Tema 5: Instituțiile politico-juridice în timpul dominației otomane (până la instaurarea

regimului turco-fanariot)

I. INSTAURAREA REGIMULUI DE DOMINAȚIE OTOMANĂ

Sec. XV a fost un secol de lupte vitejeşti ale ţarilor Romane pentru apărarea independenţei duse
împotriva dominaţiei otomane. Raporturile de vasalitate între Ţările Române şi Poartă s-au stabilit
treptat. Nu se cunoaşte o dată fixă de instaurare a regimului de vasalitate. Se cunosc doar anii când ele
au acceptat plata haraciului, ceia ce însă nu dovedeşte acceptarea vasalităţii, şi după plătirea lui ţările
Române continuând să existe ca ţări independente. Astfel primul haraci Ţara Românească 1-a plătit
după bătălia de la Rovine de către Vlad Uzurpatorul în 1394, apoi de Mircea Cel Bătrân în 1417. Unii
istorici consideră că între Ţara Românească şi Poarta Otomană regimul de vasalitate s-a stabilit în 1462
după expediţia lui Mehmet al II Cuceritorul care la înlocuit pe Vlad Ţepeş cu Radu cel Frumos,
cronicele menţionează însă tradiţia închinării lui Laiotă Basarab în faţa turcilor în 1474. Cu aceste date
se încheie confruntările Ţării Româneşti cu Poartă. Ţara Românească plătind regulat tributul.
Moldova a început să plătească tribut în 1456. Ştefan cel Mare a încheiat cu turcii în 1487 cu
Mehmet al II un tratat de reglementare a raporturilor moldo-turce. In privinţa instaurării regimului de
vasalitate în Moldava printre savanţi nu există o părere inică. Unii sunt de părerea că el a fost instaurat
în 1512. Se presupune că un tratat de vasalitate între Moldova şi Poartă a fost încheiat în 1512 între
Bogdan III şi Sleim I. în care Moldova îşi păstra statalitatea în schimbul unui tribut anual de 4 mii de
galbeni, 40 cai şi 40 şoimi de vânătoare şi ajutor militar.
Majoritatea susţin că dominaţia otomană a fost instaurată în Moldova abia în 1538 în urma
expediţiei sultanului Suleiman Kanunî. Prin urmare la mijlocul sec. XVI se încheie procesul de
instaurare a dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române.
Tratate încheiate cu Poartă se numesc ahdname (europenii le-au numit capitulaţii). De ex. în
tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi Mehmet 1487 expres în conţinut este menţionat cuvântul
ahdname. Raporturile ţărilor româneşti cu Poartă se bazau pe regimul ahd, care în concepţia dreptului
musulman era un regim tranzitoriu între teritoriile cucerite unde a fost introduce instituțiile
musulmanice şi cele care urmau să fie cucerite. Prin acest regim Ţări le Române şi-au păstrat
autonomia, plătind însă haraci şi alte obligaţii materiale, daruri şi având obligaţia de a coopera militar
cu otomani, fiind “prieten al prietenului'", precum şi "duşman al duşmanului" otomanilor, ele erau
obligate de a asigura unele puncte strategice ale Porţii. Prin urmare după instaurarea regimului turcesc
ţările române au devenit vasale ale Porţii, şi-au pierdut suveranitatea, deoarece şi-au pierdut una din
atribuţiile principale ale suveranităţii - independenţa economică. Dar Ţările române şi-au păstrat
conducerea lor proprie, aveau visterie separată, pământurile nu au intrat în înregistrarea cadastrului
otoman, nu li s-a aplicat legislaţia laică turcă. Statutul lor se deosebea de cel al ţărilor balcanice
(Serbia, Bulgaria).
Care au fost incluse în paşalâcul Rumenia, în ele fiind introdusă sistema administrativă turcă,
pământurile lor devenind proprietatea sultanului, ele fiind supuse unui proces de colonizare şi
islamizare intensă. În ţările balcanice a fost introdusă aşa numitul "devşirme" - impozit care consta în
luarea băieților creştini şi transformarea lor în ieniceri. Faptul că Ţările române şi-au păstrat autonomia
poate fi explicat prin mai multe cauze:
 rezistenţa eroică a poporului;
 în ţările române în comparaţie cu ţările balcanice renta în folosul statului era mai mare şi
înainte de instaurarea dominaţiei otomane, fapt ce a înlesnit plata haraciului;
 statul era centralizat - fapt care permitea exploatarea centralizată a maselor şi îndeplinirea
obligaţiilor economice fată de Poartă.
Țările române au înregistrat şi grave pierderi teritoriale, unele teritorii ale lor au fost incluse sub
administraţia directă a Porţii, ele fiind numite raiale. A fost creată raiaua Ackerman, Chilia, Bender,
Ismail, Reni, care intrau în componenţa paşalâcului Silistra. O parte din sudul Moldovei a fost dat
tătarilor.

II. Schimbări în organizarea socială

Dominaţia otomană a influenţat asupra dezvoltării relaţiilor feudale în Ţările române.
Proprietatea funciară şi-a păstrat structura şi natura sa juridică, dar au intervenit schimbări în
exploatarea ei economică. A crescut rolul statului renta statală fiind mai mare decât cea seniorială.
 Clasa privilegiată în sec. XVI-XVII era constituită din boieri, cler. mici proprietari de pământuri,
slujitori cu funcţii administrativ militare.
S-a păstrat împărţirea boierilor în mari şi mici. In comparaţie cu perioada precedentă criteriul de
determinare a boierimii îl constituia dregătoriile. Boierii care deţineau funcţii în stat aveau mari
venituri atât de pe urma dregătoriilor, cât şi a rentei feudale. Ei au cumpărat pământurile micilor
proprietari care s-au ruinat. astfel încât în sec. XVII au crescut domeniile marilor feudali mari şi
mijlocii, ele constituind 70 % din numărul pământurilor.
În sec. XVI boierii erau scutiţi de dări, însă în sec. XVII Vasile Lupu în 1636 i-a impus la plata
birului. In II jumătate a sec. XVII ei au fost impuşi şi la alte dări: goştina, darea cailor, desetina. în
legătură cu faptul că a crescut exploatarea centrală, ca urmare a necesităţii satisfacerii cerinţelor
crescânde din partea Porţii Otomane. În perioada dată feudalilor li s-au restrâns imunităţile fiscale.
Clerul în întregime rămânea o clasă privilegiată, însă diferenţiată. Pătura superioară a lui -
mitropolitul, episcopii, egumenii îşi păstrează privilegiile până în 1636, fiind scutiţi de dări şi prestaţii,
iar cea inferioară începe să fie impozabilă încă de la sf. sec. XVI plătind concomitent dări şi în folosul
mitropoliei şi episcopiei. Din 1632 şi mănăstirile au fost private de imunitate fiscală.
În documentele de la sf. sec.16 sunt pomeniţi nemeşii, care erau o clasă de mici proprietari de
pământ fiind de origine nobilă, dar nu aveau dregătorii. Ei plăteau o dare specială "nemeşeasca". însă
în I jumătate a sec. XVII au fost impuşi şi la plata altor dări - sulgiul (darea pe carne), ilişul. boi
domneşti, darea din unt. miere şa. In II jumătate a sec. XVII ei se contopesc în masa ţăranilor în
privinţa dărilor fâță de stat.
Curtenii constituiau o altă categorie privilegiată, care îndeplineau anumite funcţii administrative
(armăşei, păhărnicei, aprozi) şi militare. Curtenii aveau în proprietate pământuri şi erau privilegiaţi din
punct de vedere fiscal plătind până la mijlocul sec. XVII - o dare fixă - curtenească, nefiind legaţi de
răspunderea solidară. In II jum. sec. XVII curtenii sunt impuşi şi la alte dări ca desetina, ialovița, darea
cailor, aşa încât se ruinează, vânzându-şi pământurile se aşezau pe pământurile feudalilor laici şi
bisericeşti. Plăteau feudalilor dijma, dar nu prestau boierescul. îndeplinind şi în continuare diferite
funcţii administrative de pe urma cărora aveau venituri.
Călăraşii (cavaleria)şi dorobanții (pedestraşii) îndeplineau aceleaşi funcţii ca şi curtenii. în perioada
dată au scăzut atribuţiile lor militate, mărindu-li-se cele administrative - ei participând ia strângerea
impozitelor. Călăraşii participau la apărarea graniţelor. Mulţi călăraşi erau în ţinuturile Orhei şi
Lăpuşna care trebuiau să le apere de tătari. Printre ei erau călăraşi speciali - călăraşii de la Galaţi şi
Ţari grad care cunoşteau limba turcă şi erau trimişi după necesitate la Constantinopol pentru
îndeplinirea anumitor însărcinări.
Călăraşii şi dorobanții erau recrutaţi de către domnitor din rândurile micilor proprietari de pământ
care îşi vânduseră pământurile. Pentru îndeplinirea funcţiilor domnitorul le dădea pământuri sub
condiţia slujbei, astfel apare proprietatea condiţionată de îndeplinirea slujbei şi pe timpul slujbei.
Datorită faptului că multe pământuri pe care şedeau călăraşii şi dorobanții au fost donate de către
domnitor feudalilor. În a jum. sec.17 ei s-au pomenit pe pământurile boiereşti fiind nevoiţi să plătească
dijma boierească.
După instaurarea dominaţiei otomane se întăreşte dependenţa ţăranilor faţă de stat şi feudali.
Ţăranii feudalilor laici şi bisericeşti constituit principală a ţăranilor, deoarece domeniul domnitorul în
perioada dată s-a micşorat considerabil. Ţăranii plătesc în continuare dijma faţă de feudal şi de stat.
Prestaţiile în folosul statului fiind cu mult mai mari decât cele în folosul feudalilor după calculul unor
savanţi prestaţiile faţă de stat erau de vre-o 5 ori mai mari. Prestează renta muncă, care se măreşte până
la 12 sau chiar până la 24 zile pe an.
Din II jum. Sec. XVI creşte dependenţa personală a ţăranilor. Prin tratatul moldo-polon strămutarea
ţăranilor era condiţionată de îndeplinirea a două condiţii. în anii 80 ai sec. 16 ţăranii îşi pierd drept de
strămutare. În Moldova ca bază juridică pentru aservirea ţăranilor a servit recensământul din 1591, iar
în Ţara Românească - în 1595. Ţăranii şerbi fiind denumiţi vecini în Moldova şi rumâni
În Ţara Românească. Începând cu 1612 se introduc termenii de prescripţie referitori la ţăranii
fugari durata lor fiind diferită. Cartea românească de învăţătură permite căutarea ţăranilor nelimitată.
O altă categorie de ţărani îl constituiau posluşnicii, care erau daţi de către domnitor feudalii
bisericeşti. Posluşnicii erau scutiţi de dări şi prestaţii, dar trebuiau să lucreze pentru mănăstiri şi
episcopii. Condiţia lor economică îi apropia de situaţia holopilor.
Lăturaşii - erau oamenii dependenţi care aveau dreptul de strămutare. Izvoarele formarii lăturaşilor
erau:
1. ţăranii vecini fugari care nu au fost revendicaţi de stăpânii lor;
 2. micii proprietari de pământ care s-au ruinat şi şi-au vândut pământurile.
Starea de lăturaş era intermediară, ei fiind transformaţi după 10-l2 ani de şedere pe moşie în
ţărani şerbi. O altă categorie de ţărani erau ţăranii care populau pământurile pustii, având regimul
sloboziei.
Ţăranii care aveau regimul sloboziei erau scutiţi de dări faţă de stat pe o perioadă de timp - de
la un an până la şase ani.
Orăşenii erau o masă neomogenă, în oraşe locuiau meşteşugari, negustori, boieri. În sec. XVII
ei continuă să fie liberi din punct de vedere personal. Deoarece oraşele erau proprietatea domnitorului
orăşenii plăteau dări faţă de stat, răspunderea lor fiscală faţă de stat era solidară. Din cauza creşteri
numărului de impozite mulţi orăşeni solicitau statutul de posluşnici. Orăşenii îndeplineau şi un şi de
prestaţii în muncă faţă de stat.
Printre orăşeni se evidenţiază negustori şi meşteşugari bogaţi. Deoarece în clipele grele
domnitori Ii se adresau după împrumuturi, domnitorii au primit faţă de ei unele măsuri de protecţie
acordându-le înlesniri fiscale, ei nu erau legaţi de răspunderea solidară.
In II jum.sec. XVII în oraşe apar breslele - organizaţii profesionale.
Cea mai joasă categorie socială erau holopii. Starea de holop era transmisă prin ereditate. Ei
erau proprietatea feudalilor, a mănăstirilor şi a domnitorului. Mulţi dintre ei erau meşteşugari,
muzicanţi. O categorie aparte o formau ţiganii domnitorului - lingurarii, care duceau o viaţă nomadă,
dar plăteau dări în folosul statului. În sec. XVII s-au mărit numărul holopilor feudali, care trebuiau să
plătească dări şi prestaţii numai faţă de ei.
La începutul sec. XVII însă şi holopii au fost impuşi să plătească dări în folosul statului, fapt ce
a stârnit nemulţămirea feudalilor. În urma reformei Iui Miron Barnovschi din 1627 ei au fost scutiţi de
dări în folosul statului. Stăpânii aveau drepturi depline asupra holopilor, dar nu aveau dreptul de ai
omorî. Până la reforma penală de 40 de ani, holopii erau judecaşi de către stăpânii lor. Omorârea unui
holop era privită ca aducerea de prejudicii materiale stăpânului lui. Holopul infractor putea să fie
răscumpărat de stăpânul său. Pentru holopul care s-a căsătorit cu un holop al altui stăpân, stăpânului i
se cuvenea o compensaţie. Dacă holopii fugari se căsătoreau, atunci dacă erau găsiţi copii lor urmau să
fie împărţiţi între stăpânii lor.
Astfel instaurarea dominaţiei otomane a contribuit la înrăutăţirea situaţiei tuturor categoriilor
sociale, în special al populaţiei care trăiau conform legii ţării şi a dreptului holop.

III. ORGANIZAREA STATALĂ

Nefiind părţi integrante ale Porţii Ţările române şi-au exercitat puterea prin organele lor proprii. A fost
păstrată instituţia domniei, însă treptat sistemul electiv ereditar a fost deteriorat. Principiul alegerii
domnitorilor în sec. XVII sa păstrat doar formal, deoarece domnitorii aleşi trebuiau să fie confirmaţi de
către Poartă, fapt relatat de Miron Costin în letopiseţul său. În II jum. a sec. XVII Poarta a început
singură să numească domnitorii, numirea lor fiind însoţită de mari sume de bani, (mucarerul mare)
domnitorii erau schimbaţi foarte des de către Poartă, ceia ce constituia o serioasă limitare a autonomie
(de ex. în sec.17 în Moldova la tron au fost 34 de domnitori, dintre ei doar 6 au fost aleşi).
A fost instituit şi sistemul confirmării domnului la câţiva ani, de asemenea însoţit de sume de
bani (mucarerul mic). În scopul de a-şi asigura credinţa domnitorilor faţă de ei, otomanii practicau
sistemul de ostateci. Domnia continuă să-şi păstreze prerogativele sale. Domnul purta însemnele
domniei tradiţionale, cât şi cele date de puterea suzerană cu ocazia înscăunării. Procedura învestiturii
domnitorului a fost descrisă de către D. Cantemir. Deja domnitorul nu mai este încoronat cu coroana,
ci cu o cuca înfrumuseţată cu pene de struţ, care constituia un obiect de înfrumuseţare a ienicerilor.
Vasalitatea Ţarilor Romane se exprima şi prin faptul că deja pe peceţile domnitorilor începând cu
mijlocul sec. XVII încep ă fie folosite şi ornamente de stil oriental - flori, soarele, semilună.
Domnitorii numindu-se numai voievozi, nu şi "voievod şi domnitor ". Dacă domnitorul lipsea, sau
tronul era vacant în ţară erau instituiţi caimacani. De ex. când a fost numit ca domnitor A.lliaşi pe care
boierii nu-1 agreau, caimacani în Iaşi au devenit logofătul Gheanghe şi postelnicul Enache. Funcţiile
interne ale domnitorului au fost păstrate, dar cele externe au fost limitate, domnitorii fiind lipsiţi de
dreptul de a duce o politică externă proprie, deşi în sec. XVII ei îşi menţin dreptul de a trimite soli în
ţările vecine, de a duce tratative şi de a încheia tratate, dar tratate convenabile Porţii, care nu
contraveneau intereselor ei. Dar domnitorii continuau să exercite politica externă proprie de la,
încercări directe de a lichida dominaţia otomană (de ex. Ion vodă cel Viteaz. în sec. XVII încheiau şi
tratate secrete, alianţe de luptă împotriva dominaţiei otomane cu Rusia (V. Lupu) cu Polonia, Austria.
Domnii erau obligaţi să informeze Poarta despre situaţia din ţările vecine, să le procure informaţii, să
nu permită azilul refugiaţilor din Imperiu Otoman, să asigure prin însoţitori trecerea unor personalităţi
străine prin ţară. Domnitorii aveau soli permanenţi la Poartă. Ei se numeau capuchehaia, care aveau
misiunea de al ţine la curent pe domnitor cu cele petrecute în Imperiu. Erau şi soli cu caracter temporar
sau cu misiuni speciale. Domnul Moldovei mai avea şi capuchehaia sa şi pe lângă hanul Crimeii.
Domnul şi-a păstrat atribuţiile interne., deţinând puterea legislativă (în sec. XVII se publică
primele coduri de legi în limba română, creşte rolul dreptului domnesc, dar dreptul domnesc nu a
pierdut legătura cu obiceiul pământului, ca şi mai înainte domnitorul sancţiona normele dreptului
cutumiar, la crearea noilor reglementări juridice privitoare la ţărani, termenii de prescripţie, confiscarea
pământurilor domnitorii se refereau la dreptul cutumiar).
Domnitorul era în fruntea aparatului administrativ al ţării, având dreptul de a numi sau destitui
dregătorii de obicei fără indicarea motivelor destituirii. Domnitorul deţine puterea judecătorească, fiind
judecătorul suprem, de unul singur primea hotărâri de a executa boierimea trădătoare. Domnitorul
putea cere orice dosar din orice instanţă, putea controla justeţea hotărârii luate, executarea ei. De obicei
însă domnul judeca împreună cu sfatul domnesc.
Au crescut atribuţiile fiscale ale domnitorului, care era răspunzător de plata haraciului şi a unor
contribuţii extraordinare în natură sau în prestaţii. Domnitorul avea dreptul de a institui noi impozite,
de a impozita noi categorii sociale. (V. Lupu a impozitat boierimea şi clerul. A. lliaşi - mănăstirile). De
obicei în asemenea situaţii domnitorul se consulta cu boierii, câte odată chiar cu marea adunare a ţării.
A fost limitată funcţia militară a domnitorilor, domnitorul deşi continuă să fie conducătorul suprem al
armatei nu putea declara război, având obligaţia să se alăture doar armatei turceşti, să trimită armată la
indicaţia turcilor. Astfel 20 de mii de soldaţi au fost trimişi pentru a ajuta hanul din Crimeea în lupta sa
contra Poloniei. Armata era compusă în perioada dată din curteni, slujitori şi din mercenari. Ea era
necesară nu atât pentru participarea în războaie, cât pentru menţinerea ordinii interne. Armata se
supunea domnitorului, ci nu unor boierilor.
Alături de domnitor cu ţara conducea sfatul boieresc (domnesc). Documentele menţionează şi
divanul. Unii istorici consideră că sfatul domnesc şi divanul sunt identici, alţii că divanul era o instanţă
cu funcţii judecătoreşti. Probabil în prima jum. a sec. XVII sfatul domnesc şi divanul erau identici, iar
începând cu II jum. a sec. XVII divanul se separă de sfatul domnesc ca o structură de sinestătătoare cu
atribuţii judecătoreşti. În perioada dată au intervenit schimbări atât în componenţa sfatului, cât şi în ce
priveşte competenţa lui. Astfel în sfatul domnesc intrau numai boieri cu dregătorii, mitropolitul şi
clerul. În II jumătate a sec. XVII numărul sfatului s-a micşorat până la 12 membri. Mitropolitul şi
episcopii luau parte la şedinţele sfatului, dar participarea lor nu era obligatorie. Din II jum. sec. XVII
din componenţa sfatului fac parte şi reprezentanţi ai greco-fanarioţilor (Cantacuzino,Gica, Palade).
Documentele din II jum. sec. XVII nu mai amintesc prezenţa pârcălabilor în componenţa sfatului.
Începând cu sec. XVII sfatul domnesc ţine şedinţe zilnice în capitala ţării. Sala de şedinţe numindu-se
divan. Era şi o sală mică - numită spătărie. Şedinţele sfatului aveau un caracter solemn. Domnul intra
anunţat de aprozi se aşeza într-un jilţ , în stânga lui stătea mitropolitul, în dreapta marele spătar, pe
scaunele laterale - boierii. Şedinţele puteau fi secrete sau publice. D. Cantemir, M. Costin vorbesc şi
despre existenţa unui sfat restrâns, la ele de la stolnic în jos nu luau parte.
În perioada dată a crescut rolul sfatului domnesc funcţiile lui fiind destul de mari, deşi el nu
avea o competenţă desinestătătoare, ci hotăra împreună cu domnitorul. Sfatul domnesc împreună cu
domnitorul era instanţa judiciară supremă şi instanţă de apel. Sfatul era o un organ consultativ al
domnitorului, consulitându-l în toate domeniile. El primea împreună cu domnitorul hotărâri despre
acordarea unor sate şi mănăstiri a privilegiilor fiscale, dădeau diplome de confirmare a proprietăţii,
confirmau dreptul feudalilor asupra ţăranilor, hotărau referitor la ţăranii fugari.
Sfatul domnesc consulta domnitorul şi în problemele externe. Astfel V. Lupu a consultat Sfatul
domnesc atunci când a hotărât să primească supuşenia polonă şi în aşteptarea armatei polone a refuzat
să plătească haraciul. Problema a fost pusă în discuţie la Sfatul domnesc care la propunerea vornicului
a hotărât să nu înrăutăţească relaţiile cu Poarta până la sosirea armatei polone, s-au atunci când fostul
logofăt Gheorghe Ştefan se îndrepta spre Iaşi pentru a uzurpa tronul V. Lupu împreună cu Sfatul
domnesc a hotărât să se retragă spre Hotin pentru a cere ajutor de la B. Hmelniţchii. Sfatul domnesc
era consultata şi în probleme militare.
Participa şi la procesul de legiferare. În II jum. sec. 17 s-au mărit atribuţiile fiscale ale Sfatului
domnesc, în caz de necesitatea de a institui noi impozite domnitorul poruncea ca problema dată să fie
discutată în Sfatul domnesc hotărârea luată era adusă la cunoştinţa domnitorului prin intermediul
vistiernicului. Sfatul domnesc controla şi activitatea vistiernicului, care în fiecare trei luni le dădea
darea de seamă.
Prin urmare rolul Sfatul domnesc a crescut în perioada dată. El având nu numai atribuţii
consultative, de cele mai multe ori domnitorii ascultau de sfaturile acestuia, se solidariza cu el,
indicându-l alături de el responsabil de hotărârile luate, indicându-l ca garant. Astfel G. Ştefan în
scrisoarea sa către generalul armatei transilvănene - îi indică ca garanţi în restituirea împrumutului pe
boieri. Domnitorii nu erau cointeresaţi să înrăutăţească relaţiile lor cu boierii. De ex. D. Cantemir
descrie cazul când Dumitrașcu Cantacuzino sosind la Galaţi a fost nevoit să se oprească în aşteptarea
boierilor, care trebuiau să-l întâlnească.
Un mijloc de influenţă a boierilor asupra domnitorului era dreptul lor de a prezenta plângeri
asupra lui către Poartă – arzuri, având posibilitatea de a influenţa la numirea sau destituirea
domnitorului.
Boierii au făcut încercări de a impune domnitorilor condiţii de guvernare, numite legături, dar
ele nu au fost acceptate de domnitori. Letopiseţele vremii tratau în mod diferit limitarea puterii
domneşti de către Sfatul domnesc M. Costin îi proslăvea pe domnitorii care nu ignorau sfaturile Sfatul
domnesc, numindu-i tirani pe domnitorii care nesocoteau Sfatul domnesc în schimb letopiseţele
anonime erau de o părere contrar opusă, justificând căznirea boierilor.
Prin urmare domnitorul conducea şi legifera împreună cu Sfatul domnesc care avea o pondere mare în
rezolvarea problemelor interne şi externe. în sec. XVII Sfatul domnesc dintr-un organ care reprezenta
interesele clasei dominante în întregime, a evoluat într-u organ ce reprezenta doar interesele boierimii
mari.
Adunarea Ţării a continuat să existe şi în sec. XVII. Până în sec. XVII la ele se hotărau întrebări
privitor la alegerea domnitorului şi probleme de politică externă. In sec. XVII competența lor s-a
schimbat, dar ele la fel erau episodice. In componenţa lor intrau - boierii, oameni cu funcţii
administrativ - militare, reprezentanţii clerului şi "ţara". Printre savanţi nu există o părere unică în
privinţa conţinutului termenului ţara. D. Firoiul consideră că ei reprezentau orăşenimea privilegiată;
alţii - ca Şt. Pascu – curteni, negustorii şi ţărănimea liberă, alţii – cei care plăteau dări şi prestaţii faţă
de stat. Cum erau aleşii membrii în aceste adunări documentele nu ne indică, posibil că după ce
domnitorul anunţa convocarea ei, în capitală se adunau cei care aveau posibilitate să vină şi erau
cointeresaţi. La aceste adunări participau şi membrii sfatului domnesc. Dominaţia otomană a influenţat
asupra competenţei acestor adunări. Hotărârile lor în privinţa alegerii domnitorului nu mai aveau
valoare, deoarece domnitorul trebuia să fie confirmat de către domnitor. De ex. letopiseţul lui M.
Costin ne informează alegerea lui M. Barnovschi s-a făcut la o asemenea adunare, G. Ştefan, D.
Cantemir, dar ei nu au fost confirmate de către sultan.Problemele principale discutate la aceste adunări
în seci XVII pot fi grupate în:
 probleme fiscale;
 probleme sociale;
 probleme funciare.
Organele centrale de conducere erau reprezentate de dregători. Dregătorii funcţionau pe întreg
teritoriu al ţării. S-au păstrat în mare măsură aceleaşi dregătorii însă au evoluat în direcţia schimbării
competenţei lor, în separarea şi specializarea atribuţiilor dregătorilor, unii dregători îndeplinind
atribuţii de ordin public, iar alţii mai mult de ordin privat.
Unul din cei mai mari dregători era logofătul, care era în fruntea cancelariei domneşti,
supraveghea activitatea ei, elabora hotărârile judiciare domneşti şi alte acte care conţineau formula
"marele logofăt a învăţat" ceia ce rezulta că logofătul arăta procedura de judecată şi redacta hotărârile
Sfatului domnesc şi ale domnitorului. Prin urmare el era un referent al domnului şi al Sfatului domnesc
îşi păstrează dreptul de a păstra pecetea domnească. El avea dreptul de a judeca pricinile care se
refereau litigii funciare. El nu numai rezolva de unul singur, dar putea să delege altor dregători anumite
sarcini concrete pentru delimitarea hotarelor pământurilor cu condiţia ca acestea să-i dea dare de seamă
în scris. El îi avea în supunere pe curteni. Poruncea căpitanilor de curteni rezolvarea anumitor litigii.
Cei mai apropiaţi subalterni ai să-i erau al II şi al III logofăt. Avea în supunere şi dieci, uricari.
A continuat să se păstreze şi dregătoria de marile vornic. In sec. XVI au apărut doi vornici -
vornicul Ţării de Jos şi vornicul Şării de Sus. Cea mai principală atribuţie a vornicilor era cea
judecătorească, ei fiind judecători supremi după domnitor. După reforma de 40 de ani s-au mărit
atribuţiile lor judiciare - conform căreia infracţiunile de omor, furt, jaf, viol - se aflau în competenţa
exclusivă a vornicilor. Ei îi aveau ca subalterni pe vornicei şi pe tot aparatul care se ocupa de
strângerea taxelor judiciare. Aveau cancelaria lor proprie. La început îşi aveau rezidenţa (vorniciile) la
Bârlad şi Dorohoi. În sec. XVII vornicii se aflau permanent în capitală, în reşedinţa lor aflându-se
subalternii lor.
Hatmanul era comandantul suprem militar. Avea o cancelarie şi un aparat de dieci. în
subordinea iui se aflau călăraşii, dorobanţii, mercenarii, ţiganii domneşti. Asupra lor el avea dreptul de
judecată. El examina litigiile privitoare Ia apartenenţa holopilor. Cu atribuţii militar poliţieneşti erau
înzestraţi serdarii, șătrarii, aga, care nu făceau parte din Sfatul domnesc, competenţa atribuţiilor lor se
reducea la un anumit teritoriu.
Serdarul - îi aveau în subordine pe călăraşii din ţinuturile Lăpuşna şi Orhei. Sarcina lui
principală era de a apăra graniţa de răsărit. El se supunea hatmanului.
Șătrarul - aprovizionarea cu corturi în timpul campaniilor militare. Aga comanda cu dorobanții.
El trebuia să aibă grijă de ordinea publică din capitală.
Marele postelnic - începe să execute doar atribuţii publice în domeniul relaţiilor externe:
primea soli, le făcea audienţă la domnitor. Atribuţiile sale private - le transmite subalternilor - II. III
postelnic.
Spătarul ca şi postelnicul îndeplineşte funcţii publice, examina la porunca domnitorului litigiile
funciare etc. atribuţiile lui private trec la subalternii lui – II, III spătar.
Din foste atribuţii ale paharnicului a rămas doar una simbolică de a da domnitorului prima cupă
cu vin în timpul sărbătorilor. Marele paharnic avea grijă de viile domneşti, supraveghea strângerea
desetinei pe vin. În timpul recoltelor el efectua pe loc şi atribuţii judecătoreşti. La indicaţia domnului
putea să examineze litigii funciare, restanţe la plata impozitelor.
Vistiernicul - ţinea contul veniturilor şi cheltuielilor statului. Supraveghea activitatea de
strângere a impozitelor de către slujitori. D. Cantemir arăta că la el se aflau cheile de la sala de şedinţe
a Sfatului domnesc. La mij. Sec. XVII arc loc separarea visteriei statului de cămara domnească.
Cămara domnească era condusă de un cămăraş.
Marele armaş - supraveghea executarea sentinţelor. În subordinea lui se aflau închisorile. Al II
armaş alcătuia şi prezenta domnitorului listele celor arestaţi, care urmau să fie pedepsiţi. Marele armaş
avea în competenţă cercetarea prealabilă, stabilea graniţele între hotare.
Atribuţii judecătoreşti pentru unele pricini mai puţin importante le aveau şi vornicii de poartă,
care rezolvau unele litigii mărunte pentru a nu permite fiecărui să se adreseze Sfatului domnesc.
Din toţi dregătorii examinaţi numai marele logofăt, 2 vornici, hatmanul, spătarul, postelnicul,
paharnicul, vistiernicul - tăceau parte din Sfatul domnesc în II jum. a sec. XVII.
Alţi dregători care nu au intrat în componenţa Sfatul domnesc erau - comisul, medelnicerul.
clucerul, jitnicerul, sulgerul, pitarul. Comisul avea în îngrijirea sa grajdurile domneşti, braniştea
domnească, aveau grijă de aprovizionarea cu furaje.
Medelnicerul putea să fie şi judecător. Clucerul aproviziona cămara cu provizii, supraveghea
strângerea desetinei din varză şa. Avea atribuţii de rezolvare a litigiilor funciare.
Prin urmare are loc o evoluţie a dregătorilor în următoarele direcţii:
1. parte din ei au transmis funcțiile lor private subalternilor, ei îndeplinind numai atribuţii publice
(marele postelnic, marele spătar);
2. unele funcţii private au devenii publice
3. cei care aveau funcţii private în cazuri rare erau delegaţi şi pentru îndeplinirea funcţiilor
publice. În subordinea dregătorilor se aflau slujitorii mărunţi, care erau grupaţi în bresle. În
deosebi cele mai multe bresle erau ale celor care se ocupau cu strângerea impozitelor.
Organele locale de conducere
S-a păstrat împărţirea în ţinuturi şi judele. La începutul sec. XVII în Moldova existau 21 de
ţinuturi, numărul lor s-a redus către sfârşitul sec. XVII până la 19. În fruntea ţinuturilor se aflau
pârcălabii. În unele teritorii limitrofe ei se numeau starosti. Pârcălabii se numeau şi se destituiau de
către domnilor şi se aflau în subordinea lui directă. Deoarece cetăţile au fost distruse, armata mare nu
se mai convoca, pârcălabii nu mai aveau atribuţii militare, nu mai sunt membrii ai sfatului domnesc.
Pârcălabii dispuneau de atribuţii administrative în special cele fiscale, ei supravegheau încasarea
impozitelor. În subordinea lui se aflau numeroşii agenţi fiscali din ţinut, ei supravegheau activitatea
tuturor funcţionarilor din ţinut având dreptul de corecţie asupra lor. De ex. printr-o diplomă domnitorul
A. lliaşi (1632) îi cerea pârcălabului ţinutului Neamţ să intervină în conflictul dintre şoltuzul oraşului
Camenţ şi egumenul mănăstirii Pângăraţi. Domnitorul poruncindu-i pârcălabului de a-1 impune pe
şoltuz să întoarcă gramota de imunitate a mănăstirii care se afla la şoltuz. Pârcălabii dispuneau şi de
atribuţii judecătoreşti. Ei judecau de unul singur sau împreună cu marii dregători. În competenţa lor
intrau examinarea tuturor litigiilor din ţinut la adresarea uneia din părţi, precum şi pricinile trimise de
la domnitor.
Domnitorul sau delega rezolvarea pricinii pârcălabului sau dădea anumite indicaţii pârcălabilor
pe o pricină sau alta cerând să ducă procesul până la capăt. Aceste indicaţii puteau fi atât din domeniul
dreptului material (erau indicate aplicarea anumitor norme din obiceiul pământului sau a dreptului
domnesc) cât şi din domeniul dreptului procedural - de a strânge noi probe de pe loc. de ex. folosirea
jurătorilor în rezolvarea anumitor litigii. Pârcălabii urmăreau şi executarea sentinţelor date de către
domn. Ei aveau dreptul de a emite acte în care confirmau diferite tranzacţii martorii cărora au fost.
Aceleaşi atribuţii le aveau şi starostii. În secolul XVII atribuţii asemănătoare cu ale pârcălabilor le
aveau şi marii vătavi ai ţinuturilor, care cooperau cu pârcălabii, acordându-le ajutorul necesar. Ei îi
aveau în subordine pe slujitorimea cu atribuţii militar administrative din ţinut. Către mijlocul sec. XVII
ei au început să fie numiţi căpitani de curteni. Ei aveau misiunea de a urmări încasarea impozitelor de
la populaţie, aveau atribuţii poliţieneşti, efectuau reţinerea unor persoane suspecte, judecau la propria
iniţiativă, sau din porunca domnitorului. In subordinea lor se aflau închisorile.
Oraşele îşi păstrează autoadministrarea. În fruntea lor se afla un consiliu compus din 12 pârgari
şi un şoltuz. Deoarece orăşenii se ocupau şi cu agricultura, ei împărţeau anual pământurile oraşului
între orăşeni în dependenţă de numărul sufletelor din fiecare familie. Ajutau pe încasatorii de impozite
la perceperea impozitelor, taxelor vamale şi judiciare, înregistrau tranzacţiile între orăşeni, cele cu
imobil fixându-le în registrul orăşenesc, care se numea catastif. În caz dacă apăreau litigii privitore la
imobil domnitorii cereau de la şoltuz sau pârgari confirmare că acestea fuseseră înregistrate în
catastiful orăşenesc. În sec. XVII atribuţiile consiliului orăşenesc încep să fie limitate de către
reprezentanţii puterii centrale - vornicul de târg sau ureadnicul. Ei înfăptuiau alături de şoltuz şi pârgari
atribuţii judecătoreşti şi poliţieneşti. Supravegheau încasarea deplină a impozitelor, a joldului şa taxe,
supravegheau îndeplinirea prestaţiilor în muncă a orăşenilor. Ei administrau satele domneşti - aşa
numitele ocoale care erau situate pe lângă oraşe.
Documentele arată că satele erau conduse de vătămani şi vornicei. Vătămanii erau
reprezentanţii sătenilor, fiind aleşi de către ei, le apăra interesele, vorniceii erau reprezentanţii
feudalului, dispunând de dreptul de a folosi măsuri de constrângere asupra ţăranilor. El lua parte la
întoarcerea ţăranilor fugari, avea grijă ca ţăranii să-şi îndeplinească prestaţiile lor faţă de stat şi feudal.
în domeniul judiciar atribuţiile lor erau limitate. în prezenţa lor ţăranii efectuau unele tranzacţii,
numeau termen de prezentare în judecată, prindeau şi trimiteau infractorii spre a fi judecaţi. Prin
urmare şi în dezvoltarea conducerii locale se observă întărirea puterii reprezentanţilor centrali, iar
activitatea organelor de autoadministrare locală se limitează.
Izvoarele dreptului
Continue să fie aplicat dreptului cutumiar care se cunoştea sub mai multe accepţiuni - legea
bătrână, obiceiul pământului.
Există şi se dezvoltă şi legislaţia domnească, care se materializa prin actele cancelariei
domneşti. Prin legislaţia domnească se adoptau noi norme juridice sau se modificau cele vechi. în
Moldova între anii 1588-1628 domnitorii au adoptat o serie de gramote care se refereau la dreptul
penal şi de procedură şi care au primit denumirea de reforma judiciară de 40 de ani. Reforma a devenit
şi ea un izvor al dreptului în perioada dată. Înfăptuirea ei a fost dictata de înăsprirea luptei de clasă, în
urma cărui fapt statul a începui să promoveze o politică penală mai dură. comparativ cu perioada
precedentă.
Conform prevederilor reformei infractorii cei mai periculoşi au început să fie denumiţi "răufăcători”. .
"Răufăcători" erau in majoritate reprezentanţii clasei exploatate, care protestau împotriva feudalilor
prin incendierea, jefuirea sau omorârea feudalilor şi a funcţionarilor care strângeau impozite. În
mişcarea "răufăcătorilor" se observă elemente ale mişcării haiducilor.
Prin reformă s-a stabilit principiul caracterului personal al răspunderii penale (principiu nou
apărut în dreptul penal moldovenesc feudal), principiu de bază şi al dreptului penal contemporan,
expres stabilit şi în art.6 al Codului Penal al Republicii Moldova, conform căruia este pasibil de
răspunderea penală numai persoana care a săvârşit infracțiunea, răspunderea penală nu poate fi pusă pe
sama altor persoane.
Pentru un răufăcător era exclusă răspunderea colectivă, obştea ţărăneasca nu mai putea ascunde
răufăcătorul plătind amendă pentru el. "Răufăcători" urmau să fie judecaţi numai de către justiţia de
stat. S-a schimbat şi procedura examinării în justiţie a infracţiunii comise de un infractor.
Răufăcătorilor în timpul procesului li se aplica tortura pentru a-i înfricoşa şi a obţine recunoaşterea
vinovăţiei din partea lui. Se foloseşte confruntarea.
Se intensifică recepţia dreptului romano-bizantin. Sunt copiate o serie de nomocanoane bizantine sau
pravile bisericeşti. Printre ele pot fi menţionate:
 Pravila de la Biserica ni;
 Pravila de la Neamţ;
 Pravila de la Bistriţa.
Pravilele date erau copii ale nomocanonului lui Ion Pustnicul, având in special conţinui religios.
dar conţineau şi unele reglementări laice. La sf. sec. XVI nomocanonului lui Ion Pustnicul sub
denumirea Pravila de ispravă este tradus în limba românească.
Către mijlocul sec. XVI episcopul Macarie de la Roman la porunca lui Alexandru Lăpuşneanu a scris
un manual de legi după Sintagma lui Matei Vlastaries aranjând materialul în corespundere cu alfabetul
slav, facilitând folosirea Sintagmei în practică. O copie a acestui manuscris a fost transmisă lui loan cel
Groaznic, dar nu a ajuns la destinaţie, fiind reţinută la Lvov la mănăstirea Sf. Onofrei. Astăzi se
găseşte în muzeul istoric de Stat din Moscova.
În II juma sec. XVI a crescut numărul pravilelor copiate cu traducere în limba română. Printre
ele poate fi numită Pravila de la Putna tradusă de ritorul Lucaci, ea cuprindea o lucrare teologică în
limba slavă cu traducere românească între rânduri.
In 1632 logofătul Eustratie a tradus Pravila aleasă, care era o traducere a nomocanonului lui
Imanuil Malaxos, notar din Tibet care a alcătuit în 1532 un nomocanon mai perfect decât Sintagma lui
Matei Vlastaries. Pravila aleasă cuprindea cu precădere norme cu caracter religios, din 370 de capitole
ale ei, 215 se refereau la reglementarea vieţii religioase, restul se refereau la dreptul penal şi civil
(norme cu privire la logodnă, divorţ, rudenie etc.) Norme covârşitoare ale pravilei stabileau penitenţa
în scopul educării infractorului.
Cea mai gravă infracțiune era socotită omorul pentru care se prevedea 20 am post, 1000 de
mătănii pe zi; pentru mărturii false - 7 ani post, 150 de mătănii pe zi; pentru furtul unei găini - 1 ani
post, 66 de mătănii pe zi. Se prevedeau pedepse canonice şi pentru încălcarea normelor de familie şi
morală - pentru căsătorie a II şi III oară - post, mătănii.
În 1640 Matei Basarab tipăreşte la Govora o legiuire numită Pravila mică, care cuprindea reguli
privitoare la împărţirea moştenirii, respectul copiilor faţă de părinţi, piedicile la căsătorie, infracţiuni
sexuale etc.
La Iaşi în 1644 este tipărită pravila 7 taine ale bisericii - unde la fiecare taină autorul adaugă
extrase juridice din legislaţia bizantină. Recepţia dreptului romano-bizantin trece la o nouă etapă – de
la nomocanoane la culegeri laice oficiale.
In secolul XVII în Principatele Române sunt tipărite pravile româneşti cu caracter laic. Prima
pravilă laică cunoscută în istoria dreptului românesc este Cartea românească de învăţătură sau Pravila
lui V. Lupu tipărită la Iaşi, la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi denumirea desfăşurată a titlului Pravilei
"Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de altee giudeaţa cu dzisa şi cu toată
cheltuiala lui Vasile, Voievodul şi Domnul Ţării Moldovei di în multe scripturi tălmăcită din limba
ilenească pre limba românească".
Pravila nu reprezenta o lucrare originală, ci o traducere a unor texte legislative străine,
traducere efectuată de logofătul Eustratie. Pravila începe cu o prefaţă în care sunt arătate motivele
alcătuirii ei: lipsa de legi scrise care nasc abuzuri din partea dregătorilor şi judecătorilor.
Cartea românească de învăţătură reprezintă o traducere a două manuscrise greceşti. Eustratie nu s-a
preocupat de unificarea materiei, nu a revăzut conţinutul manuscriselor, nu a înlăturat repetările şi
contrazicerile. Din conţinutul materiei se observă că Eustratie a folosit legea agrară bizantină şi unele
extrase dm opera penalistului italian Farinacius, incorporate în Pravilă sub denumirea de "Pravile
împărăteşti". Conţinutul pravilei este variat.
Pravila este alcătuită din două părţi. Prima parte cuprinde în majoritate legea agrară bizantină
precum şi unele extrase din tratatul lui Farinacius. Astfel 16 pricini (capitole) conţin reglementări ale
relaţiilor agricole, protecţia producţiei şi a comerţului astfel era prevăzută răspunderea pentru daune
privind recolta sau animalele, norme cu privire la arendă, pravila consfinţeşte aservirea ţăranilor,
dreptul feudalilor de a-i urmări pe ţăranii fugari şi a-i readuce înapoi. Se întâlnesc şi norme de drept
civil referitoare la patrimoniul bunurilor, posesiune, proprietatea, uzufructul, divorţ, dotă, împrumut,
comoară. De ex. comoara găsită aparţinea domnitorului, care dădea cât dorea celui care a găsit-o. Alte
5 capitole reglementează unele infracţiuni de furt etc.
Partea a II a pravilei se referă la dreptul penal. Inacțiunea "vina" şi pedeapsa "certare" erau prevăzute
după legislaţia bizantină. Pentru prima dată în carte s-a pus problema cunoaşterii legilor, necunoaşterea
lor era socotită o circumstanţă atenuantă.
 Astăzi în legislaţia penală necunoaşterea legii nu constituie o circumstanţă atenuată. La
calificarea faptelor se lua în consideraţie intenţia, locul şi timpul comiterii infracţiunii, recidiva. Se
cunoşteau noţiunile de tentativă, concurs de infracţiuni, complicitate. Partea II conţine pedepse mult
mai aspre decât partea I. Printre savanţi există părerea că Cartea nu s-a aplicat în justiţie. Dar există
atât dovezi directe, cât şi dovezi indirecte despre aplicarea ei.
Pravila este o legiuire laică oficială scrisă în limba română, promulgată de către domnitor, care
era organul legislativ din perioada dată. Unii savanţi pornind de la afirmaţia lui D. Cantemir că V.
Lupu a dat Moldovei un cod de legi susţin că în Cartea românească reprezintă o codificare a dreptului
cutumiar şi dreptului domnesc. Majoritatea savanţilor reieșind din conţinutul pravilei infirmă însă acest
lucru, deoarece chiar şi titlul lucrării atestă că aceasta a fost o traducere.
In Ţara Românească în 1652 la porunca lui Matei Basarab la Târgovişte a fost tipărită "Îndreptarea
legii" sau Pravila mare spre deosebire de Pravila de la Govora care se numea Pravila cea mică.
Îndreptarea legii cuprinde o parte canono-civilă şi o parte penala.
Partea canono-civilă reprezintă în principal o traducere a nomocanonului lui Manoil Malaxos la
ea adăugându-se dispoziţii de drept civil din Cartea românească de învăţătură.
Partea penală A îndreptării Legii este asemănătoare cu cea a Pravilei lui V. Lupu. Îndreptarea
legii mai cuprinde şi material fără caracter juridic, probleme din domeniul geografiei, filosofiei.
Cât priveşte traducerea din limba greacă, Îndreptarea legii este mai puțin reuşită în comparaţie
cu a Cărţii româneşti de învăţătură, fapt explicat prin cunoştinţele modeste a limbii greceşti ale lui D.
Panoneanu, şi necăutând la faptul că el a fost ajutat de către doi călugări greceşti, traducerea totuşi lasă
de dorit. De exemplu legislatorul atenian Diacon a fost tradus ca "marele şarpe", "şarpe fără de
ucideri”.
Ambele Cărţi sunt structurate în pricini glave şi zăciale şi au un conţinut asemănător. Apariţia
lor a avut o importanţă deosebită pentru formarea dreptului românesc, având rolul, de îndrumător
didactic. Ele constituie o dovadă a comunităţii de origine, de limbă, de interes, de legături culturale
dintre cele două ţări române. Ele constituie monumente istorice de valoare ale neamului nostru.
Dreptul civil
1. Instituţia proprietăţii
Dreptul real al perioadei date se caracterizează prin predominarea absolută a proprietăţii private,
confirmarea dreptului de proprietate se făcea prin diplomele acordate de domnitor. în care erau stabilite
concret hotarele proprietăţii. S-a păstrat structura ierarhizată a proprietăţii. Proprietatea funciară
feudală în perioada dată era concentrată în special în mâinile feudalilor laici şi bisericești. Domeniul
domnesc s-a micşorat cu mult în urma donaţiilor făcute de domnitor, el cuprinzând în perioada dată
mai puţin de 1% din toate pământurile. In sec. XVII apar noi forme ale proprietăţii.
1. proprietatea condiţionată apare în legătură cu înzestrarea călăraşilor pentru slujbă cu pământ,
dar proprietatea condiţionată dispare către mijlocul sec. XVII ca urmare a dăruirii pământurilor
călăraşilor marilor boieri, care le dădeau domnitorului bani pentru ocuparea tronului. In urma
acestui fapt călăraşii s-au pomenit pe pământurile feudalilor, fiind nevoiţi să plătească renta în
bani feudalului ca şi ţăranii.
2. exista încă o formă a proprietăţii condiţionate - dăruirea temporară de către domnitor feudalilor
pentru slujbă a pământurilor împreună cu ţăranii de pe ele, Iară dreptul de a dispune. Aceste
pământuri treceau de la un boier la altul, fapt ce ducea la sărăcirea acestor sate.
S-au păstrat aceleaşi tipuri de moşii. Moşia de neam era supusă dreptului .de protimisis, instituţie
care se păstrează şi astăzi în dreptul civil, astfel în cazul vinderii locuinţelor care aparţin mai multor
coproprietari, coproprietarii au dreptul preferenţial de cumpărare. In perioada dată ca protimitari apar -
de gradul I - rudele, II - coproprietarii (răzeşii), III - vecinii (megieşii). Termenul de răscumpărare este
de 30 ani, protimitarii fiind datori să aducă martori sau chiar să depună jurământ pentru a confirma
faptul că nu li s-a propus cumpărarea moşiei. Refuzul propimitarilor de a cumpăra moşia era fixat în
actul de întărire a proprietăţii.
Moşiile achiziționate şi donate şi-au păstrat regimul juridic anterior. Moşiile de neam şi cele
achiziţionate nu se mai confiscă pentru înaltă trădare. Instituţia familiei şi căsătoriei.
In această instituţie au intervenit puţine schimbări. Căsătoria era precedată de logodnă.
Condiţiile de valabilitate a căsătoriei erau:
1. vârsta minimă (12 ani - băieții, 14 ani - fetele);
2. acordul părţilor şi a părinţilor, acordul tatălui prevala;
3. credinţa creştină comună;
 4. să nu fie rude pană la a IV generaţie - pentru amestecare de sânge Cartea românească de
învăţătură prevedea - bătaia, izgonirea din sat şi confiscarea averii. Se păstrează rolul superior
al soţului în familie. Pravilele considerau femeia inferioară bărbatului, chiar încercau o
justificare de ordin fiziologic, stipulând că femeia este interioară bărbatului din cauza
neputinţei şi slăbiciunii firii... ea este mai proasta... decât bărbatul".
Soţul avea dreptul de corecţie asupra femeii şi copilului.(bărbatul să nu fie certat când îşi va bate
soţia) Bărbatul să nu se cearta, cându-şi va bate muierea (glava 23, p.2). Este drept că pravila
recomanda bătaia "cu blândeţe, iară nu cu vrăjmăşie, ca să nu se prea treacă" tot odată adăugând că
bocetele muierii şi ţipetele ce să aud den casă, nu vor putea arăta vrăjmăşia bărbatului, nici ochii ei ce
vor fi vineţi, s-au obrazul ce va fi înfiat nu pot acestea să arate vrăjmăşia bărbatului" glava 22, p.3.
S-au păstrat aceleaşi motive ale divorţului, care erau reglementate de canoanele bisericeşti,
căsătoria era desfăcută numai de către biserică spre deosebire de alte sisteme de drept de ex. dreptul
musulman care admitea mai multe feluri de divorţ cumpărarea de către soţie a divorţului sau
repudierea care se făcea prin mai multe gesturi de ex. scoaterea papucii soţiei după uşă. Conform
pravilei lui V. Lupu putea invoca pentru desfacerea căsătoriei tratarea duşmănoasă din partea soţului
numai dacă era ameninţată cu arma, sau când în urma bătăii se fărâma băţul.
Se practică şi în perioada dată adoptarea copiilor, care aveau aceleaşi drepturi ca şi copii de
sânge. Se dezvoltă instituţia tutelei. Tutori puteau fi şi femeile. Tutorii trebuiau să aibă grijă de averea
tutelatului până la atingerea vârstei de majorat, însă o parte din ea era reţinută în folosul lui. pentru a-i
li compensate cheltuielile de întreţinere.
Deşi se mai practică înfrăţirea, ea nu mai are efecte materiale. 3.
2. Instituţia succesiunii
S-au păstrat cele două forme ale moştenirii: testamentară şi legală. Pentru ca un testament să fie
valabil se cereau întrunite următoarele condiţii:
1. Conştiinţa limpede a testatorului. Pravilele stipulau că nu este valabil testamentul făcut de cei
nebuni sau beţivi.
2. Consimţământul să nu fie viciat.
3. Prezenţa a 5-7 martori şi a preotului.
Începând cu mijlocul secolului XVI se răspândeşte forma scrisă a testamentului. Primul testament
scris cunoscut este din 1562.
O parte a averii părinţii urmau să le lase copiilor - 1/3 în cazul când erau 3 copii şi jumătate când
existau 5 copii. Dar părinţii puteau să-şi dezmoştenească copii. Cartea românească de învăţătură indica
aşa motive de dezmoştenire ca:
 atentat la viaţa părinţilor;
 neîngrijirea părinţilor bolnavi de către copii (dacă nu iau adus un vraciul la timp);
 neascultarea părinţilor;
 lăsarea de credinţa creştină.
Dacă nu exista testament se deschidea succesiunea legală. S-au păstrat gradele anterioare de
succesori. Moştenitorii puteau să intre în posesia unei averi grevate, numai după ce au achitat datoriile
testatorului. Datoriile defunctului nu se răsfrângeau şi asupra averii propui ale moştenitorului. La
moştenire veneau şi copii adoptivi. S-a păstrat privilegiul mezinului. Pentru a nu fărâmiţa hotarele
satele se moşteneau în întregime. Acest lucru se obţinea pe calea înţelegerii între moştenitori; sau
testatorul indica expres în testament cine şi ce sat să moştenească, iar în caz de litigiu părţile se adresau
instanţelor de judecată.
A evoluat instituţia soţului supraviețuitor. Dacă în perioada precedentă soţul supraviețuitor avea
doar dreptul de folosinţă pe viaţă a averii soţului, în perioada dată au crescut drepturile lui. Pământul
achiziţionat îl moştenea în parte cu copiii. Dacă nu existau copii moştenea tot pământul, având dreptul
ca o jumătate din el să-1 transmită moştenitorilor din neamul său, iar o jumătate rămânea în posesia
rudelor primului soţ decedat.
3. Instituţia obligaţiilor – de asemenea a suferit unele modificări. Izvoarele obligaţiilor erau
contractele şi delictele. Se cunosc aşa tipuri de contracte ca contractul de schimb, contractul de vânzare
– cumpărare, arendă etc. Se răspândeşte contractul de donaţie cu condiţia îngrijirii pe timpul vieţii,
contractul de arendă a locului bun de moară. Era răspândit contractul de împrumut.
Obligaţiile grevează nu numai averea, dar şi persoana debitorului. Debitorii erau transformaţi în vecini.
In perioada dată se cunoşteau două forme ale contractului de împrumut: garanţia personală (chezăşia)
şi gajul (zălogul). In calitate de gaj se foloseau nu numai obiecte mobile, dar şi pământul. Ipotecarea
pământului se făcea în formă scrisă, în prezenţa martorilor. Actul urma să fie confirmat de autorităţile
locale. În Pravila lui V. Lupu se indica că pământul ipotecat mai mult de 30 de ani devenea moşie
achiziţionată. Obiect al gajului puteau fi şi holopii. Garantul garanta întoarcerea împrumutului, în caz
contrar el însuşi întorcea datoria. Dobânda pentru contractul de împrumut ajungea până la 25%.
Prin urmare analizând instituţiile dreptului civil al perioadei date putem constata o evoluţie în
dezvoltarea lor, se intensifică reglementările lor juridice, fapt ce poate fi explicat prin necesităţile
dezvoltării social-economice, precum şi a intensificării recepţiei dreptului romano-bizantin şi a
apariţiei primelor legiuiri laice în limba română.
Dreptul penal
În perioada dată în urma înăspririi luptei de clasă politica penală promovată de stat a devenit mai dură.
Infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune si încălcarea legilor laice şi duhovniceşti. Infracţiunile
continuă să fie divizate în vini mari şi vini mici. Reieşind din Pravila lui M. Barnovschi se poate de
constatat că prin vini mari se subînţelegea omorul şi jaful. Pravila lui V. Lupu ca vină mică socotea
furtul unei găini. Ea conţinea aşa noţiuni ca: legitima apărare, extremă necesitate, recidiva.
Ca circumstanţe atenuate se socoteau:
 vârsta minoră (până la 14 ani);
 necunoaşterea legilor;
 unele defecte fizice (surdo-muţia) alienaţia mintală starea de ebrietate;
 săvârşirea infracţiunii de către o femeie;
 săvârşirea infracţiunii în stare de afect;
 săvârşirea infracţiunii de către un meşteşugar iscusit.
Ca circumstanţe agravante erau socotite:
 atentat la viaţa boierilor;
 recidiva;
 intenţia directă;
 pluralitatea de infractori.
Nedenunţarea nu se pedepsea, dar denunţul tatălui asupra fiului sau invers era calificată ca o
circumstanţă atenuantă. Se răspândeşte principiul individualizării pedepsei. Pentru recidivă se folosesc
mutilările sau chiar pedeapsa cu moartea. Se menţine aceiaşi clasificare a infracţiunilor.
Infracţiuni contra statului - hiclenia este tratată nu numai ca trădarea domnitorului ci şi a
sultanului. Se pedepsea cu moartea, însă moşiile de neam şi achiziţionate nu se mai confiscă.
Infracţiuni contra averii - incendierea, tatiba. tâlhăria. Pentru - jaf şi tâlhărie se prevedea
pedeapsa cu moartea, ea putea fi comutată în amenda judiciară. Pentru tatiba (furtul şi jaful) săvârşită
în grup şi în cantităţi mari - moartea, care putea fi comutată prin gloabă. Se folosea şi privaţiunea de
libertate. Mutarea semnelor de hotar şi folosirea fără voie a braniştilor erau calificate ca infracţiuni
grave. Vinovaţii nu numai că erau amendaţi cu o amendă judiciară „hatalnm” ci erau supuşi şi
pedepselor corporale, precum şi confiscarea uneltelor şi hainelor infractorului. Pentru recidivă -
pedepse de mutilare şi pedeapsa cu moartea.
Infracţiuni contra justiţiei şi administraţiei - limbă strâmbă, urice strâmbe, capulzania,
falsificarea peceţilor, abuzul de putere, care era socotit ca delict civil, vinovatul fiind impus să restituie
paguba. Pentru asemenea infracţiuni - amendă judiciară, mutilare şi pedepse corporale. Pentru mărturie
false şi jurământ fals pravila lui V. Lupu mutilare, pedepse corporale. După mărturiile misionarului
Basetti care s-a aflat în Moldova în 1642 - o femeie care a depus mărturii false -115 lovituri cu băţul.
Un document din 1699 - pentru mărturie falsă - amendă - plătea cel în folosul cui a fost depus
_mărturiile. Pentru capulzanie - moartea, dar era posibilă răscumpărarea. Cartea românească de
învăţătură prevedea infracţiuni comise la vamă, de exemplu sustragerea de la plata taxelor vamale era
pedepsită cu confiscarea mărfii.
Infracţiuni contra persoanei – omorul, pricinuirea de leziuni corporale, precum şi orice fel de
vânătăi. Ca lezarea demnităţii era calificată plângerea ţăranilor împotriva feudalului lor, fiind
sancţionată prin pedepse corporale. Pentru omor pedeapsa depindea dacă era calificat infractorul
răufăcător sau nu. Pentru răufăcători - moartea, pentru ceilalţi - duşegubina. Mărimea amenzii
depindea de circumstanţele săvârşirii crimei. Pentru leziuni corporale în sec. 17 se foloseşte şi
privaţiunea de liberate. 1687 - în urma unei bătăi dintre doi cumnaţi - închis la închisoare pe patru luni
de zile. Cartea românească de învăţătură prevedea „nobilul de câte ori va sudui de atâtea ori să dea câte
un florin, iar slugile şi ţăranii să fie puşi în butuci şi ţinuţi acolo până la amiază”.
Infracţiuni contra familiei, moralei şi religiei. Pentru ele pravilele scrise prevedeau pedepse de
mutilare şi pedeapsa cu moartea. Dar în practica judiciară ele se sancţionau cu amenzi. Astfel o
oarecare Lupa şi-â răscumpărat capul pentru că s-a căsătorit a 2 oară fără a desface 1 căsătorie.
(pravilele prevedeau pentru bigamie - moartea). Se înăspreşte pedeapsa pentru răpire de fată mare sau
femeie. In cap.28. & 4 - pentru îndemnul de a fura o fată mare - plumb topit în gură. Gr. Ureche -
episcopul Gheorghi din Roman - arderea de viu pentru homosexualism. In letopiseţ este indicat este
indicat că se folosea şi îngroparea de viu. Pentru defăimare, hotrie, incest se aplica exilul, izgonirea din
sat, închiderea în mănăstire. Pentru viol şi adulter răzbunarea rudelor nu se pedepsea. Continue să fie
aplicate pedepsele canonice şi cele defăimătoare.
Privaţiunea de libertate era de mai multe tipuri:
 ocna pentru bigamie, tâlhărie, viol;
 temniţa – pentru omor;
 grosul – era o închisoare destinată deţinerii preventive pentru oamenii de rând;
 Vatra – era închisoare pentru debitori.