CURSUL V

Instituţiile de drept privat, penal şi procesual ale Legii Ţării

Proprietatea
Proprietatea în feudalism nu era absolută, ca în dreptul roman, ci divizată, Legea Ţării
consacrând, în acest sens, un dominium eminens – aparţinând Domnului –, un dominium utile –
aparţinând boierilor, mănăstirilor şi celorlalţi proprietari – şi un drept de folosinţă al ţăranilor
aserviţi asupra loturilor pe care aceştia le cultivau.
Dominium eminens reprezenta dreptul de proprietate supremă a Domnului asupra întreg
teritoriului ţării, drept pe care Domnul îl exercita în calitatea lui de conducător al statului şi vârf
al ierarhiei feudale.
Dominium eminens conferea Domnului o serie de prerogative, respectiv un drept superior de
supraveghere şi control asupra întreg teritoriului ţării; dreptul de a culege moştenirile vacante,
adică pământurile şi robii rămaşi fără stăpân, prin decesul proprietarului lipsit de moştenitori. Tot
Domnul exercita stăpânirea asupra marilor ape curgătoare şi lacuri, date în folosinţă comună
pentru navigaţie, pescuit şi adăpat, şi lua în stăpânire res nullius – bunurile nimănui –, care
puteau fi de două categorii: pustii – terenurile care nu au aparţinut niciodată vreunui proprietar –
şi pustiite – terenurile care au aparţinut unui stăpân, dar au fost părăsite sau abandonate de
acesta.
Terenurile şi celelalte bunuri confiscate de la boierii hicleni intrau în stăpânirea Domnului.
Acesta putea acorda donaţii sau danii domneşti boierilor pentru dreaptă şi credincioasă slujbă şi
pentru îndeplinirea celorlalte obligaţii, de auxilium şi de concilium, ce intrau în conţinutul
raportului de vasalitate, precum şi mănăstirilor, în scopuri pioase.
Corelativ, Domnul putea exercita dreptul de prădalică sau preadalică, având ca obiect
revocarea sau retractul donaţiilor făcute.
Toate actele juridice de transfer al proprietăţii asupra pământului şi a robilor erau încuviinţate
de Domn, ocazie cu care părţile contractante făceau darea calului sau darea cupei.
De asemenea, Domnul acorda anumitor feudali – boieri şi mănăstiri – imunităţi asupra
proprietăţilor pe care aceştia le stăpâneau.
În fine, Domnul avea dreptul de a percepe dijme, bir şi slujbe în folosul Domniei – cele trei
forme ale rentei de tip feudal, respectiv în produse, bani şi muncă.
 Dominium utile aparţinea, în principal, boierilor, mănăstirilor şi ţăranilor liberi. Prin urmare,
cuprindea marea proprietate feudală şi proprietatea ţărănească.
A. Proprietatea domnească
Proprietatea domnească avea ca obiect, în primul rând, bunurile personale ale Domnului, pe
care le stăpânea asemenea oricărui alt membru al clasei feudalilor şi pe care le dobândise încă
înainte de a accede la tron. La aceste bunuri se adăugau cele dobândite pe timpul domniei,
anumite venituri, separate de vistieria ţării, care i se cuveneau pe timpul exercitării domniei, cu
titlul de cămară domnească.
B. Proprietatea boierească
Proprietatea boierească îşi avea izvorul juridic în moştenire şi în danie. După întemeiere,
moştenirile au fost întărite prin hrisov domnesc şi se numeau ocină, baştină sau dedină. Ele
puteau fi vândute numai respectându-se dreptul de protimis – dreptul de precumpărare şi de
răscumpărare al rudelor –, pentru păstrarea lor în cadrul aceleiaşi familii.
C. Proprietatea bisericească sau mănăstirească
Această formă a proprietăţii feudale s-a constituit după întemeiere, din daniile făcute Bisericii
creştin-ortodoxe de către credincioşi – domni, boieri, prelaţi, orăşeni, ţărani –, pentru scopuri
pioase.
D. Sistemul imunităţilor feudale
Imunitatea feudală – denumită ohabă în Muntenia şi uric în Moldova – se acorda prin hrisov
domnesc şi conferea titularului ei drepturi de administrare politică, de judecată şi de comandă
militară asupra populaţiei de pe domeniul respectiv, dreptul de a face comerţ, scutirea de plata
oricărei dări către domnie şi dreptul de a percepe diferite venituri de la populaţia de pe acel
domeniu.
Hrisoavele domneşti de acordare a imunităţilor întrebuinţau fie o formulă concentrată – să-i
fie de ocină şi de ohabă în Muntenia şi să-i fie uric cu tot venitul în Moldova –, fie o formulă
dezvoltată, în care se specifica în amănunt conţinutul imunităţii acordate.
Din examinarea formulei dezvoltate rezultă că imunităţile nu se acordau uniform, ele fiind
mai largi sau mai restrânse de la un boier la altul, de la o mănăstire la alta, după gradul în care
Domnul înţelegea să-l învestească pe titularul imunităţii cu exerciţiul unor atribuţiuni politice şi
să-l gratifice cu anumite foloase economice.
E. Proprietatea ţărănească
Obştea liberă avea un teritoriu cuprinzând vatra satului, unde se aflau gospodăriile sătenilor –
proprietate personală a acestora –; câmpul de cultură – ţarina –, unde se aflau loturile aparţinând
membrilor obştilor – proprietatea lor personală –; alte terenuri amenajate prin munca proprie a
sătenilor, cum ar fi fâneţele şi poienile, prisăcile, viile, livezile cu pomet, grădinile de legume,
braniştile, vadurile de mori şi morile, iazurile – proprietatea personală a acestora – şi celelalte
terenuri aflate în hotarul obştii, cum ar fi fâneţele, pădurile, apele – proprietate comună
devălmaşă a tuturor membrilor obştilor. Prin natura lor, bunurile asupra cărora se exercita dreptul
de proprietate devălmaşă permiteau tuturor sătenilor să le folosească, însă aceştia nu aveau, la
origine, dreptul de a le schimba destinaţia economică.
Teritoriul obştii aservite aparţinea stăpânului feudal. Totuşi, în virtutea tradiţiei româneşti de
preţuire a muncii personale, ţăranul aservit îşi păstra, potrivit Legii Ţării, dreptul de proprietate
asupra gospodăriei şi a uneltelor de muncă, dreptul de folosinţă asupra lotului de cultură şi
dreptul de a face diverse îmbunătăţiri personale unor terenuri, plătind zeciuiala cuvenită
stăpânului feudal, căci aceste operaţiuni erau efectuate pe pământul acestuia.
Proprietatea ţăranilor liberi care nu se aflau în obşti se exercita asupra gospodăriei, a vitelor şi
a uneltelor de muncă, precum şi asupra unei mici suprafeţe de pământ de cultură. Legea Ţării a
consacrat şi meşteşugarilor dreptul de proprietate asupra uneltelor şi a atelierelor lor, precum şi
robilor, dreptul de proprietate asupra sălaşelor şi a uneltelor care proveneau din munca personală.

Statutul juridic al claselor sociale (stările feudale)

A. Boierii
Clasa dominantă în ierarhia socială era cea a boierilor, care aveau capacitate juridică deplină,
se bucurau de toate drepturile şi privilegiile, erau titulari ai dreptului de proprietate feudală –
învestită uneori cu imunităţi – şi singurii care exercitau conducerea politică a statului.
După întemeiere, acestora le-a fost recunoscută calitatea de boieri prin hrisov domnesc, fiind
desemnaţi prin titulatura generică boieri de ţară – prin unirea cărora se întemeiaseră ţările –
statele româneşti independente.
După centralizarea statului feudal, apare o nouă categorie de boieri, dregătorii – boierii de
slujbe –, numiţi şi revocaţi de către Domn şi aflaţi sub controlul acestuia. Ei erau recrutaţi, de
regulă, din rândul categoriilorsociale inferioare. Prin urmare, calitatea de boier a acestora
decurgea din funcţia încredinţată în aparatul de stat şi nu era un efect al stăpânirii unei moşii.
A existat şi altă clasificare a boierilor, în boieri mari şi boieri mici, în funcţie de puterea lor
economică şi de locul pe care îl ocupau în ierarhia boierească şi, ulterior, în cea a dregătorilor.
B. Clerul
Ca şi boierii, preoţii aveau o situaţie privilegiată, având dreptul de a participa la treburile ţării,
în Sfatul domnesc, şi competenţa de a judeca anumite procese, ca titulari ai dreptului de
proprietate feudală învestită cu imunităţi.
C. Orăşenii
Nu reprezentau o pătură socială omogenă. Astfel, patriciatul orăşenesc – aristocraţia urbană –,
alcătuit din proprietarii de case în târguri şi de moşii în ocoalele târgurilor, deşi redus
numericeşte, se bucura de toate drepturile şi privilegiile, asigurând conducerea oraşelor, iar în
Moldova participând şi la alegerea Domnului.
Orăşenii aveau dreptul de a participa la conducerea şi la administrarea târgului, de a dispune
de bunurile lor, atât cele aflate în proprietate personale, cât şi cele aflate în devălmăşie, şi de a-şi
rezolva diferendele pe cale judiciară. Sfera drepturilor orăşenilor era precizată în uricul târgului
– actul de înfiinţare a oraşului –, precum şi în actele de privilegii acordate, de-a lungul timpului,
de către Domn.
D. Ţăranii liberi
Se împărţeau în două categorii: ţăranii liberi proprietari de pământ şi ţăranii liberi fără
pământ. Cei dintâi, dacă făceau parte din obşti săteşti sau teritoriale, se numeau moşneni în
Muntenia şi răzeşi în Moldova, iar dacă trăiau în afara obştii, cneji, respectiv judeci. Ţăranii fără
pământ purtau denumirea de săraci ori siromahi. Ei munceau, de regulă, pe moşiile boierilor sau
ale mănăstirilor.

E. Ţăranii dependenţi
Din punctul de vedere al statutului lor juridic, ei se găseau în stare de dependenţă de tip
feudal, denumită rumânie în Muntenia, vecinie în Moldova şi iobăgie în Transilvania.
Starea de dependenţă de tip feudal – pe care o vom denumi generic, în cele ce urmează,
rumânie – se transmitea ereditar, pe linie masculină, şi era imprescriptibilă.
Legea Ţării reglementa formele de cădere în rumânie: donaţia – actul prin care ţăranul se
închina, cu sufletul si averea, stăpânului feudal –, vânzarea – actul prin care ţăranul, împovărat de
datorii, îşi vindea libertatea stăpânului feudal –, contractul de împrumut – garantat cu libertatea
personală a datornicului – şi hotărârea judecătorească, dată în favoarea boierilor în procese cu
ţăranii şi având drept obiect constatarea stării de depedenţă a acestora din urmă. Toate aceste
titluri juridice emanau de la cancelaria domnească şi erau întărite de Domn şi de Sfatul domnesc.
Existau şi căi nejuridice de cădere în starea de dependenţă de tip feudal, cum ar fi falsificarea de
acte de către boieri şi cotropirea ori sila, adică aducerea cu forţa a ţăranilor în rumânie.
Formele de ieşire din rumânie erau iertarea de rumânie – act cu titlu gratuit făcut de stăpânul
feudal fie inter vivos, fie mortis causa –, răscumpărarea din rumânie – calea cea mai uzitată
datorită avantajelor pecuniare pe care le procura stăpânilor feudali – şi hotărârea judecătorească,
dată în favoarea ţăranilor în procese cu boierii şi având drept obiect constatarea faptului că ţăranii
fuseseră aserviţi cu sila. Totodată, în practică, pentru a ieşi din starea de dependenţă, aceştia
recurgeau la arderea titlurilor boierilor, la cnezirea sau judecirea cu sila – comportarea, de facto,
ca ţărani liberi –, la fuga de pe moşie, precum şi la forma supremă de luptă împotriva oprimării
feudale – răscoala.
F. Robii
Legea Ţării conţinea norme alcătuind un aşa-numit drept al robilor sau „drept ţigănesc“
(holopskoe pravo), potrivit căruia robii nu erau oameni liberi, nu erau subiecte de drept, ci
obiecte ale dreptului de proprietate şi ale anumitor contracte translative de proprietate, cum ar fi
vânzarea sau donaţia.
Robii erau recrutaţi, de regulă, dintre necreştini – ţigani şi tătari –, deşi instituţia robiei la
români era anterioară pătrunderii celor două etnii în spaţiul românesc.
După titularul dreptului de proprietate asupra lor, robii puteau fi domneşti, boiereşti sau
mănăstireşti.
Starea de robie, ca şi starea de dependenţă de tip feudal, era imprescriptibilă, dar putea înceta
prin eliberarea robilor de către stăpânii lor sau prin întoarcerea în ţara de origine a celui căzut în
robie în ţară străină.
G. Străinii
Aveau un regim juridic bine reglementat în Legea Ţării şi tolerant, mai ales dacă era vorba
despre creştini. Acestora din urmă le era permisă aşezarea în târguri, practicarea comerţului,
organizarea în comunităţi proprii şi ridicarea propriilor lăcaşuri de cult – drepturi prevăzute în
actele de privilegii acordate de către Domn. Cu toate acestea, străinii nu puteau dobândi în
proprietate pământ şi se supuneau unui regim fiscal distinct.
Totodată ei se puteau împământeni – naturaliza –, fie prin căsătoria cu o româncă, fie prin
acordarea unei dregătorii de către Domn, situaţii în care beneficiau de toate drepturile civile şi
politice ale românilor.

Rudenia
În Legea Ţării, rudenia reprezenta o relaţie specială între persoane, izvorâtă fie dintr-o origine
comună – rudenia de sânge –, fie din anumite precepte religioase – rudenia prin alianţă sau
afinitatea –, fie din taina botezului şi cea a cununiei – rudenia spirituală.
Rudenia de sânge poate fi directă sau colaterală, fiecare dintre ele cu grade sau trepte de
rudenie, stabilite după numărul generaţiilor dintre persoanele cu privire la care se doreşte a se
stabili gradul de rudenie.
Rudenia prin alianţă este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ, care îi devin, după caz,
cumnaţi, socri, cuscri. Biserica ortodoxă, în scopul protejării moravurilor, a intervenit pentru
stabilirea unor norme de comportament între rudele prin alianţă.
Rudenia spirituală se stabileşte între naşi şi fini şi genera, potrivit Legii Ţării, efecte tot atât de
puternice ca şi rudenia de sânge.

Căsătoria
Se încheia în biserică, fiind o sfântă taină – cununia – ce îmbrăca forma binecuvântării
religioase.
Etapele premergătoare încheierii căsătoriei erau vederea în fiinţă – cunoaşterea viitorilor soţi
– , urmarea de vorbă, tratativele dintre familiile viitorilor soţi, întocmirea foii de zestre şi
benedicţiunea parentală.
O variantă a căsătoriei tradiţionale era căsătoria cu fuga, constând într-un simulacru de răpire
a viitoarei soţii de către bărbat, în scopul de a forţa binecuvântarea părinţilor.
Pe lângă impedimentul decurgând din rudenie, un impediment tipic feudal la căsătorie era
starea de robie a unuia dintre soţi, stare care, potrivit Legii Ţării, atrăgea ipso iure căderea în
robie şi a soţului liber, precum şi a copiilor rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie.

Succesiunile
Transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte, adică de la defunct la succesorii acestuia, se
numea în Legea Ţării moştenire, iar succesorii sau herezii erau denumiţi moştenitori – ambii
termeni fiind de origine tracă şi făcând parte, alături de moşie – cu sensul de proprietate ereditară
–, din familia cuvântului moş.
Moştenirea ab intestat se deschidea atunci când defunctul nu a lăsat testament; când acesta a
lăsat testament, dar fără a fi fost regulat întocmit, ceea ce îi atrăgea nulitatea, precum şi atunci
când, deşi a lăsat testament şi acesta a fost regulat întocmit, era caduc, adică nu producea efecte
juridice.
În materia moştenirii legale, Legea Ţării consacra egala vocaţie succesorală a copiilor legiuiţi
– legitimi – cu cea a copiilor de suflet – adoptivi – şi egala vocaţie succesorală a fetelor cu cea a
băieţilor atât la bunurile de baştină – ereditare –, cât şi la bunurile de cumpărătură ale părinţilor
lor.
 Copilul hiastru – vitreg – avea aceeaşi vocaţie succesorală ca şi cel legiuit, însă numai la
moştenirea părintelui bun, adică a părintelui comun.
Moştenirea testamentară se deschidea pe baza testamentului defunctului dacă era regulat
întocmit, adică valabil, şi dacă produce efecte juridice, adică nu era caduc. În cadrul moştenirii
testamentare, testatorul putea institui moştenitori, după cum putea şi exhereda. Astfel, părinţii îi
puteau dezmoşteni pe fiii răufăcători sau lipsiţi de respect.
Testamentul putea fi redactat cu limbă de moarte – în formă orală – sau sub formă de diată,
adică în scris, aceasta din urmă utilizată cu precădere de preoţiişi boieriiştiutori de carte şi
întâlnită mai rar în practică din cauza slabei răspândiri a ştiinţei de carte. Ambele tipuri de
testament se întocmeau în prezenţa martorilor.
O particularitate a testamentului medieval, faţă de cel modern, era folosirea, în cuprinsul
testamentului, a unui blestem, pentru a asigura respectarea ultimei voinţe a testatorului.

Obligaţiile

Legea Ţării consacra, pe lângă răspunderea personală, existenţa unor forme de răspundere
colectivă: răspunderea colectivă în materie penală, răspunderea colectivă în materie fiscală şi
despăgubirea de la altul.
Răspunderea colectivă în materie penală era o reminiscenţă a sistemului răzbunării sângelui,
potrivit căruia, în cazul comiterii unei fapte de omor sau de rănire, ginta sau familia victimei îşi
putea exercita dreptul de răzbunare asupra ginţii sau, după caz, a familiei făptuitorului. Ulterior,
a apărut sistemul compoziţiunii voluntare, constând într-o înţelegere de dezdăunare, care avea un
dublu caracter, atât de despăgubire a victimei, cât şi de ispăşire de către făptuitor a vinovăţiei lui.
Pe plan procedural, înainte de formarea statului feudal, obştea cerceta şisancţiona, prin
organele ei de conducere, faptele contrare regulilor de conduită săvârşite de către săteni. După
întemeiere, dintre vechile atribuţiuni, obştea a mai păstrat doar pe aceea de a-l căuta şi identifica
pe făptaş, predându-l slujbaşilor statului, denumiţi gonitorii din urmă. În cazul în care
comunitatea nu era în măsură să-l identifice şi să-l predea pe făptuitor, ea era obligată să dea
urma, adică să indice gonitorilor din urmă locul pe unde acesta părăsise hotarul obştii. Dacă nici
acest lucru nu era posibil, întregul sat trebuia să răspundă pentru fapta comisă pe teritoriul lui,
fiind ţinut să plătească amenda fixată de stat. Imposibilitatea obştii de a plăti amenda atrăgea
aservirea acesteia.
Răspunderea colectivă în materie fiscală a reprezentat, la rândul ei, un mijloc legal de aservire
a ţărănimii şi de supraveghere reciprocă a ţăranilor, spre a împiedica fuga din comunitate.
Membrii obştii erau ţinuţi solidar la plata sumei globale, astfel încât ţăranii rămaşi trebuiau să
împlinească întreaga cislă. Dacă întreaga obşte devenea insolvabilă, ea era aservită de către
Domn sau de către un boier, în contul datoriei.
Despăgubirea de la altul reprezenta o formă de răspundere solidară cu o sferă mult mai largă
decât cea a răspunderii colective a obştii, în sensul că ea cuprindea întregi categorii sociale
aparţinând aceluiaşi popor. Creditorii români primeau din partea Domnului dreptul de a-şi realiza
creanţele pe care le aveau faţă de debitorii străini pe seama conaţionalilor acestora aflaţi în
trecere prin Ţările Române, dându-le dovezile privitoare la existenţa creanţei şi la modul în care
s-a realizat executarea silită asupra lor, astfel încât, la întoarcerea acestora în ţara de origine, să
poată cere autorităţilor să fie despăgubiţi de către conaţionalul lor pentru care fuseseră urmăriţi şi
executaţi silit. La fel se proceda şi în cazul în care debitorul era român.

A. Contractul de vânzare

În Legea Ţării, răspunderea personală opera în materia contractelor. Cel mai important şi cel
mai răspândit contract în practica juridică medievală românească era contractul de vânzare,
consensual, translativ de proprietate.
Elementele vânzării erau consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul reprezenta manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă
parte, astfel încât să aibă loc acordul de voinţe al părţilor. Consimţământul trebuia să fie liber
exprimat, adică dat de bunăvoie, şi irevocabil. În cazul în care consimţământul era viţiat,
contractul era lovit de nulitate. Cel mai răspândit viţiu de consimţământ în Evul Mediu era sila
sau violenţa.
Obiectul vânzării trebuia să fie un bun susceptibil de a fi înstrăinat, adică aflat în comerţ – în
circuitul juridic civil. Cel mai important bun era pământul, care putea fi vândut ca proprietate
exclusivă sau în cote indivize, ideale şi abstracte. Obiectul ei putea fi şi fiinţa umană – în cazul
vânzării robilor, al moşiilor cultivate cu ţărani dependenţi şi al ţăranilor liberi care, din motive
economice, îşi vindeau liberatea.
Preţul era, de cele mai multe ori, in pecunia numerata – în bani –, însă, având în vedere
caracterul natural al economiei medievale, de multe ori preţul era stabilit în natură, existând sub
acest aspect o confuzie între vânzare şi schimb.
Sub aspectul formei, vânzarea se încheia fie în scris, fie oral, însă întotdeauna în prezenţa
martorilor, uneori şi a chezaşilor şi a aldămăşarilor.
B. Contractul de donaţie
Elementele contractului de donaţie erau intenţia de a gratifica şi obiectul donaţiei. În cazul
donaţiei sau daniei domneşti, intenţia de a gratifica a Domnului avea în vedere fie răsplătirea
boierilor pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, fie ajutorarea unor mănăstiri în scopuri pioase.
La donaţia sau dania particulară, intenţia de a gratifica a donatorului avea în vedere
angajamentul pe care donatarul şi-l asuma de a-l îngriji pe donator până la sfârşitul vieţii şi de a-l
înmormânta potrivit datinilor creştineşti, cele mai multe donaţii având, din acest punct de vedere,
caracterul unor donaţii cu sarcină.
Obiect al contractului putea fi şi fiinţa umană – robii, moşiile cultivate cu ţărani dependenţi şi
ţăranii liberi care, împovăraţi de datorii, se închinau cu sufletul şi averea lor stăpânului feudal.
Donaţiile având ca obiect proprietăţi feudale – robi şi moşii – trebuiau întărite prin hrisov
domnesc.

C. Contractul de împrumut
Îmbrăca două forme: comodatul – împrumutul de folosinţă –, mai rar întâlnit în practica
juridică medievală, şi mutuum – împrumutul de consumaţiune –, având ca obiect, de regulă, o
sumă de bani, folosit pe scară largă, mai ales în feudalismul dezvoltat şi târziu.
Mutuum era un contract unilateral, generând obligaţia împrumutatului – debitorul – de a
restitui la scadenţă împrumutătorului – creditorul – suma de bani împrumutată, împreună cu
başul – dobinda. Scandenţa purta denumirile de zi, soroc sau vadéa şi era stabilită, de regulă, la
un praznic important.
Legea Ţării permitea şi başul peste baş sau anatocismul – dobinda la dobindă.

Garanţiile
Pentru garantarea obligaţiilor certe, lichide şi exigibile asumate de părţi prin contractele
încheiate, dreptul nostru medieval nescris reglementa două forme de garanţie: zălogul – garanţie
reală – şi chezaşii – garanţie personală.
Zălogul consta în bunuri mobile şi imobile – cu precădere robi şi moşii cultivate de ţărani
dependenţi –, pe care debitorul le dădea creditorului pentru garantarea obligaţiei lui. Utilizarea la
muncă de către creditor a ţăranilor dependenţi de pe moşiile zălogite era permisă în contul
dobinzilor la suma împrumutată.
Zălogul putea fi fără termen sau cu termen. În situaţia zălogului fără termen, creditorul era
îndreptăţit să stăpânească şi să folosească bunurile zălogite până la plata datoriei de către debitor.
Când zălogul era cu termen, dacă la soroc debitorul îşi plătea datoria, răscumpăra bunurile
zălogite. În caz contrar – neplata la scadenţă a sumei datorate –, în actul de zălogire se putea
prevedea că zălogul avea să devină stătător, adică bunurile zălogite erau pierdute, intrând în
proprietatea creditorului în contul creanţei lui.
Chezaşii erau debitori accesorii, adică persoane care îşi asumau obligaţia de a plăti ei
creditorului datoria, dacă debitorul principal nu plătea la termenul stabilit în contract. Chezaşii
erau ţinuţi solidar, iar chezaşul plătitor avea drept de regres atât în contra cogaranţilor lui, cât şi
în contra debitorului principal.

Înfrăţirea pe moşie
Era reglementată în Legea Ţării ca instituţie complexă, reunind trăsături ale rudeniei, ale
testamentului şi ale contractelor.
De-a lungul timpului, concepţia, ritualul şi efectele înfrăţirii s-au schimbat sub impactul
apariţiei statului şi al răspândirii creştinismului.
După formarea statelor româneşti înfrățirea se realiza printr-un act scris, emanând de la
cancelaria domnească, în care se consemna declaraţia de înfrăţire a părţilor, dată în faţa
Domnului şi a Sfatului domnesc. Spre deosebire de formele precedente de înfrăţire, înfrăţirea pe
moşie producea nu numai efecte personale nepatrimoniale – stabilirea unor relaţii de rudenie –, ci
şi efecte patrimoniale, generând relaţii patrimoniale între cei înfrăţiţi cu privire la anumite bunuri
asupra cărora îşi constituiau o serie de drepturi, acesta fiind, de altminteri, principalul scop al
înfrăţirii pe moşie.
În funcţie de obiectul înfrăţirii, aceasta îmbrăca două forme: cea în care toţi înfrăţiţii îşi uneau
moşiile şi cea în care înfrăţirea se făcea doar pe moşia unuia dintre participanţi. Prima formă de
înfrăţire – înfrăţirea prin unirea ocinilor – presupunea două momente: unirea moşiilor şi aşezarea
celor înfrăţiţi pe moşiile astfel unite. Cea de-a doua formă – înfrăţirea prin aşezarea ocinilor –
presupunea doar momentul aşezării.
Din punctul de vedere al constituirii raporturilor de înfrăţire, ea putea fi directă sau indirectă.
În primul caz, aceste raporturi se stabileau între toţi participanţii la actul înfrăţirii, iar în cel de-al
doilea caz, cel care constituia înfrăţirea nu intra în astfel de raporturi cu ceilalţi, ci doar aşeza ca
fraţi alte persoane pe moşia sau moşiile lui. Înfrăţirea prin unirea ocinelor era întotdeauna directă
şi crea o stare de coproprietate între cei înfrăţiţi, care anterior stăpâniseră proprietăţi exclusive,
hotărnicite, iar după înfrăţire deveneau coproprietari asupra moşiilor unite, dar în cote indivize
egale şi nu proporţionale cu suprafaţă moşiilor aduse în înfrăţire.
 Înfrăţirea prin aşezarea ocinelor putea fi directă sau indirectă. Dacă era indirectă, numai cei
aşezaţi ca fraţi pe moşia sau moşiile constituitorului înfrăţirii dobândeau cote indivize egale din
dreptul de proprietate asupra acesteia sau a acestora.

Dreptul penal

Statul a căutat să pună stavilă învechitei practici a legii talionului, atât prin aplicarea unei
amenzi, numite zavească, aceluia care cuteza să recurgă la răzbunarea privată, cât şi prin
soluţionarea pricinilor în cadrul sistemului compoziţiunii judiciare. Sistemul răscumpărării
pedepselor a devenit şi un instrument de aservire a ţărănimii libere de către feudali.
În limbajul juridic al epocii, încălcările normelor de drept penal se numeau fapte sau vini,
fiind împărţite, după gravitatea lor, în vini mari şi vini mici..
O primă categorie grupa faptele împotriva statului feudal: cea mai gravă faptă, hiclenia, adică
încălcarea de către boieri a obligaţiei de dreaptă şi credincioasă slujbă faţă de Domn, precum şi a
celorlalte obligaţii, de auxilium şi de concilium, care intrau în conţinutul raportului juridic de
vasalitate, pedepsită, în mod invariabil, cu moartea şi confiscarea averii boierului hiclean,
bunurile acestuia fiind apoi dăruite de Domn boierilor credincioşi şi mănăstirilor.
Altă faptă gravă din aceeaşi categorie era osluhul – neascultarea –, constând în nerespectarea
lato sensu a poruncilor domneşti şi neîndeplinirea de către ţăranii aserviţi a îndatoririlor faţă de
stăpânii feudali. Ea era pedepsită cu moartea sau cu hatalmul – amendă în vite – şi confiscarea
ocinelor.
Din categoria faptelor împotriva persoanei apreciate ca vini mari făcea parte omuciderea,
sancţionată, potrivit legii talionului, cu moartea, pedeapsă ce putea fi răscumpărată cu bani şi
ocini. Altă faptă împotriva persoanei, dar considerată o vină mică, era sângele – rănirea sau
vătămarea corporală –, sancţionată cu gloaba – amenda în vite.
O importantă categorie de vini mari era aceea a faptelor care aduceau atingere concepţiei
feudale despre religie şi morală: erezia, sacrilegiul, ierosilia, sodomia, violul, răpirea de fecioare,
adulterul şi bigamia – toate acestea fiind pedepsite cu moartea. În plus, în cazul adulterului,
zestrea femeii adulterine intra în proprietatea soţului.
Faptele împotriva justiţiei erau considerate vini mici. Dintre acestea, mai amănunţit
reglementate erau limba strâmbă – mărturia mincinoasă (care, în cazul jurământului, se numea
sperjur), pedepsită, dacă fapta era săvârşită în mod repetat şi pentru acoperirea furturilor, cu
însemnarea cu fierul roşu şi, în caz de sperjur, cu hatalm – şi sudalma cea mare – denunţul
calomnios, sancţionat cu aceeaşi pedeapsă la care ar fi fost supus cel denunţat dacă denunţul s-ar
fi dovedit întemeiat.
Sistemul sancţionator prevăzut de Legea Ţării conţinea următoarele categorii de pedepse:
fizice – între care se numărau şi diversele forme pe care le putea îmbrăca pedeapsa capitală:
decapitarea, spânzurarea, tragerea în ţeapă etc. –, privative de libertate – ocna, temniţa, puşcăria
–, pecuniare – amenzile, purtând diferite denumiri: hatalm, gloabe, duşegubine, zavească etc. – şi
infamante – tăierea bărbii, bătaia publică, purtarea pe uliţă etc.

Procedura de judecată
Instanţa supremă era Domnul, având o competenţă deplină, în sensul că putea judeca orice
proces, de orice natură, în primă şi ultimă instanţă, după cum putea rejudeca procesele
soluţionate de dregători şi celelalte instanţe. Domnul judeca singur sau împreună cu Sfatul
domnesc, în capitală sau în orice localitate unde se afla la un moment dat, întrucât justiţia feudală
era itinerantă.
Nu existau trepte sau grade de jurisdicţie, astfel că hotărârea unei instanţe putea fi atacată la
aceeaşi instanţă sau la instanţele superioare. Nu exista nici principiul autorităţii de lucru judecat,
ceea ce genera o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare.
Zaveasca sau legătura nu împiedica în mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea
care dorea să îl redeschidă să depună în visitieria statului o sumă de bani. De altfel, unele
hotărâri erau date de Domn cu această prevedere.
Fieria sau ferâia era procedeul prin care partea care a câştigat procesul depunea ab initio o
sumă de bani în vistierie, în schimbul căreia Domnul îi garanta că nu va aproba redeschiderea
acelui proces.

Probele
A. Proba fierului roşu sau ordalia fierului roşu
Ori de câte ori judecătorul nu putea soluţiona procesul date fiind susţinerile contradictorii ale
părţilor litigante, acestea erau trimise, însoţite de un pristav, la reşedinţa episcopului catolic de
Oradea, pentru a fi supuse probei. Aici, după oficierea unei slujbe religioase, în cadrul căreia se
invoca intervenţia divinităţii spre a arăta de partea cui era dreptatea, se dădea martorilor,
chezaşilor sau chiar uneia dintre părţi o bucată de fier înroşită în foc, pe care cel supus probei
trebuia să o poarte în mână pe o distanţă de opt până la zece paşi. Apoi, mâna era bandajată, iar
bandajul, sigilat. După opt zile, se proceda la ruperea sigiliului şi examinarea mâinii. Dacă rana
se vindecase, se socotea că afirmaţiile celui supus probei erau adevărate. Dacă rana era încă
vizibilă, cel care purtase fierul era socotit că depusese o mărturie mincinoasă – în cazul
martorilor –, iar partea pentru care fusese audiat era socotită vinovată, pierzând astfel procesul.
Proba fierului roşu a fost o procedură aplicată efectiv doar membrilor categoriilor sociale
inferioare, având astfel un pronunţat caracter de clasă.
B. Jurământul cu brazda în cap
Proba este de sorginte păgână, fiind preluată de la traci şi purtând acest nume datorită rolului
pe care pământul, privit ca o divinitate, îl juca în desfăşurarea ei. Astfel, cel care jura invoca
pedeapsa pământului dacă nu avea să respecte declaraţiile făcute sub prestare de jurământ.
În Moldova, cei care jurau purtau brazda de pământ direct pe cap şi se numeau brăzdaşi, iar în
Muntenia, brazda era purtată într-o traistă, iar cei care jurau se numeau trăistaşi. Jurământul cu
brazda a fost utilizat în procesele de grăniţuire – stabilirea hotarelor proprietăţilor. Cei supuşi
probei jurau să arate adevăratele hotare ale terenului, apoi le parcurgeau purtând tot timpul
brazda de pământ asupra lor.
C. Proba cu jurători
Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care, prin particularităţile lui, contrazicea ideile
moderne cu privire la dovezi. Astfel, în procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii îl susţineau
pe cel al uneia dintre părţi, arătând că ea era demnă de crezare. Aşadar, acest mijloc de probă
avea un caracter pur subiectiv, de credibilitate, deoarece nu tindea la stabilirea adevărului, ci a
bunei reputaţii a persoanei pentru care era depus jurământul. Dimpotrivă, în procesul civil,
jurătorii cercetau personal faptele şi drepturile părţilor, astfel încât jurământul lor era unul
obiectiv, de veridicitate.
Acordarea probei de către Domn era exprimată prin sintagma i-am dat lege. Partea căreia i se
încuviinţase proba putea să ia legea – să accepte administrarea probei –, după cum putea să se
lepede de lege – să o defere părţii adverse.
Depunerea jurământului avea un caracter solemn, atât din punct de vedere religios, în sensul
că era depus pe Sfintele Evanghelii, cât şi din punct de vedere juridic, în sensul că era rostit în
faţa celui împuternicit de către Domn cu supravegherea administrării probei.
Conţinutul şi forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului depus de
partea litigantă căreia i se încuviinţase proba, schimbarea unui singur cuvânt ducând la anularea
probei. Totuşi, în Transilvania se acceptau unele formulări echivalente şi repetarea cuvintelor
rostite iniţial greşit, orice probă, inclusiv proba cu înscrisuri, ceea ce înseamnă că, în Legea Ţării,
instituţia jurătorilor reprezenta „regina probelor“, adică mijlocul de probă cu cea mai mare forţă
probantă.
D. Martorii
Aceştia sunt persoane care au cunoscut ex propriis sensibus – prin propriile simţuri – anumite
fapte sau împrejurări, relatate apoi în faţa instanţei pentru stabilirea situaţiei de fapt şi în vederea
soluţionării procesului.
E. Aldămaşul
Aldămăşarii reprezentau o categorie specială de martori – preconstituiţi –, persoane care erau
prezente la încheierea anumitor contracte şi asistau părţile contractante în vederea stabilirii
tuturor elementelor învoielii dintre ele.
În cazul ivirii unui litigiu în legătură cu interpretarea şi executarea contractului, aldămăşarii
urmau să depună mărturie cu privire la învoiala realizată în prezenţa lor.

Întrebări şi teste

❖ Comparați Dominium eminens și Dominium utile – numai în ce privește proprietatea

domnească.
❖ Prezentați statutul juridic al persoanelor în Legea Țării.
❖ Explicați diferența dintre zălog și chezaș.
❖ Comparați proba cu jurători cu jurământul cu brazda.
❖ Explicați rolul aldămășarului.

15