Revolutia Franceza

Revolutia Franceza a fost o perioada de deplasare pollitica si sociala in Franta anilor 1789 1799 ce a afectat istoria francea si moderna, marcand declinul puternicelor monarhii si bisericii, si dezvoltarea democratiei. Repulsul public fata de privilegii clerului, aristocratiei si ale Curtii Regelui de de la Versailes, combinata cu criza economica precedata de Razboiul de 7 ani si razboiul revolutionary American si ani de recolte scazute au motivate cerintele pentru schimbare, care erau bazate pe idealuri iluministe si cauzate de convocarea Statelor Generale din 5 Mai 1789. In primul an al revolutiei, in Iunie, membrii starii a trei-a proclamat Juramantul Curtii de Tenis, In Iulie este asaltata inchisoare Bastille, in August este adoptata Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului si in octombrie are loc Marsul asupra Palatului Versailles ce forteaza curte regala inapoi in Paris. Urmatorii ani sunt dominate de conflicte intre Asamblul Legislativ(liberali) si sustinatorii conservatori ai monarhiei, cu intentia de contracara marile reforme. In Septembre 1972, Franta a fost declarata republica si Regle luis al XVI- lea a fost executat anul urmator. Amenintarile externe au profilat in de-aproape cursul Revolutiei. Razboaiele Revolutionare au in inceput in 1792 si au fost caracterizate de numeroase victoria franceze care au facilitatat cuceririle din Peninsula Italiana, Tarile de Jos si majoritatea teritoriilor de la vestul Rinului, realizari ce i-au eludat guvernarile francize precedente timp de secole. Pe plan intern, agitatia publica a radicalizat Revolutia, culminand cu inalltare lui Maximilien Robespierre si Clubul Iacobinilor. Dictatura impusa de Comitetul Sigurantei

Publice din timpul Terorii Iacobine, din 1793 pana in 1794, a cauzat pana la 40000 de morti in interiorul Frantei, a desfiintat sclavia in colonii, si a intarit granitele noii republici. Teroare Iacobina s-a sfarsit cu rasturnarea si executie lui Roberspierre si a celorlati lideri Iacobini in Conventia Thermidoriana. Directoratul si-a asumat puterea in statul Francez in 1795 si a ramas la putere pana in 1799. In acest an, considerat sfaritul Revolutiei, Napoleon Bonaparte rastoarna Directoratul si stabileste Consulatul. Vechiul Regim este o expresie folosita pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile si institutiile care au precedat revolutia de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stari): starea I clerul; starea a II-a nobilimea; starea III-a burghezia, taranimea si paturile orasenesti sarace. Primele doua stari erau privilegiate, in timp ce starea III-a reprezenta majoritatea populatiei franceze. Monarhia franceza era o monarhie absoluta, ce nu actiona in maniera arbitrara si ilegala. Regele era impiedicat de legile si cutumele regatului sau si existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi si privilegii in care regele nu putea interveni, intrucat erau garantate de lege. Regele emitea legi dupa consultarea consilierilor sai, desi nu era obligat sa le accepte opinia. Parlamentele provinciale si starile locale limitau, de asemenea, puterea regala. Regele era reprezentat in teritoriu de intendenti de politie, justitie si finante in cele 34 de circumscriptii ale Frantei. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea si ordinea si raspundeau de lucrarile publice, comunicatii, comert si industrie. Monarhia franceza nu primea niciodata destui bani din impozite pentru a-si acoperi cheltuielile, asa incat, pe timp de razboi, cand cheltuielile statului

cresteau foarte mult, recurgea la imprumuturi cu dobanzi uriase. In consecinta, plata dobanzilor la datorii a devenit in secolul al XVIII-lea o componenta tot mai mare din bugetul statului. Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbasi aducea adesea prejudicii statului,deoarece,uneori acestia foloseau banii in scopuri personale. Cheltuielile curtii de la Versailles au atins cote ingrijoratoare. De pilda, reginaMaria Antoaneta, fiica imparatesei Maria Tereza a Austriei si sotia regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat datorii de o jumatate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Deficit. Aproape toata lumea o detesta pentru frivolitatea si aroganta sa. In fruntea starii a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare si nu erau nici tarani, nici muncitori urbani. Cei mai bogati din categoria burgheziei erau negustori ale caror venituri din activitatile comerciale au sporit imens in numai un secol. Alti burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesionisti (medici, scriitori, avocati), functionari publici. In total, existau circa 2,3 milioane de burghezidin totalul populatiei. A doua componenta a starii a treia, de departe cea mai numeroasa, era taranimea. Majoritatea populatiei Frantei traia in mediul rural si majoritatea o formau taranii. Estimarile suprafetei de teren pe care o detineau variaza intre un sfert si jumatate din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alti tarani cu ziua si dadeau bani cu imprumut. Mai numerosi erau les laboureurs, taranii care cultivau pentru propriul consum si care, in anii buni, obtineau si un mic surplus. Aceste doua

componente ale taranimii au dus-o relativ bine in tot secolul XVIII pana in anii 1770. Celelalte doua parti ale taranimii erau taranii dijmasi, lipsiti de capital si care dadeau jumatate de recolta proprietarilor pamantului, si taranii lipsiti de pamant care nu detineau decat casele si gradinile. Taranul sarac nu avea nici o speranta in a trai mai bine si traia in nesiguranta deoarece vremea rea sau boala il puteau aduce in randul vagabonzilor, care traiau din cersit, furt si slujbe ocazionale. Toti taranii erau obligati sa plateasca dijma bisericii, impozite statului si obligatiile feudale seniorului lor (parti din recolta , o taxa platita seniorului cand bunurile isi schimbau proprietarul). Situatia taranilor difera de la o provincie la alta. De pilda, taranii din Midi nu plateau deloc dari, in schimb cei din Bretania si Burgundia aveau darile cele mai mari. Povara cea mai grea pentru tarani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a cresterii populatiei din 1705 pana in 1790. Ce-a de-a treia componenta a starii a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oras traiau in locuinte aglomerate si insalubre. Ei erau necalificati si saraci. Mestesugarii erau organizati in bresle. Orele de munca erau multe 16 ore pe zi, 6 zile pe saptamana. Nivelul de trai al salariatilor scazuse lent deoarece preturile urcasera in medie mai mult decat salariile. Nu prea exista productie pe scara mare: numarul mediu de oameni intr-un atelier din Paris in 1789 era de 16. Maistrii si lucratorii munceau si traiau impreuna si erau afectati de cresterea pretului painii deoarece ea constituia trei sferturi din hrana zilnica. In ciuda transformarilor economice ce au dus la dezvoltarea comertului si industriei, organizarea societatii franceze era anacronic divizata in trei stari: nobilimea, clerul si "a treia stare" (restul populatiei).

Avand un nivel de trai din ce in ce mai apropiat de cel al nobilimii, burghezia, educata in spiritul filozofiei iluministe si avand exemplul recent al revolutiei americane ar fi dorit sa-si asume o parte din responsabilitatea politica. Statul si populatia trecea printr-o grava criza economica si financiara. Criza financiara a fost determinata si de faptul ca, in intervalul 1740 si 1783 Franta a fost implicata in trei razboaie: mai intai Razboiul pentru succesiunea austriaca (1740-1748), apoi in razboiul de 7 ani (1756-1763) si, in sfarsit, razboiul american pentru independenta (1778-1783). Tentativele de reforma ale sistemului financiar francez au esuat. Nu doar statul era in pragul falimentului ci si populatia. Anii premergatori izbucnirii revolutiei, sunt anii cu productii slabe ceea ce dusesera pe multi la ruina. In consecinta, din cauza datoriilor mari, statul mentinea un nivel ridicat de impozite si taxe. In 1788, mai mult de 80% din darile stranse au fost absorbite de plata datoriilor statului. Nobilimea si clerul fiind exceptate de plata impozitelor, numeroase cereri au denuntat marimea si injustetea acestor impozite.