VIAŢA COPIILOR din Evul Mediu până în pragul secolului al XIX-lea

Pentru noi, astăzi, felul în care trăiau copiii acum o mie sau doar două sute de ani este aproape de
neînţeles. Societatea medievală fiind una de oameni foarte tineri, unde puţini ajungeau să trăiască
peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulţilor foarte devreme. De fapt, copilului i se dădea
atenţie numai în primii ani, cât era prea mic ca să se descurce singur. La vârsta la care este acum
trimis la şcoală, el era deja tratat ca om în toată firea, despărţit de familie. Afecţiunea o găsea în
afara locuinţei părinteşti (adică, în oraşe, pe stradă). De la jucării (cal de lemn, păpuşi), se trecea
la jocurile în aer liber, sportive, care pentru băieţi era o introducere în lumea bărbăţiei. Educaţia
fetiţelor, dacă erau de neam nobil, le izola, ele fiind de obicei crescute într-o mănăstire până la
căsătorie. Băieţii erau socotiţi apţi să intre în rândul bărbaţilor la 14 ani, ceea ce reprezenta vârsta
majoratului şi pentru un rege. Această integrare în societatea adultă avea loc printr-o scurtă şi
precoce ucenicie: la munca câmpului, într-un atelier, la oaste sau la Curte.
Până la Renaştere şcoala nu era necunoscută, dar era rezervată viitorilor clerici, celor care trebuia
să ştie latineşte. Când şcoala a devenit obişnuită, ea a introdus o vârstă de tranziţie, care întârzia
din ce în ce accesul la viaţa activă.
Educaţia religioasă, acasă, în familie, începea mult înaintea şcolii. După reformă, în societăţile
protestante, copilul asista la rugăciunea colectivă a familiei, în fiecare zi. I se spunea că, minţind,
furând sau neascultându-şi părinţii, a păcătuit.
Pe de altă parte, din secolul al XVI-lea se observă grija pentru buna purtare. A nu mânca cu
degetele, a folosi lingura sau furculiţa n-au fost totdeauna reguli elementare de comportare, ci
aparţin civilizaţiei moderne.
Ca urmare a faptului că băieţii erau consideraţi majori la 14 ani, iar fetele la 12 ani, aceasta este
vârsta la care se putea încheia o căsătorie (întotdeauna ea era hotărâtă de părinţi, ţinând seama de
zestre sau de interese de familie).
Din acelaşi motiv, învăţătura de carte a copilului era foarte încărcată. Cei care protestează astăzi
contra manualelor şcolare de astăzi să-şi aducă aminte că Montaigne învăţase latineşte înainte
chiar de limba lui maternă, franceza. Un nou tip de învăţământ e cel introdus de iezuiţi, aceştia
căutând înainte de toate să formeze simţul ordinii şi al disciplinei. Gramatică, filosofie, teologie -
iată ce trebuiau să înveţe de timpuriu elevii colegiilor iezuite. Idealul ce n-a fost pierdut din
vedere niciodată, în secolele XVII - XVIII, era de a pregăti pe cineva care să fie folositor mai
întâi Bisericii şi apoi statului. Latina nu era numai limba culturii clasice, era mai ales limba
Bisericii catolice. Bineînţeles, era vorba de fiii nobilimii şi ai burgheziei.
Dar, chiar între meşteşugarii din oraşe, în Anglia, de pildă, contractul dintre ucenic şi patron
prevedea ca acesta din urmă să-i predea celui dintâi cunoştinţele elementare de scris, citit şi
educaţie religioasă. Aşa că regimul de muncă al copiilor putea fi foarte dur (în manufacturile de
ţesut, de exemplu), dar se făcea şi şcoală, câte două ore pe zi (ziua începea la 6 dimineaţa şi se
termina la 9 seara). Tot un sistem de dresaj era şi cel impus copiilor din colegii, care, pentru a fi
"căliţi", erau siliţi să se spele cu apă rece iarna şi erau supuşi pedepselor corporale (biciuiţi
pentru orice act de indisciplină).
În secolul al XVIII-lea, modelul de educaţie s-a schimbat. Se simte o nevoie de deschidere a
sufletului adulţilor faţă de copii, ca urmare a unei reorganizări a familiei, care se izolează în casă.
Apar orfelinatele: la Londra, un bătrân pirat a înfiinţat un azil, care există încă şi astăzi. Fetelor li
se propunea un program de învăţătură potrivit pentru viitoare soţii şi mame: lucru manual, scris,
citit, socotit, dar mai ales igienă şi morală. Asemenea şcoli, adesea internate, s-au înmulţit spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dar rezultatul acestei "descoperiri a copilului" era şi o pedagogie
nouă, cu intenţia de a dezvolta calităţile fiecăruia şi de a-l pregăti câte puţin către toate direcţiile
ştiinţifice: matematică, astronomie, fizică. Educatorii îndrăzneau să se gândească la un om nou,
întreg, util societăţii. Rousseau ar fi vrut chiar şcolarul său să fie într-o zi un cetăţean liber într-o
societate prietenoasă de oameni egali.
Revoluţia Franceză a încercat să creeze instituţii pentru realizarea acestui tip uman, pregătit să
lupte pentru libertate. Cu totul altă concepţie va fi impusă de Napoleon, care avea nevoie de
supuşi cât mai asemănători între ei. Şcoala al cărei model l-au stabilit reformele Imperiului se
baza pe disciplină militară. Chiar înainte de a fi generală şi obligatorie, această şcoală era una de
supraveghere, comandă şi tipizare. Doar în Anglia şi în America se acorda o atenţie specială
caracterului individual al copiilor.

Viaţa materială. În Evul Mediu timpuriu, din punctul de vedere al Bisericii, omul
este o fiinţă slabă, viciată, degradată ca urmare a păcatului originar, dar, în opoziţie
cu această părere, se situează idealul nobililor războinici, care căutau exaltarea
corpului prin toate căile şi mijloacele şi această tendinţă câştigă tot mai mult teren,
impunând atenţiei problemele de zi cu zi ale omului medieval.

Faţă de antichitatea romană, viaţa privată devine un factor primordial al

civilizaţiei şi oricât s-au chinuit noile regate barbare, statornicite pe teritoriul
fostului imperiu roman, să imite societatea romană atât la nivelul instituţiilor, cât şi
la cel al structurilor sociale, ele se lovesc de un eşec. Pretutindeni, de la Curte până
la cel mai umil funcţionar, de la grupurile profesionale la cele religioase, de la oraş
la ţară, în prim plan apar persoanele şi spaţiile private. Până şi averea devine o
chestiune privată, iar individul caută să privatizeze totul.

Ritmul timpului şi al vieţii. În Evul Mediu ziua începea, pentru clerici, la miezul
nopţii, pentru ţărani o dată cu răsăritul soarelui. Contorizarea şi marcarea
momentelor zilei era făcută, mai ales în oraşe şi în localităţile din preajma
mănăstirilor, de clopotele bisericilor. Diviziunile timpului mai erau indicate prin
repere alimentare (prânz sau cină, prandium sau cena). Calendarul medieval era cel
al sărbătorilor bisericeşti. Nu se spunea 20 iulie, ci două zile înainte de Sf.
Magdalena, nici 11 noiembrie, ci Sf. Martin. Anul începe de Crăciun, mai puţin anul
liturgic al cărui ciclu de sărbători începe cu perioada de pregătire a Crăciunului. În
ceea ce priveşte anul civil, fiecare are propriul său obicei: notarii de la Curtea
Franţei şi cei din Ţările de Jos schimbau anul la Paşte, dar cum această sărbătoare
este mobilă, unii ani au 13 luni, alţii 11 luni.

În familiile nobile se nota cu grijă ora naşterii copilului, pentru a i se putea face
cât mai precis horoscopul. Un mare număr de miniaturi evlavioase, de basoreliefuri
sau de vitralii care reprezintă Naşterea Fecioarei, a Sf. Ioan Botezătorul sau a
vreunui sfânt, ne prezintă naşterea unui copil într-o familie nobilă. Educaţia dată
copilului avea un caracter practic şi concret, orientat de mediul şi pentru mediul
social în care trăia. La vârsta de 7 ani copilul era dat la şcoală - şcolile episcopale
existau din secolul al VII-lea - iar de la 10 ani băieţii îşi începeau pregătirea
militară, învăţând să călărească, să îngrijească un cal şi să mânuiască armele. După
ce atingea vârsta de 14-15 ani, mergea la curtea unui prinţ, unde educaţia sa se
perfecţiona într-o societate mai elegantă şi mai numeroasă. În sfârşit, tânărul era
ridicat la rangul de cavaler, ceea ce nu se întâmpla fără a fi organizate petreceri. Şi
educaţia fetelor era orientată în sens practic, întrucât după căsătorie ea era cea care
trebuia să conducă gospodăria. Pentru a face un tablou complet al educaţiei ar trebui
să luăm pe rând fiecare categorie socială şi profesiune şi, de asemenea, fiecare nivel
de bogăţie.

În Evul Mediu căsătoria era un act important din punct de vedere familial şi
economic, în unele situaţii patrimonial şi, câteodată, politic. Potrivit tradiţiei
romano-germanice, căsătoria implica două formalităţi civile: logodna şi căsătoria
propriu-zisă. Logodna, constând esenţialmente într-o promisiune, într-un angajament
care avea valoare juridică, era un contract încheiat între logodnic şi părintele sau
tutorele fetei. A doua etapă, căsătoria propriu-zisă, consta în executarea contractului
şi festivitatea nunţii. Cununia religioasă a fost stabilită ca obligatorie prin lege în
anul 802 de către Carol cel Mare, dar cu toate acestea papii Nicolae I, Adrian II, au
recunoscut şi după această dată legitimitatea căsătoriilor exclusiv civile. Dar
începând cu secolul al X-lea, tribunalele ecleziastice şi-au asumat, efectiv o
competenţă exclusivă în toate chestiunile care priveau căsătoria, inclusiv separarea
soţilor, diviziunea bunurilor şi contestaţiile relative la dotă. Aşadar, de la această
dată actul căsătoriei nu mai este doar un act civil, ci şi un act religios, un sacrament:
căsătoria trebuia neapărat să aibă şi binecuvântarea bisericii - lucru ce era
obligatoriu în Orientul creştin încă din secolul al IV-lea.

Situaţia sanitară din Evul mediu este destul de dificil de cunoscut, în lipsa unor
informaţii precise şi a statisticilor. Cu toate acestea ştim că mortalitatea infantilă
era ridicată şi că, în această perioadă, condiţiile de viaţă erau destul de dure şi totuşi
sănătoase. Parisul secolului al XIII-lea avea un număr mare de spitale, dintre care
Hôtel-Dieu, care exista deja în secolul al IX-lea şi fusese reconstruit în secolul al
XI-lea, era cel mai important. Personalul de la Hôtel-Dieu era format din călugări de
ambele sexe, din preoţi şi servitori. Era mixt, deoarece erau acceptaţi bolnavii atât
bărbaţi, cât şi femei. Ştiinţa medicală medievală se baza pe o tradiţie îndelungată:
cea a medicilor greci, latini şi arabi. De la Salerno, renaşterea studiilor specializate
s-a răspândit, în secolul al XIII-lea, la Bologna, Montpellier şi Paris.

În istoria socială a morţii, Evul Mediu a însemnat o creştinizare a morţii; după

care, a urmat perioada unor etape succesive de desacralizare a reprezentărilor morţii.
Această creştinizare însă n-a exclus permanentizarea unor credinţe şi practici
păgâne, ca bocitul, ospăţul funebru, ideea revenirii spiritului celui decedat. Slujba
religioasă, în biserică sau în casa celui decedat, pentru odihna sufletului şi iertarea
păcatelor lui este de dată relativ recentă - din secolul al X-lea.