Societatea feudală din apusul Europei era ierarhizată, iar în fruntea

statului se afla monarhul (rege, principe, împărat).

Ierarhia socială feudală a fost impusă de Biserică, cele trei stări fiind:

 clerul (cei care se roagă);

 nobilimea (cei care luptă);
 ţărănimea şi orăşenii (cei care muncesc).

Suzeranului îi erau subordonaţi nobilii, care primeau în proprietate

condiţionată un feud.

Înnobilarea era realizată în cadrul unei ceromonii de investitură. În funcţie

de avere, exista nobilime mare, mijlocie şi mică.
Cu timpul, nobilii au început şi ei să acorde feude altora,
devenind seniori care dispuneau de vasali. Seniorul trebuia să îşi protejeze
vasalul, iar acesta era obligat să îi acorde suzeranului sfat şi ajutor.

Nobilii dispuneau de armate proprii şi stăpâneau castele, care aveau ziduri

fortificate. Castele, simboluri ale puterii seniorului, serveau şi pentru
protecţia vasalilor săi.

Domeniul feudal era format din rezerva seniorială şi din loturile încredinţate
ţăranilor dependenţi.

Nobilii aveau privilegii. Puteau dispune de imunitate pe domeniile lor, fiind

proprietari, administratori, judecători şi şefi militari care îşi protejau supuşii.

Cavalerii erau luptători proveniţi din familiile vasalilor, care învăţau

mânuirea armelor de la vârsta de 12 ani, la curtea seniorului.

În Europa Răsăriteană, societatea nu era atât de puternic ierarhizată

precum în Apus. A existat un feudalism specific la bizantini, români, ruşi.

În Ţara Românească şi Moldova, domnitorilor le acordau boierilor moşii, pe

care le puteau lua înapoi în caz de trădare.