Structuri sociale in mediul rural

Dislocarea Imperiului de Apus, faramitarea regatelor in mari principate

teritoriale, hartuirea continua exercitata de sarazini si normanzi, apoi lenta
crestere demografica care incepe sa se manifeste odata cu secolul al X-lea, in timp
ce activitatea comercial a isi reia avantul - in Adriatica, Marea Nordului, Baltica -,
toate acestea au facut ca sistemul carolingian al marilor domenii sa evolueze.
Sistemul feudal, care reprezint a originalitatea societatii Occidentului medieval,
incepand cu secolul al XI-lea, combina un numar de date observabile inca inainte
de anul 1000, dar care, la aceast a data, dobandesc un caracter definitiv, in ciuda
importantelor decalaje de la o regiune la alta a crestinatatii.
Sistemul feudal se intemeiaza pe un mod de exploatare a pamantului si de
integrare a oamenilor pe care francezii il numesc seigneurie rurale, englezii
manorial system iar germanii Landsherrschaft. Ca structura, domeniul feudal era
impartit in rezerva senioriala si in gospodarii detinute de tarani, gospodarii
grevate de diverse statute juridice. Pe de o parte, proprietarul feudal acorda
taranilor, oricare ar fi statutul lor juridic, astfel de gospodarii pentru care acestia
ii sunt datori cu prestatii in bani, in natura sau in munca. Pe de alta parte, marele
proprietar profita de situatia lui exceptionala, de edificiul unui castel si de
acapararea puterii politice, pentru a-si impune dominatia - le ban/banus - nu
numai asupra oamenilor care-i lucreaza pamanturile, ci si asupra celor carora le
poate acorda protectie, deci pe care-i poate constrange datorita castelului sau.
Aceasta realitate feudala si senioriala tine de o viziune coerent a despre societate,
viziune exprimata de ganditorii timpului, adica oamenii Bisericii, prin doua
notiuni esentiale:
fiecare ocupa in lume locul pe care-l vrea Dumnezeu;
locul fiecaruia e hotarat tinand seama de una dintre cele trei functii pe care
omul le poate indeplini in societate - rugaciunea, lupta si munca.
Rolul cel mai important in societate revenea Bisericii, bunul mers al lumii
medievale se sprijinea pe ordinul razboinicilor, dar supravietuirea clericilor si a
razboinicilor era asigurat a de cea de a treia stare, a taranilor, care lucra pamantul
in cadrul satului, al domeniului seniorial si al parohiei rurale. Dupa disparitia
sclaviei, practic desfiintata spre anul 1000, statutul lor juridic ofera nenumarate
varietati si trepte, de la taranul iobag pana la taranul liber.
Societatea medievala, la fel ca cea antica, era bazata in mare parte - la
inceputurile ei - pe munca sclavilor, deosebirea este ca Evul Mediu i-a creat
sclavului conditii de viata mai usoare si inca din secolul al IX-lea a manifestat
tendinta de a inlocui sclavia cu starea de iobagie. Triburile germanice care au
migrat in Imperiul Roman de Apus in secolul al V-lea au contribuit la sl abirea si
descompunerea relatiilor de tip sclavagist. In timpul incursiunilor sau al cuceririi
unor provincii de catre migratori, numerosi sclavi, profitand de fuga stapanilor, au
izbutit sa se elibereze din sclavie. Eliminarea progresiva a sclaviei nu s-a datorat
Bisericii, declinul ei in Europa medievala a inceput - in perioada cuprinsa intre
secolele X-XIII - cand in tarile occidentale sursele de aprovizionare cu sclavi se
imputinasera.
Satele. Izvoarele istorice cu privire la viata rurala a Europei apusene in Evul
Mediu timpuriu sunt putine si de valoare inegala; in polipticele sau inventarele de
bunuri funciare apartinand manastirilor sunt inregistrate numele domeniilor,
intinderea rezervei senioriale si a loturilor taranilor dependenti, cu indicarea
situatiei juridice a detinatorilor lor si a obligatiilor. Pentru epoca carolingiana,
insa, s-au pastrat informatii relativ mai numeroase despre structura, organizarea si
functionarea domeniului rural.
Gruparea in jurul unor incinte rituale a jucat un rol in formarea asezarilor
taranesti inca la celti si vechii germani, de asemenea necesitatea de a se apara in
caz de pericol era un motiv puternic pentru a determina micile colectivit ati
constituite din cateva familii mari sa se aseze in zone inalte - o modalitate tipica
pentru satele din regiunile mediteraneene, evident a indeosebi in Italia. Dar ceea
ce a jucat un rol extrem de mare in fixarea acestor colectivitati a fost exploatarea
solului; prima functie a aglomeratiei a fost de ordin economic (calitatea solului,
vecinatatea unui curs de apa sau un drum aflat in apropiere) - J. Chapelote, R.
Fossier.
Satul, desemnand o categorie social-teritoriala complexa, constituit in jurul
celor doua centre economice, castelul si biserica, se considera ca apare abia spre
sfarsitul secolului al XI-lea, cand familiile taranesti erau concentrate in astfel de
asezari, aglomeratii de gospodarii in jurul carora se intindeau terenurile arabile.
Incepand din secolul al XII-lea si pana la sfarsitul Evului Mediu in viata satului
se petrece un proces de progresiva diferentiere intre taranii mai saraci si cei mai
bogati. Sub presiunea unor necesit ati - nevoia de a-si asigura subzistenta, nevoia
de a fi protejati impotriva incursiunilor de jaf -, taranii vor ajunge sub dependenta
seniorului, constituindu-se astfel un sistem de relatii economice si sociale intre
categoriile societatii medievale: sclavii, colonii, servii, taranii liberi.
Sclavii. Asa cum am vazut sclavia - cel putin in acceptiunea clasica - nu
reprezenta un segment social foarte numeros in Evul Mediu timpuriu, dar nici nu a
fost eradicata, chiar daca Biserica venea cu precepte prin care se considera ca toti
oamenii sunt egali in fata lui Dumnezeu. Biserica insasi folosea munca sclavilor
pe domeniile sale, in schimb interzicea aducerea in stare de sclavie a unui crestin
si propunea stapanilor de sclavi, ca o fapt a buna, sa-i elibereze (sic!).
Istoriografia clasica, ilustrata mai ales de Marc Bloch, considera ca serbia,
putin raspandita in secolul al IX-lea, i-a inglobat, progresiv, pe toti descendentii
sclavilor carolingieni, ai colonilor incapabili de a rezista presiunii st apanilor si
chiar pe proprietarii unui alodiu, a caror situatie economica s-a degradat continuu.
La sfarsitul secolului al XI-lea serbii erau constransi, din punct de vedere fiscal,
la plata a trei taxe: chevage - marunta suma de bani pe care serbul o dadea
seniorului in chip de recunoastere a conditiei sale inferioare; formariage - taxa
datorata de catre un serb stapanului sau atunci cand dorea sa se casatoreasca cu
fata unui serb apartinand unui alt domeniu decat al sau; la mainmorte - un fel de
drept de succesiune dat seniorului de catre mostenitorii vreunui serb, in caz
contrar bunurile defunctului revenind seniorului.
Daca nu era un adevarat sclav, serbul medieval nu era un om liber: ii era
interzis sa devina calugar sau preot, nu putea da in judecata, nici sa dispuna liber
de bunurile sale, nu era recrutat in serviciul de oaste, cu exceptia Germaniei unde
exista o cavalerie servil a, nu putea sa se miste liber, fiind legat de senior printr-o
legatura personala. Sclavii nu posedau nimic, apartinand toata viata stapanului
lor, iar copiii nascuti de mame sclave deveneau si ei sclavi. Mai putea deveni
sclav si un om liber ca urmare a unei pedepse sau pur si simplu o disperata
situatie de mizerie, care-l impingea sa se vanda ca sclav. Eliberarea sclavilor
implica obligativitatea platii unei sume de rascumparare, a unei taxe (capitatio) si
obligatia sclavilor de a ramane in continuare pe domeniul fostului st apan,
devenind cottari adscripti. Sclavii eliberati - o categorie juridica intermediara
intre sclavi si oamenii liberi - continuau sa ramana dependenti.
Colonii. Aceasta categorie sociala este cunoscuta sub numele general de coloni,
tributarii sau specifice aldii si aldiones, ultimul folosit mai ales in izvoarele
longobarde. Juridic liberi ca persoana (ingenui), ei continuau sa fie legati, ca si in
secolele IV-V, de lotul de pamant pe care-l detineau de la proprietar, fiind astfel,
de fapt, semiliberi. Pentru lotul pe care-l detineau (colonica), ei datorau
proprietarului redevente din recolte si uneori bani si prestatii in munca.
Institutia colonatului isi are originea in antichitate; in Imperiul Roman colonul
era un cultivator agricol legat de pamantul pe care il avea cu drept de mostenire si
pe care-l cultiva in schimbul livrarii unor produse si al unui impozit personal.
Colonii Evului Mediu, la fel ca cei din perioada romana, nu puteau parasi acest
lot, nici sa-l vanda, nu se puteau casatori decat cu permisiunea seniorului, nu se
puteau casatori in afara senioriei, nu le era interzisa casatoria cu o femeie libera,
dar nici nu era prea usor acceptata de senior si, la fel ca si sclavul, nu erau scuti ti
de pedepse corporale. In relatiile sale cu statul, colonul avea, in schimb, o pozitie
juridica net superioara sclavului: putea apela la o instanta judecatoreasca, putea sa
intenteze proces, putea sa depuna martuire intr-un proces, era supus obligatiei
serviciului militar si presta juramant de credinta suveranului. In raporturile sale
cu proprietarul, colonul avea obligatia sa-si cultive lotul dat, fara sa poata fi
obligat la alte obligatii decat cele prevazute de dreptul cutumiar.
Servii. Termenul de servus este folosit in textele epocii carolingiene in mai
multe sensuri, indicand la inceput sclavul, apoi iobagul, adica servul legat de
domeniul unei seniorii (servus glebae adscriptus). In secolul al XI-lea,
delimitarea conceptului si termenului de servus, cu sensul de iobag este clara si
definitiva; in texte sunt numiti homines, rustici, villani . Spre deosebire de sclav,
servul avea personalitate juridica, prin urmare putea sa-si intemeieze o familie si
sa-si constituie un patrimoniu. Sub aspect economic servul se deosebea de sclav
prin faptul ca el poseda patrimoniu real, avea aproape aceleasi drepturi ca si
taranul liber, in sensul ca posesiunea sa nu mai era precara si nu era legat de
pamant ca si colonul. Sub aspect juridic, ceea ce il definea pe serv in mod esential
era faptul ca, in timp ce sclavul avea in proprietarul sau un stapan, servul avea in
el si un aparator, caruia, ca atare, ii datora o compensatie. M. Bloch spunea,
referindu-se la mutatiile terminologice imperceptibile pentru un contemporan, ca
in Evul Mediu toti oamenii - cu exceptia razboinicilor si a clericilor - erau servi.
Taranii liberi si taranii dependenti. Fie ca este desemnat ca manat1[1], ca
villan2[2] sau ca serb, taranul medieval era supus unui st apan, seniorul proprietar
al domeniului. Taranii liberi, mici proprietari individuali sau membri ai obstilor
satesti, reprezentau in secolele VI-VIII o insemnata parte a populatiei Europei
apusene. Obstile satesti, indeosebi de tip germanic, aveau o insemnata pondere in
sistemul relatiilor agrare in Italia de Nord, in nordul si estul Galliei, in Britania
anglo-saxona si pe tot teritoriul Germaniei de la est de Rin si nord de Dunarea
superioara si mijlocie. Totusi documentele vremii au referiri extrem de putine cu
privire la taranii liberi, incat aceasta categorie ramane cel mai putin cunoscuta in
cadrul societatii medievale.
Punand accentul pe locul de resedinta al taranului, termenul de mansus se
referea la inceput la zona imprejmuita a gospodariei familiei, apoi, circumscria
toate bunurile agricole si horticole iar in cele din urma, cuvantul mansus a fost
folosit si ca unitate de masura, definind intinderea de pamant socotita necesara
intretinerii unei familii3[3]. Pastrandu-si dreptul de preemtiune (dominum
eminens) asupra posesiunilor pe care le concesiona taranilor sai, seniorul primea,
de pe fiecare astfel de mansa, o taxa in bani sau natura: censul. Structura unei
proprietati taranesti diferea dupa natura asezarii satului; in zonele colinare si in
cele recent defrisate, terenul agricol al familiei era concentrat intr-o singura arie,
iar in regiunile de campie, unde asezarile erau mai compacte, era impartit in mai
multe loturi.
Taranul liber sub raport juridic poseda in proprio un teren agricol si in acelasi
timp putea primi de la senior o bucat a de pamant pe care sa o cultive in schimbul
unor obligatii, fiind, deci, totodat a proprietar si colon. Lotul de pamant detinut de
taran se numea precarium sau precaria, adica lucru obtinut prin rugaminte,
considerandu-se ca feudalul lua sub "ocrotirea" lui pe micul proprietar, la
"rugamintea" acestuia. In virtutea statutului sau, taranul liber din punct de vedere
juridic avea dreptul de a purta arme (la vechii germani, omul liber fusese in
primul rand razboinic), dreptul de a se intruni periodic in adunari in care se
aprobau legi sau se impartea dreptatea, de a exploata in comun terenuri
necultivate (paduri, pasuni) si de a hotari primirea sau nu de noi membri in
comunitatea sateasca. Toate aceste privilegii, in provinciile romanizate, au ajuns,
chiar din secolul al VIII-lea, sa se piarda, deoarece taranul liber a fost tot mai
mult impovarat de indatoriri, incat situatia lui de liber se apropia de cea a
colonului si in aceasta situatie multora nu le mai ramanea decat sa caute protectia
unui feudal, ajungand in stare de dependenta. Situatie este ilustrata de Grigore de
Tours, care relateaza ca in anul 585, in timpul foametei care a bantuit in intreaga
Gallie, pentru a obtine hrana, saracii intrau in dependenta. Datoriile, amenzile
judiciare grele sau impozitele mari sileau adesea pe cei care nu aveau posibilitatea
sa le plateasca sa-si inchine pamantul celor bogati si puternici, devenind
dependenti sau chiar iobagi.
Formele de intrare in dependenta a oamenilor liberi erau variate, in ceea ce
priveste conditia lor juridica, natura detinerii pamantului si obligatiile datorate.
Cand taranul isi inchina pamantul si persoana unui feudal laic sau ecleziastic,
lotul sau, devenit din proprietate posesiune, era numit precaria oblata, cand
taranul primea de la feudal o bucat a de pamant spre a-l munci, acesta era numit
precaria data. O forma combinata a acestor doua era reprezentata de precaria
remuneratoria, practicata indeosebi de biserica, care spre a-l stimula pe micul
proprietar liber sa-si cedeze pamantul sub forma de precaria oblata, ii adauga un
lot suplimentar, sub forma de precaria data.
In secolele VI-IX categoriile constitutive ale taranimii dependente din fostele
provincii ale Imperiului Roman de Apus - sclavii inzestrati cu gospodarie, colonii,
taranii liberi ajunsi in stare de dependenta - treceau printr-un proces de contopire.
Aservirea taranimii libere s-a desavarsit in timpul urmasilor lui Carol cel Mare,
indeosebi de la mijlocul secolului al IX-lea, in conditiile sporirii obligatiilor
militare si fiscale. Oglindind acest proces, taranii dependenti si lipsiti de libertate
personala au fost indicati prin numele generic de servi, termenul antic de servus,
initial propriu numai sclavilor, fiind extins asupra tuturor celor care isi pierdusera
libertatea personala. Paralel cu cele doua categorii ale taranimii dependente -
serbii si cei liberi in dependenta - s-a pastrat si categoria redusa numericeste a
taranilor alodiali, liberi ca persoana si totodata mici proprietari de pamant.