Societatea franceza

Societatea franceză a secolului XVIII era împărțită în ordine sau stări. Clerul
forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul
populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani

Prima Stare

Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000
erau membri ai ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în
parohii. Cei mai tineri fii ai marilor familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică
pentru a obține profit din imensa bogăție a bisericii. Arhiepiscopia de Strasbourg
valora 400.000 de livre pe an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre pe an.
Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți
niciodată în vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl
deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica
deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din
recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând
uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare,
ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era de un
sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor,
dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind nemulțumiri în
rândul clerului inferior și țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de
impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată de episcopi, a convenit
cu regele să plătească anual coroanei o sumă de „don gratuit” (dar gratuit),
situându-se sub 5% din venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de
practicarea religiei, preoții având largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci,
de spitale și școli și țineau locul oficiilor moderne de stare civilă, notând în
registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele, astfel, biserica acționa
ca un minister al informației.
 -Starea a doua
Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și
familiilor lor, erau între 100.000-300.000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili
de la curte erau cei mai puternici, a căror descendența nobiliară dată încă din
secolele XIV-XV, permițându-și costul vieții la Versailles. Erau urmați în ierarhie de
nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, ca magistrații din
parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în
mediul rural. Cum doar fiul cel mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii
își căutau de lucru în biserică, armată sau administrație. Dar funcțiile costau mult
și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și
muncească micile proprietăți. 
Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea un sfert și o treime
din pământul Franței și îi revenea între 15-25% din venitul bisericii. Marii nobili
dețineau funcțiile înalte în stat. Erau miniștrii regelui, înalții săi magistrați,
intendenții din provincii și ocupau funcțiile superioare în armată. Abatele Syeyes
scria că această castă a monopolizat și uzurpat biserica, justiția și armata. Nobilii
se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați în tribunale speciale și fiind
scutiți de serviciul militar, de „gabelle et corvee” (muncă obligatorie pentru
întreținerea drumurilor), fiind beneficiarii obligațiilor datorate de țăranii
seniorului, având drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, și dreptul
de „banalites” (monopol) asupra morilor, brutăriilor și teascurilor, beneficiind de
scutiri de impozite sau plăteau mai puțin decât trebuia, fiind scutiți de plata la
taille. Erau legați de aceste privilegii, pierderea drepturilor feudale putând duce la
scăderea veniturilor lor cu până la 60%, deși în unele zone, ca Bretania, scăderea
putea fi până la 10%. Cei mai puțin bogați dintre nobili realizau că dacă și-ar pierde
privilegiile fiscale și ar renunța la drepturile senioriale deveneau ruinați. Se
opuneau schimbărilor și se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi
distingeau de oamenii de rând. În 1781, s-a dat ordonanța Segur, menită să
sprijine nobilimea săracă de provincie, pentru care armata era singura slujbă,
împotriva bogaților „anoblis” (recent înnobilați) care puteau să-și cumpere grade
militare. 
La sfârșitul secolului XVIII, nobilimea nu era însă o castă închisă, oricine putând
deveni nobil printr-o favoare acordată direct de către rege, fie cumpărând
anumite slujbe. Erau în serviciul civil regal 50.000 de funcții venale, care puteau fi
cumpărate, vândute și moștenite că orice altă proprietate, 12.000 dintre acestea
conferind titlu nobiliar. 2.200 de familii au fost înnobilate prin cumpărarea de
funcții, iar 4.300 familii le-au fost acordate favoarea regelui. Se formau alianțe
matrimoniale între familii de magistrați , de financiari și cele de mari nobili, creând
legături, copii acestora ridicându-se la înalte demnități judecătorești, primind cele
mai prestigioase funcții și ministere, averile acestora devenind resurse pentru
marile familii sărăcite și proliferând căsătoriile dintre cele mai ilustre familii. Fii de
nobili se căsătoreau cu fetele burghezilor bogați ca să sporească averea familiei.
Deși își puteau pierde titlul dacă erau supuși discreditării, ocupându-se de
activități considerate apanajul oamenilor de rând, cum era comerțul sau munca
manuală, prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție. Nobilii se
implicau serios în industrii ca metalurgie și minerit, fiind investitori majori în
companii comerciale și bănci. Au profitat de pe urma creșterii arenzilor ca
proprietari de pământ. În 1749, la Paris, tot cei care aveau un venit de peste o
jumătate de milion de livre erau nobili. În porturile ca Bordeaux, burghezia era mai
bogată decât nobilimea locală.

Starea a treia
Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se
implicau în industrie. Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul
exterior fiind în Franța cel mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului
schimburilor comerciale de 440% între 1715-1789. Alți burghezi erau financiari,
latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari
publici, dintre care mulți dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă
39 000 din cele 50 000 de slujbe venale. Până în 1789 existau 2,3 milioane de
burghezi: 8% din totalul populației. Burghezia se afla în ascensiune ca număr și
bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20% din averile personale
în Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei. Averile imense proveneau
de asemenea din comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice:
Bordeaux, La Rochelle și Nantes. Restul de 80% din averi proveneau din rente și
veniturile proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert din pământ în Franța
și poseda drepturi senioriale, fiind o formă de proprietate care putea fi cumpărată
de oricine. 15% dintre seniori erau burghezi. Burghezia nu se opunea nobilimii și
nu contesta sistemul de privilegii până în 1788. Acceptă valorile nobiliare și dorea
să se bucure de sistemul de privilegii, prin dobândirea unui titlu nobiliar pentru
care tot se străduiau să le obțină.
Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de
deținători până la dobândirea nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei
foarte bogați. Negustorii de sclavi, cultivatorii și financiarii își puteau permite să
plătească prețul mare al unui post ca acela de secretar al regelui, care conferea
direct noblețea ereditară. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe nobili
abandonând comerțul cât mai curând posibil și investind banii în terenuri, funcții,
rente, întrucât comerțul era considerat nedemn sau dezonorant. Burghezia și
nobilimea au devenit membre ale unei elite unice, avute, existând prea puțină
ostilitate burgheză față de nobilime.
Dacă burghezia era cea mai bogată componentă, țărănimea era cea mai
numeroasă. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o
alcătuiau țăranii. Dețineau 25-45% din suprafețele de teren. Era un mic strat de
600 000 de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajând alți țărani cu ziua
și ofereau bani cu împrumut. Cei mai numeroși erau „les laboureurs”, țărani care
cultivau pentru subzistență, iar în anii buni obțineau și un mic surplus. Ei și marii
fermieri o duceau bune până în anii 1770. Dar majoritatea țăranilor nu puteau trăi
de pe urma pământului. Pentru a supraviețui, lucrau cu ziua și țeseau în casă.
Jumătate dintre ei erau dijmași, care nu aveau capital și dădeau o jumătate din
recoltă proprietarilor pământului. Un sfert din totalul țăranilor erau lucrători fără
pământ și nu dețineau decât casele și grădinile.
Țăranul sărac nu avea speranța de mai bine și trăia într-o stare de nesiguranță
cronică. Vremea rea sau epidemiile îl puteau aduce în rândul vagabonzilor care
trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească
dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii de
pământ se bucurau de drepturi și privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații
prin muncă, ca corvoada — „la corvee”, „la champart”— părți din recoltă, „lods et
ventes” — o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarului.
Țăranul putea fi judecat în tribunalul seniorial, unde stăpânul avea rolul
judecătorului, cât și pe cel al juraților. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în
timp ce în Bretania și Burgundia erau foarte mari. Plăteau impozite ca „la taille”,
„la vingtieme”, „la capitation”, și „la gabelle”, toate crescând enorm din 1749 până
în 1780, pentru a acoperi costurile războaielor în care de implicase Franța,
impozitele reprezentând 5-10% din venitul țăranilor.  Cea mai grea povară pentru
țărani o constituiau dijmele către biserică și obligațiile feudale, dar și arenzile, care
au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice. În 1790, populația Franței
număra 27,9 milioane de locuitori.
O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce trăiau la
oraș în locuințe aglomerate și insalubre. Erau necalificați și săraci. Meșteșugarii
erau organizați în bresle. La Paris, în 1776, numărau 100 000 de membri, o treime
din populația masculină. Munceau 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămâna. Aveau
interdicția de a se asocia pentru a obține salarii mai mari sau condiții mai bune de
muncă. Nivelul de trăi al salariaților a scăzut lent în secolul al XVIII-lea, iar prețurile
au crescut în medie cu 65% între 1726-1789, iar salariile cu 22%.
Nu era producție pe scară mare, numărul mediu de oameni într-un atelier din
Paris în 1789 fiind de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau
afectați de creșterea prețurilor pâinii după o recoltă proastă, căci pâinea
constituia trei sferturi din hrană celor mai mulți muncitori. Când prețurile
creșteau, ei încercau să obțină o scădere a costului pâinii decât o creștere a
salariilor. Ca și țăranii, făceau provizii în perioadele de lipsă și le vindeau la preț
bun.