Elemente de cultură și civilizație

Țara Oașului

Ori de câte ori vrem să ne definim fiinţa ne întoarcem la izvoare, la rădăcinile dintâi.
Gestul e motivat nu numai din unghiul istoriei, prin dimensiunea temporal-spaţială a naţiunii
române, ci, în egală măsură prin prospeţimea şi modul impetuos în care s-au perpetuat de-a
lungul secolelor, virtuţile de geneză ale poporului asigurând continuitatea şi permanenţa
românească, stabilirea harurilor în cadrul vetrei străbune, unde s-a dezvoltat o civilizaţie
autohtonă autentică, atestând unitatea etnică, de limbă şi cuget, de idealuri şi celula socială a
tuturor provinciilor româneşti, este un triumf de unitate în diversitate. „În Ţara Oaşului rădăcinile
geto-dacice ale fiinţei naţionale nu trebuie căutate săpând în adâncime, pogorând în straturile
moarte ale arheologiei, pentru motivul că sfintele vestigii ale descendenţei noastre se află la
suprafaţă, la îndemâna oricui, prezente în structurile oşeneşti, în rostire, în port, în virtute, în
stilul de viaţă cotidian, în modul cum concepe oşanul de azi ideea de timp, de istorie, în aprigul
spirit justiţiar bazat pe omenie şi muncă paşnică. Aşa-zisul «conservatorism» oşenesc este
conştiinţa de neatârnare a Ţării Oaşului, cuib de vulturi aflat la liziera ţării, la fruntariile ei de
pavăză şi integritate teritorială.“ 1

1
Ion Simion, Prefață- Ioniță G. Andron , Țara Oașului, 1977

1
 ,,Țara Oașului „ se așterne într-o covată depresionară în formă de amfiteatru roman, cu
multe vârtejuri circulare, relief terasat, prielnic livezilor, plai dulce, piemontan” .2
Desfășurată pe o suprafață relativ mică de aproximativ 614 km, Țara Oașului se situează
pe itinerariul Satu-Mare – Sighetu-Marmației, la o distanță de cca. 50 km. față de reședința de
județ, orașul Satu-Mare, în zona transfrontalieră cu Ucraina și în apropierea zonei
transfrontaliere cu Ungaria. Este formată din mai multe localități: Tarna Mare, Batarci, Turț,
Gherța Mică, Călinesti-Oaș, Orașu Nou, Racșa, Vama, Cămârzana, Tîrșolț, Bixad, Certeze,
orașul Negrești-Oaș, Huta-Certeze. Cu excepția comunelor Orașu Nou și Remetea Oașului care
sunt locuite în majoritate de unguri sau de maghiari, toate celelalte comune sunt majoritar cu
populație românească. Din perspectiva multiculturalității, localitatea Vama este cunoscută pentru
un echilibru al populației, în acest spațiu care deschide Drumul Sării (se transporta sarea de la
ocnă) conviețuind români, maghiari, evrei, slavi, romi.
Fiind situată în nordul României, ea se încadrează în categoria ,,țărilor” situate sub
semnul stelei polare, cosmologia oșanului conferind un loc privilegiat acestui astru care ghidează
simbolic existența. Prima atestare documentară a denumirii de Țara Oașului apare în diploma de
donație a lui Leopold I din 1668 prin care acesta dăruiește contelui Ștefan Csaky ,,Districtus
Avassagh”, care atunci aparținea cetății Sătmar.
Numele Țării Oașului ar veni după unii de la ungurescul ,,avas” însemnând pădure cu
arbori mari și bătrâni, pădure cu ghindă, ținutul Oașului fiind acoperit de păduri seculare până
acum 30-40 de ani.3
Toponimul Oaș are și alte explicații etimologice, Ioan Nistor sugerând câteva interpretări
lingvistice prin următoarele ipoteze: grecescul oasis ,,oază”, albanezul avash ,,încet”, la
maghiarul ,,munte”. Oricare ar fi adevărul, toponimul trebuie să fie foarte vechi. Oș ar putea fi
explicat prin latinescul os, osis, cu sensul de ,,os”, dar și de ,,sâmbure”, acest din urmă sens fiind
existent și activ cu formele de os, oși. [ CITATION Nis09 \l 1048 ]
Țara Oașului- un topos istoric echivalent azi cu un univers oșenesc, configurat în jurul
unor constelații de valori culturale transistorice, care depășesc frontierele geografice, căutându-și
rătăcitor, orientarea corectă și coerentă spre temeiurile neamului oșenesc...acolo unde țâpuritura
dobândește un sens durabil: De m-or ține cu secară/ Oșenia-i a mea țară/ De m-or ține cu ovăz/
Oșenia nu o lăs...
Despre Țara Oașului s-a scris, se scrie și se va scrie încă mult timp de-acum înainte. Dacă
pășești pe pământ oșenesc, urma ta poate lăsa urme adânci în ogorul sufletesc al căutătorilor de

2
Ion Simion, Prefață- Ioniță G. Andron , Țara Oașului, 1977
3
Vasile Netea, Țara Oașului, Editura Cartea Româ nească, București, 1940
2
autenticitate și nebănuite energii vitale. Dintotdeauna viața oșenilor a stârnit admirația, mirarea,
curiozitatea și încântarea celor care le-au cunoscut traiul.

Casă țărănească Boinești, 1933

Țara Oașului este o Romanie populară, adică o regiune geografică, istorică și etno-

culturală românească alcătuită din Depresiunea Oașului și din munții care o delimitează: Munții
Oaș și Munții Gutâi cu ramificațiile lor. Oașul este vestit pentru tradițiile sale specifice, care s-au
conservat în forme originale până aproape de zilele noastre.
Așezările și gospodăriile lumii tradiționale oșenești au progresat cu trecerea timpului, de
la casele arhaice/străvechi la cele actuale, din zilele noastre. Din vremuri demult apuse, oamenii
datorită dedicației pentru progresul muncii, au umanizat întreg satul, conformându-l la
transformări continue pentru că acesta nu însemna doar locul în care se adăposteau, ci și locul în
care își desfășurau activitățile sociale și cele economice.
Gospodăria reprezintă componenta esențială care definește satul în jurul căruia se
desfășurau toate acțiunile. Cea mai des întâlnită era cea monocelulară, la care s-a adăugat cu
timpul o cămară, o tindă, care avea rol de protecție împotriva frigului și o altă cameră. Specifică
Țării Oașului este gospodăria care era, de regulă, împrejmuită cu un gard din nuiele împletite
meticulos, iar accesul în curte se făcea prin poartă a cărui stâlpi erau împodobiți cu sculpturi care
aveau rolul de a proteja omul ce se află în gospodărie, animalele și toată împrejmuirea. Casa de
locuit era bicelulară, cu tindă și cameră, o bucătărie de vară în vecinătatea ei, poiata pentru vite,
cotețul pentru porci sau păsări și hoborogul pentru fân. Mai putea să existe și o fântână sau o
șatoră pentru depozitarea lemnelor și toaleta. Toate aceste componente diferă în funcție de

3
ocupațiile principale ale proprietarului, răspunzând nevoilor de zi cu zi. Mai târziu, când a fost
adăugată a treia cameră aceasta avea rolul de a păstra lucrurile mai importante din casă și erau
primiți oaspeții în ea.
Casa, în accepțiunea de clădire servește drept locuință omului, cameră, odaie, gospodărie 4.
Casa a fost percepută, dintotdeauna, ca o construcție durabilă, ceea ce impunea o preocupare
adâncă a omului pentru locuința care nu se putea edifica oriunde și oricând, ea fiind așezată în
Centrul Lumii, după cum spunea Mircea Eliade. Țăranul nu percepea casa ca pe un simplu
obiect, cu rol de adăpost, ci ca pe o stare cu care se identifica, un spațiu de tip microcosmos
foarte bine organizat.
Se știe că tradiția construcțiilor țărănești din lemn în nord-vestul Transilvaniei și în întreg
spațiul carpato-danubiano-pontic este una foarte veche, lemnul influențând dezvoltarea unei
adevărate civilizații și edificarea unor construcții care redau imaginea satului românesc.
Locuințele tradiționale, adevărate monumente de arhitectură, sunt mărturii ale vechimii
sistemului de construcție, în centrul acestuia fiind situată casa5. Cele mai vechi case din Țara
Oașului aveau formă dreptunghiulară, de mărime mică sau mijlocie, fiind construite din bârne de
fag sau stejar, cu acoperiş ţuguiat de paie, fân sau şindrilă. Majoritatea caselor erau prevăzute cu
un târnaţ (prispă cu stâlpi de lemn) prin care se permitea accesul în locuinţă. Modelul
construcțiilor de lemn se încadrează în seria unui tipar mentalitar specific comunităților
tradiționale, care presupunea că viața omului trebuie trăită în perfectă armonie cu natura, cu
Cosmosul.
În alcătuirea unei gospodării din Ţara Oaşului intrau, în mod frecvent, următoarele
construcţii:
 casa propriu-zisă – cel mai frecvent tip pentru secolul al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea era locuinţa bicelulară cu tindă şi casă;
 bucătăria de vară sau cămara – era o construcţie distinctă, situată în vecinătatea casei de
locuit;
 poiata cu 3 încăperi pentru adăpostul animalelor, al căruţei şi pentru depozitatul lemnelor,
partea de la mijloc numindu-se colejnă;
 coteţul pentru animale – păsări şi porci;
 oborocul – pentru depozitarea fânului.
Majoritatea locuințelor erau construite din stejar. Termenii locali prin care se exprimă cele
trei părți principale ale construcției sunt: fondomentul care reprezintă fundația casei făcută din

4
Dicționarul explicativ al limbii române, București, Academia Română, 1975, p. 124.
5
Corina Nicolescu, Case, conace și palate vechi românești, București, Editura Meridiane, 1979, p. 48 – imaginea casei dacice din
lemn de formă dreptunghiulară, cu acoperișul înalt, în două ape, de pe Columna lui Traian, este similară tipului arhaic de
case țărănești din Transilvania.
4
lespezi de piatră de pădure sau de râu; păreții - pereții care erau de la fondoment până la grinzi;
heizaș - partea de clădire care cuprinde cununile și acoperișul: din paie, ferigă, draniță sau țiglă. 6
Gardul care împrejmuia gospodăria era confecționat din nuiele de alun împletite în trei iar
poarta, de o originalitate aparte, ,,vraniță cu boc”, era alcătuită din trunchiul unui stejar gros
așezat orizontal, iar în cealaltă parte este poarta propriu-zisă pentru ca aceasta să poată să fie
deschisă cu ușurință. Vranița cu boc are dinții de lup care au funcție apotropaică de alungarea
răului care poate să devină un pericol pentru casă și rozeta cu șase spițe, semn al mișcării solare,
dar și a florii vieții. Pe partea dinspre uliță sunt sculptate motivele estetice cu semnificații
protectoare.

Vraniță cu boc – Meșter Vasile Pop

Casele oşeneşti erau văruite în fiecare an, primăvara, în apropierea sărbătorilor pascale,
culoarea preferată de oşeni fiind mńerâul (albastrul).
Casa tradițională presupunea existența unui interior unitar, armonios, adaptat nevoilor
casnice. Un element nelipsit în arhitectura interioară a caselor vechi era cuptorul pentru încălzit
şi pentru gătit mâncarea. Acesta era aşezat întotdeauna pe peretele care separa tinda de camera de
locuit, însă, treptat, locul cuptorului a fost luat de soba metalică cu plită, numită de oşeni şpor.
Locuinţele aveau un mobilier sumar: pe lângă pereţi, sub ferestre se aflau laviţele şi lăzile cu
haine, iar într-un colţ al camerei trona patul plin cu perne, îmbrăcate în feţe de pernă cu cusături
multicolore. Mai în centrul camerei se aflau masa (o piesă de mobilier nelipsită din orice
interior) – înaltă, de formă dreptunghiulară, având patru picioare, cu tălpi sau stinghie aşezate
6
Ș tefan Haiduc, Destinul în mentalitatea din Ț ara Oașului, Editura Citadela, Satu Mare 2017,p 29-29
5
drept sau în cruce, cu câteva scaune cu spătar (simplu decorat, traforat) şi un stălaj (dulăpior în
care se ţineau vasele). Pereţii se decorau cu icoane, blide (farfurii) şi oluri (ulcioare), ştergări
frumos ornamentate.
În comunitățile rurale, casa reprezenta imaginea familiei, a neamului, indicând
apartenența, statutul, rolul și locul în comunitate. Era un centru al relațiilor de familie și al
relațiilor sociale, fiind destinată exclusiv acțiunii de locuire. Casa se ridica de către cel care urma
să locuiască în ea, fiind un adăpost și, deopotrivă, un spațiu încărcat de sacralitate și magie, un
obiect material, dar și spiritual, „o icoană a Cosmosului și a Omului primordial” 7. În mentalul
colectiv, casa și familia se află într-o relație de interdependență, suprapunându-se într-o
sinonimie perfectă cu termenul acasă.
Astăzi, sistemul de construcție și de locuire a suportat modificări severe, în Țara Oașului,
casele au fost redimensionate și supradimensionate, distanțându-se implacabil de modelul
tradițional. Casele sunt amplasate la distanțe foarte mici unele de altele, din pricina lipsei acute a
terenurilor de construcție, contrar regulamentelor de urbanism și a legislației în domeniu, care
prevăd anumite distanțe de între construcții și limitele de proprietate. Noile case sunt adevărate
palate cu numeroase încăperi, cu spații comune și spații intime, înglobând numeroase elemente
inovative care contrastează puternic cu casele tradiționale, acestea din urmă fiind din ce în ce
mai greu de reperat în peisajul rural.
În special sub influența migrației, au intervenit mutații asupra formelor de construcție și
locuire din Țara Oașului. Factorii care generează un asemenea comportament au la bază anumite
mentalități specifice satului tradițional, peste care s-au suprapus diferite procese sociale
contemporane. Oșenii plecați la muncă, în străinătate, au început să strângă capital financiar pe
care l-au investit acasă, în construirea unei/unor locuințe. De fapt, problematica construirii de noi
case în contextul migrației transnaționale a fost subiectul unor studii importante 8, Țara Oașului
fiind un spațiu deosebit de relevant în acest sens. În contextul „polarizării” migrațiilor românești
în jurul unor sate-pilon, care au creat și propagat adevărate modele ale prosperității, Oașul este
elocvent prin cazul Certeze, comuna care „a antrenat în mobilitate și chiar în aceeași activitate
(vânzarea de ziare pe străzi) toți țăranii din Oaș.”9
În prezent, construcția caselor în Țara Oașului este, în continuare, un fenomen activ,
motivațiile fiind diferite: practice (de locuire), de mândrie (valoare extrem de importantă în
comunitățile oșenești), de investiție financiară, de confirmare a statutului social. Dacă, până nu

7
Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meșterului Manole, București, Editura Humanitas, 2004, p. 115.
8
Remus Gabriel Anghel, Dana Diminescu, István Horváth, Monica Șerban/Vlad Grigoraș ș.a.
9
Dana Diminescu, Exercițiul dificil al liberei circulații: o introducere în istoria migrației recente a românilor, în Sociologia migrației.
Teorii și studii de caz românești, coord. Remus Gabriel Anghel, István Horváth, Polirom, 2009, p. 53.
6
demult, casa oşenească era importantă mai ales din punct de vedere arhitectural, în prezent
elementele de arhitectură sunt corelate cu dotările interioare, primând acestea din urmă.
Acum, localităţile din Ţara Oaşului au cu totul o altă înfăţişare, în special în ceea ce
priveşte tipologia locuinţelor, aceasta reflectând prosperitatea locuitorilor zonei. Ţara Oaşului a
ajuns una din cele mai bogate zone din România, oşenii având un nivel de trai foarte ridicat.
Noile locuinţe se caracterizează printr-un grad de confort sporit, fiind compuse din parter plus un
etaj sau chiar două, dispunând de mai multe camere, baie, bucătărie, încălzire centrală etc.
Progresele evidente şi rapide ale oşenilor în privinţa condiţiilor de viaţă se datorează în primul
rând hărniciei lor, receptivităţii la nou, adaptării rapide la anumite situaţii create. „Oșenii trebuie
să facă bani. E o lege („un blestem” zice generația tânără de la Paris) pe care au moștenit-o și pe
care trebuie să o respecte. Oșenii sunt angajați din tată-n fiu și din mamă-n fiică  într-o
competiție socială căreia nu i se pot împotrivi.”10 
Casa și-a pierdut valențele cosmologice, fiind un spațiu de locuit, dar în special un mijloc
de exprimare a stării materiale, un obiect de statut, de afișare a condiției sociale în cadrul
comunității, un semn al succesului, al reușitei. Astfel, funcția locuinței este în primul rând
simbolică, apoi, practică.
Este surprinzător faptul cum comunitatea rurală din Țara Oașului, deosebit de
conservatoare11, a fost supusă unor schimbări rapide de mentalitate în ceea ce privește locuirea și
arhitectura vernaculară. Sub influența migrației, casele au devenit „produse hibrid în care
interiorizarea structurilor normative ale societății-gazdă se combină cu vechile mentalități din
spațiul de origine al migranților”12.
Casa/acasă reprezenta microcosmosul familial, interiorizarea și traducerea
macrocosmosului, a universului exterior, acel spațiu intim al locuirii în care omul își petrecea cea
mai mare parte a existenței. „Casa este privită ca o experiență socială a locuirii, a domesticirii și
a dialogului reciproc definitoriu cu obiectele și spațiul înconjurător. Cea mai provocatoare
ipostază o constituie astfel, probabil, soarta lui acasă în condițiile mobilității și
deteritorializării.”13

10
Țară de vis sau țară de coșmar...?. Studiu asupra fenomenului migrației în Țara Oașului, 2005.
11
Vezi I. A. Candrea, Vasile Scurtu, Ion Mușlea.
12
Andra Jacob Larionescu, Locuința rurală și migrația internațională. Un studiu de caz în comuna Marginea, județul Suceava,
Editura Limes, 2015, p. 123.
13
Vintilă Mihăilescu, Introducere. În Vintilă Mihăilescu (Ed.), Etnografii urbane, București, Polirom, 2000, p. 19.
7
 Casă monocelulară, Muzeul Țării Oașului Mândrie și beton, Petruț Călinescu
Ţara Oaşului a păstrat, ca într-o insulă de arhaism etnic, urmele unei vieţi sociale rămase
până de curând “în lumea începuturilor”. Influenţele exterioare nu au putut altera formele vieţii
tradiţionale. Structurată într-un stil propriu, unitar şi original, “oşenia” s-a manifestat şi s-a
reflectat în conştiinţa localnicilor ca o realitate aparte, concretă şi vie.
Între satele din Oaş există diferenţieri generale, dar unitatea de stil a acestora este
evidentă. Pot fi sesizate mici variaţii de la un sat la altul, uneori în limba vorbită, cu precădere în
utilizarea diferitelor regionalisme, deosebiri apar şi în îmbrăcăminte, mai ales cele ce vizează
preferinţele pentru anumite culori sau amănuntele decorului costumului.
Aceasta a făcut ca, după neamul şi satul propriu, fiecare oşan să simtă legătura sa directă
şi vie cu pământul părinţilor săi şi să ţină cu tot sufletul la această, a doua realitate socială
regională, care este după satul natal, “ţara” lui, Ţara Oaşului.
,,De m-or ţine cu secară
Oşenia-i a mea ţară
De m-or ţine cu ovăz
Oşenia nu o lăs!
Oşănia nu-i ocară2...
Inima-i de foc şi pară,
De-o aprinzi.....”
Oaşul îşi are istoria sa, scrisă în străvechi obiceiuri şi datini, în satele strânse ca nişte
pumni viguroşi pe obcine, în sclipirea tăioasă şi subtilă a ţâpuriturilor, în năvalnicul „gioc”, în
cămăşile în care oşencele şi-au brodat cu gingăşie sufletul, în focul tare al pălincii. Pământul se
metamorfozează sub migraţia turmelor de oi; lemnul se supune docil, modelându-se în obiect
utilitar şi ornamental; contorsionându-se, lutul se converteşte în forma blidului.
Simpla rostire a numelui Ţării Oaşului rememorează istoria locului, a peisajului
frământat. Nu pot scăpa de imaginea gravată în memoria afectivă: bărbaţii peregrinând sute de
kilometri în căutare de lucru, într-o existenţă dramatică înhămându-se la muncile cele mai grele,
mai ales la tăiat şi defrişat păduri, iar noile generaţii, pruncii şi pruncele, prefigurând acelaşi
destin dramatic, deoarece arareori aveau posibilitatea să înveţe mai mult decât tabla înmulţirii.
În acest tablou social, perpetuat până în trecutul apropiat, deloc idilic, sărbătorile anului şi
evenimentele importante din viaţa individului (botez, nuntă, înmormântare) erau singurele
prilejuri de exteriorizare a sensibilităţii. Exista atunci acel arhaism pe care azi l-am negat printr-
un impresionant flux al generaţiilor.

8
 Pornind pe firul unei ape curgătoare, ai impresia că urmăreşti firul vieţii omeneşti, al
vieţii care se scurge lin cu necazurile şi bucuriile ei, cu surprizele pe care ţi le oferă dar mai ales
cu cele câteva “cascade” prin care trece şi care o marchează pentru restul ei.
Omul este marcat de-a lungul biografiei sale de nişte momente precum: nunta, căsătoria
pentru ca, finalul acestei biografi, a fiinţei omeneşti, să fie revărsarea în marele fluviu,
contopirea pentru om cu universul, reunificarea cu Marele Tot, trecerea în nemurire. Dar până la
reunificare el trece printr-o serie de metamorfoze, prin intermediul cărora îşi atestă condiţia sa de
fiinţa omenească, marchează trecerea sa prin lume.
“Trecerile” acestea nu sunt neobservate, sunt nişte momente puternic trăite de om şi de
aceea s-a instituit în jurul lor anumite ritualuri care să consfinţească aceste “hopuri”. Unul din
marile momente ale vieţii omeneşti este căsătoria cu tot ceremonialul său, cea care vine să
înlocuiască condiţia de fata sau fecior cu una de femeie sau bărbat. Poporul român, păstrător de
valori şi tradiţii, a sesizat foarte bine toate nuanţele trecerii şi le-a marcat prin diferite momente,
precum: separarea, tranziţia şi încorporarea în noul statut, cel de om “lumit”.
Intrarea omului în timp reprezintă prima etapă din ciclul vieţii sau din riturile de
trecere, tranziția de la preexistenţă la existenţă, „din lumea neagră în lumea albă” 14 şi
presupune o serie de obiceiuri specifice. Scopul acestor rituri şi ritualuri consacrate este
acela de a-l integra pe individ în viaţa comunităţii, dar şi de a-l separa de Haos, de
necunoscutul preexistenţial. Naşterea este un proces complex, cu aspecte fiziologice,
psihologice, culturale, sociologice, individuale şi de grup, fiind considerată moment
esenţial al ciclului vieţii, alături de căsătorie şi moarte.
Ca etapă de trecere, naşterea propriu-zisă este rezultatul unei perioade anterioare,
de obicei a celei matrimoniale. Obiceiurile legate de naştere nu încep în momentul în
care femeia ştie sau conştientizează că a rămas însărcinată, ci încă în ceremonialul
nupţial, când predomină o mulţime de rituri şi practici de fecunditate grupate în
secvenţele de bază ale nunţii. De exemplu, momentul plecării miresei reprezintă un
complex de acţiuni simbolice, care exprimă ieşirea fetei din grupul sau ceata de fete,
din familie şi integrarea într-un nou neam, nou grup, subliniindu-se necesitatea
perpetuării speciei umane şi a neamului. 15
În Țara Oașului, sarcina femeilor era considerată un semn bun, prielnic pentru
comunitatea sătească, oamenii crezând că, cu cât există mai multe femei însărcinate în
14
Cf. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică ș i Pedagogică,
Bucure ș ti, 1991, pp. 141-142. Lumea neagră din care vine copilul este una pur simbolică,
nefuncţională, neavând influenţă asupra destinul nou-născutului, în timp ce lumea albă
reprezintă lumea în care se va integra nou-născutul.
15
În poezia bulciugului sunt secvenţe explicite în acest sens: „... Cură vale cu bulbuci,/ Gată-te c-amu te
duci/ Tu te duci la cununie/ Șî lași scumpă feciorie...”
9
sat, cu atât va fi mai prosperă viaţa întregii comunităţi. În perioada de graviditate, grija
femeii era/este să nu piardă copilul. De aceea existau unele interdicţii care „aparţin
magiei negative şi sunt de tipul să nu faci ca să se producă ceva nedorit” 16 . În acest
sens, femeii îi era interzis să lovească animalele de casă, căci altfel „pruncu a hʹi
flocos”, să nu ridice greutăţi, să nu depună efort, să nu fugă, „că să clătę pruncu di la
loc” şi va fi îngreunată nașterea. 17
Şi în Oaş, la fel ca şi în multe alte regiuni ale ţării, naşterea unui copil era un
moment special, care presupunea prezența unor actanți și recuzită specifică. La naștere
participau lehuza, mama acesteia şi moaşa (baba), aceasta din urmă având rolul
principal, atât în ceea ce priveşte practica medicală propriu-zisă, cât şi în respectarea
ritualurilor specifice: „imediat după naştere, moaşa stropeşte cu apă sfinţită. Dacă-i
slab, îi dă şi nume... îl închină în faţa unei icoane şi-i dă nume: Adam, dacă este băiat şi
Eva, dacă este fată”. 18
Moaşa oficia un întreg complex de rituri pregătitoare sau post-natale, în scopul
protecţiei pruncului şi lehuzei, dar și în vederea integrării nou-născutului în
comunitatea plină de tradiții. În trecut, dacă femeia nu putea naşte, moașa oficia rituri
de uşurare, aceste atribuții fiind preluate astăzi de personalul medical al maternității.
Odată cu apariţia moaşelor calificate din cadrul instituţiilor medicale, rolul moaşei care
îndeplinea toate actele ritualice cerute de tradiţie a scăzut. În prezent, în Ţara Oaşului
moaşa este cunoscută/recunoscută strict în accepţiune medicală, însă, anumite elemente
care amintesc de ritualuri legate de naştere, mai există în memoria colectivă: prima
scaldă, ursitorile etc.
Botezul are semnificaţie ambivalentă: este un rit de separare de lumea anterioară,
profană, dar şi un rit de integrare în comunitate și în religia familiei și a neamului.
Copilul era dus la botez de babă şi de nănaşă, fiind înfăşurat într-o pernă curată în care
se puneau sare, tămâie şi usturoi „ca să nu să lęge de prunc ńemńică”. Nănaşa ducea un
ol, o lumânare şi „doi meteri de cruşmă”, din care, mai târziu, se confecţiona cămaşa
copilului. Când ieşeau din biserică, copilul era aşezat puţin jos, pe locul unde se
sfinţeau „paştele ca să hʹie bun ca Paştile şi sfânt ca ięle”. La întoarcerea de la botez,
copilul era dat tatălui pe fereastră, iar acesta îl închidea puţin într-o ladă, ca să „hʹie
gazdă bun ca lada şi să tacă ca ię, să nu plângă”.

16
I. George Frazer, Creanga de aur, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 48.
17
Inf. Floare Hotca, 67 ani, Negrești-Oaș, 2011.
18
Vasile Scurtu, op. cit., p. 40/162.
10
 După întoarcerea de la botez, se făcea mulăceag 19 la casa părinţilor, petrecere la
care participau naşii, vecinii şi rudele apropiate. Până la descumpărare, copilul era al
naşilor, iar când era momentul descumpărării (la însurătoare/ măritiş), se organiza o
mică petrecere în casa naşilor, unde finii duceau ca daruri colaci, vin, pălincă, grâu, iar
veselia era asigurată de ceteraşi.
Complexul de practici care însoţesc naşterea este legat nu numai de fenomenul propriu-
zis, ci şi de perioada sarcinii şi a lehuziei. Dacă în perioada sarcinii se poate vorbi despre
existenţa biomului femeie însărcinată-făt, naşterea propriu-zisă, conduce la o segregare
a riturilor, unele urmând a fi centrate asupra mamei, altele asupra copilului. Integrarea
copilului în lume și în viața familei, a neamului, a comunității trebuie să stea sub
semnul firescului, a normalităţii şi se realizează, mai ales, prin intermediul unei poezii
magice de apărare. Aceasta presupune existența unui instrumentar specific și
participarea unor actanți, fiecare având un rol asumat și responsabilitatea de a-l duce la
bun sfârşit.
Imaginea actuală a ceremonialurilor legate de naştere, atât în Ţara Oaşului, cât şi
în alte zone ale ţării, nu mai este aceeaşi cu cea arhetipală, însă mai păstrează nişte
elemente care trimit la vechile rituri şi ritualuri.
,,Dintre toate ceremoniile tradiţionale complexe legate de viaţa omului, nunta reprezintă
fenomenul etnografic cel mai interesant prin amploarea, diversitatea, complexitatea şi
semnificaţia manifestărilor sale economico-sociale, morale, artistice şi folclorice”20.
“Feciori și fete, boresari și neveste, bătrâni și bătrâne, să veniți la nuntă! ”
Moment major al ciclului existențial, căsătoria marchează trecerea într-o nouă
etapă a vieții, cu semnificații multiple atât pe plan social, cât și pe plan individual.
Precedată de o serie de rituri de inițiere, întemeierea unei noi familii generează
diverse manifestări cu caracter marital și premarital, în care implicațiile și sprijinul
comunității au un rol bine definit, vizând îndeosebi aportul pe care aceasta îl aduce la
integrarea socială a tinerilor căsătoriți.
Nunta arhetipală, cea care avea valori ce semnificau „nunta cerului cu glia”, s-a
perpetuat prin diferite rituri și simboluri ce însoțesc complexul de acte ceremoniale
nupțiale.
Festivitățile prilejuite de mariaj se desfășoară sub semnul sărbătorescului, într-un
plan al idealului, tendința de idealizare realizându-se prin alegorie.

19
Floare Pop, 78 ani, Certeze, 2007. Petrecere, ospăț.
20
Gheorghe Focșa, Spectacolul nunții din Țara Oașului, Satu Mare, 1999, p 31
11
 În nunta românească și implicit în nunta din Țara Oașului, ca de altfel și în alte
forme de manifestare, riturile sunt întotdeauna însoțite de un anumit instrumentar
( busuioc, cuțit, foarfecă, bani, grâu) care alături de alte elemente de recuzită cu
caracter simbolic ( steag, colaci) formează un tot unitar în procesul performării actului
magic.
Fiind un eveniment care suscită interesul întregii comunități, sărbătoarea nunții
devine sentimentul comunității depline cu societatea și cu cosmosul, căci sărbătoarea
este sentimentul luminos al împărtășirii tuturor din același sens, care ajunge să umple
toată realitatea concepută ca o nesfârșită ordine providențială.
Înscriindu-se, în linii generale, în arealul specificității nunților din Transilvania,
căsătoria și nunta din Oaș comportă note particulare, cu aspecte care s-au perpetuat, ori
dimpotrivă s-au transformat de la o epocă la alta.
Din întregul ritual nupțial se fac remarcate câteva momente: pețitul, chematul la
nuntă, „găteala” steagului de nuntă, „găteala” miresei, dansul miresei cu fetele din
sat, „bulciugul” mirelui, „bulciugul” miresei, ospățul de nuntă sau „masa mare”,
strigarea și strângerea darurilor.
Pețitul, obicei vechi care se mai păstrează. Tatăl băiatului trimite la părinții fetei
„un sol” pentru a cere permisiunea să vină la pețit. Familia fetei se pregătește pentru
seara pețitului cu mâncăruri și băuturi alese, și cu casa curată. Pețitorii sunt tatăl
băiatului și alți doi-trei bărbați din neam, precum și viitorul mire. De obicei, femeile nu
participă. După ce au stabilit zestrea, tinerii sunt chemati în fața pețitorilor, iar
starostele are misiunea de a-i întreba individual dacă într-adevăr sunt neclintiți în
dragostea lor. Răspunsurile celor doi trebuie să fie „da”, altfel pețitul nu mai are loc.
De obicei, pețitul are loc sâmbătă seară, pentru ca duminică tinerii să poată
merge în fața preotului satului și să facă „știmbul”, adică logodna. În locul verighetelor
oșenii schimbau bani. Băiatul îi dădea fetei un cadou cumpărat de el, iar fata o sumă de
bani și astfel avea loc „știmbul”.
În cazul în care nunta nu mai avea loc, banii se donau bisericii. Schimbul de azi e
diferit, cu verighete etc., și chiar dacă nunta se ține sau nu, tinerii donează și astăzi o
sumă de bani bisericii.
Preotul va anunța în biserică în trei sărbători (sau duminici) consecutive vestirea
căsătoriei, exemplu: „Tânărul Burcuș Ioan, fiul lui Ioan și Ana de pe strada Pădurii,
dorește să pășească la Sfânta Taină a Cununiei cu tânăra Sărcuța Florica, fiica lui
Vasile și Irina de pe strada Principală”.
Chematul
12
 Chematul („strîgatul în nuntă”) este un obicei ce încet, încet se pierde datorită
faptului că „danțul’’ nu mai există duminica în sat. Mirele și mireasa îmbrăcați oșenește
„cheamă’’ la nuntă cu o săptămână înainte de ceremonia propriu-zisă. Duminica „în
sat’’ unde sunt adunați tineri, bătrâni, mirele strigă cu voce tare: „Feciorași și fete, /
Boresari și neveste / Pe sâmbătă… vă poftim la nuntă’’.
Steagul de nuntă
Confecționarea steagului de nuntă se face întotdeauna la casa mirelui, sarcina
inițiativei și a organizării realizării steagului revine direct stegarului, unul dintre
verișorii dulci ai mirelui. Stegarul are responsabilitatea de a pregăti materialele
necesare împodobirii steagului și de a invita druștele la lucru. Acestea în număr de 6
până la 12 fete mari, cu vârsta între 15 și 19 ani, sunt selecționate după criterii de
frumusețe, vrednicie, pricepere și bună reputație morală în sat. Ele se adună la casa
mirelui cu o seară înaintea zilei de nuntă, și în dimineața ce precede nunta. Acest steag
este luat drept simbol al eroismului. Steagul însoțește aproape toate ritualurile din
cadrul ceremonialului nupțial, spargerea lui având loc în prima duminică de după
nuntă, la casa stegarului.
Lucrarea (cusutul steagului) se desfășoară într-o atmosferă de veselie tinerească,
cu glume și țâpurituri, cu prăjituri și băutură din partea gazdelor. Obiceiul referitor la
cusutul steagului este valabil doar pentru tinerii aflați la prima căsătorie „la întâia
căsătorie să fă steag și să pune cununa’’. Verdeața din vârful steagului simbolizează
tinerețea „să chie (fie) verde”, adică tânăr mereu.
Împletitul miresei
În găteala capului la mireasă se contopesc împreună două categorii de elemente
distincte, părul împletit după o tehnică arhaică, într-o structură cu totul particulară şi
originală, neîntâlnită în nici o altă parte a ţării cu această înfăţişare, şi seria elementelor
de împodobire: cunună, zgărzi, barşoane, salbe de bani, şiruri de mărgele, flori
artificiale şi flori naturale, ca rozmarinul şi struţii din flori de muşcate şi de
busuioc”.
Împletitul miresei (coadă lată) se făcea vinerea dimineață de către o femeie
pricepută. În prezent, miresele în ziua nunții sunt îmbrăcate oșenește, dar nu poartă
cunună. Obiceiul s-a schimbat, miresele își pun cunună în ziua în care cheamă la nuntă.
Cea mai îndemânatică meșteriță consacră 5-6 ore de lucru concentrate numai pentru
împletirea părului și tot atâta vreme pentru aranjarea podoabelor. Părul lung și bogat,
uns cu untură de porc în trecut și cu ulei, în prezent este pieptănat cu grijă în jurul
capului, secționat în 4 părți egale și apoi grupat în 3 secvențe distincte.
13
 Cu o undrea se alege cărarea dreaptă, centrală, din frunte către creștetul capului.
Urmează cele 2 plase, mâini și cu toate cele 10 degete, împletitura avansează pe rând la
ambele părți laterale ale capului, dinspre ceafă spre frunte.
Gată-te mireasă bine /Că ghine steagu după tine!/Te gată tare frumos, Că te duce di pă
loc.

14
 Două acțiuni distincte și importante sunt săvârșite concomitent la casa miresei și a mirelui
în noaptea din ajunul nunții și în dimineața următoare: găteala miresei și confecționarea
steagului de nuntă. Aceste obiceiuri necesită cunoștințe specifice pe care foarte puțini le dețin.
De regulă ele nici nu se transmit din generație în generație.
Găteala miresei este un obicei arhaic care presupune multă trudă, ținând cont de faptul că
pentru găteală erau necesare între 10 și 12 ore de lucru.
Acest moment, la care participă un număr mare de tineri, vecini, rudenii, este și un prilej
de a provoca mireasa la meditații cu privire la urmările actului la care s-a angajat:
„Măritatu nu-i noroc,
Bărbatu-i pară de foc!
Măritatu nu-i ticneală,
Că bărbatu-i foc și pară!”
După ce s-au fixat cu grijă toate elementele de podoabă pe capul miresei , pe cunună și pe
plasa de păr, sunt rânduite la grumazul ei foarte multe șiruri de mărgele, cele mai multe roșii,
dar și albastre, galbene și verzi sau în culori combinate.

15
 Dansul miresei cu fetele din sat se constituie ca un rit de desprindere al miresei din
categoria socială a tinerelor fete, fiind un dans original, cu structură deosebită, cu origini arhaice
ancestrale, datând de la originea lucrurilor, cum spun bătrânii.
La acest dans care durează aproximativ 3 ore, participă toate fetele din sat, dansând cu
eleganță și solemnitate impresionantă, după ritmul unei melodii duioase și profunde, care sună și
răsună ca o mare taină, ca un ecou transmis peste milenii, din timpuri îndepărtate, prin
continuitatea a nenumărate generații succesive de fete.
Acest dans este extrem de emoționant. Cercul se învârte continuu și se deschide și se
închide imediat la scurte intervale de timp, rotindu-se mereu de la dreapta la stânga, ca o roată
care face popasuri de o clipă din mers, pentru a permite pe rând celor aproape o sută de fete, să
se desfacă din cerc și să participe la bucuria de a dansa 2-3 minute, cântând împreună cu
mireasa” 21.

„Măi Mări de-amu-nainte

Cărările ți-s oprite
Numai două nepostite
În grădină după casă,
La fântână după apă
Și la mama câteodată!”
Bulciugul (sau orațiile rostite de staroste prin intermediul căruia mirele și mireasa își iau
rămas bun de la părinți) pune accentul pe

21
Gheorghe Focșa, Spectacolul nunții din Țara Oașului, Satu Mare, 1999, p 26

16
desprinderea tinerilor din familia proprie și trecerea într-o nouă condiție matrimonială, într-o
stare socială nouă.
„Ie-ți mireasă rămas bun,
De la mamă, de la tată,
De la tăți frații di-odată!
De la struț de băsâioc, de la feciorași din gioc!...
Plânge-mă mamă cu dulce!
C-amu-s gata șî m-oi duce!”
Bulciugul este, în general, rostit de același staroste, prima oară la casa mirelui, iar apoi la
casa miresei. Întotdeauna bulciugul este precedat de dansul bărbătesc „roata” și dansul miresei
cu fetele din sat, ambele însoțite de „țâpurituri” și de „strâgete”ritmate, pe fundalul muzicii de
ceteră și zongoră.

Ospățul de nuntă sau masa mare

Masa mare poate fi percepută ca o reflectare a stării materiale a celor ce organizau nunta,
precum și a nivelului de cultură al comunității respective (atmosferă, comportament). Așezarea
la masă se făcea în ordinea descendenței arborelui genealogic, plasarea comesenilor în capul
mesei sau la capătul mesei, respectând totodată ierarhia socială. La masa de onoare sunt așezați
mirele, mireasa, nașii, părinții mirilor, consacrându-se astfel unirea celor două familii, până acum
străine.
Un act important care are loc la masa mare îl constituie “strigarea” sau “strângerea
darurilor”. Introducerea în ceremonial o face tot stegarul care obține liniștea și atenția
mesenilor, dând cuvântul starostelui care nominaliza cu voce tare prin versuri ad-hoc darurile
primite de la fiecare nuntaș. La acest apel sunt aduse pe rând talgerul miresei, colacii miresei,
legați pereche cu ștergări decorative și uniți prin oiaga colacilor. Numai după săvârșirea acestor
ritualuri, nuntașii își oferă darurile.
17
 După strigarea darurilor în bani și obiecte, de la om la om, începând cu nașii, mirii se
deplasează la mese cu stegarul și cu starostele. În acest moment se intensifică preocupările
pentru mâncare și băutură, după care se întețesc dansurile și strigăturile, mai numeroase și mai
variate.
Buna dispoziție și veselia generală, alimentată prin repetate pahare de pălincă și prin meniul
bogat și gustos rezultat din vrednicia socăcițelor, urcă mereu. Muzica permanentă a ceterașilor se
exprimă în tot mai multe strâgete, hori, țâpurituri la care participă numeroși bărbați, dar și mai
multe femei.
Dansul și muzica au o legătură aparte. Muzica are un efect profund asupra minții omului
făcându-l să trăiască cu o intensitate culminantă toate emoțiile, iar dansul are rolul de a le
dezvălui. Impreună, sunt arme mai puternice decât orice cuvânt. Fiind prezente în momentele din
ciclul vieții, desemnează aspecte ale umanității: nașterea nunta, pasiunea, libertatea, fericirea.
Danțul în Țara Oașului este întâlnit în multe ipostaze: nuntă, șezători, desfăcatul
mălaiului, Sâmbra Oilor, scoțând în evidență pofta de viață a oșanului și temperamentul vulcanic
al acestuia. Danțurile se împart în două categorii: de giucat și de țâpurit, ambele impun
implicarea a două persoane. Cele de țâpurit sunt mai lente. Se individualizează de asemenea și
giocurile în cerc: hora miresei și roata feciorilor, fiind și acestea însoțite de țâpurituri. În trecut
acestea se făceau separat însă în prezent au fuzionat și se fac suprapus.
Coregrafia danțului Oșenesc nu este una foarte complicată, existând în prima parte un
tropotit pe loc, în pași săriți și ,,o rotire de o jumătate de cerc și revenirea în sens opus pe
aceeași jumătate de cerc cu pași tropotiți, ca în partea întâi”22.
Danțul se învață de mic, atunci când cu ocazia unor evenimente sau sărbători se
organizează ,,danțul mânânțăilor”. De regulă părinții îi inițiază pe cei mici în tainele jocului
oșenesc. Când feciorul își dorește să intre pentru prima dată la joc, un prieten care are mai multă
experiență îi cheamă o fată, o învârte și i-o dă, în semn de inițiere. În cazul în care o fată vrea să
fie introdusă în joc, de o rudă de sex masculin. Dorința fetei de a giuca este concretizată și în
ritalul nunții, când se percepe a fi finalul procesului de inițiere.
,,Zâs-o mama cătă mine
Să învăț horile bine,
Că dacă m-oi mărita
Aș hori, n-oi cuteza.23

22
Ș tefan Haiduc, Destinul în mentalitatea din Ț ara Oașului, Editura Citadela, Satu Mare 2017

23
Ș tefan Haiduc, Destinul în mentalitatea din Ț ara Oașului, Editura Citadela, Satu Mare 2017

18
 De asemenea, danțul reprezenta și un mijloc prin care tinerii se cunoșteau și schimbau
idei, se împrieteneau, iar băiatul era cel care chema fata la dans, fără ca ea să aibe voie să refuze.
Etapa aceasta are o importanță aparte pentru împlinirea destinului, deoarece vederea poate să
ducă la căsătorie. Intrarea în horă are un anumit demers, momentul trebuie ales cu grijă precum
și ordinea în care oșenii intră în ciupercă. În fiecare duminică după biserică oșenii se strângeau la
șură sau stabileau un loc în care dansau până apunea soarele. În prezent, se dansează la ciupercă.
În zilele de post nu se făcea danț.

Danț la ciupercă

Un alt eveniment important în viața oșenilor este trecerea spre cele veșnice.
Înmormântarea reprezintă, de asemenea un ritual de trecere, însă această trecere este
făcută dinspre lumea muritoare spre eternitatea nemaivăzută, fiindcă nimeni nu poate să se
pronunțe în legătură cu viața de după moarte, speranța și credința fiind singurele sentimente care
dăinuiesc în ființa umană. În acest sens, omul părăsește această lume, se desparte definitiv de
familia de care a aparținut și de colectivitate, însă nu înainte de a îndeplini un ultim ritual, cel al
spovedaniei prin care își cere iertare pentru păcatele lumești. Pe de altă parte, cei care rămân și se
pregătesc să se împace cu gândul că vor pierde pe cineva drag, trăiesc o despărțire dureroasă care
lasă răni adânci în sufletele lor, răni care nu vor fi vindecate cu trecerea timpului. Obiceiurile
legate de acest ultim moment al vieții omenești sunt de o intensă durere și suferință provocată de
pierdere. Acestuia i se închid ochii, iar gura îi este legată cu cânepă, cei din casă întorcând toate
oglinzile pentru că se zicea că altfel, mortul o să-i bântuie. Acesta va fi spălat într-o covată iar
apa se va arunca după aceea sub gard. El va fi îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase pe care

19
acesta le avea, îl piaptănă, îl bărbieresc și este spălat pe față în fiecare dimineață în care este în
casă. Primul semn spre sat, este dat de clopotele care bat la biserică, iar familia anunță preotul
pentru ca acesta să împlinească slujba specifică de înmormântare la care ia parte tot satul. Atâta
timp cât mortul este în casă, femeile jălesc, reproșându-i faptul că i-a părăsit. El are puse la gât
ștergare viu colorate și foarte frumos lucrate.
Priveghiul se organizează de familia celui răposat în cele două zile în care este ținut în
casă, și participă familia, cei apropiați, vecinii, acest moment însemnând integrarea celui mort cu
strămoșii. În Oaș nu se joacă cărți și nici nu se cunosc jocurile magice de priveghi. Bocetele
reprezintă repertoriul unui ritual de înmormântare, exprimând durerea și golul rămas în suflet.
Acestea sunt spuse de regulă de femei. În timpul ceremonialului de înmormântare sicriul era
decorat cu oluri de lut arse pictate în cele mai vii culori.
,,Bunulioara mea mămuță / Cum te-nduri a lasă pui? / Ce s-or fa’ că-s mititei? Fă,
găzduță, așa de bine / Și cheamă pui cu tine? / Că aiesta-i un drumuț mare / Care nu este
înturnare.”24
Jelirea pentru locuitorii Țării Oașului înseamnă doliu. Partea femeiască purta părul
despletit chischineul și zadia erau de culoare neagră. Bărbații umblau fără clop sau cușmă. La
șase săptămâni se dă pomană hainele mortului și se face o masă de pomenire la care sunt invitate
văduvele.
Ţara Oaşului a devenit celebră prin portul popular, prin arta, muzica şi dansul specific
oşenesc, care se desfăşoară în special cu ocazia unor evenimente deosebite: nunţi, hore, şezători,
sâmbre, lăutul torturilor şi alte sărbători. Portul oşenesc se distinge prin originalitate, colorit şi
ornamentaţii.
Îmbrăcămintea este cea care desemnează apartenența la o clasă, zonă, ocupație, sex,
vârstă. Portul popular a avut întotdeauna un lăcaș important în tradițiile și cultura oșenească.
Acesta s-a distins prin originalitatea prelucrării materialului, dar și a omului ce-l poartă. De
asemenea, acesta reprezenta un scut, care-l proteja pe om de imprevizibilul naturii. Cu trecerea
timpului, când au început să se formeze clasele sociale, portul popular s-a schimbat, primind
valoare, atribute ornamentale, decorative, suferind transformări continue cu trecerea generațiilor.
Portul popular oșenesc variază între sărbători și cotidian, între sezonul cald și cel rece,
însă, cea mai importantă diferențiere este în funcție de vârstă.
În ceea ce privește îmbrăcămintea pentru ciclul muncii în general oșenii, atât bărbații cât
și femeile, mergeau îmbrăcați cu haine cât se poate de simple, care aveau mai puține cusături și
ornamente, iar materialul era făcut din ,,cânepă în cânepă” pentru a-și menține rezistența o lungă
perioadă de timp.
24
Constantin Brăiloiu, Bocete din Oaș, București, 1938
20
 Pruncii. Cămeșa de copil avea un cheptar cu guler la grumaz care se încheia în general
la spate cu două chetori (șnur împletatite în două sau în trei) terminate cu ciucălău. De la
chieptar, cămeșa venea până sub genunchi, fiind mai largă și se termina cu unele cusături.
Mânecile porneau de la chieptar și erau încrețite și largi, acestea fiind terminate cu un pomișor la
încheietura mâinii. Capul era acoperit cu un chischineu sau era descoperit cu părul împletit. Erau
foarte rare dățile când copii aveau clop. În ceea ce privește încălțămintea, umblau desculți, foarte
rar cu opinci. (cu timpul au apărut cizmele de cauciuc ca mai târziu să umble în teniși din pânză).

Îmbrăcămintea pruncilor Îmbrăcămintea pruncilor

Pruncii băieți purtau, de asemenea, o astfel de chimeșă. Țesăturile erau făcute din lână,
opincile cu obiele. (bucăți din materialul rămas)
Tinerii. Coconii se îmbrăcau în gaci și uieș (bluză) mai strâmți ca să nu îi încurce la
lucru. Acestea erau confecționate din cânepă, fără asa de multe ornamente, erau mai modeste.
Când era mai răcoare se îmbrăcau cu bondă, un ilic din lână. Dacă era și mai frig, foloseau
uieșul din lână țesut la teară de femei. Foaicele vara mergeau la lucru îmbrăcate cu cămeșă,
chischineu, peste pindileu era șorțul (zadia), iar încălțămintea atât pentru fete cât și pentru băieți
era opincile sau cizmele.
Fetele aveau chischineul legat în față sau înnodat în spate pe lângă urechi lăsat un pic în
față ca sa nu le prindă soarele, să li se aerisească fața. Bărbații iarna erau îmbrăcați cu cioareci
(pantaloni din lână), gubă, suman, iar fetele purtau cămeși din pânză sau din cânepă simple,
pindileu și zadie.

21
 Umblau desculțe prin casă deoarece ele nu ieșeau des fiind frig afară. Excepțiile erau
atunci când erau nevoite să își ajute părinții, însă aceste dăți erau puțin mai rare. Feciorii purtau
pe cap o cușmă din oaie, sumane, uieș din lână- țesut de ele acasă (când mergeau la lucru).
Mai târziu fetele și femeile au început să poarte la lucru sumne în loc de pindileu, mai
simple iar în zilele de sărbătoare mai elegante, mai colorate și mai încărcate, împodobite.
Maturii (boresar și boresă). Trăsătura care se deosebea era cea a culorilor, care nu erau la
fel de vii ca și la cei tineri, la fel și clopurile erau în
general de culori închise. Chischineul era făcut din
material din stambă pentru zilele de lucru și din
,,păr” (lână) în zilele de sărbătoare. În general,
femeile măritate (boresele) purtau capul acoperit cu
chischineul legat în față și la lucru legat în spate,
nu la gât că era foarte cald. În caz de doliu partea
femeiască purta (tineri, bătrâni..) părul despletit
(jăleu- purtau doliu după mort) chischineul și zadia
fiind de culoare neagră. Bărbații umblau fără clop
sau cușmă.
Hainele de sărbătoare aveau aceleași
componente, dar mult mai atent cusute, ornate, Boresă și Boresar
înflorate, materialele mai scumpe, baticurile mai
scumpe.
Costumul femeiesc este compus din chischineu, cămeșă pindileu, zadie, opinci sau
cizme.
Chischineu: în funcție de vârstă erau culorile. La fete erau foarte vii colorate, fondul
fiind într-o culoare și florile mai mari sau mai mici, urmărindu-se să fie cât mai aproape de

22
realitate. În zilele de sărbătoare acesta se leagă în față sub bărbie. Când fetele mergeau la lucru,
chischineul se lega în spate, puțin lăsat pe frunte ca să nu simtă foarte mult căldura de afară.
Cămeșa: gulerul cămeșii avea o deschizătură,
continuată cu chieptarul (până la nivelul pieptului) cu
foarte multe cusături colorate și ornate. Oparcă se
numește cusătura din jurul gâtului. Chieptarul colorat,
este cusut cu ață sau fibră în culori vii sau mai închise, în
funcție de vârsta celui care-l poartă. De la chieptar stanul
din față este cusut numai din pânză și stanul din spate la
fel, din pânză. Mânecile sunt încrețite până la încheietură
unde sunt terminate cu capătul mânecii. Acestea sunt
cusute la fel ca și chieptarul și gulerul. Unele mâneci se
termină cu volănașe. Pe mânecă de la umăr până la
încheietură sunt făcute 2-3 cusături orizontale, cu același
Cămeșă
model. Sub braț este un ochi - o bucată de material de
formă pătrată pentru a nu deranja restul costumului, sau
pentru a ajuta la mișcarea mai ușoară a mâinilor, pentru a avea o mobilitate mai bună. Cămeșa
are în spate o deschizătură care are șnururi împletite în 2-3-4 terminate cu ciucălăi.
Pindileul. Pogmata reprezintă talia pindileului. Ea este mai lată sau mai îngustă și
modelul de cusături în general este la fel ca și cel al cămeșii. Materialul este din pânză încrețită
mai tare sau mai puțin și se termină cu rânduri paralele de cusături de același model cu restul
costumului. În față este tăiată până aproximativ 10-20 cm ca să se poată îmbrăca. Se leagă de
corp cu nasturi, șnur împletit în 2-3 și se bagă sub zadie care se pune deasupra pe pogmată în
partea din față. De pogmată se leagă pindileul (bucata de pânză încrețită și cusută de pogmată) și
se termină cu cusături paralele în funcție de starea materială a femeii. Pindileul mai cochet se
termină în partea de jos cu fodră/volănașe mai încrețite decât pânza pindileului. Volănașele se
adaugă la pânza provenită din talie.
Zadia: este confecționată din materiale din comerț din pânză mai fină ornată cu flori în
diferite modele (pe vremuri) sau numai din cârligăț (ață mai groasă de diferite culori), șnur, perți
(panglici din catifea, dantelă cu lățime de 1-2 cm este din talie ). Se termină cu o porțiune pe care
sunt aplicate șnur colorat, cârligăț colorat, perț din dantelă, catifea iar la capăt are colțuri ,,făcute
cu acul cipcii (ac de croșetat, ață colorată, lână colorată) cu dantelă. Porțiunea din talie are la
capete bucăți din material prin care se introduce golondul și se leagă în jurul taliei, în lateral sau
în spate. Ca să nu se vadă sub fustă s-a introdus în zona Bixadului, juponul – confecționat dintr-
un material alb sau colorat mai fin, subțire și mulat pe corp până deasupra genunchiului.
23
 Cizmele cu toc: confecționate din piele cu toc de aproximativ 2, maxim 3 cm. În partea
sus-lateral aveau o deschizătură prinsă, legată cu un șnur cu ciucălăi. După acest tip de cizme, au
urmat cele din lac care sunt și acum în prezent. Mult mai ornate, unele au și mărgele pe ele.
Zgardă/mărgele: este pusă în jurul gâtului, confecționate din mărgele viu colorate,
diferite modele. Modelul poate să fie înnodat sau cusut, se leagă cu șnur în spate. În ceea ce
privește cromatica, culorile vii erau specifice tinerilor, iar pentru îmbrăcămintea persoanelor mai
în vârstă, se foloseau culori mai închise.

Modele de zgărzi

Sumna: Femeile umblau mai demult cu pindileu toată săptămâna și doar la sărbători își
puneau o zadie înflorată peste el. O singură dată pe săptămână purtau zadia, acea zi fiind
duminica. O dată cu începerea unei ere a inovării, când nu s-au mai cultivat culturile de in și
cânepă, neavând din ce să facă pânză albă, a fost substituită cu materiale înflorate și a contopit
ideea de zadie care (doar zadia era
colorata peste pindileul alb din
pânză). Această fuziune s-a comportat
ca un fel de experiment de inovație,
deoarece și portul popular se mai
schimba (ca de exemplu culorile
vârstelor – culori vii pentru cei tineri
și mai închise pentru cei mai în
vârstă).
Putem aprecia acest aspect ca
fiind introdus pentru o utilitate si funcționalitate mai ridicată, urmând ca și cămeșa să aibă parte
de aceeași schimbare.

24
 Îmbrăcămintea boreselor

Costumul bărbătesc este compus din uieș, gaci, cizme/opinci, straiță, clop/cușmă.
Uieșul: sau cămeșa bărbătească are stanul dinainte, stanul dinapoi și mânecile. Tinerii,
înainte să fie căsătoriți, într-un moment oșenesc au costumele mai deosebite. Material mai mult,
cămeșoi mai larg, mâneci largi care sunt încrețite la umăr au pomișori de unde pornește mâneca,
iar la încheietură este încrețit. Uieșul în față este deschis pentru a intra pe cap, un șnur împletit
terminat cu ciucălăi/ciucuri. La fel este și la mâneci. Ciucălăii sunt foarte viu colorați. În jurul
cămășii este un guler de unde se leagă șnurul cu ciucălăii. Pe umerii cămeșii se regăsesc două
ornamente identice numite umere. În talie se pune cureaua (cură) care are rolul de a menține
abdomenul strâns. De asemenea, îi ajută la muncile fizice sau iarna când este frig. În cură își
țineau cuțitul, (după cum se cunoaște că oșanul nu se poate lipsi de el) banii, chischineuț.
(batista/cârpă)

25
 Cureaua: cu cât era mai crestată, împletită pielea, mai ornată și mai lată, cu atât era mai
scumpă. Aceasta arăta statutul material al oșanului în cauză. Această curea nu era purtată numai
de nelcoșag ci și pentru că îi ajută la muncile grele și ridicat greutăți, mai ales la pădure.
Gacii: sunt pantaloni foarte largi; două bucăți mari
de pânză încrețite în partea de sus cu un brăcinar introdus
prin obadă. Partea de jos se termină cu hoaitele/alte cusături.
După cusături urmează un rând din franjuri (roituri) – bucată
de pânză destrămată.
Straița: este purtată de obicei peste umărul stâng de
dreptaci și peste umărul drept de stângaci, acoperind un lips, cel al
buzunarului. Este purtată de copil de la 2 ani, atât în zilele de sărbătoare cât
și în celelalte zile, cum ar fi la lucru. Ea nu lipsește din compoziția
costumului oșenesc, și reprezintă ,,piesa de port popular care
caracterizează și îi dă specificitate față de celelalte zone etnografice” 25.
Boresele confecționează straițele pentru copiii lor mici, iar pentru tinerii
care urmează să se însoare, acestea sunt confecționate de către fete. Aceștia
sunt recunoscători, le mulțumesc pentru munca pe care ele o depun: ,,Pe
baierul străiții mele,/ Scrisu-i numele tău, lele;/ Scris îi numele Mărie/ Cu
mărgele de o mie.”
Este confecționată dintr-o bandă dreptunghiulară lată cam de 10-15 cm și este acoperită
în întregime cu ornament. Pentru feciorii neînsurați, straița este din pânză albă fără nicio cusătură
în zilele de lucru, iar în zilele de sărbătoare este o adevărată podoabă datorită cusăturilor care o
acoperă, acestea fiind de o frumusețe extraordinară. Pentru boresari straița este înlocuită cu o
tașcă din piele cu ținte, în care acesta își pune toate cele necesare. În cazul în care merge la lucru,
acesta își ia o straiță cu el pentru a-și pune mâncarea, dar această straiță este confecționată din
pânză albă, fără nici o cusătură pe ea.
Cizmele/opinci: cizmele erau confecționate din piele, iar opincile din piele de oaie cu
blana pe dinăuntru iarna, vopsită, prinsă cu șnur cu obielele. Cei mai mulți dintre ei purtau
opinci. Doar cei mai avuți purtau cizme.
Clopul: din paie, împodobit cu zgărzi simple, ornate, zgardă cu modele mai deosebite
(zgardă cu trondolici), diferite ornamente într-o parte a clopului unde se pune și pana de
păun/struț, împodobită cu mărgele lucrate de mâna femeii. Ca să nu cadă de pe cap, clopul are un
șnur lat de 1 cm, care este împodobit cu mărgele.

25
Ș tefan Haiduc, Destinul în mentalitatea din Ț ara Oașului, Editura Citadela, Satu Mare 2017
26
 Gubă

Guba: este confecționată în întregime din lână de oaie, are la gât un șnur cu care se leagă.
Priceperea și dragostea de frumos a femeii din Oaș au contribuit la realizarea unor creații
unice și prețioase, într-o permanentă înnoire, prospețime și armonie în dispunerea ornamentației
și în culorile caracteristice.26
Astfel, costumul popular, în special cel de sărbătoare a căpătat o valoare aparte, datorită
imaginației și a devotamentului acesteia pentru crearea frumosului. Completat cu podoabe,
devine mult mai deosebit întregind astfel, costumul de sărbătoare.

26
Ș tefan Haiduc, Destinul în mentalitatea din Ț ara Oașului, Editura Citadela, Satu Mare 2017
27
 Mireasă autentică Mireasă 2018

În ciuda unui fond cultural și spiritual oșenesc autentic, durabil de-a lungul timpului,
mutațiile funcționale nu au întârziat să apară și să-și exprime formele de împrumut într-un proces
de înnoire ivit în peregrinarea oșenilor în străinătate. Aceste înnoiri au fost generate și de
evoluția industrială și producția contemporană din societatea de consum, dar nu au anulat
definitiv izvodul și obârșia nucleului oșenesc. Fondul traco-get ca substrat spiritual și cultural al
spiritelor dacice libere a fost considerat un arhetip, oșenii fiind numiți urmași ai dacilor liberi,
atât prin libertatea și conștiința de neam, cât și prin faptul că au fost oarecum izolați geografic în
perioada romanizării.
Folclorul oșenesc justifică această descendență a dacilor liberi, locuitorii din acest ținut fiind
mândrii de apartenența la o istorie arhaică a etnogenezei poporului român. Modernitatea a produs
mutații funcționale atât la nivelul portului oșenesc cât și în ceea ce privește mentalitatea,
viziunea despre lume, modul de comunicare și obiceiurile legate de familie. Paradoxal, există
forme de interacțiune între tradițional și modern care au configurat elemente inedite reperabile în
materialele utilizate în confecționarea portului, în ornamentele aduse din import, în stilizarea
motivele decorative, noul orizont al vieții oșenilor imprimându-și pecetea asupra creațiilor vechi.
,,Du-te, mândruț, iar întoarnă,
Nu șede până la toamnă;
Du-te, mândruț și iar vină,
Nu sta în țară străină.” [ CITATION Hai04 \l 1048 ]
Deschiderea granițelor după 1989 și migrația oșenilor în alte țări pentru căutarea unor
locuri de muncă a produs o schimbare în ceremonialul de nuntă care a pierdut din elementele
constitutive, dar a câștigat intensitatea trăirilor fiind unul dintre momentele cele mai așteptate de
28
peste an și coincizând cu vacanța și întoarcerea acasă. Astfel, portul oșenesc dominat de alb a
fost înlocuit cu materiale multicolore din diverse țări învecinate, gacii au fost substituiți cu
pantalonii de stofă, iar cămeșile tradiționale cu țesături înflorate, materiale sintetice din Turcia și
Ucraina. Mărgelele și zgărzile au invadat simplitatea pânzei tradiționale oșenești făcând parte
dintr-un spectacol scenic și vizual care exprima și lăsa impresia pentru un vizitator sau turist al
Țării Oașului ca fiind expresia mândriei și nevoii de a ieși în evidență.
În structurile economice, sociale și mentale mutațiile esențiale au vizat în primul rând
dorința de a valorifica câștigul obținut în străinătate, prin construirea unor case fără
funcționalitate în sensul în care, în ciuda tuturor dotărilor interioare de lux, sunt locuite doar o
dată, de două ori pe an. Astfel, Oașul de azi poate fi considerat simbolic și metaforic o bogăție
pustie în sensul în care casele mari sunt sărăcite de orice suflare însă apartenența la ținutul natal
și la pământul strămoșesc le conferă bogăția tradițiilor. Peregrinarea și exilul oșenilor în căutarea
unui loc de muncă în străinătate nu face decât să sporească dorul revenirii acasă și revitalizării
danțului la ciupercă de Crăciun și de Paști, bucuria unui port cusut de săboițe și împodobit cu
mărgele de sărbătoare, țâpuritura și danțul de la nuntă, găteala miresei, cusutul steagului, toate
acestea fiind momente care prilejuiesc reconfigurarea identitară a oșenilor din perspectiva
periplului înafara universului ocrotitor strămoșesc.
Chiar dacă oamenii care au rămas în satele oșenești nu și-au pierdut speranța reîntoarcerii
tinerilor acasă, peisajul actual al Țării Oașului este unul sumbru și trist fiindcă freamătul vieții
arhaice de altă dată și-a pierdut amploarea și intensitatea iar singurele obiceiuri care dăinuiesc
prin puterea tradiției sunt actualizate la marile sărbători de peste an atunci când oșenii se reîntorc
acasă. De exemplu, nunta prilejuiește nu numai danțul și țâpuritura cu ceteră și zongoră după
ritualul vechi oșenesc, ci și formații din Maramureș și Banat pe care oșenii le plătesc cu sume
mari de bani, întrecându-se care are o diversitate mai mare. În ceremonialul de nuntă Oșanul face
două nunți; cinstea miresei unde se îmbracă oșenește cu portul tradițional respectând rânduiala
legată de găteala miresei și a mirelui, dar face și nunta domnească cu lux și opulență cu ținute
cumpărate din marile magazine de modă, din trenduri. Alaiul de nuntă oșenesc cu căruță și cai
este substituit cu mașini de lux și darul de la nuntă nu mai este cel reprezentat de produsele din
gospodărie, ci de sume de bani, iar mâncarea preparată de socăcițe în gospodăria mirilor a fost
treptat înlocuită cu masa plătită la restaurant. Datorită faptului că oamenii au renunțat la munca
câmpului, șezătorile, claca, lăutul torturilor (deoarece nu se mai cultivă cânepa), războiul de țesut
au dispărut complet.
Oșenii, păstrători ai unor valori culturale moștenite de la bunii și străbunii lor, transmit
din generație în generație ceea ce are mai de preț un popor: limba, portul, obiceiurile, muzica și

29
dansul, credința, un imens tezaur artistic, o dragoste pentru viață, păstrând trăsăturile identitare
originale.
Regiunea Oaş reprezintă una din regiunile geografice de tip „ţară”, de pe teritoriul
României, unde există o comunitate clar delimitată, unde oamenii se identifică cu spaţiul unde
trăiesc, purtând numele de oşeni.
Zona Munţilor Oaş este favorabilă practicarea turismului de scurtă durată în care
este inclus turismul de recreere, turismul etnografic, turismul cultural, turismul de sfârşit de
sâptămână şi turismul itinerant, agroturismul. Deşi dispune de resurse turistice variate, atât
naturale cât şi antropice aceasta zonă nu îşi poate încă valorifica pe deplin aceste resurse pe plan
turistic.

30
Bibliografie:
• Focșa G., Spectacolul nunții din Țara Oașului, Satu Mare, 1999
• Lazar N., Studiu- Considerații privind obiceiurile la naștere în Țara Oașului
De la casă la acasă. O perspectiva asupra transformării satului
tradițional din Țara Oașului sub influența migrației
• Haiduc Ș., Destinul în mentalitatea din Țara Oașului, Editura Citadela, Satu
Mare 2017
• Brăiloiu C., Bocete din Oaș, București, 1938
• Frazer I. C., Creanga de aur, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 48.
• Cf. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1991,
• Larionescu A. J., Locuința rurală și migrația internațională. Un studiu de caz în comuna
Marginea, județul Suceava, Editura Limes, 2015
• Mihăilescu V., Introducere. În Vintilă Mihăilescu (Ed.), Etnografii urbane, București,
Polirom, 2000
• Simion I., Prefață- Ioniță G. Andron , Țara Oașului, 1977
• Netea V., Țara Oașului, Editura Cartea Românească, București, 1940
• Dicționarul explicativ al limbii române, București, Academia Română
• Nicolescu C., Case, conace și palate vechi românești, București, Editura Meridiane, 1979
• MUȘLEA Ion, Cercetări folklorice în Ţara Oaşului, Extras din Anuarul Arhivei de Folklor I,
Cluj, Cartea Românească, 1932.
• facebook: Tara Oasului, Tara Oasului Romania
• www.turism-taraoasului.ro

31