Renașterea Carolingină

Perioada carolingiană s-a caracterizat prin tentative de reforma a bisericii , ce a avut că

efect revitalizarea culturii și vieții intelectuale, motivele fiind: populațiile numeroase păgâne la
est și nord de Rin, decăderea morală a clerului, lipsa uniformității monastice, liturghice și
religioase, lipsa unei autorități efective în multe provincii unde erau scaune episcopale vacanțe,
simonia, ruinarea unor mănăstiri. Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a
reprezentat trezirea la viață a antichității și, în parte, a culturii bizantine în cultura și arta
imperiului franc, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a
continua și înnoi tradițiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări ale Renașterii
carolingiene se numără ilustrațiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat
la Viena, sau Capela Palatină din Aachen, care amintește de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea)
din Ravenna, precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano
Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezența învățatului Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea
imperială a stimulat transcrierea textelor vechi și introducerea limbii latine ca limbă literară,
fapt determinant pentru evoluția ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.
Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcția palatului de la Aachen)
și 877 (anul morții lui Carol Pleșuvul) se poate remarca faptul că atât Carol cel Mare, cât
și Ludovic cel Pios au simțit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din
dorința de a păstra cu ajutorul acestora omogenitatea statului franc, în condițiile în care acesta
își marea granițele de la o perioadă la alta. După ce a conceput o mai bună repartizare a
bogățiilor Bisericilor, după ce a echilibrat condiția precară a călugărilor și preoților cu cea a
episcopilor și abaților, și după ce a reinstalat disciplina în cadrul clericilor, ce fusese tolerantă
sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de școli episcopale și mânăstirești și a
făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literați originari din regiunile unde
se menținuseră importante focare de cultură latină, deci din regiunile care nu decăzuseră din
punct de vedere cultural la sfârșitul perioadei merovingiene așa cum se întâmplase cu cea mai
mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise în perioada precedentă.
Răspunzând invitației regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat centru
de formare a clericilor și de difuzare a culturii, au sosit maeștri vestiți din Italia–Petru din
Pisa și Paulin din Aquileea, istoricul Paul Diaconul, din Spania–teologul și
gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca episcop de Orléans, din Irlanda–
astronomul Dungal și geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonă–filosoful, teologul și
literatul Alcuin de York(Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost însărcinat să organizeze
învățământul. Cu ajutorul acestora au fost reînființate școlile publice după modelul vechi
roman, încercându-se astfel să se înlăture practica germanică de educare a tânărului în familie
cu ajutorul unui perceptor. Școlile nou înființate se aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai
importantă școală a fost școala palatină, locul unde au predat intelectualii sus menționați. De
reținut este faptul că însuși regele Carol cel Mare a luat lecții de gramatică de la consilierul său
cultural Alcuin. La începutul epocii carolingiene precizia gramaticală se pare că avea ca singur
scop înțelegerea bine a cuvântului lui Dumnezeu și slujirea Lui cum se cuvine , însă, o dată
cu renașterea carolingiană, gramatica s-a transformat profund, și dintr-un simplu manual de
reguli elementare de latină, a devenit o disciplină ce regla exprimarea și gândirea. În timpul
domniei lui Carol a continuat mișcarea de înnoire din interiorul bisericii inițiată de predecesorii
săi. Emitea capitularii, prin care reglementa probleme religioase ce țineau de organizarea
clericală, decreta posturi și rugăciuni, își numea favoriții în posturi cheie. Recunoștea
autoritatea abaților sau episcopilor pe domeniile bisericești. În rândul missi-lor, unul era
episcop, celălalt comite. S-a implicat în creștinarea neamurilor germanice rămase păgâne că
saxonii, trimițând misionari să predice de la răsărit de Elba, și în Iutlanda. Palatul a devenit un
centru cultural. Regele era interesat de promovarea cunoașterii, curtea fiind școală, biblioteca,
loc de adunare a cărturarilor și centru de revigorare religioasă. Liderul mișcării culturale a fost
Alcuin, conducătorul școlii de York, numit de Carol în fruntea Academiei Palatine din Aachen, ce
și-a continuat activitatea că abate la mănăstirea Saint-Martin din Tours după 796. Carol a
contribuit la fundamentarea ideii imperiale carolingiene, furnizând baza ideologică pentru
preluarea coroanei. S-a implicat în dezbaterile iconoclastice. Academia Palatină de la Aachen nu
a fost o universitate, însă a fost o instituție educațională. Avea rolul de-ai instrui pe tinerii fii de
nobili, dar și pe reprezentanții altor categorii susținute de Carol. Cei care încheiau parcursul
formativ al școlii intrau în serviciul regelui, care le acordă funcții, sau activau în structurile
bisericești. Se interesa de evoluția academiei, pe care o vizită periodic. Theodulf, cărturar
vizigot venit din Spania a fost numit episcop de Orleans, a organizat patru mari școli în dioceza
să, a chemat preoți din țară să de origine , organizând alte școli pentru elevii din unele sate
seniorale sau libere. Theodulf chiar a preluat rolul de sfătuitor spiritual al împăratului. Un
conciliu de la Maintz în 813 recomandă trimiterea copiilor la școală, fie la episcopii sau
mănăstiri, fie la școlile preoțești, fiind instruit în învățătură credinței creștine. S-a impus un nou
mod de scriere, bazat pe minusculă carolingiană. Interesul față de operele anticilor a crescut. În
biblioteci se află 8000 de maniscrise din perioada carolingiană, printre care și Codex Aureus de
la Lorsch, o evanghelia iluminată cu minaturi și decorații aurite. Evenimentele istorice din anii
741-829 au fost înregistrate în Analele regatului francilor. Viață lui Carol a fost consemnată în
biografia scrisă de Eginhard, în "Viață lui Carol cel Mare". Restaurarea autorității episcopale a
continuat, fiind ridicate la rândul de arhiepiscopii și centre de dincolo de Rin, precum Mainz,
Cologne și Salzburg. Carol a impus cu succes limitat regulă benedictină că baza a organizării
comunităților de călugări.

Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii
corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii
Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile
capitularului despre cultivarea studiilor literare ("capitulare de litteris colendis") ne arată că și
laicii erau îndemnați să nu neglijeze studiul literelor, căci numai așa vor reuși să cunoască mai
ușor și mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul îl evidențiază și pe
Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflați în subordinea sa să
deschidă școli în orașe și sate unde să primească toți copiii care vor să fie instruiți în meșteșugul
literelor, fără însă să perceapă o taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf
rezultă că învățământul era general și gratuit pentru toți oamenii liberi.
Datorită învățământului practicat în noile școli înființate, care viza în deosebi interesele
nobililor, ce-și trimiteau copii cu precădere spre a fi instruiți, cultura a dobândit treptat un
caracter clericalo-feudal. Limba folosită în școli și administrație a fost latina clasică deoarece
unitatea administrativă a unui imperiu atât de vast, de la Elba și Dunăre la Pirinei, antrenând
mai multe popoare laolaltă, nu putea fi menținută dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul
său. Astfel, limba pe care învățații o mânuiau cu ușurință a devenit singura limbă prin
intermediul căreia se puteau înțelege toți. Totodată, se pare că, doar prin intermediul acesteia,
renașterea carolingiană a reușit să transmită viitorimii ideile autorilor antici. Nu în ultimul
rând, Henri Pirenne a considerat limba latină drept instrument al renașterii carolingiene, chiar
dacă o privea ca fiind după anul 800 o limbă moartă, savantă.
Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la apariția frumoasei
"minuscule carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiană mult alungită și greu de
descifrat, minuscula carolingiană era o scriere ordonată, cu caractere bine definite, rotunjite
grațios, ceea ce permitea citirea ei fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai repede
față de scrierile anterioare, fiind clară, aceasta aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri de
mână. Unciala minusculă carolingiană a reprezentat ultima formă din evoluția scrierii romane.
Difuzare sa în Imperiu a adus un progres decisiv în cultură întrucât a fost un instrument cu
ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus deopotrivă mult și în domenii diverse.
De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele
mai des folosite până astăzi. Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece
aici s-a descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens
comandată de Maurdramne, abate de Corbie între 772 și 780.

În același timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie tradiția modelelor
paleocreștine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume,
fonduri de arhitecturi clasice.De reținut este faptul că renașterea artelor, deși a stat sub
bagheta politică și religioasă, a reușit să fie totuși mai originală și mai puțin dependentă de
aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiștii nu au căutat neapărat să copieze modelele
clasice, ci să introducă mai de grabă elemente noi.
Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu sârguință
pe bărbații învățați și în a le înlesni posibilitatea de a-și cultiva în voie înțelepciunea, ceea ce i-a
îngăduit să redea întreaga strălucire științei până atunci aproape necunoscute acestei lumi
barbare", a fost Carol cel Mare. Activitățile culturale desfășurate de acesta au fost un pas
important în procesul prin care poporul german a asimilat învățătura clasică și creștină. Un
accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare în istoria medievală întrucât încoronarea lui ca
împărat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativă, întrucât a marcat unirea populație
vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capăt visului împăratului din Răsărit
de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari în secolul al V-lea.
Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel Mare, de ce
renașterea carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire de mai mulți factori care au
determinat o nouă sinteză și prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a
fost nu o restaurare pur și simplu, ci o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a
formelor bătrânului Imperiu pentru a se modela într-o lume tânără.