Societatea feudală

Societatea feudală din apusul Europei era ierarhizată, iar în fruntea statului se afla
monarhul (rege, principe, împărat).
Ierarhia socială feudală a fost impusă de Biserică, cele trei stări fiind:
 clerul (cei care se roagă);
 nobilimea (cei care luptă);
 ţărănimea şi orăşenii (cei care muncesc).

Suzeranului îi erau subordonaţi nobilii, care primeau în proprietate condiţionată un feud.

Înnobilarea era realizată în cadrul unei ceromonii de investitură. În funcţie de avere, exista
nobilime mare, mijlocie şi mică.
Cu timpul, nobilii au început şi ei să acorde feude altora, devenind seniori care dispuneau
de vasali. Seniorul trebuia să îşi protejeze vasalul, iar acesta era obligat să îi acorde suzeranului
sfat şi ajutor.
Nobilii dispuneau de armate proprii şi stăpâneau castele, care aveau ziduri fortificate. Castelele,
simboluri ale puterii seniorului, serveau şi pentru protecţia vasalilor săi.
Domeniul feudal era format din rezerva seniorială şi din loturile încredinţate ţăranilor
dependenţi.
Nobilii aveau privilegii. Puteau dispune de imunitate pe domeniile lor, fiind proprietari,
administratori, judecători şi şefi militari care îşi protejau supuşii.
Cavalerii erau luptători proveniţi din familiile vasalilor, care învăţau mânuirea armelor de la
vârsta de 12 ani, la curtea seniorului.
În Europa Răsăriteană, societatea nu era atât de puternic ierarhizată precum în Apus. A existat un
feudalism specific la bizantini, români, ruşi.
În Ţara Românească şi Moldova, domnitorilor le acordau boierilor moşii, pe care le puteau lua
înapoi în caz de trădare.