Sunteți pe pagina 1din 30

LUMEA ARABĂ ÎN EPOCA MODERNĂ

- 622– fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina (Yathrib); Al-Medina – oraşul/cetatea


- anul 622 nu are semnificaţie doar religioasă şi doar pt arabi; e şi un moment de turnură în
istoria întregii omeniri prin consecinţele majore pe care le-a avut cucerirea arabă şi
expansiunea Islamului pe o mare parte a Lumii Vechi (ce moştenea civilizaţia greacă,
romană, bizantină)
- sec VIII – arabii formează un imperiu uriaş: de la strâmtoarea Gibraltar, Maroc, din Spania şi
Sudul Franţei până la frontierele de vest ale Chinei (751 – la Thalass – bătălie arabi-chinezi,
câştigată de chinezi; 732 – Poitiers vs franci)
- iniţial, în acest spaţiu, dominaţie politică şi militară a califilor arabi + apoi s-a propagat religia
islamică – înfloreşte o civilizaţie musulmană, care poate îmbrăca expresii arabe, dar şi
persane, turcice
- în secolele următoare, până în Epoca Modernă, Islamul a continuat să îşi extindă frontierele,
cam în toate direcţiile
 spre Africa Neagră
 în direcţia Europei Balcanice (mai ales datorită cuceririlor otomane)
 spre est, până în Asia de SE – în regiune unde azi e Bangladeshul, Malayezia, Indonezia
- azi: aprox 1 miliard jumătate de adepţi (cam un sfert din populaţia planetei); ocupă în
general teritorii din zona caldă a Lumii Vechi, mai ales deşertice
PERSPECTIVA ORIENTALISTĂ
- musulmanii alcătuiesc la prima vedere un grup unitar, masiv, mai ales când sunt văzuţi din
perspectiva europenilor
- această percepţie e una eronată; islamul nu este un bloc unitar; asemenea Europei, unde
creştinătatea reprezintă o lume foarte diversă, cu contradicţiile sale interne
- acest punct de vedere eronat (Islamul – bloc compact) are o istorie îndelungată; pentru
creştinii europeni, musulmanul a reprezentat întotdeauna principala figură a alterităţii,
principalul duşman, necredinciosul, “celălalt”
- faţă de musulmani, Europa şi creştinătatea se delimitează şi îşi definesc propria identitate,
propria credinţă – aceasta este marea funcţie simbolică a musulmanului
- ca orice imagine a celuilalt, această reprezentare a simplificat la maximum trăsăturile
atribuite musulmanului; portretul pe care l-a conturat acestora civilizaţia europeană s-a redus
la câteva prejudecăţi, clişee (cruzimea, exotismul – lume ciudată, colorată, ca în 1001 Nopţi,
despotism politic; înpoiere, decadenţă – Orien – etichetă aplicată oricărei realităţi decăzute)
- mai ales din sec XIX, termenii “Orient” şi “oriental” au devenit etichetele prin care cultura
europeană occidentală a identificat tot ceea ce aparţinea civilizaţiei musulmane; această
manieră de etichetare a fost numită azi, de unii savanţi, orientalism sau fenomen de
orientalizare – cercetătorul palestinian E.Said – “Orientalism”: orientalismul afirmă că
civilizaţia occidentală ar fi superioară barbariei orientale, iar europenii ar avea misiunea de a
civiliza şi de a ridica din starea de înapoiere populaţiile respective; această pretenţie de
supremaţie ar justifica implicit şi dominaţia efectivă (politică, militară, economică), pe care
puterile europene o exercitau asupra Orientului în sec XIX
- Said: toate studiile făcute de europeni asupra lumii musulmane au avut ascuns acest rol
EXPANSIUNEA ARABILOR ÎN EVUL MEDIU
- în primele secole ale expansiunii islamului, toate cuceririle făcute de arabi au format un
ansamblu de civilizaţie relativ omogen; coerenţa sa se datora mai ales religiei islamice, care
este pentru musulmani legea (sharia) – reglementare care se referă şi la viaţa de toate zilele
- pe plan politic, unitatea iniţială a lumii musulmane, care la început era condusă de un singur
calif, se va fragmenta rapid în numeroase unităţi autonome demare diversitate: califate rivale,
sultanate, emirate, şeicate (de mici dimensiuni) – conduse de dinastii rivale, aflate în conflicte
pe tot parcursul Evului Mediu (eg: emiri aliaţi cu creştini – Harun-al-Raşid – s-a aliat cu
………………………care rivaliza cu dinastia din Spania)
- această lume atât de diversă dobândeşte o puternică notă de unitate încă de la începutul
Evului Mediu din punct de vedere lingvistic: un fragment din acest uriaş imperiu iniţial, va
dobândi o notă de unitate prin expansiunea limbii arabe
- încă de la început arabii s-au extins cam pe acelaşi teritoriu pe care îl ocupă azi: SV Asiei, N
Africii
- expansiunea limbii arabe a pornit din patria lor originară: Peninsula Arabică – în apropiere
de strâmtoarea Bab-el-Madel – Yemen
 apoi, asimilarea etnolingvistică arabă a cuprin mai întâi nordul Peninsulei Arabice, până
la marginile Persiei şi Asiei Mici, cucerind Siria, Liban, Palestina, iar spre est – Mesopotamia
(Irak!)
 spre apus, peste istmul Suez – a cucerit treptat tot nordul Africii, din Egipt, până la
coasta Atlanticului (Marocul de azi) + 711: trec Gibraltarul – în Spania; cucerec aproape toată
peninsula şi vor staţiona aici în perioada 711-1492 – în S Spaniei: Al Andaluz
 spre S, în interiorul continentului african, fie traversând Sahara, fie navigând de-a lungul
coastei estice a Africii (în Oceanul Indian): în aceste regiuni, arabii nu s-au aşezat decât în
număr mici – colonii izolate; au contribuit la răspândirea Isamului printre populaţiile Africii
Negre, au făcut comerţ, au întemeiat oraşe (! Nu au “arabizat” zonele respective; ei erau o
minoritate)
eg: sinteze – limba swahili – dialecte africane, cuvinte arabe, cuvinte engleze, cuvinte germane;
nu e o limbă arabă!
- la început, arabii au fost oameni ai deşerturilor; populaţie nomadă, care cutreierau pustiurile
Arabiei în căutarea păşunilor şi surselor de apă; etnonimul lor: al-arab înseamnă nomad (! Şi
beduin înseamnă nomad)
- economia şi viaţa nomadă a arabilor se bazau mai ales pe creşterea turmelor de cămile
(dromader!); mai creşteau şi capre, oi; una dintre puţinele plante cultivate în oaze: curmalul
- cea mai mare parte a peninsulei arabice – climă excesiv de secetoasă
 în nord, la marginile Siriei şi Mesopotamiei – o stepă săracă (ierburi de calitate mai
slabă)
 în centru, mai ales în podişul Nejd – deşert
 în S – tot deşert
 excepţie de la clima neprietenoasă: sudul extrem - provinciile Yemen, Hadramaut, Oman
– pe coastele Mării Arabiei: câmpii fertile – zone protejate de ariditatea din interior de lanţuri
muntoase, de care se izbesc curenţii musonici, ce vin din Oceanul Indian; aici se cultivă
plante tropicale: citrice, curmalul, cafeaua, bumbacul
- datorită vieţii lor aparte, arabii au dobândit virtuţi războinice deosebite – una din ocupaţiile
de bază era jaful teritoriilor mai bogate
- tactici: foloseau cămila albă de curse şi cai de rasă arabă (eg: cele două asedii ale Vienei –
proviziile şi armamentul pe cămile)
- organizarea socială: arabii erau grupaţi în mari familii patriarhale;
 la nivel superior: triburile – aveau la bază legăturile de rudenie reale sau imaginare dintre
membrii acestora
 un trib era format din câteva sute de corturi – câteva mii de persoane
 un trib forma o unitate extrem de coerentă: condus de un şeic (ce era şi liderul religios al
comunităţii); legături sociale puternice – determinau şi tribul ca puternică unitate de luptă
 triburile arabe încheiau alianţe: confederaţii tribale mai vaste; acestor formaţiuni le lipsea
liantul social fundamental al înrudirii (imaginare!); de aceea, aceste confederaţii se
destrămau, se reconfigurau cu mare uşurinţă, erau măcinate de rivalităţi şi dispute interne
- întrega istorie a Peninsulei Arabice din cele mai vechi timpuri până în sec XX a fost
caracterizată de aceste conflicte interne dintre diferiţi dinaşti, şeici, emiri, imani, triburi, bande
de jefuitori – lupta dură pentru supravieţuire şi supremaţie
- există şi ţărani cultivatori – categorie nesemnificativă, dispreţuiţi de beduini
- a treia categorie: arabii sedentari ce locuiau mai ales în oraşe; eg: din rândul lor s-a ridicat
profetul Mahomed; religia islamică a luat naştere dintr-o alianţă urbană – oraşele în care
trăiau – esp centre comerciale, meşteşugăreşti (nu erau centre de producţie agricolă!!!)
- asemenea oraşe: Mecca, Yathrib (Medina) – situate relativ în apropierea coastei Mării Roşii;
în provincia Hedjaz – aici se află şi principalul port arab, unde vor sosi ulterior pelerinii:
Djeddah; în Yemen: Aden, Mocca
RĂSPÂNDIREA LIMBII ARABE
- arabii şi limba lor aparţin încrengăturii etno-lingvistice afro-asiatice; sunt de rasă albă, tip
mediteranean; aparţin familiei semitice – ce mai cuprinde şi limba ebraică, etiopiană
- arabii şi evreii – cei mai apropiaţi din punct de vedere al limbii
- până la expansiune, araba se vorbea doar în Peninsula Arabică
 din sec VII-VIII se extinde; întâi se extinde religia, dar în unele teritorii cucerite se impune
şi limba
- limba arabă şi răspândirea ei este favorizată de 2 factori: politic (limba cuceritorilor, califilor)
şi faptul că e limba sfântă a Coranului, în care a fost fixat mesajul lui Mahomed; la început
era singura abilitată să vehiculeze mesajul sfânt; din epoca modernă s-a permis traducerea
- în pofida acestor două atuuri, araba nu a cucerit întreaga lume islamică în sensul asimilării
sale de masa populaţie;
 s-a izbit prima oară de frontierele culturale ale lumii iraniene – dincolo de fluviul Tigru,
chiar dacă Persia s-a islamizat, locuitorii de aici nu au mai adoptat limba arabă; principala
limbă de cultură era aici persana literară, limbă de mare prestigiu (care se vorbea în toată
Asia Centrală); masa populaţiei de aici – idiomurile acestei limbi
 în India musulmană – mai ales în NV ei (Pakistan – pe valea Indusului) + regiunile locuite
de populaţiile turcice (Asia Centrală, Anatolia) – aproape toate s-au islamizat, DAR toate şi-
au păstrat limbile lor vernaculare
singura concesie făcută limbii sacre a Coranului: adoptarea unui mare număr de cuvinte arabe
atât în turca otomană, cât şi în limba farsi (limba persoană din perioada clasică până în cea
modernă); ambele limbi vor prelua alfabetul arab – turcii îl vor abandona în sec XX (Ataturk),
ca semn al dorinţei de modernizare, occidentalizare
în şcolile teologice (matrasa) se preda şi în limba arabă obligatoriu, pentru uzul ulemalelor
(învăţat, teolog, jurist)
- limba rabă se va impune însă în celelalte regiuni cucerite de Islam: din nordul Peninsulei
Arabice până în Anatolia + coasta nord-africană
- procesul de arabizare a fost unul rapid şi a întâmpinat foarte mici rezistenţe: în primele
teritorii pe care le-au cucerit războinicii lui Mahomed şi ai califului Omar (Siria, Liban, Irak);
de ce? Populaţiile din aceste regiuni vorbeau tot limbi semitice – mai ales limba arameică
sau limba siriacă;
- “umma” – marea comunitate/naţiune arabă
- până azi au supravieţuit câteva comunităţi relativ restrânse (maxim sute de mii de oameni)
ce nu au adoptat nici aici araba; uneori şi-au păstrat chiar credinţa religioasă creştină
 există şi grupuri creştine ce au preluat limba arabă – eg: marroniţii din Liban, asirienii
moderni din nordul Irakului
 în rândul acestor comunităţi minoritare din orientul islamizat şi arabizat putem include şi
comunităţile de evrei din Palestina, ce nu au plecat în exil
- arabizarea a durat mai mult şi a întâmpinat mai multe dificultăţi în Africa de nord – aici,
cuceritorii arabi au islamizat alte populaţii din marea familie afro-asiatică, rude ceva mai
îndepărtate – populaţiile hamitice (eg: populaţia coptă – urmaşii vechilor egipteni; berberii –
în restul Africii de Nord – seminţie autohtonă, numeroasă)
 limba arabă va reuşi în câteva secole să domine aceste regiuni, să devină majoritară, dar
fără să îi asimileze pe toţi berberii
 cea mai mare parte a berberilor au preluat limba cuceritorilor şi s-au contopit cu ei
 succes pentru arabizare – prima pe coastele Mediternaei sau în câmpiile mai roditoare
(eg: Tunisia)
 în cea mai mare parte a teritoriului (mai ales în Sahara), în munţii înalţi ai Atlasului (din
Maroc şi Algeria) limbile locale au supravieţuit cu tenacitate până azi, în mijlocul lumii arabe
(eg: tuaregii)
- berberii erau mai ales o populaţie nomadă, care semănau foarte bine cu arabii în privinţa
modului de viaţă: cămilari şi călăreţi neîntrecuţi, ce dominau rutele sahariene – pe unde se
scurge tot aurul Europei ce venea din minele din Sudan + tranzita pe cămile Sahara; altă
marfă: sclavii
- aceşti berberi s-au convertit la Islam rapid, mulţi s-au alăturat arabilor (eg: au format vârful
de lance ale campaniilor purtate de musulamani în peninsula Iberică – Tarik!); cu toate
aceste alianţe, berberii vor rămâne mereu un aliat turbulent al arabilor, nesupuşi de multe ori,
care îşi păstrează cu tenacitate individualitatea, obiceiurile, chiar limba;
Concluzie: prin acest proces de arabizare s-a format o mare comunitate arabă, răspândită din
Maroc până în Irak; această unitate etnolingvistică se va păstra pe tot parcursul epocii
moderne, până azi
PERIODIZAREA ISTORIEI ARABILOR
- specialiştii europeni în studii arabe au împărţit istoria Islamului în trei mari faze (această
periodizare poate fi aplicată şi istoriei arabilor)
1. de expansiune şi cucerire, dar şi de mare strălucire culturală: de la Mahomed (mijlocul sec
VII)-cel mult sec XIII (1258 – Bagdadul, capitala Califatului Abbasid e cucerit de mongoli:
prăbuşirea puterii arabe)
2. etapa declinului politic şi cultural – sec XIII-sec XVIII
3. renaşterea şi modernizarea, numită de arabi Nahda (renaşterea): expediţia franceză în Egipt
(1798-1801 - Napoleon) este momentul ce deschide calea reformelor în societatea arabă
 renaşterea culturală, ideologică din sec XIX va duce la naşterea statelor arabe moderne
din sec XX
- această periodizare e criticată de unii autori arabi care o consideră tributară perspectivei
exclusiviste a europenilor (orientalism); ei spun că nu se poate vorbi despre un declin al
civilizaţiei islamice decât dacă e evaluată în funcţie de valorile şi de evoluţia Occidentului
 lumea musulmană pare “înapoiată”, “necivilizată”, “nedezvoltată” doar dacă e raportată la
progresul tehnic, ştiinţific şi economic rapid al civilizaţiei europene din sec XVI până azi
- un lucru care se poate accepta şi de istoricii arabi: lumea islamică nu a mai produs creaţii
originale comparabile cu cele din secolele anterioare de prin sec XIV
 în această perioadă, Europa, odată cu Renaşterea, Reforma începea epoca raţionalităţii
ştiinţifice (aprox sec XVI): europenii descoperă o nouă manieră de organizare a cunoaşterii şi
de a o folosi – permite Occidentului să îşi impună şi dominaţia la scara mondială
ISTORIA POLITICĂ A LUMII ARABE
- poate fi evaluată în termeni de putere
- sec XV-XVI (aprox 1500) – moment de cotitură în istoria politică a arabilor: începe o nouă
epocă (ca şi în Europa) – 3 episoade mai importante
1. cucerirea otomană
- 1453: turcii otomani cuceresc Constantinopolul – urmaşii istorici ai Ibizantin
- în scurt timp, ei îşi adjudecă şi moştenirea politică a califilor arabi
- începând cu 1516 şi continuând în prima jumătate a sec XVI arabii ocupă Siria, Palestina,
Irak, coastele Mediteranei estice, coastele Africii de Nord până la frontiera cu Maroc; ocupă
oraşe ca Damasc, Bagdad, Cairo (centre mari ale culturii şi politicii arabe) – până la sf WWI
vor fi în stăpânirea IO
2. 1492 – emiratul de Granada (ultima poziţie deţinută de musulmani în S Spaniei) capitulează
în faţa ofensivei creştine conduse de regele Ferdinand Catolicul; sfârşitul unei dominaţii
arabe de aproape opt secole
3. 1498 – caravelele portugheze conduse de Vasco da Gama trec de Capul Bunei Speranţe,
pătrund în Oceanul Indian (zonă dominată până atunci de negustorii arabi, ce controlau
rutele maritime spre India, Africa de Est)
- după 1498, portughezii distrug aproape complet Imperiul comercial arab; se instalează
 mai întâi pe coastele Africii (Mozambic, Tanzania)
 India (Callicut etc)
 coastele Peninsulei Arabice – S: cuceresc porturi strategice (eg: Mascat)
- dominaţia portugheză durează aprox 1500-1600, apoi alţi navigatori europeni le iau locul:
olandezii (primele decenii după 1600), dar mai ales englezii (ocupă S Arabiei până în sec XX:
Aden, Oman, Bahrein, Kuweit)
- în urma acestor trei lovituri, puterea politică a arabilor e lichidată aproape complet la
începutul sec XVI: din făuritorii unui mare imperiu, arabii ajung aproape peste tot sub
stăpânire străină (până în sec XX)
- harta politică a lumii arabe la 1500:
 în anii premergători acestor evenimente, lumea arabă era divizată în mai multe state,
centre de putere, de mărimi inegale; de la E la V - 6 centre de putere
1. teritoriile irakiene – sub stăpânire străină încă de la năvălirea mongolă (1258); depindeau
de suveranii mongoli şi turcomani din Iran
 practic, erau o anexă a Persiei
2. stăpânirile de mici dimensiuni, independente, conduse de şeici, imani din Peninsula
Arabică; eg: şeriful din Mecca – shariff – nobil, titlu pentru orice urmaş direct al lui Mahomed
3. sultanatul mamelucilor – Egipt, Siria; mari dimensiuni; zonă foarte bogată pentru că
deţineau bune teritorii şi poziţie economică şi strategică pe litoralul Mediteranei
4. statul Hafsizilor din Africa de Nord – centru la Tunis (aproape de vechea Cartagina);
poziţie strategică şi economică datorită Mediteranei; stăpâneau coastele Africii N, între Egipt
şi Algeria
5. Marocul – NV Africii; la 1500 – sub dinastia Watasidă (berberă)
6. Emiratul de Granada – dinastia Nasrizilor (până la 1492); cele mai imortante centre de
putere
- există şi alte stăpâniri şi prezenţe politice arabe
 oraşele arabe de pe coasta estică a Africii din Somalia până în Mozambic; asemenea
unor colonii, fără funcţii importante, cu rol comercial
 principate mici, răspândite prin toată lumea arabă
SULTANATUL MAMELUCILOR
- cea mai importantă putere a arabilor
- 1250-1517 – cel mai important stat din Orientul Musulman şi cel mai bogat; capitala: Cairo
(au cucerit şi Constantinopolul, dar nu aveau un rol politic prea important, ci doar rol cultural)
- cuprindea Egiptul (centrul), hotare dincolo de vestul Nilului, coastele E ale Libiei (azi) –
provincia Cyrenaica, în E: Siria, Liban, Palestina, până la marginile Anatoliei şi Irakului
- sultanii mameluci erau protectorii şi suzeranii locurilor sfinte ale Islamului=provincia Hedjaz
(unde sunt Mecca şi Medina; şeriful din Mecca e vasal)
- mamelucii dominau Marea Roşie (malul egiptean şi arab) şi controlau rutele comerciale pe
care tranzitau mărfurile venite din India în drumul lor spre porturile Levantului – spre Veneţia
- puterea şi bogăţia lor se baza în mare măsură pe
 vămuirea comerţului cu mirodenii ce alimenta Europa
 prestigiul dobândit din găzduirea la Cairo a unul calif, urmaş al dinastiei abbaside
(strămoşul lor se refugiase din Bagdad la năvălirea mongolă)
califii erau în realitate marionete întreţinute de sultani dar prezenţa lor întărea pretenţiile de
hegemonie ale statului mameluc în lumea islamică şi arabă (apoi, şi hafsizii vor face la fel)
- conducătorii statului mameluc erau arabizaţi în mare măsură (! ei nu erau arabi)
- teritoriile stăpânite erau arabofone
- totuşi, sub raport politic, nu era un stat arab propriu-zis pentru că clasa conducătoare a
sultanatului erau foşti sclavi de origine turcică, iniţial mai ales cumani din N Mării Negre, apoi
circazieni (populaţie turcică din Caucaz): “mameluc” înseamnă în arab sclav, rob
 aceşti sclavi erau capturaţi în zonele lor de baştină de negustori, vânduţi apoi în Egipt
unde erau preţuiţi pentru virtuţile lor războinice
 în Egipt, sclavii/mamelucii erau educaţi şi antrenaţi pentru a forma un corp militar de elită:
câteva zeci de mii de oameni, semănau cu ienicerii din IO
 rândurile mamelucilor erau mereu împrospătate prin cumpărarea de noi sclavi
 mamelucii: forţă militară, armata Egiptului; elita conducătoare (merite în război, răsplătiţi
după terminarea serviciului militar prin proprietăţi ereditare)
 începând cu sec. XIII (1250) reuşesc să devină sultani (mameluc căsătorit cu soţia
ultimului sultan arab)
 chiar şi după dispariţia sultanatului (1517), mamelucii îşi păstrează rolul militar şi cel de
castă conducătoare în Egipt până în sec XIX (eg: Napoleon luptă cu ei, are clavi mameluci în
serviciu datorită spiritului fidel/de devotare)
CUCERIRILE OTOMANE ÎN TIMPUL SULTANULUI SELIM I
- Selim I = Siria, Egipt şi Hedjaz
- până la începutul sec XVI, relaţiile IO – sultanatul mamelucilor sunt destul de bune
- după ce portughezii lui Vasco da Gama pătrund în Oceanul Indian, otomanii chiar îi ajută pe
mameluci să construiască o flotă în Marea Roşie pentru a face faţă ameninţării creştine
- interesele celor două mari state musulmane se ciocneau în zona Anatoliei: îşi discutau
influenţa asupra emiratelor turcomane autonome din SE Asiei Mici
- după 1501, la frontierele Anatoliei de E ale IO se afirmă o nouă mare putere: Persia
 1501 – Persia e unificată sub conducerea şahului şiit Ismail
 turcii otomani se temeau că între Egiptul mamelucilor şi Persia s-ar putea încheia o
alianţă: raţiunile strategice care i-au făcut pe otomani să îi atace pe mameluci
- sultanul Selim I (1512-1520): în toamna 1516 atacă Imperiul Mameluc, nu atât din dorinţa de
a cuceri Egiptul, ci datorită ameninţării persane
 intră în Siria prin surprindere, ajutat şi de trădarea guvernatorului mameluc din Alep:
cucerire
 ianuarie 1517: intră în Cairo, după o ultimă bătălie la porţile oraşului – cucereşte Cairo
- la Cairo, ultimul sultan mameluc e executat, iar califul abbasid e depus din funcţie; Selim îşi
arogă posesiunile şi titlurile sultanului mameluc: Siria, Palestina, Egipt
- şeriful din Mecca recunoaşte suzeranitatea otomană; Hedjazul devine stat vasal al IO
- IO controlează Egiptul, Hedjazul şi Marea Roşie devine astfel un lac turcesc
- sultanul otoman preia şi succesiunea califilor din Cairo; primeşte titlul de protector al locurilor
sfinte; îşi cuceresc prestigiul suprem în lumea arabă
- ulterior, preiau şi titlul de califi: devin liderii religioşi ai întregului Islam (până după IIWW)
- această victorie s-a datorat:
 superiorităţii militare: infanteria otomană (ienicerii, cu arme de foc uşoare), artileria
 IO – în perioada de ascensiune, de abia acum Poarta otomană devine imperiul uraş
desfăşurat pe trei continente, stăpân al Mediteranei Orientale, al Orientului (până în sec XIX)
CUCERIREA IRAKULUI ŞI YEMENULUI
- 1520-1566: IO ajunge la apogeul puterii sale, sub domnia lui Soliman Magnificul (turcii –
Kanunî/Legislatorul)
- această ascensiune a IO sub Soliman va afecta şi lumea arabă, care intră aproape în
întregime sub autoritatea otomană
- cei doi mari adversari ai sultanului
 IH şi aliaţii lor creştini – Europa Centrală şi în Mediterană
 dinastia persană a Safabizilor, şiită – în Asia
în lupta cu aceşti doi inamici, IO ajunge să cucerească noi teritorii arabe
- după campania din Europa (Ungaria, asediul Vienei), Soliman se întoarce spre inamicul din
Persia, unde războaiele erau mai dificile (climă, relief etc)
- 1534 – otomanii cuceresc Irakul (regiunea dintre Tigru şi Eufrat, Mesopotamia), locuit
majoritar de arabi; ocupă şi Bagdadul; această stăpânire durează până la IWW
- timp de aproape trei secole: 1534-începutul sec XIX, între Irak şi Persia au loc diferite
conflicte, Persia recucerind unele teritorii
 1623-1628 – şahul Abbas al Persiei reuşeşte să recucerească Bagdadul şi o bună parte
din Irak – arabii şiiţi din sudul Bagdadului priveau cu simpatie stăpânirea otomană
DAR sunt doar excepţii
- cucerirea Irakului deschide noi direcţii de acţiune otomanilor în Peninsula Arabică
 în conflictul cu Persia, turcii presează mereu în direcţia Golfului Persic, de-a lungul
estuarului Shatt al-Arab (confluenţa Tigrului cu Eufratul) – zonă mlăştinoasă, greu de dlimitat,
populaţie şiită
 1546 – turcii reuşesc să ocupe portul fluvial Basra (la confluenţa Tigru-Eufrat): ieşire la
Golful Persic şi Oceanul Indian
- sec XVI, IO era şi o mare putere navală, ce îşi disputa influenţa cu
 Veneţia în Mediterana Orientală
 Spania în Mediterana Occidentală
 Portugalia în Oceanul Indian
- flota turcească (din Basra şi Marea Roşie) încearcă să submineze dominaţia portugheză pe
rutele maritime spre India: acţiune din două direcţii
 Marea Roşie – porturile Hedjazului, Golful Suez
 Golful Persic – Basra
aceste acţiuni în Oceanul Indian nu reuşesc să afecteze în mod semnificativ marele comerţ
portughez cu mirodenii (portughezii – superioritate numerică, puncte strategice)
- aceste acţiuni otomane le-au permis să ocupe câteva poziţii importante pe coastele sudice
ale Arabiei, în Yemen
 turcii pornesc din Hedjaz pe mare: debarcă în Yemen în 1522
 1538-1547 – consolidarea poziţiei otomane în Yemen: cucerirea portului Aden
 otomanii se instalează pentru o vreme şi în Abisinia (azi Eritreea) la Massawa=ţărmul
african al Mării Roşii, vizavi de Yemen
 Yemenul e o zonă sensibilă pentru otomani, doar regiunea maritimă o controlau: pierdut
şi recucerit de câteva ori până la IWW
CUCERIREA AFRICII DE NORD
- o importanţă mai mare pentru politica externă a IO: acţiunile din Marea Mediterană –
principalul teatru de război cu forţele creştine, cheia confruntării
- în Mediterana, otomanii se confruntau cu habsburgii spanioli şi cu aliaţii lor, cum ar fi
Republica Veneţiană şi Cavalerii Ioaniţi (până în 1522 stăpânesc Insula Rodos, în 1522
Soliman cucereşte Rodosul; 1532 primesc de la Carol Quintul Insula Malta ce trece în 1798
francezilor)
- sec XVI, în urma unor dispute îndelungate, otomanii îşi instaurează dominaţia şi asupra
coastei africane, de la Egipt până la frontiera cu Marocul
 ţărmurile nord-africane erau numite de arabi Maghreb – “Soare Apune” (în arabă)
 creştinii europeni le numeau “coastele barbareşti” sau “statele barbareşti”, nume venite
de la denumirea berberilor
- aprox 1500, în această zonă, înainte de cucerirea otomană, existau mai multe formaţiuni
politice berbere
 V: teritoriul Marocului – sediul unor state puternice care şi-au întins dominaţia spre est
către Alger şi Tunis
 zona Algeriei de azi: zonă fărâmiţată în mici stăpâniri independente (dinast/oraş) ce
pendulau între vecinii Maroc sau Tunisia
 centrul puterii arabe în Africa de Nord era în Tunisia, regiune mai fertilă, situată la
mijlocul coastei africane, foarte aproape de Europa (oraşe: Cairouan,Tunis – aproape de
Sicilia)
 spre E: ţărmurile deşertice ale Libiei de azi: două provincii distincte
1. Cyrenaica – în E: gravita spre Egiptul mameluc
2. Tripolitania la V: oraşul Tripoli; gravita spre Tunisia
- începând din sec XIII, o mare parte a coastei nord-africane va fi dominată de califatul arabo-
berber al Hafsizilor, cu capitala la Tunis
- autoritatea Hafsizilor a fost mereu dominată de puterea dinaştiilor/state care stăpâneau în
Maroc şi al-Andalus (sudul Spaniei)
 alţi adversari ai Hafsizilor: micile formaţiuni independente de pe teritoriul Algeriei de azi
 slăbire în perspectiva apropierii IO
- N Africii – vizat în permanenţă şi de puterile maritime creştine; alianţele nu ţineau cont prea
mult de confesiune, ci de interesele politice proprii
 normanii (din Sicilia)
 sicilienii – Regatul Neapolelui şi al Siciliei
 genovezii
 Regatul Aragonului – pe coasta mediterană a Spaniei
ele ocupă în repetate rânduri poziţii pe ţărmurile nord-africane
- după 1479 (formarea Regatului Spaniol unificat), după alungarea maurilor din Granada
(1492): în Spania ajunge la putere regele Carol I (viitorul împărat german Carol Quintul):
Spania porneşte o ofensivă puternică împotriva Africii de N şi se părea că va fi cucerită de
spanioli: porturile (mai ales din Algeria) sunt toate cucerite – continuarea firească a
Reconquistei pentru spanioli
- în acest timp şi otomanii avansau dinspre E (1517 – ocupă Egiptul), iar califatul Hafsid era
lipsit de forţă militară şi incapabil să opună o rezistenţă semnificativă în faţa Spaniei din V +
IO din E
- acum se afirmă în Africa o nouă forţă politică şi militară: piraţii musulmani
 de secole, ei jefuiau sistematic vasele creştine din Mediterană
 baza în porturile nord-africane, unde erau protejaţi de conducătorii politici locali
 origini foarte diverse (mulţi creştini renegaţi, convertiţi la Islam pentru a putea exercita
această meserie)
 incursiuni în Europa (chiar şi în Roma) pe ţărmuri, până în sec XIX
 devin un actor politic în relaţiile internaţionale: vârful de lance al cuceririlor otomane
- conducătorii musulmani din oraşele algeriene, atacaţi de spanioli, cer sprijinul piraţilor (ce
aveau capacitatea de a lupta) – în cursul acestor acţiuni, un asemenea corsar, Khayreddin /
Khayr ad-Din / Kayr al-Din (Nădejdea credinţei), numit de creştini Barbarossa, ocupă portul
Alger
 1518, se declară vasal al sultanului Selim I pentru a îşi câştiga un aliat puternic în
conflictul cu Spania
IO ajunge să dobândească practic fără luptă şi partea occidentală a lumii arabe, dobândind în
următoarele decenii, cu ajutorul corsarilor algerieni, aproape întreg Maghrebul: Tripolitania,
Tunis, Alger – până la marginile Marocului (niciodată cucerit de otomani)
- Khayreddin este numit de turci beilerbei în Alger (beiul beilor=guvernatorul general al unei
mari provincii otomane/villayet): pentru a arăta că Algerul e provincie ce aparţine IO
- Khayreddin e numit apoi şi amiralul flotei din Mediterana
- 1534: Khayreddin ocupă şi Tunis în numele sultanului de la Istanbul
 ultimii suverani Hafsizi, în disperare de cauză, se declară vasali ai Spaniei
 1535, împăratul Carol Quintul conduce o expediţie navală ce reuşeşte să ocupe Tunisul
ş să îl reinstaleze aici pe vasalul său Hafsid – stat musulman, sub suzeranitate spaniolă
 abia în 1574, după lungi eforturi, IO reuşeşte să cucerească Tunisul, ce rămâne în
stăpânire otomană până în 1881 (cucerit de francezi)
- 1571, flota otomană e înfrântă în bătălia navală de la Lepanto (Golful Corint) – sfârşitul
epocii de glorie a flotei otomane: coasta nord-africană e cucerită totuşi în întregime de
otomani, spaniolii fiind alungaţi treptat din oraşele cucerite (eg: Tripoli, Orau ?) – la sf sec
XVI, Africa de Nord intră pentru câteva secole în componenţa IO
MAROC
ORIGINILE MEDIEVALE
- în momentul cuceririi otomane a Africii de Nord, au rămas în afara Imperiului Arab două
teritorii arabe/locuite de arabi
 câteva şeicate din sud şi centrul Peninsulei Arabice
 în V, un stat puternic, relativ întins: Regatul Marocului
- Marocul are două mari faţade maritime: la Oceanul Atlantic, la Marea Mediterană
străjuieşte ţărmul sudic al Strâmtorii Gibraltar – importantă valoare strategică
- relativ izolat spre Atlantic – oarecum un avantaj, nu a fost sub stăpânire străină (excepţie:
IR, vandali, arabi) după sec VIII
- pivotul său geografic: munţii înalţi – Munţii Rif în nord şi Munţii Atlas în S şi centru
- în S, SV: se deschide larg şi spre deşertul Saharei; rezultă o geografie complexă, făcând
parte dintr-un ansamblu
- musulmanii ce s-au aşezat în Maroc (religie dominantă din sec VIII) au văzut întotdeauna
ţara ca pe o extremitate îndepărtată, la marginea lumii: l-au numit “Regatul Apusean”, “Vestul
Îndepărtat”
 numele de Maroc este dat de europeni
 băştinaşii nu i-au spus niciodată Maroc; ce puternic a fost aşadar aici imperialismul – nici
măcar nu i s-a recunoscut numele (ca de exemplu Chinei, Coreei), ca o metodă de a domina
simbolic a europenilor; pentru Maroc: frustrare în perioada colonială
 denumirea de Maroc vine de la oraşul Marrakesh
 în arabă: Regatul Magrebului=Regatul Vestului
- în realitate, Marocul a fost o importantă punte de trecere (deci nu era atât de izolat!)
 pe direcţia E-V lega de restul umii arabe nord-africane
 pe axa N-S – legătură spectaculoasă, pentru că a surmontat obstacole
a menţinut întotdeauna raporturi strânse cu Peninsula Iberică la N şi cu adâncurile
subsahariene din S, până la fluviul Senegal, la fluviul Nigerului – legături politice, comerciale,
culturale (eg: ajunge în Spania prin Maroc: bumbac, citrice, trestia de zahăr etc idei, cărţi)
- la scurt timp după cucerirea arabă, pe la sf sec VIII, un nobil arab, descendent al profetului –
Idris, iese de sub autoritatea Califatului Abbasid – stat independent în nordul Marocului
condus de dinastia Idrisizilor
 Idris fondează şi oraşul Fez – prima dintre cele două capitale istorice
 statul lui Idris dispare curând – precursor doar
- sec XI-XV – teritoriul de azi al Marocului ajunge centrul unor imperii întinse, conduse
succesiv de trei dinastii de origine berberă: Almoravizii, Almohazii, Marinizii
 stăpânirea acestor imperii se va extinde şi în afara statului marocan: pe coasta nord-
africană până la Alger, la Tunis, în N: în Al-Andalus (Spania)
 puterea acestor stăpânitori marocani se baza pe controlul rutelor comerciale trans-
sahariene (taxele vamale – baza pentru întemeierea diferitelor state)
 pe rutele controlae (S Saharei - Mediterana) tranzitau bogăţiile Africii negre în drum spre
porturile Mediteranei: sclavi, fildeş, aur roşu (din Golful Guineii – aur sudanez/Sudan =
porţiunea din S Saharei, între coaste oceanice) – o sursă esenţială pentru Europa şi o bună
parte din nevoile monetare ale Europei + Orientului
- un rol important în edificarea civilizaţiei arabo-berbere din Maroc l-au jucat şi emigranţii arabi
din al-Andalus sosiţi în mai multe valuri, pe măsură ce erau alungaţi din Spania de creştini
(datorită Reconquistei) – ultimele valuri: după 1492 – until 1620 (datorită războiului intern
pentru puritatea sângelui); emigranţii erau buni meşteşugari, comercianţi, elite urbane şi cu
contribuit la dezvoltarea civilizaţiei marocane
- sec XIII se întemeiază a doua capitală a Marocului: Marrakech, în S
- cele trei dinastii – întemeiate de berberi războinici veniţi din S (SV) din Sahara, aspri,
primitiv, ce se deosebeau de locuitorii civilizaţi din oraşele unde se instalau
 ei erau şi musulmani fervenţi, cu moravuri austere, asceţi, reformatori religioşi (se
intitulau profeţi): predicau întoarcerea la izvoarele originare ale credinţei/adevărul Islamului
nu poate fi găsit în oraşe – fenomen al dualităţii Islamului urban vs musulmanii fervenţi veniţi
din deşert (întâlnit în toată lumea arabă până azi)
 primele mişcări de modernizare a lumii arabe se datorează acestor reformatori/asceţi
(modernizarea nu e opusă Coranului)
 aceşti lideri politici şi spirituali vor lua şi titlul de calif = “emir al drept credincioşilor”:
dobândesc un prestigiu deosebit în lumea islamică, sub raport religios
- în secolele următoare, alţi suverani locali vor revendica o ascendenţă sherifiană
(descendenţi direcţi ai lui Mahomed)
- sec XIX: suveranii marocani conservă o demnitate cvasi-imperială bazată pe tradiţie califală:
mai târziu iau titlul de sultan; raportul diplomatic din sec XIX (inclusiv cu europenii) – numiţi
împăraţi (le este recunoscut prestigiul)
- aceste dinastii s-au prăbuşit de fiecare dată, atunci când reprezentanţii lor, atraşi în orbita
civilizaţiei îşi pierdeau virtuţile războinice, fervoarea religioasă, în contact cu lumea rafinată a
oraşului
 după unul-două secole ei se vedeau contestaţi acum de o nouă revoltă, a altui trib berber
invadator, sosit tot din sud, ce întemeia o nouă dinastie şi reintroducea acea vigoare şi
fervoare a deşertului în palatele din Faz şi Marrakech
- repetarea acestor cicluri istorici ajunge să vlăguiască Marocul; în sec XV, sub ultimii Marinizi
şi urmaşii lor, dinastia Wattasidă (până pe la 1550), statul se fărâmiţează în mai multe regate
(cu centrul în oraşe mari); tot Maghrebul e cuprins de o adevărată anarhie, creată mai ales
de fanaticii religioşi/credincioşi fervenţi – marabuţi, ce trăiau în nişte mănăstiri fortificate,
numie ribat (contestă sistemul pe motivul îndepărtării de la Islam)
- în acest context, portughezii şi spaniolii cuceresc o serie de puncte fortificate pe coastele
marocane, mai ales în jurul Gibraltarului: Ceuta (1415), Tanger (1471), Melilla (1496) – vor
rămâne sub stăpânire spaniolă până în sec XX sau până azi (Ceuta, Melilla)
- tot acum, portughezii pornesc în căutarea drumului spre India de-a lungul coastei africane şi
ocupă cele mai importante porturi marocane de pe ţărmul Oceanului Atlantic – eg: 1515 –
jefuiesc Marrakechul
FĂURITORII STATULUI MAROCAN: DINASTIA SAADIANĂ ŞI DINASTIA ALAWITĂ
- starea de decadenţă politică a Marocului va fi curmată odată cu venirea la putere a dinastiei
Saadiene – mijlocul sec XVI
 unifică formaţiunile politice de pe teritoriul Marocului (regatele din anarhie) şi Marocul
dobândeşte în linii mari frontierele pe care le va păstra până azi
 continuitate politică 1550-azi în statul din graniţele sale
 Saadienii – precursori îndepărtaţi ai statului marocan de azi
- membrii dinastieii Saadiene – origine arabă şi erau şherifi (descendenţi ai profetului, ca şi
Idris din sec VIII): se raportau la istoria îndepărtată, susţinând că există un Maroc din sec VIII
până azi (există elemente de continuitate, dar şi de discontinuitate; Idris era un sfânt, un
iman – continuitate de origine sacră, religioasă; această sacralitate s-a suprapus peste un
teritoriu)
 datorită originii şerifiene vor fi foarte populari în rândurile populaţiei
 profită de pietatea resuscitată acum de mişcarea Marabuţilor (aşa ajung la putere)
- Saadienii vor purta un adevărat război sfânt împotriva portughezilor şi reuşesc să
cucerească majoritatea porturilor pierdute pe coasta atlanticului
- 1578, regele Sebastian al Portugaliei debarcă în fruntea unei armate în Maroc – învins şi
ucis în bătălia de la al-Khazar-Kebir – bătălia celor trei regi (moare Sebastian, regele
marocan şi pretendentul marocan adus de portughezi) – victorie remarcabilă pentru acea
dată
- cel mai important suveran saadian: al-Mansur (1578-1603)
 respinge incursiunile otomane ce încercau să cucerească Marocul după ce ocupaseră
coasta africană; atacă dinspre Algeria – datorită înfrângerii otomanii nu vor mai încerca să
cucerească Marocul
 1591 – trimite o spectaculoasă expediţie la S de Sahara ce reuşeşte să supună imperiul
populaţiei negre Songhai, din bucla Nigerului, cu oraşele Gao şi Timbuktu (azi Mali) – 2
oraşe ale aurului: al-Mansur ia numele de “rege al aurului”
 marocanii se menţin câteva devenii pe malul Nigerului – poziţie cheie pentru controlul
comerţului cu aurul sudanez
 încurajează cultura trestiei de zahăr; Marocul va deveni un exportator de zahăr (mai ales
pentru Anglia)
- după moartea sa urmează o scurtă perioadă de tulburări interne
- 1649, tulburările se termină: dinastia Alawită – origine arabă, şerifiană
 conducătorii vor lua titlul de sultan (pretenţii imperiale), şi se vor menţine pe tron până
azi: stabilitatea şi coerenţa istorică a statului
 cel mai important suveran din sec XVII: Moulay Ismail (Moulay – nume dinastic,
asemenea Ludovic, Carol) – 1672-1727
 contemportan cu Ludovic XIV (propune chiar o înrudire cu el)
 reorganizarea armatei
 întreţine relaţii diplomatice cu marile puteri europene: Franţa, Anglia
 recuperează portul Tanger (mai ales pe cale diplomatică)
- fiii săi aruncă din nou ţara în anarhie la mijlocul sec XVIII, împărţind-o în câteva regate
- situaţia e restabilită de Sidi Mahomed (1757-1790)
 continuă politica de cultivare a relaţiilor cu puterile continentale
 construieşte un port: Bogador – cu ajutorul inginerilor francezi
 combate pirateria
 unul din primii suverani ce recunosc independenţa SUA – angrenat în relaţiile
internaţionale (poziţie destul de strategică; aliat fidel al SUA până azi)
MAROCUL ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE (SEC XIX-ÎNC SEC XX)
- în pofida acestor tentative de deschidere din sec XVIII, în sec XIX Marocul va deveni o ţară
foarte izolată, atât în raport cu civilizaţia occidentală, cât şi în faţa curentelor reformatoare din
lumea arabă (eg: Egipt – idei de modernizare, sincronizare cu occidentul)
- în această perioadă inferioritatea/rămânerea în urmă în raport cu Occidentul se accentuează
dramatic pe plan economic, tehnologic, militar
- reuşeşte totuşi să îşi păstreze independenţa multă vreme
 datorită izolării
 datorită rivalităţilor dintre puterile coloniale (Anglia nu dorea ca o putere mediteraneană
(Franţa, Spania) să controleze Gibraltarul)
- 1912 – Marocul îşi pierde independenţa
- slăbiciunea Marocului iese în evidenţă mai ales după 1830, când Franţa ocupă Algerul şi se
extinde în jurul acestuia: zona numită Algeria
 sultanul de acum încearcă să îi ajute pe musulmanii algerieni, care se răscoală împotriva
Franţei, sub conducerea lui Abd el-Cader; dar Franţa intervine, iar în 1844 îi învinge pe
marocani: Marocul conştientizează slăbiciunea sa
- Marea Britanie nu dorea ca Franţa să se extindă spre Maroc şi să ameninţe Gibraltarul –
englezii fac presiuni asupra sultanului marocan pentru introducerea unor reforme (pt a
consolida statul) – Marocul se deschide în faţa comerţului britanic: încep să importe mărfuri
de consum (ceai, săpun, ţesături englezeşti, puşti cu repetiţie)=primele elemente ale unei alte
civilizaţii
- până la sf sec XIX, sultanii manevrează diplomaţia între Franţa, Spania, Marea Britanie,
speculând divergenţele dintre ele pentru a îşi menţine independenţa
 acum sunt trimişi primii studenţi marocani la studii în Europa
 dar, ideile modernizatoare prind foarte greu rădăcini într-o ţară extrem de arhaică (eg: înc
sec XX – autorităţile marocane – guvernul îşi exercita autoritatea şi percepea impozite cam
pe o treime din teritoriul ţării, aprox ½ populaţie; Guvern=Makzen – numit aşa de popor –
magazie/magazin în Europa, numit: depozitul de impozite)
- sf sec XIX-înc sec XX – Franţa şi Spania îşi multiplică pretenţiile la toate frontierele
marocane şi obţin diferite cesiuni teritoriale
 sultanii marocani contractează acum credite mai ales la băncile franceze pentru
modernizarea ţării, cheltuieli militare, cheltuieli pentru diferite capricii personale; aceste
împrumuturi duc la subordonarea financiară a ţării faţă de băncile străine, mai ales franceze
care pun condiţii – pas spre pierderea independenţei
- 1904 – soarta Marocului e decisă: acordul franco-englez (alianţă Franţa-GB) – un pas spre
constituirea Triplei Înţelegeri (dificil, datorită neînţelegerilor pentru colonii)
 britanicii consimt să lase Franţei mână liberă în Maroc
 francezii se angajau să se dezintereseze de Egipt
acord secret între Franţa şi Spania: împărţirea sferelor de influenţă în Maroc
- deznodământul se mai amână câţiva ani datorită intervenţiei Germaniei=marele rival al
Franţei, nemulţumită de expansiunea franceză şi dorea să obţină şi ea o parte cât mai mare
din prada africană
 1905, împăratul german Wilhelm II face o vizită în Maroc, în oraşul Tanger (lângă
Gibraltar) şi ţine un discurs incendiar: critică politica de expansiune a Franţei, ia apărarea
Marocului, ameninţă Franţa – “prima criză marocană” (era să ducă la un război mondial)
 încheiată printr-o conferinţă internaţională, în 1906, la Algeciras (Spania) – invitate toate
puterile interesate: Franţa, Germania, Spania + mediator e preşedintele SUA Th.Roosevelt
(SUA era în doctrina Monroe) – aplanarea conflictului franco-german: Germania renunţă, GB
intervine declarând că va sprijini Franţa într-un război, Franţa promite să fie mai “cuminte”
- după 1906, Franţa şi Spania profită de tulburările interne din Maroc (probabil le şi
alimentează pentru a putea interveni)
 1908 – Franţa trimite trupe la Casablanca cu scopul de a pune capăt unor tulburări
(trupele rămân acolo!)
 în faţa acestei intervenţii, în 1911, Germania intervine din nou şi mai ameninţătoare
(pentru că Franţa nu respectase înţelegerile Conferinţei din 1906) – trimite un vas de luptă în
raza portului Agadiş – “a doua criză marocană”
 Germania cere Franţei să se retragă din Maroc şi ameninţă cu război, Anglia intervine iar
de partea Franţei: soluţionare prin înţelegere între Franţa şi Germania – acord defavorabil
Marocului: Germania acceptă pretenţiile Franţei în Maroc şi primeşte în schimb acceptul
Franţei de a ocupa nişte teritorii în Africa de V (în jurul coloniei ei, Camerun)
- 1912, sultanul marocan semnează un tratat (la Fez) prin care Marocul acceptă protectoratul
Franţei
- cea mai mare parte a Marocului (centru + S) intră sub administraţie franceză; partea de N cu
Munţii Rif intră sub autoritatea Spaniei; oraşul Tanger are un statut interaţional – e declarat
zonă liberă, scos de sub autoritatea Marocului (concesie pentru Anglia)
- politica externă a Marocului trebuie să o urmeze pe cea franceză, iar politica internă este şi
ea influenţată de Franţa
- potrivit modelului colonial francez, dinastia Alawită e menţinută pe tron, dar sub tutelă
franceză (model aplicat şi în Tunisia – 1871, Vietnam – mij sec XIX – de Franţa; sau în
Afganistan de Anglia, sau în ŢR de Rusia)
MAROCUL DUPĂ 1912
- 1921 – berberii din Rif se răscoală împotriva Spaniei, sub conducerea emirului Abd el-Crin –
luptele francezilor şi spaniolilor cu ei durează aprox 20 de ani
- după IIWW – în atmosfera decolonizării – în 1956, Marocul îşi redobândeşte independenţa,
Franţa consimte să se retragă
- din 1956 până azi: evoluţie ascendentă în economie, viaţă politică echilibrată cu o evoluţie
spre democraţie (se remarcă regele Hassan II ce e pe tron din 1961 ?? Mohamed al IV-
lea??); legături strânse cu lumea occidentală şi blocul NATO

PROVINCIILE ARABE DIN IMPERIUL OTOMAN. GENERALITĂŢI


- aproape tot N Africii şi părţile cele mai populate ale Peninsulei Arabice, începând cu sec
XVII (aprox 1600) (desăvârşirea cuceririi nordului Africii); partea arabă a imperiului cuprindea
aprox ½ din suprafaţa şi provinciile sale; majoritatea provinciilor arabe au rămas în cadrul IO
o perioadă extrem de îndelungată (chiar până la destrămarea imperiului) şi nu au ieşit din IO
decât în urma unor evenimente internaţionale foarte importante (cum ar fi WWI)
- acest lucru (rămânerea arabilor în IO pentru sute de ani) a dus la faptul că provinciile arabe
nu pot fi socotite doar noşte teritorii supuse din imperiu; tendinţele centrifuge ale arabilor n-au
fost mai puternice decât în alte teritorii, nici chiar decât cele locuite de otomani
- IO şi dinastia care îl conducea se bucurau de un mare prestigiu în rândurile teritoriilor
musulmanilor, datorită succeselor pe care le-au reputat în războaiele cu necredincioşii şi
pentru că au extins pământul Islamului la fel ca în vremurile de glorie/inceputurile expansiunii
acestuia
- mulţi arabi care fuseseră în conflict cu lumea creştină (eg: N Africii) vedeau în sultanul
otoman un protector al credinţei: acesta e un factor ce explică relaţia strânsă arabi-IO
- al doilea factor: existau legături economice, ce uneau diversele provincii ale IO
- alţi factori: pelerinajele efectuate la Mecca – musulmani de pretutindeni, iar Mecca aparţinea
IO (era sub ocrotirea sultanului); arabii se simţeau aşadar acasă sub această ocrotire; chiar
administraţia otomană organiza pelerinajele (până la WWI)
putem spune că au existat factori de coeziune puternici ce explică integrarea lumii arabe în
ansamblul imperiului pentru aproximativ 4 secole

- după cucerire, teritoriile arabe au fost organizate în mod uniform: toate instituţiile
administrative specifice imperiului
- prin sec XVII, IO avea aprox 32 vilaete (=provincii), dintre aceste 13 fiind locuite de arabi
(acestea ocupau aprox ½ din teritoriul imperiului)
- cele 13 sunt:
 în zona Mesopotamiei existau 3 vilaete – Basra, Bagdad şi Mosul
 în regiunea Siriei şi a Palestinei existau 5 vilaete, pentru că această regiune era mai bine
organizată, mai bine populată, deşi nu foarte extinsă: Alep, Damasc, Tripoli din Siria, Sidon
 N Africii – 4 vilaete întinse: Egipt, Tripoli din Libia, Tunisul şi Algerul
 a 13-a provincie locuită de arabi era Yemen-ul (în S Peninsulei Arabice): nu exista
continuitate teritorială; se ajungea aici doar pe mare
- un vilaet era format din mai multe sandgeac-uri
- Hedjazul (tot arabi, zona din jurul Meccăi) era un stat autonom, vasal al imperiului, condus
de şeriful de la Mecca
- această împărţire administrativă, dată de IO, va avea consecinţe istorice importante până
azi, pentru că o serie de state şi naţiuni moderne au fost create pornindu-se de la aceste
provincii: împărţirea făcută de otomani şi-a dovedit viabilitatea, coerenţa
- asemenea fenomene s-au întâmplat mai ales în N Africii: Algeria, Tunisia, Libia unde s-au
format aceste state pe aliniamentele stabilite de funcţionarii otomani, preluate apoi de
colonialiştii francezi şi italieni
- între locuitorii unei asemenea provincii otomane, s-a stabilit cu timpul o comunitate de
interese, o solidaritate specifică, a apărut sentimentul unui destin istoric comun
- aceste elemente au jucat un rol decisiv în procesul de formare a naţiunilor din cadrul lumii
arabe, pentru că alţi factori (eg: etnic, lingvistic, religios) erau incapabili să diferenţieze o
naţiune în lumea arabă (eg: erau comune)
- fiecare provincie/vilaet avea în fruntea sa un guvernator: beiler-bei (“beiul bei”)/valiu
 acesta purta titlul de paşă şi era numit de sultan
 guvernatorul deţinea, în provincia sa, puterea supremă în domeniul civil şi militar, dar
pentru ca ei să nu acumuleze o putere excesivă, sultanii în schimbau foarte des
 în medie, durata lor în funcţie era sub 3 ani; guvernatorii sunt confirmaţi annual
 aceste schimbări frecvente au funcţionat pentru 4 secole
- beilerbeii erau asistaţi de un Divan: înalţi funcţionari, ofiţeri, notabilităţi locale
- un rol important în conducerea provinciei mai jucau cadii (1/provincie)=judecătorii (baza
principiilor din Coran), defterdarii=administrarea finanţelor (1/provincie), agalele (plurarul de
la agă)=comandanţii trupelor de ieniceri: principala funcţie militară şi de ordine internă
- această organizare era uniformă în tot IO, dar va cunoaşte adaptări în funcţie de tradiţiile şi
instituţiile locale din fiecare provincie
- adeseori, otomanii au menţinut structurile de putere existente pe plan local, care fie dublau
instituţiile otomane, fie erau echivalente în mod formal cu cele otomane
- această persistenţă a structurilor de putere locale a făcut ca provinciile să fie foarte diferite
între ele în privinţa gradului lor de autonomie
 vilaetele situate mai aproape de centrul IO, eg: cele din Siria, vor fi provincii otomane
tipice, subordonate puterii otomane
 în schimb provinciile de graniţă, eg: vilaetele din Irak, sau provinciile care aveau o tradiţie
statală, eg: Egipt, Tunisia, au evoluat spre o autonomie tot mai pronunţată
- când aceşti factori centrifugi se combinau (izolare geografică + structuri locale puternice) se
ajungea practic la schimbarea regimului politic al acelei regiuni
 eg: Yemenul – cea mai îndepărtată provincie, condusă de lideri religioşi – iese de sub
autoritatea imperiului şi există perioade de libertate şi perioade de recucerire
 la fel stau lucrurile cu Maghrebul = Tripoli + Tunis + Alger – acestea rămân formal
provincii otomane, dar de facto ele sunt state vasale cu o autonomie destul de ridicată; se
supun formal sultanului, dar îşi păstrează toată autonomia internă şi îşi desemnează singure
conducătorii

ZONA IRAKULUI
(Irak=denumirea geografică, dar care va evolua spre construcţia coerentă de azi şi care
datează din sec XX)
- avea în urmă o istorie îndelungată (de la Sumer) şi o anumită coerenţă geografică (între
Tigru şi Eufrat)
- în Evul Mediu, îşi pierde aproape complet individualitatea politică
- pe plan intern această regiune va fi puternic dezbinată sub raport politic, etnic şi religios; iar
pe plan extern, zona va fi dominată în perioada medievală de puternicii ei vecini din răsărit,
de stăpânitorii Iran-ului
- până la cuceririle otomane, Irakul gravitează spre Iran
- sec VII, imediat după cuceririle arabe, Irakul devine teatrul confruntărilor sângeroase dintre
cele 3 tabere care îşi disputeau succesiunea Profetului: califii Omeiazi (întemeiază Islamul
sunnit), partizanii lui Ali (ginerele lui Mahomed, provoacă secesiunea şiită), kharijiţii (mică
dizidenţă care îi contesta şi pe Omeiazi şi pe partizanii lui Ali); e singura mare ţară arabă, a
cărei populaţie e împărţită între cele două mari ramuri ale Islamului (sunniţi şi şiiţi)
 sunniţii sunt o minoritate şi sunt prezenţi mai ales în N Irakului
 şiiţii trăiesc mai ales în S şi centrul Irakului; ei formează mai multe de ½ din populaţia
Irakului şi alcătuiesc cea mai importantă comunitate şiită din cadrul lumii arabe, care
fracturează sub aspect religios Irakul: prin limbă sunt arabi, prin confesiune sunt aliaţi naturali
ai Persiei
- în Irak se află şi locurile sfinte ale şiiţilor: Mecca, Medina, Nadjaf, Kuffa (aici moarte Ali),
Kerbala (aici moare Hussein, fiul lui Ali)
- Irakul are şi o diversitate etnică, nu doar religioasă: în nord locuiesc kurzii (păstori războinici,
de origine indo-europeană, de religie musulmană; şi-au păstrat foarte bine individualitatea),
comunităţi importante de creştini, creştinii asirieni
- 752-1258 e.b., Irakul arab trăieşte epoca de glorie
 752 – califii arabi fixează capitala pe malurile Tigrului, la Bagdad, ce devine o metropolă
strălucită, centrul lumii musulmane
- totuşi, influenţele iraniene îşi fac simţită prezenţa chiar şi în timpul califilor arabi, iar califii din
Bagdad ajung să fie dominaţi de mercenarii lor, turci din Asia Centrală sau războinici şiiţi din
Persia
- 1258, mongolii cuceresc Bagdadul, îşi instaurează stăpânirea; aprox 700 ani, Irakul iese de
sub stăpânirea arabă, pierzând orice individualitate politică, rămânând doar o expresie
geografică; doar după primul război mondial, britanicii, învingători ai IO, vor inventa practic o
ţară cu acest nume, pornind de la tradiţia istorică de mult uitat
Perioada otomană a Irakului
- turcii otomani, cuceresc în 1534 Irakul din mâinile mongolilor, turcomanilor şi persanilor, ce
şi-l disputaseră în secolele XIII-XVI
- aprox 300 ani (până pe la începutul sec XIX), Irakul rămâne o provincie de graniţă,
periclitată, frământată mereu de războaiele turci-persani
- Bagdadul va fi asediat şi chiar recucerit în câteva rânduri de persani
 eg: oraşul Basra – şi mai ales S Irakului, locuit de populaţia şiită, favorabilă Persiei,
rămâne o frontieră greu de delimitat
- în aceste condiţii, în sec XVII-XVIII, IO a exercitat un control redus asupra Irakului; paşalele
ce conduceau cele 3 vilaete de la Mosul, Basra, Bagdad, erau hotărâţi să îşi administreze
singuri provinciile, în condiţiile autonomiei depline; singura obligaţie era de a trimite la
Istanbul impozitele anuale datorate (haraciul)
- guvernatorii de aici, bazându-se pe sprijinul forţelor locale au instituit adevărate dinastii de
paşale, mai ales la Mosul şi Badgad, fiind confirmaţi annual formal e Poartă; sultanii nu
îndrăzneau să conteste autoritatea acestor guvernatori, mai ales pentru că aveau nevoie de
serviciile lor militare; fără concursul lor, Irakul ar fi fost pierdut, atât din cauza atacurilor
persane, cât şi datorită nesupunerilor localnicilor (şefii religioşi şiiţi din S sau emirii kurzi din
N)
- provinciile irakiene jucau rolul unui stat tampon (zonă neutră în termen de relaţii de putere),
între Persia şi IO; scopul lor: protejarea frontierelor expuse ale IO, din E
- începutul sec XIX: epoca acestei autonomii începe să apună; de ce?
 războaiele cu Persia încetează – rolul guvernatorilor locali dispare
 autoritatea guvernatorilor irakieni se erodează: forţa lor militară după model egiptean se
baza pe sistemul recrutării de sclavi mameluci (ce formau armata şi elita conducătoare,
inclusiv paşalele de la Bagdad), cumpăraţi mai ales din Georgia; însă în Epoca Modernă, pe
la aprox 1800, asemenea ienicerilor de la Istanbul şi mamelucilor de la Cairo, această
instituţie se dovedeşte ineficientă: erodarea puterii guvernatorilor
- aprox 1800, un nou inamic în zonă: triburile de arabi, beduini nomazi, din centrul Peninsulei
Arabice (nesupus IO), ce atacă acum Irakul otoman; erau numiţi arabii Wahhabiţi (numele
unui reformator religios, aliat cu familia Saud); ei atacă Basra, Nadjaful, iar la 1801 jefuiesc
moscheea din Kerbala (! sacrilegiu)
- guvernatorii irakieni nu fac faţă situaţiei, dovedindu-se neputincioşi în faţa atacurilor; epoca
lor apune
- sultanul IO, Mahmud II (1808-1839) duce o politică reformatoare în IO şi în acest context,
pune capăt autonomiei paşalelor din Irak – 1831: armata otomană îl răstoarnă pe ultimul
paşă mameluc din Bagdad, aflat în conflict cu puterea centrală
- 1839-1878 – IO: perioadă de reforme, epoca Tanzimatului – care îşi face simţită prezenţa şi
în Irak
 se reorganizează administraţia: uniformizare şi centralizare – provinciile sunt
subordonate puterii centrale
 construite primele şcoli, spitale moderne, servicii poştele, poliţie; până atunci, educaţia
era în sarcina religiei şi nu existau instituţii publice
 vilaetul Basra îşi extinde autoritatea înspre S, în regiunea Kuweitului (argument istoric
pentru Saddam Hussein când va ataca Kuweitul)
- datorită poziţiei sale strategice, regiunea Irakului intră în sec XIX şi în atenţia Marilor Puteri
europene, pentru că permite accesul la Golful Persic (dublează drumul maritim spre India)
- începe astfel procesul ce duce treptat la instaurarea dominaţiei britanice după IWW; englezii
vor face primii paşi în Irak încă din anul 1764, înfiinţând un consulat la Basra; interesul
strategic major al Angliei era de a proteja drumul spre India şi de a bloca accesul oricărei
mari puteri, mai ales Rusia, la Oceanul Indian
- Anglia încearcă să protejeze zona Irakului de orice ingerinţă străină, la fel cum procedează
în Persia (nu permite IŢ să o cucerească) şi impune protectorat asupra Afganistanului şi
apără integritatea IO în zona Orientului Mijlociu
- la sf sec XIX, apare un nou competitor ce doreşte să ajungă la Oceanul Indian, Germania
(mai ales după 1890 – condusă de Wilhelm II – Weltpolitik – interesele Germaniei nu doar pe
continent, ci şi pe “mare”)
- 1898 – germanii lansează faimosul proiect “Bagdad-Bahn” – ce dorea construirea unei căi
ferate Berlin-Bagdad, apoi spre Basra (adică, până la Oceanul Indian): astfel ocolea canalul
Suez aflat sub control britanic
 Germania beneficia de sprijinul lui Abdul Hamid II, sultanul IO – se începe construcţia căii
ferate cu capital german DAR se va finaliza doar în perioada interbelică
- replica GB la proiectul german: 1899 – Londra impune protectorat asupra Kuweitului, emirat
arab aflat la S Irakului, ce bloca astfel ipoteticul acces german spre Oceanul Indian
- la începutul sec XX, în 1908, la Istanbul este introdus un regim constituţional, e ales un
Parlament, iar provinciile irakiene se implică şi ele în viaţa parlamentară din IO; irakienii
urmează exemplul prestigios al mişcării Junilor Turci (mişcare compusă mai ales din ofiţeri
otomani ce promovau un naţionalism reformist; ei l-au detronat pe sultanul Abdul Hamid II şi
l-au determinat pe succesor să adopte Parlamentul)
- irakienii formează organizaţia Junilor Arabi; obiectiv: modernizarea provinciilor arabe, al
căror model îndepărtat era Occidentul
- în Irak se constituie şi societăţi secrete, compuse mai ales din ofiţeri reformişti, cu asemenea
idei: doreau modernizarea imperiului şi se considerau încorsetaţi de conservatorismul ce
domina
 din rândul acestor ofiţeri se vor ridica oamenii politici irakieni, afirmaţi după primul război
mondial; ideologia lor: oscila între reformism după model otoman şi naţionalismul arab
incipient
- în timpul primul război mondial, IO se va înfrunta cu GB şi va fi învins; dar GB va avea şi
concursul arabilor revoltaţi în timpul războiului: permit Londrei să-şi valorifice influenţa pe
care o câştigase deja în regiune; în această perioadă se descoperă şi resursele de petrol din
Irak, fiind totodată conştientizată valoarea lor
- după primul război mondial, GB crează un regat al Irakului, condus de o dinastie arabă,
DAR plasat sub tutelă britanică
- 1932, regatul Irakului devine independent DAR GB păstrează influenţa în zonă până în 1958
– monarhia e răsturnată în Irak, printr-o lovitură de stat militară: independenţă reală, sub
conducerea unor regimuri republicane-naţionaliste (militari, laici): regimul partidului Bass (?),
condus apoi de Saddam Hussein
EGIPTUL ÎN SECOLELE XVI-XVIII
- după cucerirea din 1517, Egiptul primeşte organizarea obişnuită a oricărui paşalâc turcesc,
dar în scurt timp, asemenea provinciilor irakiene, autoritatea exercitată de IO în acest vilaet
se va eroda aproape complet; sultanii sunt mulţumiţi dacă încasează impozitul anual, DAR în
sec XVIII, chiar şi această obligaţie ajunge să fie nesocotită de factorii de putere locali
- autonomia accentuată a Egiptului otoman se explică în primul rând, prin perpetuarea
instituţiei mamelucilor
- mamelucii vor fi menţinuţi de otomani în secolele XVI-XVIII, ca o categorie socială
privilegiată, din rândurile căreia se recrutează o mare parte a armatei şi a demnitarilor
provinciei
- otomanii au două instituţii care îi reprezintă
1. guvernatorii desemnaţi de sultan
2. ienicerii ce reprezintă tot autoritatea Istanbulului
- între aceste două grupuri de putere 1+2 vs mameluci se naşte o rivalitate
- cu timpul, mamelucii ajung să îşi afirme supremaţia în faţa reprezentanţilor puterii centrale
- în Egipt, spre deosebire de Irak, guvernatorii numiţi de la Istanbul sunt selectaţi din afara
provinciei (chiar foşti mari viziri!)
- cu toate acestea, puterea paşalelor trece pe planul doi, în faţa puterii mamelucilor;
mamelucii furnizează mai ales cadrele administraţiei locale – din rândul lor se recrutează beii
ce conduc sandgeacurile şi ceilalţi înalţi funcţionari ai Egiptului; guvernatorii otomani ajung să
fie contestaţi, alungaţi sau chiar asasinaţi datorită disputelor cu beii mameluci
- de cele mai multe ori, IO nu îndrăzneşte, sau nu are mijloacele necesare, pentru a riposta în
faţa încălcării autorităţii sale
- unul din conducătorii mameluci, Ali bei (1768-1773) a dus cel mai departe politica de cvasi-
independenţă a Egiptului în raport cu IO
 a înlăturat pe paşa de la Cairo numit de sultan
 şi-a arogat prerogative suverane (eg: pe monede apărea şi numele său; numele său era
invocat în rugăciunile predicatorilor musulmani)
 se va considera un restaurator al puterii apuse a sultanatului mameluc, va folosi şi el
argumentul istoric şi o politică de expansiune teritorială (asemenea predecesorilor iluştri):
autoritatea mai ales asupra Mecca, Hedjaz – devine protector al locurilor sfinte
 pentru scurt timp reuşeşte să cucerească Siria, Damasc, Palestina
 Ali pretindea că duce aceste campanii în numele sultanului, pentru a îl ajuta să îşi
impună controlul asupra unor provincii rebele
 în cele din urmă beiul va fi înfrânt nu atât de IO, cât în urma disputelor interne, cu rivalii
săi mameluci: e asasinat; această epocă pare să prefigureze eforturile similare ale
conducătorilor din sec XIX DAR de fapt a fost o acţiune îndreptată cu faţa spre trecut, o
prelungire a tradiţiilor medievale, o revoltă a unui lider local rebel
- episodul Ali se explică foarte bine în contextul anarhiei ce cuprinsese IO la sfârşitul sec XVIII
- această putere a lui Ali Bei s-a întâlnit însă cu un particularism egiptean, care se manifesta
pe plan social-politic, s-a întâlnit cu particularismul geografic şi a fost stimulat de asumarea
tradiţiei istorice
MEHMET ALI (1805-1849) este cel mai cunoscut arab al secolului XIX
- începuturile Egiptului modern se leagă de expediţia franceză (1798-1801), ce până în 1799
a fost condusă de Napoleon Bonaparte
- această campanie este considerată un moment de cotitură în întreaga istorie recentă a
Islamului, episodul ce a deschis calea reformelor şi modernizării pentru toţi arabii din IO
(aprox asemenea Tratatului de la Adrianopol – 1829 – şi ocupaţia rusă+Chiseleff pentru
România SAU ocupaţia GB pentru musulmanii din India)
- Napoleon nu a urmărit decât scopuri strategice şi militare: voia să dea o lovitură Angliei,
chiar să întrerupă comunicaţiile cu India; cu toate acestea, ocupaţia franceză a avut darul de
a scutura din letargie Egiptul, aflat până atunci sub o administraţie foarte conservatoare;
Napoleon a adus cu sine numeroşi experţi în administraţie, justiţie, finanţe, ce au dat un
impuls, au oferit un exemplu în vederea organizării pe o bază raţională, modernă a vieţii
publice din Egipt; un rol important l-au avut şi savanţii francezi, ce pun bazele egiptologiei,
chiar ale orientalisticii – importanţa pentru Europa
- valoarea simbolică a acestui moment
- în anii următori, după 1801, la conducerea Egiptului ajunge Mehmet Ali, cel care va deveni
întemeietorul statului egiptean modern; el a fost un ofiţer în armata otomană, de origine
albaneză; până la 45 de ani, când ajunge paşă, a fost analfabet; va ajunge prima oară în
Egipt trimis cu regimentul său, să lupte împotriva lui Napoleon
- după retragerea francezilor şi apoi a englezilor, Mehmet Ali ajunge la comanda regimentului
său şi folosindu-se de poziţia sa şi de anarhia ce domnea în Egipt, se implică în luptele
pentru supremaţie din această zonă
- principalul conflict era: clasa conducătoare a mamelucilor vs administraţia otomană;
- în 1805, Mehmet Ali e numit de sultan paşă al Egiptului; el se remarcase în conflictele
interne, ca un factor capabil să asigure ordinea; sultanul nu avea capacitatea de a trimite un
adevărat reprezentant al autorităţii
- folosindu-se de poziţia astfel câştigată, Mehmet Ali ajunge în scurt timp stăpânul absolut al
Egiptului: va transforma Egiptul într-un stat cu o autonomie deplină, menţinând o lgătură pur
formală cu IO
- în primul rând, el lichidează definitiv regimul multisecular al mamelucilor, ce sunt masacraţi
în 1811
 acest act de cruzime a fost bine primit de populaţie, care era nemulţumită de impozitele
şi prestaţiile ce le datora mamelucilor
- devenit astfel stăpânul Egiptului, Mehmet Ali îşi foloseşte autoritatea pentru a iniţia un
program de reforme şi modernizare
 proprietate funciară: era deţinută până atunci de mameluci; trece acum în mâinile
statului, ce va controla de acum înainte preţurile, producerea şi desfacere produselor agricole
+ taxele, impozitele plătite de muncitorii agricoli
 s-au construit manufacturi (încurajate de stat), baraje pe Nil, canale de transport şi de
irigaţii: se pot obţine 2-3 recolte pe an; felahii=ţăranii egipteni – producţie sporită
 introducerea culturii bumbacului, mai ales în delta Nilului: cu ajutorul specialiştilor
francezi; Egiptul devine un mare exportator de bumbac (până azi!): mari beneficii financiare
statului, ce vor fi folosite pentru finanţarea programului de modernizare (cel mai important
producător de bumbac rămâne în sec XIX S SUA)
 sunt înfiinţate şcoli, spitale; ordinea publică internă e restabilită
 se crează un cabinet de miniştri şi un consiliu de notabili, pentru a îl sfătui pe paşă în
problemele guvernării
– această epocă de reforme a lui Mehmet Ali poate fi considerată un fel de “despotism
luminat” prelungit în sec XIX
– această politică de reforme îi aduce lui Mehmet Ali un prestigiu internaţional deosebit, mai
ales în IO, Egptul devenind un model de succes (eg: sultanul otoman Mahmud II – 1808-
1839 – va fi influenţat în politica sa proprie de reforme: TANZIMAT – de exemplul lui Mehmet
Ali)
– ambiţiile lui Mehmet Ali nu se limitau la politica internă, s-au extins şi la cea externă
 paşa modernizează armata şi flota, pe care le transformă într-un instrument de cucerire
redutabil (înlocuieşte cavaleria mamelucilor cu artilerie modernă), bazată pe sistemul
recrutării de cetăţeni civili, după model european (până atunci, armata era formată dintr-un
fel de mercenari ce alcătuiau un stat în stat): sistem mai ieftin, mai mobil, capabil să
concentreze forţe armate mai mari
- pe plan extern, iniţial acţionează în calitate de vasal al porţii otomane
 înăbuşă o serie de revolte îndreptate împotriva sultanului în diferite provincii învecinate
Egiptului: dar astfel îşi consolidează de fapt propria putere; cea mai importantă asemenea
acţiune a fost cea a wahhabiţilor – mişcare arabă din interiorul Peninsulei Arabice, în fruntea
căreia se afla familia Al-Saud (şeic arab ce conducea un trib de beduini)
- wahhabiţii atacă pe la 1800 posesiunile otomane (jaf şi autoritate): Irakul, dar şi Hedjazul
(până atunci, provincie arabă sub suzeranitate otomană) – cuceresc astfel Mecca şi Medina;
otomanii nu fac faţă şi atunci intervine Mehmet Ali
- 1811-1819 – Mehmet Ali întreprinde o serie de campanii în Peninsula Arabică, îi alungă pe
wahhabiţii din Hedjaz şi reuşeşte să îşi impună propria autoritate asupra Hedjazului
- în 1820-1823, o altă direcţie de expansiune e înspre S: Mehmet Ali cucereşte în numele său
Sudanul răsăritean, uriaşa provincie din S Egiptului: pe aici veneau bogăţiile Africii Negre
(sclavi, fildeş), prin Tarfur – organizează Sudanul Răsăritean, ca o provincie supusă
Egiptului, cu capitala la Khartoum; Egiptul controlează astfel ţărmurile Mării Roşii
- 1821 – IO – revolta grecilor – până în 1829; IO face faţă cu greu acestei provocări (Grecia
va obţine independenţa, ce va fi recunoscută în 1831 chiar de IO): îl cheamă în ajutor pe
Mehmet Ali, pentru a înăbuşi revolta grecilor din Grecia Continentală; Mehmet Ali trimite
trupe ce debarcă în Peloponez, obţine unele victorii împotriva răsculaţilor greci: ca răsplată,
sultanul în numeşte guvernator al insulei Creta şi îi promite Peloponezul şi Siria;
- puterile europene, mai ales GB şi Franţa sprijineau cauza Greciei şi erau îngrijorate de
intervenţia egipteană; de aceea, în 1827, flota anglo-franceză atacă flota turco-egipteană,
distrugând-o în lupta de la Navarino: trupele egiptene sunt nevoite să se retragă din Grecia
- părăsind Grecia, armatele egiptene conduse de fiul lui Mehmet Ali, pe nume Ibrahim, se
întorc împotriva IO: pentru a ataca Siria; în 1831-1832, trupele egiptene pătrund în Siria
 1830-1840 – Egiptul va ocupa numeroase teritorii dincolo de peninsula Sinai: Siria,
Damasc, până în Asia Mică
- IO e pe punctul de a fi zdrobit de puterea egipteană: se prefigurează independenţa arabilor
- în acest moment însă, puterile europene intervin energic în sprijinul forţelor otomane, oprind
expansiunea egipteană; Franţa a ezitat o vreme: a încercat să îl ajute pe Mehmet Ali,
cochetând cu ideea unui stat în Orient, instrument al influenţei franceze; GB însă nu dorea să
se formeze aici un stat puternic, nu dorea dezmembrarea IO, lucru ce ar fi ameninţat drumul
spre India, făcând jocul Franţei şi al Rusiei în Mediterana Orientală
- ca urmare a acestei intervenţii occidentale, condusă de Londra, Mehmet Ali e silit să se
retragă din Siria în 1841; în schimbul retragerii sale, obţine recunoaşterea sa de către sultan
ca paşă ereditar al Egiptului
- Egiptul obţine astfel un statut aproape independent, cu recunoaşterea pur formală a
legăturilor cu Poarta
- aceste reforme interne şi realizările pe plan extern au şi pus bazele unui stat egiptean
modern şi ale unei naţiuni arabo-egiptene; locuitorii arabi ai Egiptului conştientizează
caracterul lor distinct: bazele emancipării lor naţionale
PERIOADA LUI ISMAIL PAŞA (1863-1879)
- politica de reforme a lui Mehmet Ali, ce moare în 1849, va fi continuată mai ales de nepotul
său, Ismail, ce va primi din partea sultanului titlul de khediv = vice-rege ereditar al Egiptului;
acest titlu va fi purtat de toţi conducătorii Egiptului până în 1914: semnificaţie a recunoaşterii
statutului ţării
- la urcarea pe tron, Ismail era un tânăr ambiţios, educat la Paris; îşi propune să transforme
ţara în mod radical, să o ducă pe o treaptă superioară (în a doua jumătate a sec XIX întreaga
lume se convinge de superioritatea Occidentului)
- continuă opera de modernizare tehnică a Egiptului: construcţie de porturi, şosele, căi ferate,
linii de telegraf
- 1872, înfiinţează o Universitate modernă; mai exista o şcoală islamică superioară pe lângă
marea moschee din Cairo – vor funcţiona în paralel
- tinerii egipteni sunt trimişi să studieze şi în Europa, mai ales la Paris
 se pun bazele unei clase mijlocii intelectuale, formată din autohtoni deschişi în faţa
influenţelor occidentale
- cea mai importantă realizare a sa a fost finalizarea canalului de Suez – 1869; lucrările
începuseră în 1859 sub conducerea unui inginer francez, Ferdinand de Lesseps; finanţarea
construcţiei: GB şi Franţa
 Ismail s-a implicat şi el în acest proiect: sume uriaşe, provenite mai ales din exportul de
bumbac
 planurile prea ambiţioase ale lui Ismail vor duce în cele din urmă la falimentarea
finanţelor publice ale Egiptului şi chiar de la înlăturarea sa de la putere; pentru finanţarea
proiectelor sale, khedivul contractase împrumuturi foarte mari, la bănci occidentale (GB şi
Franţa), cu dobânzi foarte mari; credite pe care nu va mai reuşi să le returneze (şi datorită
unei conjuncturi economice nefavorabile)
- fapt e că Ismail aduce Egiptul la faliment total:
 1875 – e obligat să vândă acţiunile pe care le avea la compania canalului de Suez DAR
tot nu e suficient
 acceptă controlul anglo-francez asupra finanţelor ţării, iar în 1878 i se impune chiar un
Guvern, din care să facă parte şi experţi străini
- în momentul în care Ismail paşa înlătură acest Guvern format în 1878, creditorii săi (adică
puterile europene) intervin la Poartă şi obţin demiterea din partea sultanulului, în 1879
- Egiptul va fi condus în continuare de fiul lui Ismail paşa; ţara ajunge sub dominaţie engleză;
în 1879, după ce Ismail e înlăturat, amestecul anglo-francez în problemele interne ale
Egiptului provoacă aici o reacţie naţionalistă
 în anii 1881-1882, o grupare politică formată din ofiţeri nemulţumiţi de amestecul străin,
reuşeşte să obţină poziţii importante în guvernul egiptean; în anul 1882, această mişcare
politică naţionalistă declanşează chiar o revoltă, trecând la acţiuni militare făţişe împotriva
intereselor anglo-franceze; în replică, trupele britanice debarcă în Egipt: începe în 1882 o
ocupaţie militară ce va dura câteva decenii, până în perioada interbelică
- din 1882, Egiptul devine de facto un protectorat britanic; formal, adică de iure, el aparţine IO
şi este condus în continuare de khedivii din dinastia lui Mehmet Ali; în realitate însă, cel mai
influent personaj din ţară va deveni agentul britanic de la Cairo, un funcţionar cu funcţia de
consul general al Angliei la Cairo
 khedivul va fi obligat să ceară sfatul agentului englez în toate problemele importante ale
guvernării
- guvernul britanic îşi asumă şi comanda armatei egiptene; GB menţine o garnizoană
numeroasă în Egipt şi controlează finanţele ţării, cu scopul de a asigura plata datoriei externe
- britanicii erau interesaţi de Egipt nu doar din motivul particular al banilor datoraţi băncilor, ci
mai ales din motive strategice: vizau controlul asupra canalului de Suez
- Egiptul va deveni interesant pentru GB şi în contextul politicii sale coloniale africane
- mai ales după 1895, goana după posesiunile africane, a puterilor europene: Egiptul devine
interesant prin posibilităţile de comunicare (Nilul – căutarea izvoarelor sale)
- GB se implică aşadar în S Egiptului, în direcţia Sudanului, a izvoarelor Nilului, a Africii Negre
- la sf sec XIX-înc sec XX, Londra: proiectul unei căi de comunicaţii care să unească cele
două extremităţi ale continentului african, pe ruta Cairo-Capetown, o rută sub control britanic
- după ce GB domină Egiptul, se va interesa de Sudanul egiptean; în anul 1881, în Sudan,
izbucnea o răscoală religioasă locală, al cărei lider se va proclama Mahdi=călăuzitor suprem
al Islamului; această mişcare religioasă reuşeşte să scoată Sudanul de sub autoritatea
Egiptului, întemeind în Sudan un stat musulman independent
- britanicii intervin pentru a pune capăt acestei răscoale; în 1885, englezii trimit un corp
expediţionar condus de generalul Gordon – vor fi masacraţi la Khartoum
- în 1898, o altă expediţie engleză condusă de lordul Kitchener reuşeşte să înfrângă statul
mahdist şi să recucerească Sudanul
- în 1899, Sudanul primeşte statutul de condominium anglo-egiptean (plasat sub autoritate
comună Egipt, GB); această dominaţie va provoca nemulţumirea Franţei, afectând relaţiile
GB-Franţa, pentru că francezii voiau să taie Africa de la E la V (din Senegal – în E)
- cei mai importanţi agenţi britanici în Egipt au fost: lordul Cromer (1883-1907), lordul
Kitchener (1911-1914)
- sub administraţie engleză, Egiptul a făcut o serie de progrese: în materie de infrastructură,
educaţie, dezvoltare urbană; se continuă politica de modernizare
 masa populaţiei egiptene continua să trăiască în sărăcie; situaţia era agravată şi de
creşterea demografică masivă
- în oraşele egiptene se înfiripă o clasă mijlocie arabă, care susţine cu timpul o mişcare
politică naţionalistă; ce cultiva o identitate arabă, distinctă în raport cu IO, cu restul lumii
arabe şi care doreşte să se emancipeze (“să fim conduşi de ai noştri!”)
- Universitatea din Cairo, ziarele din perioada aceea, partidele politice naţionaliste sunt
focarele principale ale acestei agitaţii; se crează o mişcare a junilor egipteni, după modelul
junilor turci de la Istanbul
 aceasta contestă atât puterea engleză instalată în ţară, cât şi regimul corupt conservator
al khedivului
- pentru a face faţă nemulţumirilor politice din anii premergătorii primului război mondial,
britanicii înfiinţează şi în Egipt un Consiliu legislativ (majoritatea membrilor erau aleşi, pentru
a oferi accesul localnicilor la guvernare, la administrarea Egiptului; acest consiliu va fi
dominat de naţionalişti)
- în 1914, după izbucnirea primului război mondial şi intrarea IO în conflict împotriva Angliei,
Egiptul este declarat de englezi protectorat britanic, din raţiuni de securitate; Egiptul iese
definitiv de sub autoritatea IO
- după război, această situaţie va fi consimţită oficial în tratatele de pace; în aceşti ani, în
timpul primului război mondial şi în primii ani de după, nemulţumirile faţă de regimul britanic
se agravează, izbucnesc o serie de revolte; în 1922, Egiptul e proclamat regat independent,
Anglia consimţind recunoaşterea independenţei DAR influenţa şi chiar prezenţa militară
engleză se menţin până în 1953, când e înlăturat de pe tron ultimul reprezentant al dinastiei
lui Mehmet Ali: Egiptul devine republică, iar GB pierde influenţa