Sunteți pe pagina 1din 16

SCRISOAREA III

~
MIHAI EMINESCU
Mihai Eminescu (1850-1889) s-a
născut la Ipoteşti, judeţul Botoşani.
După primii ani ai copilăriei petrecuţi
pe meleagurile natale , este trimis la
Cernauţi, la învăţătură. Dar, fie că
unele materii nu erau pe gustul
visătorului învăţăcel (în special
matematica), fie că austeritatea
micului burg era într-un dezacord
flagrant cu firea sa melancolică şi
dornică de afecţiune, fapt este că
Mihai nu s-a adaptat niciodată la acel
mod de viaţa. Au ramas celebre
escapadele sale , precum şi strădaniile
tatălui de a-l aduce mereu înapoi,
mâhnirea mamei şi iaraşi fuga
“tâlharului”.

2
După moartea profesorului Aron
Pumnul, singura legătura de suflet din
Cernăuţi s-a stins. În aceste împreju-
rări,Mihai a părăsit definitiv şcoala
din Cernăuţi şi a rămas, până la
moartea sa timpurie , un pribeag, un
boem, un visător. În trecerile şi
petrecerile sale a întalnit şi a fost
legat de prietenie de Slavici şi
Creangă. A cunoscut şi a fost admirat
şi ajutat de Iosif Vulcan şi Titu
Maiorescu. A fost fascinat de
povestitorii anonimi şi a iubit, cu
fericirea şi cu durerea pe care
dragostea le naşte. Cochetând cu
teatrul şi excelând în gazetărie,
îndeplinind, de voie, de nevoie, tot
felul de slujbe obscure, călătorind la
Viena şi Berlin şi revenind mereu cu
un dor nesfârşit acasă, Mihai
3
Eminescu a crescut ca poet într-un
mod şi într-o măsura ce nu pot fi
explicate în ultimă instanţa decât prin
geniul său nativ . În poezia sa, se pot
recunoaşte elemente de folclor
autohton dar şi unele de filosofie
germană. Lirismul, uneori spiritul
ludic se îmbină armonios cu viziunile
cosmogonice sau cu analiza politică
protestatara.
Vastitatea şi profunzimea creaţiei
poetice a lui Eminescu face ca el să
rămana, cine ştie pentru “câţi secoli”,
dincolo de toate câte s-au spus-poate
de prea multe ori-despre el, cel mai
mare poet al românilor .

4
SCRISOAREA III
(fragmentul din manual)
“Şi abia plecă bătrânul…Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbră-ntunecoasă;
Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedeştri, colo caii se răstoarnă,
Cad sageţile în valuri, care şuiera, se toarnă
Şi, lovind în faţa,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul …
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine ,vine calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată-
Peste-un ceas păgânătaea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.”

5
COMENTARIUL FRAGMENTULUI

*Scrisoarea III face parte din ciclul de ‘5 scrisori’ ale lui


Eminescu, având o structură aparte [prima parte a textelor
aparţinând Romantismului(cu formă de poem) iar a doua
parte aparţinând Clasicismului(cu formă satirică)].
Prima parte a scrisorii este alcătuită din patru secvenţe :
visul sultanului(care ilustrează o metaforă a creşterii şi
descreşterii Imperiului Otoman), întalnirea celor doi
conducători de ţara şi de oaste, lupta de la Rovine(unde este
elogiat trecutul glorios, prezentat antitetic cu prezentul
‘poetului’) si scrisoarea fiului de domn(misivă care
‘ilustrează graniţa dintre Romantism si Clasicism’).Partea a
doua evidenţiaza falsul patriotism, demagogia şi corupţia
din politică, elemente mereu actuale în viaţa de zi cu zi.
Tema operei ScrisoareaIII este falsul patriotism, prezentat
prin antiteza dintre domnitorul patriot şi
cotropitorul(utilizarea limbajului în caracterizarea
personajelor punând într-o antiteza evidentă cei doi partici-
panţi principali în acţiune).*
Fragmentul citat reproduce secvenţa a III-a din prima
parte a textului şi înfăţişează confruntarea directă dintre
armata română şi cea otomană. Poetul nu urmareşte o
reconstituire istorică a bătăliei, ci numai încleştarea
dramatică dintre cele doua oştiri, evidenţiind eroismul
românilor conduşi de Mircea cel Bătrân.

6
Trecerea de la episodul confruntării verbale dintre Mircea
şi Baiazid se reduce la un emistih:
”Şi abia plecă bătrânul…”
Desfăşurarea bătăliei este prezentată gradat, printr-o suită
de imagini auditive, vizuale şi motorii.
Înainte de a fi o realitate vizibilă, lupta este percepută
auditiv, ca o prezenţă sonoră ameninţătoare:
”…Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium!”
Ca un ecou al vorbelor anterioare ale voievodului român,
natura se solidarizează cu lupta românilor pentru libertate.
Dacă prima oară codrul ‘suna’ discret, sugerând prezenţa
oştirii române, acum el pare a se răzvrăti ‘clocotind’ de
zgomot ‘şi de arme şi de bucium’. Se face trecerea spre
apariţia oştenilor români, care ‘impresionează’ vizual prin
antiteza dintre întunericul codrului şi luminozitatea
coifurilor lor:
“Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”
‘Capetele pletoase’ şi ‘coifurile lucitoare’ par a fi emanaţii
ale codrului, ilustrări ale unei vechi zicale “codru-i frate cu
românul”.
Părăsind desişul codrului, unde era adăpostită, oştirea
româna intra în scenă pe câmpul de bataie. Printr-un atac
fulgerător, împrăştie numai groază şi distrugere în rândul
cotropitorilor . Dezlănţuirea atacului este înfăţişată prin
imagini motorii, realizate prin rapida succesiune a verbelor
de mişcare, la prezentul istoric: ‘călăreţii împlu câmpul şi
roiesc după un semn’; ‘bat cu scările de lemn’.

7
Dintr-o dată arcurile ‘se-ntind în vânt’ şi ‘întunecă văzdu-
hul’(hipebolă) căzând asupra turcilor. Comparaţiile ce
denumesc termeni din natură, ca şi aliteraţia:
“Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”
sunt extrem de sugestive contribuind la realizarea
plasticităţii imaginilor.
Urmează bătălia propriu-zisă, redată prin imagini auditive
şi motorii, astfel: ‘câmpul urlă şi de tropot şi de strigăt de
bătaie’; săgeţile ‘şuieră’ ca şi crivăţul şi gerul; călării
soseau ‘durduind’.
Încleştarea de pe câmpul de luptă creează impresia unei
dezlănţuiri a forţelor naturii. Elementele care intră în
construcţiile poetice (metafore, comparaţii, hiperbole)
selectate din natura cosmică sau terestră, întăresc ideea
comuniunii om-natură într-un moment de grea cumpănă.
Astfel ‘vânt’; ‘grindină’; ‘ploaie’; ‘ger’; ‘crivaţ’; ‘vijelie’
exprimă confruntarea dramatică a oştirii române cu păgânii.
Vălmăşagul luptei este văzut cu ochi de cineast(poetul
cunoscând tehnica montajului-basoreliefului).
Trufaşul împarat în zadar urla ‘ca şi leul în turbare’
încercând să-şi încurajeze ostaşii fluturând ‘flamura verde’
căci ‘umbra morţii se-ntinde tot mai mare şi mai mare’.
Aglomerarea de verbe de mişcare dinamizează acţiunea,iar
comparaţiile, hiperbola şi metaforele sugerează o atmosferă
apocaliptică. Ostaşilor turci li se asociază verbe ale căderii:
‘cad asabii’; ‘în genunchi cădeau pedeştrii’; ‘colo caii se
răstoarnă’. Săgeţile românilor cad ca şi ‘crivăţul şi gerul’
încat turcilor li se pare că ‘se năruie tot cerul’.
În secvenţa următoare, poetul îşi fixează privirea asupra
voievodului român, procedeul folosit fiind focalizarea:
“Mircea însuşi mână-n lupta vijelia-ngrozitoare ,

8
Care vine , vine , vine , calcă totul în picioare:”
Metafora ‘vijelia-ngrozitoare’ şi repetiţia ‘vine, vine,
vine,’ dobândesc valori de superlativ, sugerând rapiditatea,
avântul oştirii române pe câmpul de luptă. Având în frunte
pe neînfricatul domnitor, luptătorii români trec printre
‘cetele păgâne ca potop ce prăpădeşte’ în curând turcimea
fiind ca ‘pleava vânturată’.
În sfârşitul luptei, românii se înalţă biruitori asupra
duşmanilor care sunt alungaţi peste Dunăre:
“Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română .”
Tabloul luptei de la Rovine reprezintă una dintre cele mai
frumoase descrieri de acest gen din literatura română.
Bătălia ca atare ne apare ca o luptă dintre două civilizaţii.
Imperiului Semilunii (instabil, lipsit de patrie) poetul îi
opune Ţara Românească (ce are ca limită spaţială Dunărea
- simbol al permanenţei şi al stabilităţii) cu conştiinţa
apartenenţei sale la pământul străbun. Întreaga luptă este
pusă sub semnul naturii, al forţelor dezlănţuite.

9
POEMUL

Termenul de poem provine din grecescul poiema cu sensul de


‘poem, poezie’. El denumeşte acea specie (operă)
literară epică în versuri, de întindere mai mare şi cu o acţiune mai
complicată decât a baladei. Este alcătuită dintr-o suită de episoade
şi are mai multe personaje reprezentative, în operă liricul
îmbinându-se cu epicul.
Ca specie literară, poemul apare în cultura antică, având
originea sa în epopee, iar în evul mediu sunt cunoscute “Cântecul
lui Roland”(în literatura franceză), “Cântecul Nibelungilor”(în
literatura germană), “Cântecul Cidului”(în literatura spaniolă) şi
“Cântec despre oastea lui Igor”(în literatura rusă).
În secolul al XIX-lea, poemele înfăţişează eroi excepţionali
prezentaţi în situaţii şi întâmplări neobişnuite , sau sunt încadrate
acestei specii compoziţiile mai ample în care sunt expuse diferite
idei filozofice , în care elementele lirice interferează cu cele epice.
În definiţia dată astăzi, poemele sunt compoziţii lirice de mică
întindere, fără formă fixă.
După conţinutul lor, poemele pot fi eroice, eroi-comice,
filozofice, sociale, istorice.
Poemul eroic este o operă cultă în versuri în care se povestesc
fapte istorice măreţe sau legendare din trecutul unui popor,
săvârşite de personaje însufleţite de sentimente nobile.
Poemele eroice pun în centrul atenţiei figura unor eroi
excepţionali , care se detaşează dintre alte personaje cu însuşiri
deosebite, pe care le domină, acţiunea cristalizându-se în jurul
acestor personalităţi impunătoare.

10
DOR DE EMINESCU

“Foarte tânăr sau mai matur, Eminescu este obsedat de geneza


poporului român şi plănuia vaste epopei ori drame despre episodul
daco-roman, încercand a crea o mitologie ad-hoc.”

“Opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea


mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele
romantice, a spiritului autohton.”

“Există o condiţie specială care ridică pe Eminescu deasupra poeţilor de


circulaţie mărginită. A cunoscut poporul şi provinciile româneşti, a
devenit familiar cu speculaţiile filozofice cele mai înalte, a iubit fără a fi
fericit, a dus o existenţă nesigură şi trudnică, a trăit într-un veac ce nu
corespundea idealului său, a plans şi a blestemat, apoi s-a îmbolnăvit şi
a murit foarte tânăr. Tot ce a avut de spus a spus până la 33 de ani .
Viaţa lui se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie…Şi de
aceea, oricine îl va citi, pe orice punct al globului, va înţelege că
Eminescu a exemplificat o dramă a omului, ca el a scris în versuri o
zguduitoare biografie… Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de
destin , să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existentei şi de
aceea multa vreme Eminescu va rămâne in poezia noastră nepereche.”

“Mihai Eminescu este un mare poet al materiei cosmice in veşnica


mişcare şi un cântăreţ al germinaţiei care implică dezagregarea
organicului şi a anorganicului.
Natura lui începe acolo unde oprirea în loc a elementelor prin industria
omenească întâmpină rezistenţă şi moleculele încep să se desfacă şi să se
împreune din nou într-o altă viaţă.”

11
GEORGE CĂLINESCU

“Prin Eminescu gândirea şi sensibilitatea


românească au trăit o extindere a orizontului
lumii, al cugetării şi al simţirii care ne-au
transformat în mod esenţial. Fără el, am fi cu toţii
mai altfel, mai săraci.”

TUDOR VIANU

“Eminescu este un om al timpului modern,


cultura lui individuală stă la nivelul culturei
europene.”

TITU MAIORESCU

“Proza poetică eminesciană nu este jocul


suplimentar al unui geniu, în marginea poeziei lui,
ea se integrează într-un sistem de mituri lirice,
într-o structură a personalităţii, oferindu-ne un
întreg spaţiu spiritual, înăuntrul căruia putem
descifra clar viziunea cosmică a poetului.”

P. CONSTANTINESCU

12
*
* *

“Trecutul m-a fascinat întotdeauna.Cronicile şi


cântecele populare formează , în clipa de faţă, un
material din care culeg fondul inspiraţiunilor.”
M. Eminescu ~ Despre SCRISOAREA III

“Cu gândiri şi cu imagini


Înnegrit-am multe pagini:
Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii,
Chiar din zorii tinereţii.”
M. Eminescu

“O literatură temeinică, care să ne placă nouă şi


să fie originală şi pentru alţii, nu se poate întemeia
decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe
tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui.”
M. Eminescu în ‘Timpul’, 8 mai 1880

13
BIBLIOGRAFIE

1. Literatura Română- Manual preparator pentru


clasa aVII-a ~ Ion şi Marinela Popa
2. Istoria Literaturii Române de la origini până
în prezent~ George Călinescu
3. Internet site :http//www.referate.ro

http//www.referatero.com

14
15
16