului.
Dezvoltarea ei este favorizată de Ordinele Mendicante4.

În secolul al XIV-lea se generalizează fenomenul confreriilor spre masele de oameni.

Acestea se înmulțesc sub influența Ordinelor Mendicante, care și dirijează anumite confrerii.
Fenomenul răspândirii vieții confraternale ține și de „criza secolului al XIV-lea”: războaie,
epidemia de ciumă, criza economică, la care se adaugă începutul schismei papale (1378-1417),
toate făcând trăirea religioasă să fie mai intensă. Un alt factor al propagării confreriilor în Evul
Mediu târziu este apariția Sărbătorii lui Dumnezeu (Corpus Christi). Ea pune accentul pe
procesiunea Sfântului Sacrament Euharistic. Aproape toate corporațiile își adaugă, datorită
participării la aceasta, o asociație religioasă. Confreriile medievale se află la apogeu în secolul
XV, înmulțindu-se – aproape fiecare breaslă are sau face parte dintr-una –, dar și apărând uniuni
de confrerii. În secolul XVI asistăm la decăderea confreriilor, care sunt contestate din două
direcții. În primul rând este cea a umaniștilor, cum este Erasmus din Rotterdam, care le consideră
inutile în raport cu noua viziunea asupra spiritualității – devotio moderna – caracterizată prin
interiorizarea sentimentelor. Ele sunt contestate și de Reformă, Martin Luther considerându-lec:
”unelte ale lui Satan, pentru distrugerea frăției întru credință și iubire”5.

Așa arată istoria confreriilor în Evul Mediu. Legat de acestea, trebuie să avem în vedere
elementele comune ale statutelor lor. Pot fi membri laici și clerici, femei și bărbați, cu condiția să
plătească taxa de intrare și cotizația. Devoțiunea se adresează unui patron spiritual, Isus Christos
3
Ibidem, pp.18-20
4
Ibidem, pp21-22
5
Ibidem, pp 22-24
sau un sfânt. Confreriile oferă ajutor pentru frații nevoiași și bolnavi, dar și asistență la funeralii.
Conducătorul e ales pentru cel mult doi ani, putând fi preot, magistru, abate, guvernator. Acesta
este ajutat de auxiliari (economul, sergenții, capelanii). Confreriile aveau patrimoniu format din
bunuri mobile și imobile și bani. Pentru nerespectarea statutelor se prevedea amenda în bani sau
în cantități de ceară. Doar în cazuri grave se trecea la excluderea din confrerie6.

Ordinele mendicante sunt foarte active în perioada Evului Mediu Târziu, atât prin
legătura lor cu Sfântul Scaun, cât și prin faptul că ierarhia tradițională ecleziastică este tot mai
contestată (avem aici în vedere cazurile lui Wycliff și Jan Hus). Sub supravegherea Ordinului
Dominican este organizată Confreria Rozariului din Bistrița. Astfel, este nevoie să ne oprim
asupra conventului dominican de aici înainte de a o analiza.

Prezența dominicanilor în Transilvania este legată de procesul de evanghelizare a

răsăritului Europei, prin care Sfântul Scaun vrea să atragă aceste zone sub influența sa. Astfel,
după înființarea în 1221 a provinciei dominicane a Ungariei, este atestată pe toată durata
secolului al XIII-lea prezența dominicană la marginile Christianitas, în Țara Severinului sau în
episcopia Cumaniei. Astfel, frații predicatori își fac apariția și în Transilvania, fiind menționată
existența unui convent la Sibiu înainte de marea invazie mongolă din 1241. Răspândirea
dominicanilor în arealul transilvan, care va avea propriul vicariat, este legată de difuzarea
zonelor urbane, aceștia preferând mediul orășenesc pentru predică7.

În ciuda unor ipoteze ce plasează conventul dominican din Bistrița ca existând încă din
1245 sau 1251, prima sa atestare este din perioada 1308-1310, fiind vorba de menționarea
priorului de aici într-un proces dintre decanatele săsești și episcopul Transilvaniei 8. Conventul
dominican Sfânta Cruce din Bistrița era amplasat pe latura sudică a orașului, la circa 800 de
metri distanță de cel al franciscanilor, respectând recomandarea papală conform căreia trebuia să
existe cel puțin 300 de metri între așezămintele ordinelor cerșetoare în același oraș. Documentele
nu sunt foarte detaliate când vine vorba de secolul XIV, pomenind conflictul cu parohia orașului
din 1341, mediat de papa Benedict al XII-lea. În secolul al XV-lea se înmulțesc mențiunile
referitoare la acest convent, majoritatea fiind informații despre bunurile donate sau lăsate prin

6
Ibidem, pp 31-32
7
Mihaela Sanda Salontai, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Ed. Neremia Napocae, Cluj-Napoca, 2002, pp. 49-
54
8
Ibidem, pp.55-56
testament, fiind vorba de proprietăți funciare, mori sau eleștee. În jurul anului 1477 este adoptată
la Bistrița Observanța. Într-un document din 1476 sunt atestate un studium solemne (treaptă de
învățământ superior în care se studia teologia) și un așezământ al Terțiarilor. În perioada 1488-
1500 sunt menționați doi frați dominicani din Bistrița care au studiat la Paris, respectiv Siena,
ceea ce arată pregătirea unora dintre călugări. În 1524 convetul avea un efectiv de 28 de membri,
dintre care 5 clerici, 12 canonici și 11 converși. Decăderea conventului începe în 1529, când
Sfatul Orașului începe să își manifeste ostilitatea față de dominicani. În 1543 sunt vândute
primele clădiri ale lor, băile, iar în 1556 conventul este dizolvat9.

Confreria Rozarului apare în a doua jumătate a secolului al XV-lea în mediul dominican

observant. Originea acesteia este legată de Alanus de Rupe care introduce câteva elemente noi
odată cu înființarea confreriei Sfintei Fecioare din Douai (confirmată în 1470 de vicarul general
al Congregației Olandei), Astfel, ea presupune înscrierea membrilor în registre locale, dar și
recitarea zilnică a Psaltirii mariane (150 de Ave Maria). Fiecare membru se roagă pentru sine, cât
și pentru ceilalți membri (vii și morți). Răspândirea acestui tip de confrerie se datorează lui Jacob
Sprenger, care preia ideea. El este priorul conventului dominican din Koln. În aceste condiții
apare la Koln o nouă confrerie în 1475, numită în bula de confirmare papală din 1478 Confreria
Rozarului. Conform statutelor sale, membrii sunt înscriși inițial în două registre ale confreriei, la
Koln și Augsburg, și aveau obligația de a recita o dată pe săptămână Psaltirea mariană. Mai mult,
în conventul din Koln, în cadrul acvitității confreriei, se țineau cele patru sărbători mariane
anuale, care prilejuiesc comemorarea celor morți10.

Pentru a înțelege confreria Rozarului din Bistrița trebuie menționată cea din Koln, care
este prima, și din care se ramifică celelalte. Astfel, prin statutul inițial, se dorea primirea în
confrerie a membrilor din toate stările indifernt de statutul social. Deja în 1476 aici sunt
inregistrați circa 8000 de membri. De aici confreria se va răspândi în spațiul german în anii
imediat următori, apărând la Bamberg, Augsburg, Esslingen, Aachen, Worms, Ulm.

Cele mai multe date despre confreria Rozarului din Bistrița le avem din registrul acesteia,
păstrat pentru anii 1531-1544, cuprinzând evidența și pentru anii 1525-1530. Documentul este
redactat de frater Laurentius, diacon în conventul dominican din Sibiu și transferat în 1529 la
9
Ibidem, pp.99-107
10
Lidia Gross, Bresle și confrerii sau despre pietatea urbană în Transilvania medievală (secolele XIV-XVI), Argonaut,
Cluj-Napoca, 2014, pp.65-68
Bistrița. Începutul confreriei se plasează undeva după 1477, anul în care este introdusă
observanța la Bistrița. Astfel, începutul poate fi în prima parte a secolului al XVI-lea, înainte de
1525, anul de debut al registrului, deoarece membrii din perioada 1525-1530 au o oarecare
vechime. Confreria funcționează până în jurul anului 1544, activitatea încetându-i probabil din
cauza pătrunderii ideilor Reformei.

Componența confreriei este exclusiv laică, iar din punct de vedere teritorial membrii sunt
în cea mai mare parte din orașul Bistrița, doar alte patru localități apropiate fiind reprezentate.
Astfel putem vorbi de o confrerie cu caracter local. Pentru a face parte din confrerie se percepea
o cotizație de membru, lucru care nu exista la Koln. Aceasta are valoarea estimată de un dinar.

Viața religioasă în confreria Rozarului presupunea recitarea o dată pe săptămână a

Psaltirii mariane. Neîndeplinirea ei ducea la pierderea calității de mebru pentru o săptămână a
celui în cauză. Sărbătorile mariane sunt celebrate în biserica conventului dominican, celor patru
tradiționale adăugându-li-se: Visitatio Marie, Conceptio Marie și Maria de Nive. Cele trei
sărbători în plus față de cele celebrate în confreria-mamă din Koln și în celelalte din spațiul
german îi conferă confreriei din Bistrița un caracter unic. O altă diferență față de Koln este că la
fiecare sărbătoare are loc un requiem pentru cei morți. Înainte de fiecare sărbătoare se achită o
taxă ce insumează circa 36 de dinari.

Pentru intervalul în care avem consemnați membrii, 1525-1536, registrul numără 197 de
persoane, dintre care 100 sunt eliminate în timp. În anul 1531 se înregistrează cel mai mare
număr de noi înscriși, nouă. Membrii sunt preponderent femei, din totalul acestora doar 15 fiind
bărbați. Sub raport social, membrii fac parte din simple familii de meșteșugari, dar și din
patriciatul urban bistrițean. Mai departe vom analiza mediul social din care provin membrii
confreriei.

În orașul medieval, un rol foarte important îl au meșteșugurile și breslele. Prin

dezvoltarea lor treptată, orașele devin centre meșteșugărești și comerciale. Producția este
asigurată de meșteșugari. Dintre aceștia, cei mai comuni sunt meșterii-patroni, care dețineau
atelierul și uneltele, având câteva calfe și ucenici ce îi ajutau. Ei realizau produsele la comandă
sau pentru a le vinde în piață. Acești meștușugari își desfășoară activitatea în cadrul breslelor sau
corporațiilor11.

Marea invazie mongolă din 1241-1242 și luptele interne din regatul Ungariei de după
aceasta, ce s-au prelungit cu lupta pentru tronul maghiar de la începutul secolului al XIV-lea, au
încetinit dezvoltarea urbană. Totuși, zonele de tip urban au continuat să se dezvolte pe tot
cuprinsul regatului, inclusiv în spațiul ardelean. Astfel, deși mai vechi, primele meșteșuguri sunt
atestate aici în spațiul urban de abia la finalul secolului al XIII-lea: în 1291 sunt menționați patru
dulgheri din Alba Iulia, tot în acest an sunt menționați la Rimetea fierari, turnători de fieriar și
lucrători cu fierul, iar în anul următor la Rodna sunt atestați brutarii, morarii, măcelarii, cizmarii,
casapii. Secolul al XIV-lea este martorul creșterii meșteșugurilor în Transilvania, multe din cele
noi fiind rezultatul specializării celor vechi. Acum crește calitatea produselor și se mărește
producția pentru piață. Meșeșugurile ardelene ale secolului XIV acopereau nevoile orașului ce le
producea și ale regiunii înconjurătoare12. În secolele XV-XVI asistăm la dezvoltarea urbană în
contextul în care acest fenomen era dorit de regalitate. În timpul lui Sigismund de Luxemburg
orașele își ridică o parte din ziduri și primesc privilegii noi: libera circulație a mărfurilor, scutiri
de vămi, statute pentru meșteșugurile noi. Matia Corvin dirijează procesul de centralizare, astfel
că în mod firesc unul din punctele de sprijin ale regalității este reprezentat de orașe. În aceste
condiții, apar consecințe ale acestor politici. Crește piața internă și numărul de meșteșugari în
fiecare breaslă. Se perfecționează tehnica. Meșeșugurile se separă tot mai mult de agricultură.
Apare tendința breslelor orășenești de a-și extinde influența asupra meșteșugurilor sătești și din
târguri. Apar uniunile de bresle. Se definitivează statutele breslelor13.

Dintre meșteșugurile populare în Transilvania medievală, le voi prezenta mai jos pe cele
mai relevante pentru distribuția socială e membrilor confreriilor Rozarului și Corpus Christi,
făcând referiri la Bistrița, repectiv Sibiu, acolo unde sunt informații.

Blănăritul-cojocăritul. Între blănari și cojocari nu exista o delimitare clară în perioada

secolelor XV-XVI, ambele categorii de meșteșugari făcând atât blănuri (pentru păturile sociale
avute), cât și cojoace (pentru populația mai modestă). Ambele categorii erau desemnate cu

11
Radu Manolescu (coord.),Istoria medie universală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1980, p.151
12
Ștefan Pascu, Meșteșugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea, Editura Academiei Republicii Populare
Române, Cluj, 1954, pp.53-58
13
Ibidem, pp.93-98
aceiași termeni și alcătuiau o singură breaslă. Preocuparea de bază a blănarilor și cojocarilor, pe
lângă confecționarea hainelor, era asigurarea materiei prime și a pieții de desfacere. Astfel, ei
intră în conflict cu negustorii, care importă în Transilvania piei și haine mai ieftine, sau le
exportă în Țările Române la prețuri mai avantajoase. În aceste condiții, Matia Corvin acordă un
privilegiu în 1466 pentru cojocari prin care le interzice negustorilor să exporte în țările vecine
piei și blănuri sau să le aducă din Țara Românească. Cea mai puternică dintre breslele de blănari-
cojocari este la Bistrița deoarece districtul era unul bogat în materii prime, iar apropierea de
Moldova o tranforma pe aceasta într-o piață de desfacere. Aceștia au o participare activă în viața
politică, dar și o viață materială bună. Astfel sunt menționate donații ale acestora pentru
așezămintele religioase din oraș. În 1465, dintre cele trei turnuri principale ale Bistriței, unul era
al cojocarilor. În secolul al XVI-lea, timp de 24 de ani orașul a avut în fruntea sa juzi din această
breaslă. Între 1521-1539, Toma Werner, cojocar, ocupă funcția de jude de nouă ori. Și în Sibiu
aceștia aveau un rol de frunte. În 1448 blănarii de aici se ceartă cu cu croitorii pentru locul întâi
la procesiunea pe care breslele o desfășurau în legătură cu sărbătoarea Corpus Christi. Acest fapt
demonastrează puterea acestora și dorința de întâietate. În secolele XV-XVI domnii Valahiei le
oferă blănarilor din Sibiu și Brașov privilegii comerciale. În veacul al XVI-lea, Augustin
blănarul deținea funcția de jude al scaunului Sibiu. În acest veac blănarii-cojocari ocupau un loc
fruntaș în ierarhia breslelor ca putere economică și rol jucat în viața politică. Acum ei se
organizează în uniuni și țin ședințe comune, cum au fost cele din 1505 și 1512. Statutele încep să
fie elaborate după un model din 151314.

Cizmăritul. Cizmarii confecționau din pielea prelucrată și tăbăcită cizme, ciubote și

ghete. Meșteșugul acesta ia avânt deoarece populația urbană crește. În 1455 cizmarii din
scaunele săsești primesc privilegiul de a cumpăra piele în cantitate suficientă desfășurării
meșteșugului lor. Dezvoltare cizmăritului în Transilvania este evidențiată de înființarea frăției
Sfântului Ioan a calfelor, cu sediul la Sibiu, care avea 714 membri în 1484 și 809 în 1508.
Deținerea unuia din turnurile principale de către breasla cizmarilor la Sibiu și Bistrița arată faptul
că acestea aveau un rol important. În 1466 cizmarii din Sibiu obțin privilegiul de a-și construi o
dughiană în Piața Mică unde să își vândă mărfurile marțea și în zilele de târg. În acest oraș
numărul cizmarilor crește, astfel că breasla lor își clădește o nouă casă în 1494. La sfârșitul
secolului XVI, numărul cizmarilor din Bistrița era de 84, dublu față de secolul anterior, ceea ce
14
Ibidem, pp. 117-127
arată dezvoltarea acestora. Între cizmari și pielari/cojocari izbucnesc neințelegeri asupra pielii
tăbăcite deoarece cizmarii o cumpărau în cantități mari și o comercializau, în timp ce cojocarii
revendicau acest drept. În 1520, după un conflict de lungă durată în Bistrița, Universitatea sașilor
îi pedepsește pe staroștii breslei cizmarilor cu 80 de florini pentru încălcarea privilegiului
cojocarilor15.

Croitoria. Croitorii confecționau haine din postav, catifea, mătase, pânză. Din secolul
XV croitorii transilvăneni se împart în două categorii: cei ce făceau haine la comandă și cei ce
făceau haine gata, pentru târg. Primele erau duble, adică erau căptușite, iar cele pentru târg
trebuiau făcute simple. La Bistrița întâlnim încă din 1403 un croitor ca jude al orașului, iar între
1522-1529 croitorul Martin deține această funcție. La Sibiu croitorul Laurențiu e jude regal în
1487, iar între 1491-1504 alți trei croitori sunt juzi ai orașului. Aici întâlnim rivalitatea dintre
croitori și blănari pentru locu întâi la procesiunea anuală, loc adjudecat de primii, ceea ce arată
preeminența lor în cadrul orașului. În 1440 breasla croitorilor sibieni donează bisericii parohiale
trei ornate pentru liturghie și o față de altar din mătase cusută cu fir de aur, ceea ce arată starea
materială bună a acestor meșteșugari de aici. În ambele orașe breasla croitorilor avea câte un turn
spre apărare. Dintre centrele urbane ale Transilvaniei, la Cluj croitorii erau cei mai dezvoltați16.

Fierăria. Datorită dezvoltării economice și urbane, acest meșteșug cuprinde mai multe
specializări: lăcătuși, potcovari, cuțitari, pintenari, făurari etc. toți fiind cuprinși sub denumirea
generală de faber. În secolul XV se organizează breslele fierarilor în mai multe orașe din
Transilvania, printre care Sibiu și Bistrița. Produsele fiefarilor încep să fie tot mai căutate, astfel
încât între aceștia apare concurența. În aceste condiții, fierarii din cele nouă scaune săsești se
plâng lui Matia Corvin că cei din Bistrița își vând produsele pe teritoriul lor. La rândul lor,
fierarii bistrițeni se plâng că sunt împiedicați să își vândă produsele în Reghin și Buza, regele
Vladislav al II-lea hotărând în favoarea lor. La fel ca în cazul celorlalte meșteșuguri, și fierăria
înregistrează progrese tehnice în secolul al XVI-lea: se măresc cuptoarele de topit, se
perfecționează uneltele de suflat, se poate topi alama. Astfel, tunurile și ghiulelele se pot produce
prin turnare, într-o perioadă când se generalizează folosirea lor. Dezvoltarea fierăriei a dus la
desprinderea unor branșe în bresle noi. Acesta este cazul lăcătușilor, care în secolul XVI își
primesc statutele în majoritatea orașelor Transilvaniei. Cei din Bistrița produc și zale, platoșe,
15
Ibidem, pp.127-135
16
Ibidem, pp. 152-164
lănci, piese de tun. Mai e de menționat că produsele fierarilor transilvăneni erau exportate
dincolo de Carpați. Așadar, Alexandru Lăpușneanu le cerea bistrițenilor în 1561 să îi trimită
meșteri fierari. Mihai Viteazu le cerea tot lor faurari necesari pentru armată17. (pp164-172)

Aurăritul. Meșterii aurari făceau obiecte destinate cultului religios (potire, cruci,
cristelnițe, candelabre, sfeșnice etc.), dar obiecte destinate elitelor nobilisre și urbane: cupe, cești,
tacâmuri, cercei, inele, pandantive, pinteni etc. Unele dintre acestea erau și decorate, fiind
evidențiat astfel și stilul artistic. Multe din aceste obiecte sunt confecționate prin turnare, iar la
unele se folosea și tehnica baterii și a lovirii, pentru a le înfrumuseța. Printre centrele aurăritului
din Transilvania se numără: Clujul, Brașovul, Sibiul, Bistrița. Se cunosc multe opere ale aurarilor
din Sibiu. Astfel, în secolul XV sunt menționate peste 20 de potire , cristelnițe, chivoturi și
sfeșnice ce au fost produse de aceștia, dintre care se depsebesc ca tehnică artistică un potir
păstrat în biserica din Cisnădie – cu incrustații – și o cristelniță din Sibiu din 1438 – cu figuri de
sfinți. Operele aurarilor bistrițeni sunt la rândul lor foarte numeroase, dintre ele distingându-se
pacificalul din argint al meșterului Blasiu și potirul realizat de meșterul Matei, care în 1494
valora 41 de florini și 37 de dinari. În Sibiul, aurarii au un rol politic și social foarte important.
Astfel, la sfârșitul secolului XV aceștia aveau unul din turnurile principale spre întreținere. De
altfel, între 1413-1415 jude al orașului a fost aurarul Jacob, în 1423 este menționat notarul
orașului, alt aurar, ce primește iertarea păcatelor din partea papei Martin al V-lea, la 1466 aurarul
Nicolae era jude al orașului,, iar peste doi ani devine jude regal al Sibiului. În 1473, printre
trimișii sibienilor la regele Matia Corvinul se afla și un aurar. Statutele breslei aurarilor din Sibiu
datează de la sfârșitul secolului al XV-lea, cuprinzând vechile reguli și obiceiuri ale acestor
meșteșugari. În secolul al XVI-lea, meșteșugul aurăritului în Transilvania atinge apogeul. Astfel,
multele produse ale aurarilor ardeleni arată cererea mare din partea categoriilor sociale înstărite,
dar și numărul mare de meșteri. La Sibiu, între 1550 și 1600, sunt menționați 77 de meșteri,
dintre care 33 cu atelier propriu doar în 1571. Între 1547-1552 la Bistrița sunt menționați 9
meșteri. Pe lângă faptul că erau numeroși, aurarii erau și bogați18.

Patriciatul este pătura socială ce deține puterea economică și ce a obținut rolul conducător
în viața politică și socială a orașelor. Acesta are „o influență hotărâtoare asupra finanțelor,

17
Ibidem, pp.164-172
18
Ibidem, pp.200-218
jurisdicției și administrației orașului prin participarea exclusivă la conducerea lui, în magistratul
orășenesc”19.

Într-o primă fază, din secolul XIII până în a doua jumătate a secolului XIV, elita Bistriței
este formată din familiile greavilor care i-au condus pe sași în nord-estul Transilvaniei. Aceștia
dețin zonele de casă din oraș și au monopolul pentru funcția de jude deoarece aceasta era
ereditară conform dreptului de la Magdeburg. Odată cu acordarea dreptului sibian din 1366, se
modifică și structura patriciatului. Greavilor li se alătură și meșteșugarii bogați, dar și negustorii,
persoane care și-au permis să își cumpere case în oraș și să devină cetățeni. Influența acestor noi
grupări se află într-o creștere continuă20.

În conducerea Bistriței, rolul meșteșugarilor va deveni preponderent. Între 1402-1526,

judere orașului este cunoscut în 65 de cazuri, adică 52,4%. Dintre acestea, de 9 ori și timp de 17
ani (26% din cazzurile cunoscute) juzii au fost meșteșugari. Cei cu afaceri exclusiv miniere sunt
reprezentați de 8 ori (în 25 de ani, adică 38,5% din cazurile cunoscute), iar negustorii de 4 ori
(putere deținută doar 10 ani, adică 15,5% din cazurile cunoscute). În aceeași perioadă de timp
cunoaștem 112 membri ai Sfatului orășenesc, listele fiind foarte rar complet păstrate. Dintre
aceștia, 46 au fost meșteșugari (41%), 19 negustori (17%) și 15 dețineau afaceri exclusiv miniere
(13%). Mai trebuie menționat că mulți dintre acești meșteșugari făceau negoț cu propriile
produse și că s-au implicat și în exploatarea minelor, fiind foarte potenți financiar21.

Se mută interesul noului patriciat spre sfera comerțului până la finalul secolului XV.
Acum unii meșteșugarii bogați cumpără materialele necesare meșteșugului lor en gros și le
stochează. Ei încep să dețină monopol, ceea ce le permite să controleze prețul cu care se vând
materiile. În aceste condiții crește averea și puterea lor politică. Între anii 1403-1526, astfel de
meștesugari îmbogățiți prin asemenea afaceri – care nu își mai practică meșteșugul, rămânându-
le doar numele de la acesta, ei ocupându-se cu comerțul – sunt bine reprezentați în Sfatul
orășenesc22. Dintre ei, pe noi ne interesează Groo, unul dintre cei patru jurați din breasla
cizmarilor, Aurifaber, unul din cei trei jurați aurari, Sartor (Schneider), jurat și jude al orașului

19
Konrad G. Gundisch, Patriciatul orășenesc medieval al Bistriței pînă la începutul secolului al XVI-lea, în Anuarul
Muceului de Istorie Bistrița, vol. IV, 1976, p.148
20
Ibidem, pp.147-156
21
Ibidem, pp.169-170
22
Ibidem, pp.156-157
din breasla croitorilor. Femeile din familia acestora au făcut parte din Confreria Rozarului. Este
vorba de Katherina der Bartusch, fiica lui Bartholomeus Aurifaber, membră până în 1527; de
Femich Bartel Groo, fiica lui Bartholomeus Groo; de Barbara și Eva Merten Schneiders, fiicele
lui Marinus Sartor (Schneider), membre până în 153123.

În prima jumătate a secolului XVI, patriciatul din Bistrița este scindat în două tabere ce se
aflau în conflict: cizmarii, susținuți de familiile Beuchel, Forster, Groo, Pictor și cojocarii
susținuți de familiile Kugler, Werner-Wallendorfer, Kretschmer, Sachs. Diferendul este unul mai
vechi însă, început la mijlocul secolului al XV-lea prin vânzarea de către cizmari a pieilor
deoarece aceștia și-au făcut stocuri prin sistemul descris mai sus și au ajuns la monopol.
Cojocarii nu sunt de acord cu această practică și obțin de la rege interdicția pentru cizmari de a
mai comercializa pielea24. Conflictul nu este însă aplanat, continuând și după dezastrul de la
Mohacs. Cele două tabere se vor implica și în conflictul dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan
Zapolya pentru tronul maghiar, fiecare tabără susținându-l pe unul dintre candidați.

Marile averi ale patriciatului bistrițean se datorează și exploatării minelor de sare de la

Rodna, pe lângă comerțul la mare distanță (cu orașele din sudul Germaniei, Nordul Ungariei,
Moldova) și cel intern (cu orașele din sudul Transilvaniei și pe axa Cluj-Oradea). După invaziile
mongole din secolul XIII, Rodna este grav afectată, zona urbană nefiind în stare să se refacă.
Astfel, Bistrița fiind mai ferită, este avantajată din punct de vedere economic. În urma dezvoltării
sale urbane, patricienii bistrițeni în secolele XV-XVI au un rol major în reorganizarea mineritului
de la Rodna, mai ales exploatarea argintului. Petru Kretschmer, reprezentantul noului patriciat, la
începutul secolului al XV-lea deține Rodna, donată probabil de regele Sigismund de Luxembrug
în urma susținerii pe care i-a oferit-o din poziția de jude al orașului. În 1469, Matia Corvin
încorporează Valea Rodnei districtului Bistriței. De acum marile familii de patricieni se
orientează spre inevstiții în minerit. Aceastea au fost: Eiben, Beuchel, Kugler, Forster. Dintrele
ele, cea mai influentă devine familia Eiben, dând între 1469 și 1526, trei membri ai ei ocupând
funcția de jude de nouă ori. Interesele sale sunt promovate de juzii din familia Beuchel și Forster,
aceste familii fiind înrudite cu Eiben. Apare astfel opoziția altor familii în afacerile de la Rodna:
Kugler și Werner- Wallendoerfer. Ele vor acționa conform propriului interes atunci când vor da

23
Lidia Gross, Bresle și confrerii sau despre pietatea urbană în Transilvania medievală (secolele XIV-XVI), Argonaut,
Cluj-Napoca, 2014, pp. 87-88
24
Konrad G. Gundisch, op. cit., p.158
juzii orașului25. Dacă ne uităm cu atenție, împărțirea este în același mod ca în conflictul descris
mai sus dintre cojocari și cizmari. În aceste condiții, taberele persistă și în disputa pentru
exploatarea minelor din Rodna. Dintre aceste familii de patricieni prezentate în contextul
economic și politic menționat, câteva sunt reprezentate și în Confreria Rozarului. Așadar este
vorba de Barbara, căsătorită prima dată cu judele Fabian Eiben și a treia oară cu judele Andreas
Beuchel26.

Pentru a înțelege ce sunt Confreriile Corpus Christi trebuie să menționăm importanța

Euharistiei. Aceasta este unul dintre cele Șapte Sacramente, prin care credinciosul se unește cu
divinitatea. Ea este instituită de Isus Christos și presupune tranformarea pâinii și a vinului în
Trupul și Sângele său27.

Sărbătoarea Corpus Christi oscilează în funcție de data Paștilor și are loc joia după
Dominica Trinitatis. Sărbătoarea este oficializată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea de
papa Urban al IV-lea, presupunând o procesiune în care Trupul lui Christos, sub forma pâinii,
este purtat în vase. Ea devine foarte populară în secolul al XIV-lea, când sunt atestate și primele
confrerii care îi poartă numele28.

În Ungaria medievală, confreriile Corpus Christi sunt cele mai multe la număr (22),
găsindu-se în cele mai importante orașe. Lidia Gross compară confreria din Levoca cu cea din
Sibiu, având în vedere că există asemănări atât ale orașelor, cât și ale celor două confrerii:
ambele orașe au populație majoritar germană și ambele confrerii au membrii în mare parte laici 29.
Statutele confreriei din Levoca datează din 1408 și cuprind, printre altele: taxa de intrare de 4
florini, participarea la liturghie și la funeraliile membrilor (prevedere similară cu cea a Confreriei
Rozarului), pedepse pentru cei care lipsesc de la adunarea confreriei. Registrul confreriei
cuprinde perioada 1431-1584, cuprinzând membrii înscriși, dar și diferitele cheltuieli. Membrii ai
acestei confrerii pot fi atât clerici, cât și laici, bărbați și femei. În Levoca s-a remarcat
preponderanța bărbaților, iar mediul social din care provin este cel urban în mare parte.

25
Ibidem, pp.161-167
26
Lidia Gross, Bresle și confrerii sau despre pietatea urbană în Transilvania medievală (secolele XIV-XVI), Argonaut,
Cluj-Napoca, 2014, pp88-89
27
Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Ediția a II-a, Aroganut, Cluj-Napoca, 2009,
p.219
28
Ibidem, p.220
29
Ibidem, pp.220-222
Conducerea confreriei are un caracter colegial, fiind în responsabilitatea a doi provizori, ce se
ocupă de cheltuieli și de organizarea adunărilor anuale. Confreria deținea bunuri mobile și
imobile.

Confreria Corpus Christi din Sibiu este înființată, conform documentului de întemeiere,
în 10 august 1372. Actul de întemeiere este emis de magistratul urban, fiind întărit cu sigiliul
orașului. Toți cei care au inițiativa fondării confreriei sunt laici, orășeni din Sibiu, fiind atât
membrii ai patriciaatului urban (Stephanus Nonnecleppil, Servatius, Petrus Pfaffenhenel), cât și
simplii meșteșugari. Membrii fondatori doresc să ridice un altar pentru cinstire Sfântului Trup în
biserica parohială și stabilesc să țină un capelan propriu pentru slujirea acestui altar. Astfel
stabilesc să dea parohului, pentru întreținerea capelanului, 22 de florini anual. Pintre scopurile
fondării conferiei se numără: cinstire Sintei Euharistii; înmormântarea membrilor și rudelor lor;
înmormântarea săracilor, nevoiașilor, străinilor; dobândirea mântuirii prin săvârșirea slujbelor de
pomenire a sufletelor30. Această confrerie Corpus Christi este descrisă de Lidia Gross ca fiind o
asociație “de tip societas (sodalitas), cu scopuri bine stabilite, care beneficiază de un locus
pietatis propriu în cadrul bisericii parohiale și, de asemenea, de posibilități materiale suficiente
pentru susținerea unui capelan propriu”31.

Înființată după cum am văzut în 1372, confreria aceasta va avea o existență de aproape
două sute de ani. Ea nu este afectată de criza de după Mohacs și inițial rezistă ideilor Reformei.
Astfel, este atestată în 1533. După apariția lucrărilor lui Honterus în 1547, unde se vorbește de
desființarea confreriilor, existența ei este periclitată. Astfel, Lidia Gross consideră că a rezistat
până la mijlocul secolului XVI32.

Registrul confreriei este păstrat doar pentru anii 1525-1527 și este o bună sursă pentru a
releva aspectele economice din viața ei. El cuprinde încasările, plățile și inventarul bunurilor
confreriei. Taxa de intrare în confrerie este de cel puțin 50 de dinari, fiind mai mică decât la
Levoca. Încasările provin în mare parte din donațiile făcute de mebrii la altar cu ocazia slujbelor
religioase. La acestea se adaugă diversele vânzări pe care le face confreria, cum ar fi cele de fân
și ovăz, de pe propriile loturi de pământ. Plățile sunt pentru salariul unui slujitor al confreriei,
plata anuală a plebanului din Sibiu, suma dată copiilor pentru tragerea clopotelor, sumele alocate
30
Ibidem, pp. 227-230
31
Ibidem, p.231
32
Ibidem, p.240
pentru achiziționarea de materie primă pentru confecționarea lumănărilor. Totalul încasărilor este
de 242 florini și 39,5 dinari, iar cheltuielile se ridică la 51 florini și 10 dinari. Trecând la bunurile
deținute de confrerie, acestea sunt în mare parte obiecte de cult, toate din aur sau argint,
împodobite cu pietre prețioase, deci fiind valoroase33. Pe lângă acestea, confreria mai deține și un
teren arabil de un iugăr și un fânaț34.

Membrii confreriei sunt în mare măsură laici. În 1526 confreria număra 70 de membri.
Cei înscriși în perioada 1525-1527 ilustrează diversitatea socială a confreriei: se regăsesc doi
membri ai magistratului (Nicolaus Knoll și Jacobus Ungleich), dar și mai mulți meșteșugari (un
tăbăcar, un curelar, un cizmar). Ca o prezență interesantă este și cea a unui nobil, Johannes
Kalnoy35. În anul 1460 sunt transcrise documentele fundamentale ale confreriei de către notarul
public. Martor la redactarea acestui act este un personaj influent în viața urbană a Sibiului:
Jacobus Sartor36, ceea ce arată implicarea patriciatului urban în viața confreriei. Dintre membrii
ecleziastici menționăm plebanii orașului.

Mai departe vom analiza aspectele ce țin de viața religioasă a confreriei 37. În fiecare zi de
joi membrii confreriei trebuie să participe la la liturghia specială a Sfântului Trup, ținută seara,
iar din 1460 și la procesiunea organizată cu această ocazie în interiorul bisericii. În fiecare
sâmbătă, la vespere, membrii trebuie să participe la o altă liturghie, cea a Sfintei Fecioare, unde
se intonează Salve regina. Tuturor credincioșilor care participau la aceste liturghii li se oferea o
indulgență din partea arhiepiscopului de Strigoniu38. De altfel, cu ocazia sărbătorii Corpus Christi
membrii sunt din nou prezenți, aceasta fiind pregătită din timp. Membrii mai sunt prezenți la
marile sărbători ale anului liturgic, dar și la slujbele de înmormântare. Se observă așadar că
membrii confreriei Corpus Christi din Sibiu au obligativitatea de a participa la liturghiile oficiate
în cadrul acesteia.

În concluzie, confreriile medievale au reprezentat momente din viața urbană în epocă,

ilustrând pietatea religioasă, aspectele sociale, economice, dar și mentalități colective. Ele au fost
reprezentate și în Transilvania, două exemple fiind ilustrate în eseul de față.
33
Ibidem, pp.236-238
34
Ibidem, p. 248
35
Ibidem, p. 242
36
Ibidem, p.235
37
Ibidem, p. 250
38
Ibidem, p.232
 Bibliografie
 Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Ediția a II-a,
Aroganut, Cluj-Napoca, 2009
 Lidia Gross, Bresle și confrerii sau despre pietatea urbană în Transilvania medievală
(secolele XIV-XVI), Argonaut, Cluj-Napoca, 2014
 Konrad G. Gundisch, Patriciatul orășenesc medieval al Bistriței pînă la începutul secolului
al XVI-lea, în Anuarul Muceului de Istorie Bistrița, vol. IV, 1976
 Ștefan Pascu, Meșteșugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea, Editura Academiei
Republicii Populare Române, Cluj, 1954
 Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986
 Radu Manolescu (coord.),Istoria medie universală, Editura Didactică și pedagogică
 Mihaela Sanda Salontai, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Ed. Neremia Napocae,
Cluj-Napoca, 2002
 Adrian Onofreiu, Istoria județului Bistrița-Năsăud (compendiu), Cluj-Napoca,
Argonaut, 2019
 Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei
Române, București, 2016
 Maria Pakucs-Willcocks, Sibiul veacului al XVI-lea: rânduirea unui oraș
transilvănean, București, Humanitas, 2018