Goţii – istoria „oficială”

Istoria oficială consideră goţii ca un popor migrator de neam germanic făcând

parte din marea familie indo europeană constituind ramura principală a
neamurilor germanice răsăritene. În secolele III-IV ei au jucat un rol activ în
regiunile de la Dunărea de Jos şi în regiunea nord pontică

Când vine vorba despre patria de origine a acestor goţi , unii cercetători susţin
originea scandinavă a acestora de unde, la începutul erei creştine, ar fi migrat
spre zona de vărsare a Vistulei, pe malul Mării Baltice. Ciudat este însă că
istoricii nu se pot pune de acord şi prin urmare apare o altă „ tabără” care susţine
originea continentală a goţilor plasându-le patria de origine în regiunea Mozaviei
a cărei reşedinţă a fost până în secolele XIV-XV Varşovia. Din patria de origine,
care după cum vedem, nu se ştie exact unde trebuie plasată, undeva în a doua
jumtate a secolului II, goţii pornesc spre regiunile din sudul şi sud vestul Balticii.
Între a doua jumatate a secolului II şi începutul secolului III goţii ar fi staţionat o
vreme destul de îndelungată în Dacia. În perioada următoare ei se afirmă pe plan
politic organizând incursiuni de pradă asupra nordului pontic sau asupra Sciţiei
Minor / Dobrogea.

Treptat marele neam got s-a împărţit în două grupe mari: ostrogoţii şi vizigoţii.
Vizigoţii au ocupat Dacia după retragerea romană. În confruntarea cu hunii au
fost înfrânţi şi sub conducerea lui Atanaric ei vor trece în Peninsula Balcanică,
impunând primirea lor în Imperiul Roman ca federaţi, apoi vor ajunge în Italia şi
vor staţiona mai apoi în Spania unde vor forma un puternic regat: regatul vizigot.

Ostrogoţii, au fost supuşi la rândul lor de huni dar au intrat în uniunea de triburi
aflată sub conducerea lui Attila iar în secolul IV vor trece în Italia unde vor forma
sub conducerea lui Theodoric un regat cu capitala la Ravenna.

Inadvertenţe istorice – geţii şi goţii acelaşi neam!

Trecând peste ceea ce spune istoria oficială vom fi surprinşi probabil să aflăm că
dacii şi goţii sunt percepuţi ca acelaşi neam de către istoriografia epocii cu toate
că istoricii moderni sunt aproape unanim de acod că este vorba de o confuzie
între etnonimele dac şi got pornită chiar de la istoricul goţilor Iordanes, născut în
Moesia şi ajuns în cele din urmă episcop de Ravenna. Ca şi cum Iordanes,
săracu, ar fi fost un prunc de ţâţă care nu ştia pe ce lume se află şi cărui neam
aparţine. Acest Iordanes, parcă în ciuda istoricilor, se încăpăţânează să
confunde Dacia cu Goţia pomenind între oamenii de seama pe care i-a avut
Goţia pe Decebal , pe Deceneu. Aceştia erau, după ştiinţa mea, daci nu goţi!
„Confuzia” lui Iordanes merge până acolo încât renunţă la „patria natală” a goţilor
din Scandinavia sau Mozavia şi spune: „această Gotia, pe care strămoşii
noştri au numit-o Dacia”! „Aceasta Gotia” era în nordul Dunării.
Savanţii istorici moderni ar trebui să privească puţin altfel problema, adică dintr-
un unghi diferit: „ confuzia” dintre daci şi goţi se datoreşte ignoranţei lui Iordanes
( aci trebuie ţinut seama şi că respectivul Iordanes făcea parte din clasa cultă)
sau faptului că, în epocă, prin got şi get, se înţelegea acelaşi lucru care nu mai
trebuia demonstrat ci era subânţeles ?

Dacă doar Iordanes ar fi mâncat ciuperci bolânde să nu mai ştie cărui neam
aparţine şi să facă confuzia amintită, ar fi cum ar fi, poate am putea ajunge la
părerea că într-adevăr e o confuzie, numai că acestă „ confuzie” exista şi înainte
de Iordanes. Bunăoară Strabon o fi mâncat şi el ciuperci bolânde? Asta pentru
că el ne spune clar şi concis:” Goţii, o ramură din marele trunchi al tracilor,
locuind un spaţiu întins… reprezentau o mare forţă politică şi militară, ce a fost
temută în permanenţă de Imperiul Roman”. Ori în vremea lui Strabon singura
putere militară şi politică capabilă să facă faţă Romei şi să se amestece în
treburile Imperiului Roman a fost Dacia condusă de Burebista! Aceeaşi
„confuzie” este alimentată de Philostorgius care în „Istoria Eclesiastica” atunci
când vorbeşte desre Ulfila îl numeşte „ unul dintre sciţii de dincolo de Istru ( pe
care cei vechi îi numeau daci iar cei noi îi numesc goţi)”. Un alt „ confuz” al
epocii în care se zice că respectivii goţi au stăpânit Dacia ( secIV-V) este Paulus
Orosius care în Historia adversus paganos vorbind despre cursul Dunării, numită
de el Hister, spune că la „ răsărit se găseşte Alania, la mijloc e Dacia unde este
şi Goţia”

Dacă până acum am vorbit de confuzii, Procopius din Ceazareea, chiar a mâncat
ceapa ciorii ( s-o scrântit, adica) pentru că el spune despre goţi, alani şi gepizi că
„ unii îi consideră neamuri getice. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume
… dar încolo sunt în toate la fel. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi
la statură şi frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. Toţi sunt de credinţa lui
Arius ( creştini arieni. n.n) şi au o singură limbă numită gotica. Eu cred că la
obârşie se trag cu toţii dintr-un singur neam şi s-au deosebit după numele
conducătorilor lor. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul
Istros.”,iar acest neam care locuia la nord de Istru (dincolo) erau de când lumea
geţii sau dacii!

Spuneam ceva mai devreme că vizigoţii au întemeiat un mare regat în Spania iar
Isidor din Sevilla, precursorul istoriografiei spaniole, pică şi el în „confuzie”
concluzionând că dacii sunt strămoşii spaniolilor. Aceeaşi tradiţie se păstrează în
Spania secolului XIII când Rodrigo Jimenez, episcop de Rada, menţionează în
genealogia poporului spaniol nume surprinzătoare precum Don Diceneo, Don
Zamolxen, Don Buruista. Ciudat , nu? Ce interes aveau spaniolii să se fălească
cu un neam din celălalt capăt al Europei? Căci cele trei nume evident sunt
numele spaniolizate ale lui Deceneu, Zamolxe şi Burebista! Ceea ce este mai
ciudat este că în toată literatura medievală şi în cronicile oficiale hispanicii se
considerau descendenţii geţilor. Cărturarii şi oamenii din clasa nobiliară trebuia,
pentru a-şi întemeia nobleţea, să dovedească sau măcar să afirme descendenţa
lor din geţi.Mai mult, în vremea lui Enrique al IV-lea ( sec XV) regii Spaniei
coborau din Dacia, din principii geţi, luându-şi numele de la locul unde trăiesc,
pentru că era mai ilustru ( a se înţelege mai cunoscut – n.n) decât al stămoşilor.

Toţi aceşti cronicari mai vechi sau mai noi s-or fi pierdut uzu raţiunii şi numai
savanţii istoricii moderni deţin adevărul? Io zic că nu!

Şi ca să lămurim lucrurile şi mai bine vom spune că sub presiunea hunilor cetele
vizigote conduse de Frithingern şi Alaviv se refugiază în Imperiu dar „Athanaric
încercă cu restul vizigoţilor din nordul Dunării, o rezistenţă disperată în
regiunea Caucaland”. Aci se impun două constatări: Atilla nu are în titulatura sa
nici o trimitere spre goţi el numindu-se „ Rex hunorum, medorum et dacorum”.
Deci, dacă i-a înfrânţi pe goţi şi i-a înglobat stăpânirii sale, cum spune istoria
oficială, de ce nu apar goţii în titulatura lui cum ar fi normal? Răspunsul este
logic: pentru că i-a înfrânt pe geţi nu pe goţi. Apoi se impune încă o precizare de
ordinul geografiei sacre a antichităţii. Caucaland însemană „ Ţara Capului” sau
Ţara Caucazului ori Caucazul este, în primul rând , Muntele Polar, situat în
Centrul Spiritual al Lumii deoarece legendele ne spun că Prometheu a fost
încatenat pe Columna Cerului situată în Caucaz. Ori în Caucazul asiatic nu
există nici o Columnă a Cerului ci această Axă a Lumii e situată în Polul Getic ,la
nord de Istru, în Munţii Bucegi unde se află marele cap sculptat cunoscut sub
numele de Sfinxul românesc!

La fel identitatea dintre geţi si goţi este dovedită si de epopeea gemanică

Cântecul Nibelungilor unde în alaiul lui Atilla se află principi valahi cu nume
„ germanice” sau mai clar gotice.” Atilla acum venea. Douăzeci şi patru de
prinţi îl precedau voioşi. Însuşi Ramung , principele care stăpânea ţara
Valahiei...” Acelaşi poem ni-l aminteşte şi pe Sigeher de Walaghen adica
Sigeher de / al Valahiei nu al Gotiei ci al Valahilor descendenţi din daci.

Să mergem acum puţin în patria de origine a goţilor, în Peninsula Scandinavică.

Despre aceasta Marea Enciclopedie Franceză spune textual: „ Dacia.Nom du
Danemark et meme toute la Scandinavie dans le latin du moyen age”
Punctum ca să folosim si noi latina Evului Mediu! Iar Paul Lucescu după ce
studiază câteva biblioteci si cronici scandinave, printre care Cronica dacilor de
Normandia conchide: „ În istoriografia medievală Danemarca este cunoscută şi
cu denumirea da Dacia, Geţia sau Goţia”

Credem noi că identitatea get/ got , în lumina izvoarelor prezentate, este mai
mult decât reală nefiind o „viziune de noapte” a unor istorici iresponsabili!

Bibliografie:

Dicţionar de istorie veche a României( paleolitic sex.X), ed Ştiinţifică şi

Enciclopedică , BucureştiNoi NoiTracii, buletin european de tracologie, Italia

Al. Pele, Etnonimele românilor.Dac/Get, ed Abadaba, Oradea

V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Al, Busuioceanu, Zamolxis, Ed Dacica, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

zamolxe

Publicat în:

• cu zamolxe... despre daci

on aprilie 12, 2010 at 10:26 pm Comentarii (8)

Tags: Caucaland, Caucaz, daci, Danemarca, geti, goţi, Isidor din Sevila, ostrogoţi,
Procopius din Ceazareea, Scandinavia, Spania, Strabon, traci, vizigoţi

Egiptul Secret
Pelasgii, civilizatorii Egiptului?

Mă veţi întreba probabil cam ce treabă are Egiptul cu Pelasgii. Are pentru că o
seamă de autori antici ne dau informaţii destul de exacte pentru a putea afirma
aceasta. Apoi există o serie de simboluri credinţe şi mituri egiptene care descriu ,
ne place sau nu, Dacia nord dunăreană şi credinţele pelasgilor/ hiperboreilor/
dacilor a căror patrie era aici, la râul cel mare si sfânt al întregii antichităţi:
Okeanos Potamos / Fluviul Ocean/ Dunărea.

Unii vor fi circumspecţi, alţii, o să spuneţi, din capul locului, că bat câmpii cu
succes, însă, istoria se face pe bază de informaţii. Informaţii pe care dacă le
cauţi , ele nu întârzie să apară. Să purcedem şi să vedem informaţiile în cauză.

Caracterele generale ale civilizaţiei Egiptului prefaraonic

Prima perioadă a istoriei Egiptului este pelasgă. De ce? Pentru că această

perioadă se distinge prin caractere net diferite faţă de perioadele următoare atât
din punct de vedere etnic cât şi religios. Pentru aceasta stau mărturie atât vechile
tradiţii păstrate de la autorii antichităţiii şi preoţii egipteni cât şi descoperile
arheologice, care mărturisesc că, înainte de Egiptul faraonic, a existat un Egipt
pelasg.

Bunăoară, ştim de la Manethon, preot egiptean al templului din Sais, a cărui

mărturie este confirmată de Diodor din Sicilia, că prima dinastie care a domnit
vreodată asupra Egiptului era supranumită „ a zeilor” iar singurul popor care s-a
bucurat în toată antichitatea de epitetul de dioi/ divini au fost pelasgii.

Pe de altă parte, prima capitală a Egiptului, anume Theba, poartă un nume pelag
, după cum pelasg este şi numele întemeietorului ei. Ea fost întemeiată de un
rege pelasg pe nume Ogysus, probabil identic cu Ogyges. La aceasta se adaugă
faptul că locuitorii Thebei se credeau cei mai vechi oameni de pe pământ
asemeni pelasgilor după cum ne spune tot Diodor din Sicilia.

Tot un carater pelasg avea si religia egipteană. La începuturile religiei lor,după

mărturia lui Diodor din Sicilia egiptenii credeau în Tatăl Cer şi Mama Pământ, cei
doi Zamolxe, al căror centru spiritual suprem şi patrie natală era Dacia. În vechile
papirusuri ce erau depuse lângă corpul defuncţilor în sarcofage şi care azi
formează în mare parte Cartea egipteană a morţilor, se face deseori amintire
despre ţara cea fericită şi divină din părţile de nord ale lumii vechi, situată
langă râul cel mare şi sfânt, unde s-au născut zeii şi unde migrează
sufletele celor decedaţi. De altfel, vechii locuitori ai Egiptului au aceeaşi
credinţă în nemurire ca şi hiperboreii daci iar…Columna Cerului sau Întreitul
Stâlp al Cerului figurează în ornamentica sarcofagelor.

Să vedem acum formaţiunea etnică a Egiptului predinastic. Cei mai vechi

locuitori ai Egiptului se numeau Pirami ori aceştia sunt tot una cu pelasgii de la
Dunărea de Jos, strămoşii iluştri ai dacilor, despre care Herodot spune că sunt
„ cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Or, tocmai acesta este sensul
etnonimului Pirami despre care, tot Herodot, zice că înseamnă „ om onest şi
generos”. De la ei, de la acesti Pirami, derivă la o primă vedere, şi numele
Piramidelor pe care arabii le numesc Haram, adică mormimte (h) arimice. Ori
Arimi nu este altceva decât un alt etnonim al pelasgilor aşa cum arată toate
izvoarele antice referitoare la ei. Că centrul lor politic religios şi administrativ era
la Dunărea de Jos stau mărturie monedele de tip Armis descoperite în Dacia şi
nicaieri în alta parte.

Piramide şi obeliscuri

Piramidele cele mai renumite se află lângă Gizeh, în apropiere de Memphis, fiind
considerate minuni ale arhitecturii antice şi uimind încă lumea modernă cu
precizia construcţiei lor. Dar caracterul acestor construcţii funerare grandioase nu
este unul egiptean. Ele reprezintă,în fapt, forma tradiţională a construcţiilor
funarare pelasge cunoscute azi sub numele de tumuli sau movile funerare care,
în România, sunt cunoscute şi sub denumirea de „mormintele uriaşilor”.

Cum am spus mai sus, populaţia cea mai numeroasă a Egiptului predinastic era
formată din Pirami, o ramură a pelasgo-arimilor de la Dunărea de Jos, din rândul
cărora erau numiţi regii cei vechi ai Egiptului, după spusa preoţilor egipteni.
Întrucât faraonii din vremea Egiptului clasic îşi legitimau puterea de la dinastia
divină (a Piramilor) ni se pare absolut normal ca numele lor să fie menţinut în
numele unor construcţii cu caracter sacral- funerar ce aminteau de forma de
înmormântare, în tumuli, din patria de origine a primilor regi pelasgi ai Egiptului.

Curios este însă un alt fapt care vine să confirme presupunerea că piramidele nu
sunt decât imitaţii , ce-i drept mai luxoase, ale tumulilor funerari pelasgi:
similitudinile dintre piramida lui Keops şi Vf Toaca din Ceahlău, care merg
aprope până la identificare.

Astfel, Vf Toaca aflat la altinudinea de 1900m, izbeşte privirea prin aspectul său
piramidal. Geometric, vârful este contituit la partea inferioară dintr-un trunchi de
piramidă continuat cu un vârf piramidal teşit. Baza trunchiului de piramida este
absolut pătrată fapt deosebit de ciudat dacă avem în vedere că probabilitatea ca
două creste să se intersecteze în unghi de 90 de grade , în mod natural, este
aprope nulă! Unghiul pantei de pe partea de Nord a Vf Toaca este de 52 de
grade acelaşi ca şi la Marea Piramidă a lui Keops. Mai mult, construcţia
egipteană are una dintre feţe perpendiculară pe direcţia nord ( din nord au venit
Piramii în teritoriul Egiptului) iar faţa similară a Vf Toaca se deplasează de la
această direcţie cu numai 13 grade; raportul dintre lungimea laturii şi înălţime,
folosit de constructorii egipteni este identic cu cel al Vf Toaca. Cercetătorul Ion
Ţicleanu ne spune „Piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea
piramidei iniţiale de pe Vf Toaca”. Şi ca să fiemai limpede toată treaba, datarea
piramidei de pe Vf Toaca ar arăta o vechime de 9000-10000 ani pe când cea a
lui Keops datează din 2500 î.Ch.

Îmi veţi zice şi ce treabă are Toaca cu mormintele ca să fie prototip pentru aşa
ceva? Are, pentru că tradiţia populară în care se oglindeşte memoria ancestrală
a poporului, ne spune că Vf Toaca este mormântul unor uriaşi! (v. Art. Uriaşii)

Prin urmare pelasgii de la Dunărea de jos, cunoscuţi în Egipt sub numele de

Pirami, întru cinstirea eroilor lor ridicau deasupra mormintelor acestora, tumuli
enormi de pământ iar peste acestea, drept semn sfânt o columnă de piatră,
imagine miniaturizată a Columnei Cerului, cunoscută şi sub denumirea de
Întreitul Stâlp al Cerului. Şi într-adevăr, în tradiţiile egiptene, cerul era susţinut de
4 columne care când erau izolate erau reprezentate printr-un Y iar când erau
adunate laolaltă căpătau forma a 4 Y alaturaţi uniţi de o linie trasată deasupra.
Toţi aceşti stâlpi se aflau în nord în regiunea divină, aşezaţi pe un singur pisc sau
pe patru, însă legaţi între dinşii printr-o catenă montană neîntreruptă. Este vorba
despre o preluare deformată a tradiţiei pelasge de către egipteni întrucât vârful
pe care se află simulacrul lui Ianus Bifrons are aspectul a două vârfuri de unde
numărul vârfurilor în cauză a ajuns de la 3 la 4.

Columnele ridicate pe tumulii pelasgi ca semn sacru de cinstire a eroilor,sunt

asemeni crucilor creştine pe morminte care în fapt se reduc la acelaşi simbolism
al lui Axis Mundi. În tradiţia şi arhitectura egipteană ele vor fi preluate sub
denumirea de obeliscuri. Orioriginea acestor obeliscuri sau „ stâlpi de priponire a
soarelui” cum îi numeau egiptenii se reduce tot la Dunărea de Jos.
În comuna Polovragi,pe o colină înaltă ( un tumul) s-a descoperit fragmentul unui
monument arhaic, unic în felul său între monumentele preistorice ale Europei
străvechi. Este un obelisc lung de 1,09, executat în granit, tăiat în patru feţe cu
laturile rincipale de 0,45m.Toate faţetele monumentului sunt foarte fin lustruite,
neprezentând nici o inscripţie. Asemănarea dintre acest monument carpatic şi
obeliscurile egiptene este mai mult decât spectaculoasă. Cu atât mai mult cu cât,
dimensiunile primelor obeliscuri egiptene aşezate lângă carele votive ale regilor
sau lângă barca sacră sunt între 1 şi 4 m comparabile cu dimensiunea columnei
de la Polovragi.

Faraonii voiau sa se înalţe la cer din Dacia

Herodot atunci când vorbeşte despre egipteni ne spune „ egiptenii se mândresc

cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Ori, singurii oameni cărora
textele antice, fie ele greceşti, romane sau de altă natură le atribuiau titlul de
divini erau pelasgii iar patria originară a acestora era la Dunărea de Jos.
Egiptenii „ credeau că erau,o naţiune divină şi că îi conduceau regi care ei înşişi
erau zei întruchipaţi; primii lor regi, afirmau ei, fuseseră zei propriu zişi, care nu
dispreţuiau viaţa pe Pământ, cu bucuriile şi necazurile ei, alături de oameni”. Tot
Herodot făce însă o precizare deosebit de importantă, anume că Pasărea
Phoenix era foarte aproape de sufletul lui Osiris şi venea din locul unde se
nasc sau trăisc zeii. Deci acest loc al zeilor era în afara Egiptului. Acest loc
al zeilor purta în limba egiptenilor denumirea de Ta-Ur ce se tălmăceşte Ţara
(Stră)veche identică cu Curtea Veche reprezentată prin incinta din centrul
svasticii care este simbolul esenţialmente Polar/ Central, fiind emblema celor doi
Zamolxe, cum am sus de mai multe ori până acum. Acest loc, acestă ţară a
zeilor, era plasată la nord peste Marea Meriditerană sau Marea cea Mare

Tradiţiile egiptenilor ne spun că după moarte sufletul faraonului se îndrepta spre

Duat, tărâmul lui Osiris, situat în Ţara Zeilor Muntelui. Ajuns acolo trebuia să
între în „ Marea Casă a Celor Doi” (Tatăl Cer şi Muma Pamânt, cei doi
Zamolxe). Duatul era conceput ca un cerc al zeilor complet închis. Pe lângă
acest ţinut curgea un râu ce se împărţea în mai multe braţe iar munţii ce
înconjurau Duatul aveau 7 trecători. Luaţi dumneavoastră o hartă ca să vă
convingeţi cu proprii ochi că e vorba de Transilvania înconjurată de Munţii
Carpaţi care, sunt împărţiţi prin văi adânci în 7 grupe, tocmai cum descrie şi
Enoh „Ţara Zeilor”. Zeii pe care urma să-i întâlnească faraonul aici, pentru
judecată, se numeau Zeii Muntelui din Ţinutul Ascuns. Ciudat , pentru că tocmai
Vf Ascuns este cunoscut, în tradiţia populară românească, sub numele de Altarul
Cerului, locul de unde, aşa cum am spus în altă parte, iniţiaţii se ridicau la cer.

Duatul era considerat lumea subterană a lui Osiris sau lumea de dincolo ori
Ardealul în textele medievale se numea tocmai „ţara de dincolo ( de păduri)”

Vedem că nemurirea faraonului era legată de munţii care înconjurau Duatul

deoarece însuşi Duatul era considerat Tara Zeilor Muntelui. În descrierea de mai
sus a Duatului se vede o denumire care atrage atenţia „Marea Casă a Celor Doi”.
Ce este această casă? Care este numirea ei geografică şi unde este plasată?
Marea Casă a Celor Doi este tot una cu Muntele Vieţii din vechile papire
egiptene, plasat la nord de râul Nun, părintele zeilor, tot una cu cu Okeanos
Potamos/Dunărea, identic cu râul de mai sus care se împărţea în mai multe
braţe. În vecinătatea acestui munte se afla şi poarta numită Ser pe care soarele
trecea seara, în barca sa, pentru a reveni a doua zi la orizont. Ori această poartă
Ser este identică cu numirea româneasca Fer( Fier). Rugăm să se ţină cont de
vorbirea curentă şi de pronunţia „ţărănească” a cuvântului Fier. Având în vedere
această „ congruienţă”, observăm că poarta Ser este tot una cu Portile de Fier
ale Dunării (râul Nun) de la Cazane. Iar Marea Casă a Celor Doi nu poate fi
altceva decât muntele Bucegi unde Cerul şi pământul se împletesc de-a lungul
Columnei Cerului, dând naştere vieţii materiale pe care o susţin şi o continuă
perpetuu.Prin urmare, Muntele Vieţii sau Casa Celor Doi este locuinţa terestră a
celor doi Zamolxe închipuiţi de şerpii caduceului hermetic, locul unde pământul
se uneşte cu cerul.

Mitul lui Isis şi Osiris sau ocultarea tradiţiei primordiale

În rezumat, mitul lui Isis şi Osiris, ne relatează următoarele fapte: un număr de

72 de conjuraţi, conduşi de zeul Seth , pun la cale uciderea zeului Osiris care în
fapt era fratele lui Seth. Complotiştii , folosondu-se de un şiretlic, reusesc să-l
omoare pe zeu în ziua a 17 a lunii Athyr iar ulterior, Seth dezmembrează trupul
lui Osiris şi-l împrăştie peste întreg teritoriul Egiptului. Isis, soţia lui Osiris, adună
bucăţile, reface trupul soţului ei şi-l învie cu ajutorul magiei. Între Horus, fiul
postum al lui Osiris născut în mod miraculos de Isis, şi Seth se va declanşa o
lupta în care victoria rămânea mereu indecisă. Pentru a pune capăt acestui
conflict , are loc o judecată a zeilor, în oraşul Heliopolis (On), în urma căreia se
dă câştig de cauză lui Horus care primeşte prerogativele lui Osiris ce făceau
obiectul disputei dintre cei doi zei iar Seth primeste o pedeapsă cel puţin
surprinzătoare: „ Ra Horahte glasui:să-mi fie dat mie Seth, fiul lui Nut, ca să
şeadă alături de mine, să-mi fie fiu,să bubuie el în ceruri şi să stârnescă teama”.

După unele versiuni ale mitului trupul lui Osiris a fost dezmembrat în 26 de bucăţi
după altele în 17, iar altele vorbesc de 14 părţi ale zeului dezmembrat. Dar, cum
14 este dublul lui 7 are şi el un caracter sacru făcând parte din categoria
simbolurilor desemnând tradiţia primordială.

Acum să trecem şi să vedem semnificaţiile submerse ale mitului osirian. Osiris

desemnează însăşi unitatea tradiţiei primordiale care emană de la Centru,
desemnat ceva mai sus sub numele de Curtea Veche, simbolizată prin incinta
dinCentrul Svasticii. Dezmembrarea trupului lui Osiris vorbeşte despre
„ dezmembrarea tradiţiei primordiale”. În ceea ce priveşte numărul de fragmente
în care a fost dezmembrat trupul ui Osiris avem de-a face cu o criptare a
informaţiei reale ascunse în mit. Astrfel 1+7=8;2+6=8 iar 14 care este dublul lui 7
( şapte stele are Ursa Mare, constelaţia sub care se afla Polul Getic, Axis Mundi,
Columna Cerului, stele care înconjoară în reprezentările catolice ale Maicii
Domnului capul Sfintei Fecioare desemnând-o astfel ca un alt aspect al Marii
Mame a zeilor si a oamenilor) căci de două ori 7 înseamnă 14 iar suma
numerelor 1 şi 4 este 5 care este numărul colţurilor Pentagramei, simbolul
manifestării şi al direcţiilor spre care s-a îndreptat marea” migraţie”
hiperboreană / patru puncte cardinale plus Centrul de la care a emanat tradiţia
primordială pe care o duceau pelasgii hiperborei cu dânşii în acţiunea lor
civilizatoare. 8-ul este din nou un simbol al Centrului Suprem din care au venit
Piramii, colonizatorii şi civilizatorii Egiptului prefaraonic, el fiind întalnit şi azi în
ormentica populară românească exact cu acelaşi sens.

Mitul devine deosebit de interesant atunci când se observă că toate personajele

sale principale sunt însoţite de silaba sacră IO care apare şi în titulatura
voievozilor români desemnându-i ca trimisi ai Centrului asa cum am arătat în
„ Sacralitatea instituţiei voievodale românesti”. Acest IO, IO(n) al românilor /Ianus
al latinilor, este stăpânul cheilor , al marii opere hermetice, solve et coagula
simbolizat prin Ianus Bifrons ( cel cu două feţe). În primul rând, trebuie observat
că numele lui Osiris începe cu litera o care, reprezentată în spaţiu, este o sferă
iar proiecţia ei în plan o face un cerc, dar cercul restrans la locul de origine este
un punct iar emanaţia punctului în plan vertical, fie el ascendent sau descendent,
dă o dreaptă (litera I)care la rândul său se poate reduce prin contracţie la un puct
(deasupra lui I este un puct). Este exact simbolistica Columnei Cerului de-a
lungul careia se împletesc cei doi Zamolxe pentru a da naştere manifestării. Şi
dacă citiţi cu atenţie ceea ce am spus maisus în legătură cu transformările
suferite de sferă veţi vedea ca numele lui Osiris se raporteaza tocmai la acest
simbolism.
Seth, „ucigaşul „ lui Osiris poartă în papirusurile egiptene numele de IO şi în
acest sens trebuie spun că el este agentul solve adică agentul care rupe
echilibrul Centrului pentru a da naştere manifestării. Piramii despre care vorbeam
mai sus , nume sub care sunt desemnaţi pelasgii care au colonizat Egiptul,au
tocmai acest rol al zeului Seth care rupe tradiţia primodială a Centrului pentru a o
duce în Egipt, ea rămânând în fond aceeaşi.

Isis adună bucaţile lui Osiris, deci reface unitatea tradiţiei primordiale emanată de
la Centru, ea fiind elementul coagula al marii opere alchimice. Doar că în
mitologia roamnă Isis este identificată cu IO, fiica lui Inachos, transformată în
căprioară şi persecutată de Junona pentru că era iubită de Jupiter.Trebuie
observat aici rolul jucat de Isis în constituirea centrelor tradiţionale paticulare
care aveau drept nucleu câte o parte din tradiţia primordială desemnată de
Osiris.. O versiune a mitului osirian ne spune că Isis tăinui fiecare bucată din
trupul lui Osiris într-un trup omenesc plasmuit din ceară şi mirodenii care, în
cazul de faţă, este forma tradiţională particulară, mare cât trupul soţului ei.. Apoi
a chemat pe rând toate grupările de preoţi ( sarcerdoţii centrelor secundare
emanate din tradiţia primordială) şi le ceru prin jurământ să nu destăinuie ceea
ce li se va încredinţa şi fiecăruia îi spuse că i-a încredinţat corpul lui Osiris
( tradiţia primordială integrală).

Ultimul personaj important al mitului , în unele variante, este Toth care mai
poartă si numele de IO(h) Toth şi care l-a început a fost părtaşul lui Seth în
asasinarea lui Osiris ca mai apoi s-o ajute pe Isus să-i reconstituie corpul. Luaţi
în cuplu Isis şi Toth sunt masculinul şi femininul, ce-i doi şerpi ai caduceului
hermetic (Zamolxe feminin despre care spune Suidas şi Zamolxe masculin, Tatăl
Cer şi Muma Pământ)care se desprind din indisticţia primordială ( Zamolxe unic
şi, în sensul terestru, tradiţia primordială) pentru a da naştere manifestării şi tind
să se unească în vârful caduceului, numit Aor, pentru a se contopi din nou în
zeul unic şi tradiţia primordială, în planuri diferite şi într-un centru nou fondat în
cazul de faţă. Pentru a fi mai expliciţi vom spune că Thot este părintele alchimiei
egiptene deţinând prin urmare taina solve et coagula şi fiind cunoscut în acest
sens sub numele de Hermes Trismegistus care se traduce „cunoscătoar al trei
părti a stiintei sacre”. El deţine trei părţi ale cunoaşterii sacre tocmai pentru că a
patra este Centrul de la care emana cunoaşterea sa.
Ra , cel mai mare dintre zei, era Zamolxe

Politeismul egiptenilor este de fapt un monoteism deformat fapt datorat

deformării tradiţiei Centrului hiperborean de-a lungul timpului. Sutele de zei din
listele egiptene nu sunt , în mare parte, decât emanaţiile aceluiaşi zeu suprem,
Ra. Acesta, la rândul său, este identic cu Tum, Montu, Ammon, Osiris sau
Harmakis.

După vechile papirusuri el a creat toată manifestarea purtând titluri ca domnul

domnilor,regele zeilor,părintele părinţilor, puterea puterilor,stăpânul cerului al
pământului si al infernului, al apelor, al munţilor, începutul tuturor formelor,
creatorul animalelor si al oamenilor. Toate prerogativele unui zeu suprem si unic.
Unde-s ceilalti „zei” atunci? Ei sunt în conformitate cu gnoza de mai tarziu doar
emanaţii ale zeului suprem. Mai mult, numele său nu este un nume ci un
prerogativ Ra având sensul de rege fapt ce demonstrează că tradiţia egipteană
se trage din traditia primordială hiperboreană. Cu atât mai mult cu cât, din
tradiţiile antichităţii , aflăm că zeul geţilor nu avea nume sau formă aşa cum arată
şi disoluţia formelor în structura Sfinxului din Bucegi. Putem aduce si alteprobe în
acest sens. Anume india a fost colonizată de pelasgi pe la 1500 î.Ch iar prima
carte a revelaţiei hinduse se nume Rig Veda ( vederea regala?)

Să ne aprim asupra lui Ra si sa-i cautam patria de origine.

Acest Ra stăpânea, după doctrinele egiptene, doua reşedinţe una în sud si una
în nord şi purta „ diadema sudului si a nordului” În Egipt, reşedinţa sa era la
Theba însă reşedinţa sa divină, se afla în nordul râului Nun, în Paur, denumire
identică cu ţara Ta-Ur pomenită mai sus când am vorbit despre obeliscuri şi am
identificat-o cu Ardealul, Grădina Maicii Domnului. Conform aceloraşi doctrine el
susţine cu bratele sale cerul întocmai ca si părintele titanilor Atlas a cărui patrie
se afla tot în ţinuturile de miazănoapte, dincolo de Okeanos Potamos/ Nun/
Dunărea. Numele de Amon/Hammon-Ra nu are nici o noimă în limba egiptenilor
el corespunzând mai degrabă vechii divinităţi greceşti Omolos adorată de daci şi
de români sub numele de Omul. Un alt titlu al lui Ra era Montu şi era adorat în
acesta calitate de cătrre egipteni cu numele MOS un cuvânt care nu este
egiptean. Dar , ( Zeul) Mos era epitetul sub care era adorat Zamolxe atât în
Dacia cât şi în alte părti ale Europei unde s-a extins Imperiul pelasg. Iată ca
acum avem o imagine mai clară a afirmaţiei lui Miron Costin „ Noi toţi de la Râm
ne tragem” mai exact de la Ra(m) Împărat despre care vorbesc legendele şi
colindele româneşti. Ori, acest Ram Împărat este identic cu Amon Ra al
egiptenilor care la o privire mai atentă este el însuşi identic cu Regele Lumii/
Zamolxe. Căci nimeni în afara de cel ce stăpâneşte peste Centru, peste Polul
imuabil, care poate fi ascuns dar nu pierdut, nu poate purta legitim titlul de Rege
al Lumii

zamolxe

Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

V Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan,

Bucureşti

E.Delcea,Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi,vol 2-3, Ed Obiectiv, Craiova

Publicat în:

• cu zamolxe... despre daci

on martie 28, 2010 at 6:11 pm Comentarii (28)

Tags: Ardeal, Atlas, Duat, Egipt, Hermes Trismegistus, Isis, Muma pământ, obelisc,
Osiris, Paur, pirami, piramide, Ra, Regele Lumii, Seth, sfinx, Ta-Ur, Tatăl Cer, Thot,
Tum, urişi, Vf Toaca, zamolxe
GALA PREMIILOR “Slove Cu Tâlc”- QUADRATUS
BLOG 2009
2009-An bogat pentru Quadratus-blog

• Total admini: 8
• Total articole: 46
• Total comentarii: 319
• Total comentatori unici: 77
• Adminul cu cele mai multe articole scrise: zamolxe-21
articole
• Articolul cu cele mai multe comentarii : America
hiperboreana –29 comentarii
• Cele mai multe comentarii facute: chris—34
• Cele mai multe comentarii+replici la comentarii:
Solomonar—76 comentarii—24%
TOPURI:

Admini Nr. articole

zamolxe 21

Solomonar 17

Dondos Adrian Mircea 2

Deceneu 2

chris 1

Solomonar&chris 1

quadratus 1

:) 1

Total 46

comentatori Nr.
comentarii
chris 34

Nea Costache 24

oroles 24

Tzuky 11

Sibilla 10

MamiPeMirc 9

siR`din`nori` 8

Baciu Ileana Speranta 7

PREMII ACORDATE:

Premiul 1 (cu cele mai multe comentarii facute –in 11 din cele 12 luni ale anului)

—chris

Premiul 2 (la egalitate de puncte)

—Nea Costache

— oroles

“Cu cat esti mai intelept, cu atat iti dai seama ca pe lume exista multi oameni deosebiti.
Oamenii de duzina nu observa nici o deosebire intre semenii lor.” (Blaise Pasal)

Premiul 3

—Tzuky

“Mediocritatea poate vorbi, dar numai geniul observa” (Bejnamin Disraeli)

Mentiuni:

— Sibilla

— MamiPeMirc

— siR`din`nori`

— Baciu Ileana Speranta

Premii speciale:

Premiul pentru cel mai infocat comentator: Tzuky

Premiul pentru decenta: Nea Costache

Premiul pentru incurajarea noilor admini:

— Deceneu

— Dondos Adrian Mircea

— chris

Premiul “SLOVE CU TALC” este oferit ( din partea adminilor mai

“mititei” ) lui Solomonar&zamolxe pentru tot ce-nseamna quadratus blog 2009

premiul lor:

“Orice adevar trece prin 3 faze. Mai intai este ridiculizat, apoi trezeste o opozitie
violenta, si in sfarsit este acceptat ca fiind evident de la sine!…” ( Avicena)

Publicat în:

• ARTA
• DIVERSE
• ISTORIE
• LITERATURA
• MITOLOGIE
• MUZICA
• O tempora, o mores! (Cicero)
• Uncategorized
• antinous
• cu zamolxe... despre daci
• oaspeţi

on ianuarie 14, 2010 at 5:43 pm Comentarii (11)

Tags: premii, quadratus 2009

Simboluri sacre ale ornamenticii populare

Voi lua în discuţie simbolurile ornamenticii sacre româneşti, nu pe toate, căci mi-ar lua
mult prea mult spaţiu, ci numai pe câteva dintre ele, cele mai importante în imageria
poporului român şi care au directă legătură cu spiritualitatea pelasgo-daco-românescă.
Svastica

Înainte de a clarifica simbolismul svasticii atât de larg răspândit în tradiţiile antice vom
spune că svastica nu este un semn / simbol politic, în esenţa sa, ea cuprinzând tot ceea ce
este mai puţin politic. Ea este un simbol sacral de la origine şi până în prezent. Ea nu este
un simbol exclusiv oriental cum cred unii deoarece ea poate fi întâlnită atât la
amerindieni cât şi în Europa antică, la greci celţi,fiind totodată şi un semn al lui Christos
până în Evul mediu târziu.
La poporul român svastica are o importanţă fundamentală dată fiind fregvenţa cu care
apare peste tot. În cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naţionale, pe
pergamentele voevodale, etc. Or svastica , ce pare a se fi deslipit direct din tradiţia
primordială, „este semnul sau emblema Polului, căci în adevar, lumea se învârte în jurul
lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; svastica nu
figurează lumea ci acţinea principiului asupra Lumii” . În acelaşi timp însă „Centrul.. este
punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol deoarece în jurul lui
se efectuiază rotaţia lumii” M. Eliade ne atrage atenţia că în Centrul despre care este
vorba se înalţă Muntele Cosmic, Arborele cosmic/ Arborele Vieţii identic în tradiţiile
românilor cu Axis/Cardines Mundi sau Stâlpul/Columna Cerului.
Având în vedere că tradiţia românească este una de sorginte hiperboreană- pelasgică ar
trebui să găsim măcar nişte răsunete ale acestor încheieri prezentate mai sus. Şi aşa si
este. Găsim în tradiţia românescă unele credinţe referitoare la Centrul Lumii. Bunăoară se
crede că pământul este înconjurat de apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei este matca tuturor
apelor, ea fierbe asemenea apei rohmanilor (vezi Istrul/ Dunărea la Cazane). Acolo e
cetatea lui Dumnezeu şi Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu se răspândesc
în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care se află Mărul Roşu este Marea Neagră
(!), Mărul Roşu este Osia Pământului ( Cardines Mundi / Axis Mundi). El se găseşte
acolo unde este Buricul Pământului(!),. Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt.
Foarte ciudate aceste credinţe româneşti. Oare mai trebuie să amintim şi credinţa
ţăranului român din anecdota lui Lovinescu în legătură cu svastica : „Nu! E a nost
(semnul svasticii)! Îl avem de pe vremea urieşilor”?
Am spus că svastica este un simbol al Centrului dar el mai are un sens şi anume acela de
semn solar Aceasta înseamnă că el este hierogliful lui Apollo, ipostaza saturnică a lui
Zamolxe, ca dădător al luminii. Ştim din mai multe izvoare antice că Hiperboreea era
patria de origine a lui Apollo iar Clement din Alexandria se referă la Zamolxe cu epitetul
expres de Hiperboreu. În calitatea sa de Tată şi creator al oamenilor Zamolxe este numit
şi Zeul Om iar unul dintre vârfurile cele mai înalte ale munţilor Bucegi poartă chiar
denumirea de Omu. Un fapt deosebit de interesant pentru noi, în certificarea tradiţiilor
româneşti legate de Centrul Lumii, este faptul că principalele culmi ale munţilor Bucegi
privite dinspre nord întruchipează svastica ceea ce-l face identic cu Muntele Cosmic al
legendelor tradiţionale, întrucât această figuraţie nu se mai gaseşte altundeva în lume. Or
deţinătorul legitim al svasticii ca semn arhetipal, semn ce semnifică printre altele şi
mişcarea, are puterea de învârti roata lumii, putere echivalentă cu solve et cuagula aflată
în strânsă legătură cu simbolismul lui Ianus/Ion/Iancus/Iancu, stăpân al marilor şi micilor
mistere, distribuitor al vieţii şi al morţii. El este acel Ler împărat, identic cu Regele Lumii
stăpân al rohmanilor şi al muntelui Om din Centrul Lumii, stăpânul Polului Getic cum îl
numeşte Marţial. Cu acest sens de semn al mişcării svastica apare pe piatra de mormânt a
lui Negru vodă desemnând cele 24 ore cosmice pentru că mişcarea sa indică 24 de poziţii
pe cvadratura cercului ceea ce face din Negru Vodă un mesager al centrului, al muntelui
polar.
La prima vedere ne izbeşte înfăţişarea svasticii. Ea are forma a doi Z suprapuşi uneori Z
transformându-se în S dar având acelaşi înţeles. Ea desemnează pe deţinătorii legitimi ai
Polului, ai Centrului Lumii: Maica Pământ şi Tatăl Cer,cei doi Zamolxe despre care am
mai vorbit. În cazul celor doi S există însă un dublu înţeles: cei doi şerpi ai creaţiei, ce-i
doi Zamolxe, amândoi reprezentaţi prin simbolul şarpelui dar şi o variantă a numelui
Zamolxe – Salmoxe.În fapt tradiţia românească ne spune că Osia Lumi se sprijină pe un
balaur/ şarpe care se încolăceşte în jurul său. Cuprinzătoare privire a simbolismului
caduceului hermetic unde cei doi şerpi se încolăceşc în jurul Arborelui Lumii pentru a se
uni în vârful său dând naştere aurului hermetic, strălucirea spirituală şi puterea deplină
asupra Polului şi svasticii care îl desemnează. Şi nu în ultimul rând, credem că are
legătură şi cu acel mult vehiculat „păcat primorial” unde şarpele ori ne este reprezentat ca
încolăcindu-se pe Arborele Vieţii ori ne prezintă şarpele ca element uranic el apărând din
frunzişul Arborelui.
Octogonul

În „Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale” Ivan Evseev ne spune următoarele:

„Cifra opt culcată este simbolul infinitului. Numărul opt se pune în relaţie cu octogonul –
figură intermediară între pătrat şi cerc şi, ca atare, semnifică lumea intermediară, între cea
terestră conotată prin pătrat şi cea uraniană, simbolizată prin cer” Cristina Pănculescu ne
lămureşte şi mai clar în privinţa simbolismului octogonului : „ Octogonul este simbolul
geometric plan al Centrului; simbolul numeric este 8…Un alt simbol geometric plan
ataşat Centrului este octogonul stelat.Acest simbol se raportează la aspectul activ,
„ funcţional”, al Centrului … Prin Centru, după cum afirmă toate tradiţiile , se face
legătura între Cer şi Pământ. Simbolul geometric plan al Cerului este cercul. Simbolul
geometric plan al Pământului este pătratul. Simbolul geometric plan al Centrului este
octogonul care face trecerea de la pătrat ( Pământ) la cerc (Cer) şi reciproc”. Ceea ce este
mai interesant este că în ornamentică populară românească acest simbol este întotdeauna
legat de Columna Cerului sau Osia Lumii , pe care grecii şi romanii o desemnau ca Polus
Geticus, Axis Mundi şi Carmines Mundi; Columnă a Cerului care în plan material
simbolizează trecerea de la Pământ la cer şi invers după cum octogonul face trecerea de
la cerc la pătrat şi reciproc. Interesant este, de asemenea, şi faptul că forma schematică a
octogonului este rezultatul juxtapunerii a două cruci: crucea greacă (+) şi crucea Sf
Andrei(X). Or,numele Sf Andrei derivă de la substantivul masculin andros care în limba
greacă înseamnă Om, iar Om, cum am vazut ceva mai sus, este desemnarea lui Zamolxe
ca Stăpân al Centrului şi Rege al Lumii.
Tot Ivan Evseev ne mai spune: „ Opt este numărul totalităţii şi al echilibrului cosmic,
reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiuni ( inclusiv geografice) şi prin roza
vânturilor: patru puncte cardinale şi patru direcţii intermediare. Aceasta poate semnifica
însă şi direcţiile migraţiei hiperboreene, cu carcater civilizator.
Observăm în ceea ce priveşte octogonul sau steaua cu opt colţuri o complicaţie care ne
determină să ne oprim asupra pătratului ca simbol al pământului. Unind vârfurile celor
două cruci vom obtine două pătrate suprapuse simbolizând un caracter sacral dublu al
pământului: Mama Pământ şi Pământul Solar (uranic). Şi într-adevăr, tradiţia populară
tinde sa ne dea dreptate:”Steua Polară (desemnând Polul Ceresc unit de Columna Cerului
cu Polul terestru ca Centru al lumii) este Împăratul nostru. Este veghetoarea cerului. Ea e
Stejarul Câmpului. Or, Steaua Polară face parte din Ursa Mare, după cum cu caracter
ursid era reprezenată şi Diana/Artemis, ipostaza mai nouă şi mai „ funcţională” a
divinităţii pământului Geea.
În ceea ce priveşte pământul „solar” vom spune că această denumire se aplică
întotdeauna Centrului din care derivă, atât în plan spiritual , cât şi material, manifestarea.
Aceast pământ solar în tradiţiile antichităţii se numea Surya sau Siria şi este identic cu
Hiperboreea lui Apollo/ Zamolxe. Vine să întărească această imagine tradiţiile româneşti
care „ de fiecare dată … când vor să exprime forţa, măreţia, frumuseţea, luminozitatea,
ele (legendele – n.n) folosesc cuvântul sur: Calul sur, Vulturul sur, munţii suri…Or în
limba română modernă sur înseamnă cenuşiu ceea ce nu corespunde deloc sensului citat
de noi…Noi socotim că în realitate acest sur este Soarele în limba primordială. Afirmăm
chiar că „întunecarea” cuvântului ne convinge, căci ea corespunde „ întunecării” inerente
legii de desfăşurare a ciclului”. Prin urmare şi octogonul este un simbol care legitimează
tradiţia românească ca urmaşă directă a celei pelasgo-hiperboreene.
Funia şi şarpele

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive

(demiurgice, divine) cât şi negative (infrernale). Una dintre principalele semnificaţii
simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia
acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate de cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre
Cer şi Pământ este manifestată tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar
produce. Atunci când şarpele are aceasta semnificaţie , este cel mai adesea asociat unor
simboluri axiale cum ar fi arborele sau bastonul.
La români Şarpele este consubstanţial cu arborele cosmic ( bradul sau Mărul Roşu) şi de
aceea îl găsim în iconografia primară încolăcit pe arborele lumii. Din unele variante ale
miturilor cosmogonice româneşti reiese că şarpele a preexistat cosmosului şi a ieşit odată
cu arborele cosmic din apele primordiale. După părerea lui V. Lovinescu şarpele în formă
de S , străpuns la mijloc de o săgeată simbolizează fixarea mercurului alchimic, ce este
considerat ca un principiu feminin. Ceea ce este de-a dreptul curios este că geografia
Europei şi mai ales a zonei Balcanice se joacă cu noi. Şarpele sub forma lui S este
desenat în plan geografic de lanţul Muţilor Carpaţi Balcani care, culmea, este străpuns la
mijloc de Axul lumii, care este situat în Bucegi şi cunoscut sub numele de Columna
Cerului. Şarpelui în formă de S, prezent şi în cazul svastcii cu braţele curbate închipuind
doi şerpi suprapuşi, i se asociază ca simbol echivalent spirala dublă ce se regăseste pe
motivele ornamentale ale Columnei Cerului în ornamentica românească. Simbolismul
dublei spirale este echivalent, dintr-un anumit punct de vedere, cu simbolul yin/yang
care, la randul său este prezent natural pe fata de NE a vârfului Ocolit din Bucegi, şi care
este legat de simbolismul Oului Lumii ale cărui două jumătăţi, atunci când se despart,
devin Cerul şi Pământul. Amprenta acestui principiu s-a păstrat în ambele jumătăţi după
separare.: pe Pământ se identifică cu traseul sinuos al munţilor Carpaţi-Balcani străpuns
de Axis Mundi în centru iar pe cer în constelaţia Dragonului, constelaţie circum polară
care după cum observă V. Lovinescu are tocmai forma lanţului muntos. Altfel spus
Costelaţia Dragonului şi dublul său dacă sunt luate împreună şi interconectat, aşa cum ne
îndeamnă să facem însuşi spirala dublă, nu este altceva decât o hierofanie a şarpelui
primodial. Ori tradiţile româneşti vorbesc despre un asemenea şarpe numindu-l express
Împăratul Şarpe. Ele spun despre un şarpe uriaş care trăieşte sub nisipurile malului mării
şi anume într-o porţiune în care se deschide o peşteră care comunică cu marea şi cu
nisipul. Se spune că acest şarpe este impresionat de către inima unui muritor a cărui inimă
trebuie să bată într-un anume fel pebtru a ajunge la auzul şarpelui. Când bătăile inimii
ajung la el şarpele mugeşte de sub pământ dar nu poate fi auzit decât de cel căruia îi este
adresat mugetul. Aceste tradiţii mai vorbesc şi despre un balaur ce stă încolăcit pe Osia
Lumii. Aceleaşi tradiţii ne amintesc de Ler Împărat care locuieşte pe un munte mare ce
nu poate fi găsit decât de acela care place lui Ler Împărat. Este de semnalat aici faptul că
nici Împăratul Şarpe nu poate fi auzit decât de acela a cărui inima i-a atars atenţia. Lucru
şi mai ciudat este faptul că şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, se
termină cu un cap de OM iar corpul său închipuie o succesiune de spirale în formă de opt.
Dacă avem în vedere aceste identităţi atunci putem spune că împăratul şarpe identic dintr-
un anume punct de vedere cu Ler Împărat este Regele Lumii, stăpân al centrului care nu
este altul decîât Zamolxe în calitatea de Zeu Om şi Zeu Moş.
Dacă până acum am vorbit de simbolismul şarpelui la nivel macrosmic, vom trece spre
înţelesurile microcosmice ale acestuia parcurgând un initinerar ce presupune o pornire
din literatura vedică şi o oprire în tradiţia romanescă. O trecere de la regele lumii la
protectorul casei şi familiei.
Un mit cosmogonic vedic ne spune că Şarpele primordial înainte de creerea lumii plutea
imobil pe oceanul universal de lapte. Or, este ştiut că pentru români casa este un
microcosmos cu valenţe sacre. Iar tradiţiile legate de casă implică existenţa unui şarpe al
casei, de culoare albă ce stă în peretele sau sub pragul casei, nu muşcă, nu face rău
nimănui ci doar ticăie motiv pentru care mai este numit şi ceasornicul casei. În
descântecele româneşti preluate şi de cultura modernă se spune: „ Sarpele casei,alb,/ Fără
de venin/ Iata-ni-l azi în prag/ Falnic şi senin/ Laptele de la oi/ În blid alb adus/L-a sorbit
domol / Cam pe la apus”. Deci Şarpele casei este identic la nivel microcosmic cu Sarpele
macrocosmic, identic la rândul lui cu regele lumii situat în Centrul Lumii încolăcind
columna cerului.
Pe de altă parte însă simbolismul şarpelui este preluat în imagistica populară, şi mai ales
creştină, sub aspectul funiei care prin sinuozuităţile imprimate de mişcarea ei aduce
extraordinar de mult cu mişcările unui şarpe. Or bisericile de lemn româneşti sunt
înconjurate de un brâu în torsadă (răsucit) format din doi şerpi ale căror trupuri înlănţuite
aduc cu o funie şi care se despart abia deasupra uşilor de la intrare.
Crucea

Crucea apare sub diferite forme în ornamentica populară şi este de o vechime mult mai
mare ca si crştinismul. Crucea este în primul rând osatura octogonului în dublă formă (+
şi X) şi a svastiicii în forma sa simplă de cruce orizontalăînscrisă cunoscută sub numele
de cruce greacă.
În simbolismul tradiţional crucea este asimilată arborelui cosmic căci „ prin cruce =
centru se operează comunicarea cu cerul”. În creştinismul popular nu se schimbă cu
nimic situaţia „ Crucea , făcută din lemnul Arborelui Cunoştinţei Binelui şi Răului, este
identificată sau se substituie arborelui cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de
la pământ la cer, copac veşnic care stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu
tărie universul sau arborele vieţii plantat pe Golgotha. Pe de altă parte numeroase texte
patristice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte” toate simboluri ale
lui Axis Mundi sau Osia Lumii.
Cu atât mai mult cu cât crucea verticală (crucea răstignirii cu braţul vertical mai lung şi
cel orizontal mai scurt) prin axul său vertical reprezintă tocmai axul lumilor iar cel
orizontal reprezintă planul terestru în care se manifestă principiul coborât de-a lungul
Columnei Cerului în manifestare.
Un alt simbol al Centrului este crucea orizontală care însă se raportează numai la un
singur plan de existenţă (lumea) simbolizând expansiunea lumii în discuţie, pornită din
centrul crucii după imaginea principiului simbolizat întotdeauna de punctul central al
crucii. După acest principiu al crucii orizontale s-a ptrecut migraţia pelasgo-hiperboreană
dinspre centru (Dacia) spre cele patru zări.
La cele mai sus amintite pare sa se raporteze şi crucea orizontală aflată în vârful unui ax
piramidal situată pe acoperişul unei clădiri din incinta Mănăstirii Ialomiţei aflată în
imediata vecinătate a muntelui sfânt.
Stâlpul funerar
Stâlpul funerar daco-românesc este identic cu Axa Lumii al cărei echivalent este Arborele
Vieţii ce creşte în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. Or pentru români Copacul
Vieţii este bradul care uneori este asimilat unui par ce ieşise din noianul de ape şi este pus
la capătaiul mortului. Romulus Vulcănescu aminteşte de parul funerar dac reprezentat pe
Columna lui Traian, par care s-a transformat mai apoi în colonetă funerară. Uneori bradul
este tăiat şi plantat la căpătâiul mormântului: „Dar ei când m-au pus /În mijloc de
câmp/cânii să-i aud/Cum latra-a pustiu,Si urla-a muţiu/Si sa mai aud / Cocoţii
cântând/Muieri mimăind ( jelind) /şi preoţi cetind/…./ Ei m-au îmbunat/ că ei ma sădesc/
Nu ma secuiesc/ Şi ei m-au mintit/ Ca m-au secuit/Jos la rădăcină/Cu fum de tămâie/Mai
pe la mijloc/Chiti de busuioc/Tot milă şi foc/Sus la crengurele/Chiţi de ocheşele/Tât milă
şi jele”.
Conform aceluiaşi R. Vulcănescu stâlpii funerari costituie categoria cea mai raspândită de
monumente mitice folosite de români. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale
înmormântării aşezându-se pe mormânt. Ca şi alte însemne stilimorfe funerare între care
menţionăm târuşul suliţa sau săgeata bradului, crucea sau troiţa, stâlpul este un simbol al
Columnei Cerului care, la rândul ei, este un substituit al Arborelui Lumii.
În tradiţiile şi datinile românilor Arborele Lumii sau Arborele Cosmic este locul de
pornire al unei călătorii către zonele cunoscute si necunoscute le cosmosului. Escaladarea
nu se poate face de către oricine şi oricând. Au acces, în anumite condiţii şi cu anumite
restricţii doar eroii, oamenii iniţiaţi şi morţii care au dus o viaţă virtuoasă. De altfel,
obiceiul de a se marca cu menhire, succedanee ale Columnei Cerului, mormintele eroilor
şi ale oameilor de seamă este foarte vechi datând din epoca pelasgilor. Eroii călătoresc
prin mijloace numai de ei ştiute şi uneori sunt ajutaţi de animale fabuloase Pasărea
Măiastră sau Pasărea Sufletului de exemplu, ce uneori este reprezentată în simbolistica
stâlpului funerar printr-o pasăre plasată în vârful lui.
Această axă a lumii este identică cu pomul vieţii care creşte în centrul lumii sau în
Buricul Pământului. Prin urmare şi un stâlp funerar poate simboliza Centrul Lumii ca de
altfel şi Coloana Infinitului care-l reprezintă. Un astfel de centru nu aparţine spaţiului
profan, geometric, ci spţiului sacru în care se poate realiza comuniunea cu cerul sau cu
lumea subterană. El este punctul paradoxal al rupturilor de nivel, punctul în care se poate
transcende lumea fizică. Tocmai prin faptul că aici în centru se transcende lumea
sensibilă, se transcende implicit şi timpul ,durata, obţinându-se prezentul continuu
atemporal.
Şi pentru a conchide vom spune că în tradiţiile româneşti lumea subterană unde merge
sufletul şi trupul mortului într-o prima fază, lumea sensibilă unde rămân cei ce au
supravieţuit răposatului, şi lumea celestă unde se retrage după o perioada sufletul celui
plecat sunt unite tocmai de acest Axis Mundi sau Columna a Cerului. Acesta este motivul
pentru care şi în prezent în tradiţia românescă rezidă un puternic cult al strămoşilor. Mai
trebuie spus că acest Centru al Lumii este sălaşul, ca să spuneam aşa, al Regelui Lumii/
Zamolxe, stapân peste lumea de dincolo în calitatea sa de Ler împărat.
zamolxe
Bibliografie
1. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997
2. V. Lovinescu, Al patrulea hagealâc,Buc,1998
3. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele scaru al dacilor, Buc, 2009
4. Isac Evdeev,Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale,Timişoara,1994
5. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană,Buc,1996
6. R. Vulcănescu, Mitologie română,Buc,1985
7. R. Vulcânescu, Columna Cerului,Buc,1972

Publicat în:

• cu zamolxe... despre daci

on decembrie 30, 2009 at 9:00 pm Comentarii (2)

Tags: Apollo, bucegi, Columna Cerului, cruce, dacia, Glykon, Mănăstirea ialomiţa,
Mărul Roşu, octogon, pelasgi, sarpe, stâlp funerar, svastica, zamolxe

Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech
Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând
concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria
începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a
culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea
Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci
când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a
apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate,
într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer
scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă:
„Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul
mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de
formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă
scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la
întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus
ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii
sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu
mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de
polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor
structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-
au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor
în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere
dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io
sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au
preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept
sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul

arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau
pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă
purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat
ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor
după capre?

„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că

bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev
zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât
monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai
batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că
scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în
Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el
ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de
scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai
veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă
convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva
să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului

Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele
concluzii:
„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg
răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte
cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din
oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din
săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării

acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie

pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară!
Mai limpede nu se poate!

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar

părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o
văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or
inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale
bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în
mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere
sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde
scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care

am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare
care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi
cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi
dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem
concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu
„ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă
în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în
vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată
etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/
Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da
Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de
Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud
Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer!
Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la
Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si

apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de
cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia
ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu
vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba
chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi
le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost
numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de
eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-
au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:”
cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile
întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi
folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte
dăruit meşter al cuvântului”.
Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi
blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia
independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este
ceva.
Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene
ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din
zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din
punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a
doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele
existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din
Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de
pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în

Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii
materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în
antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. “Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, “Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, “Romania, paradisul regasit”

zamolxe

Publicat în:

• ISTORIE
• cu zamolxe... despre daci

on noiembrie 3, 2009 at 1:08 am Comentarii (12)

Tags: alfabet, Ardeal, dacia, Diodor, E. Delcea, istoria Daciei, istoria romanilor, istoria
scrisului, ISTORIE, Kiffisin, P.L. Tonciulescu, pelasgi, prima scriere din lume, scrierea
de la Tartaria, Sumer, tablitele de la Tartaria, Transilvania, Tărtăria, V. Titov, zamolxe

Misteriosul Avalon

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul unde

sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm
despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi
pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el sălăşluieşte Eternitatea…existent în
spaţiu şi timp pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se
împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

Avalon-Insula merelor
Numele Avalonului derivă din celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin
urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat
Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri fiindu-le în acelaşi timp
sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din
Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă
cineva, se vindecă de orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume
( iniţiat). Din acest punct de vedere Avalonul este identic cu Centrul Spiritual Suprem,
cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu
Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în
regiunile hiperboreene în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos
Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi locul unde creşte
Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii
pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după
ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag din nou în Avalon ne oferă cel puţin o
parte (pentru început) din dezlegarea misterului.
 Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele afirmaţii: Pământul este o insulă de
argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu.
Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu.
Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu se cheamă Marea
Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul
Pământului iar pe Buricul Pământului este Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom
explica doar că Osia Pământului este Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi
şi că ea se află în Muntele Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului
este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile
ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula
Strălucirii”. Spuneam că numele Avalonului are ca rădăcină cuvântul celtic
„ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este
altul decât Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de
vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic
cu Insula Leuke din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa
Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care este sediul zeului solar Vishnu purtătorul
crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului care Pol în toate
tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul despre care este vorba, este
punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul
său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi
Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui Vishnu totodată, „ este
simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi
rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că insula lui Ablun/
Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului
care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot
legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

Legendele celtice spun că insula Avalon era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de
lumea muritorilor si care o ascundea privirilor celor neavizaţi. Această „ceaţă” este tot
una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul
ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya este identic cu numele Maria aplicat Marii Zeiţe
hiperboreene, denumită de unele tradiţii zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică
„ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele
gnostice de mai târziu.
 Revenind la ideea de Pol spiritual, identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al
Lumii, la care se pretează şi Avalonul, vom spune că acesta niciodată nu a fost plasat în
Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă
natură. Însă poetul roman Marţial ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o
tradiţie care era încă vie în perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În
Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu
mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

Ori a spune Geticus Polus înseamnă o desemnare clară a faptului că Polul se afla în
Dacia!
Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine
existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă
despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie
tot una cu Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era
zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim de asemenea că
reşedinţa de scaun a Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia ne oferă
din nou surprize şocante. Densuşianu plasează Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă
loc la interpretări, în Dacia Hiperboreană, iar în Muntenia a existat cetatea Heliopolis,
considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că Siria
primitivă era Dacia Hiperboreană si nu Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie
hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya,
termen foarte apropiat fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că Avalonul era condus de un număr de trei

preotese păzitoare ale Copacului Vieţii, mărul tradiţiei celtice, identificat cu Mărul
Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi
ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia.
De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era patronul
muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”.
Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum am
afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar
moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă epopeea de nume precum : Igraine
( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de
aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor să ne oprim
un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice ca deţând
„ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să căutam înţelesul
cuvântului Igraine aflăm că acesta înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în
mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează
pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice celţii nu par a
face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume iau
acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine este o zână pasăre, o Doamnă
Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care
procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.
 Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă.
Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri
care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne arată imaginea unei lebede cu cap de
femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei hinduse.

Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se
ridica Axa lumii , mărul cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu
Mărul Roşu al tradiţiei româneşti. Castelul este Camelotul, capitala regelui Arthur,
imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului ca centru Spiritual al lumii, în care mama
lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la
pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în
legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată
într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată şi misterele iniţiatice
ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de
vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului în creştinism,
este Regina Cerului. Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur,
identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde
lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon) ? Având în vedere cele spuse
pană acum eu cred că nu.

Cu Cu
atât mai mult cu cât legendarul românesc ne spune că atât castelul lui Ler Împărat/
Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte
Înalt care se află acolo unde este Buricul Pământului sau Osia Lumii echivalentă cu
maărul tradiţiei celtice. Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei
hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De
fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă este plasată pe un câmp albastru ceea ce
trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din
noi misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

O altă femeie cu implicaţii importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este

Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de
semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin
urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan
este zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate feminină a
pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/
Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului
Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu
Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care pe teritoriul sfânt se transformau
în lebede. De fapt ea este aceea care, atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl
duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul
lui Apollo reprezentat de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele
tracilor la care sunt înhamate păsări.

Prin urmare Igraine şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a
Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda
gravată pe paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur cu însemnul
suvearnităţii sacre: Sabia. Şi într-adevăr, tradiţia spune că sabia lui Arthur; Excalibur, a
fost faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să
aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul
Lumii!
Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul mai era numit şi Ţinutul celor Vii prin
vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori
singura rasa pe care tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după mărturiile
greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în
Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi atributele şi epitetele şi asupra centrului
atlantic. Aceasta înseamnă că Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru
Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice,
sunt de acord în a spune că a dispărut ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt,
tradiţia celtică numeşte acest teritoriu chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”.
Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui
cutremur sub valurile oceanului.

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor! Palton
în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul
ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare;
împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos
ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg
masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş,
de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la
adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii
înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară
pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României descoperim cu
stupoare ca este vorba de Ardeal!

Depresiunea Transilvaniei este înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi
caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul
arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre
depresiunile marginale, altitudinea medie fiind de 400-600m. Într-adevăr pe lung de la
N la S depresiunea Transilvaniei este mai lungă iar pe lat este mai îngustă. Ardealul
propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat spre S dacă tinem cont
de curbura pe care o are spre partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o
climă mai blândă decât restul ţării favorizată fiind de influienţele climatului oceanic.
Fără a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană, unde a fost plasată Atlantida, nu
bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie
plasată undeva la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de
fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias nu se
pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele
Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă
înconjurată fiind de Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa întreaga suprafaţă a
Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică. Luând din nou harta vedem că
muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii
Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de
vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a
ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în
această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele
tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai
târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum
că aceasta este partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la
un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit în lumea celtică. Iată o o altă
faţetă a „ceţurilor Avalonului”.
 Spuneam că Avalonul se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula celor vii.
Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale aduse de Tuatha de Danaan veniţi din
regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau chiar în Avalon,
Insula Viilor s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta
rasa dispărută ca şi dispariţia înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui
Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii
primordiale primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor,
retragerea în Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în
confruntarea cu creştinismul.

Pământul uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei.
Ei există si au existat întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea tradiţiei dacice
până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic
neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie
mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii
absolut afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce
moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele
Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al
şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în
Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face
o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte
apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii
mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la
110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată;
Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării dacismul a subzistat fără să fie
tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei
mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa
invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând
astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a
acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali
inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi,
unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că că
acest fapt a ocrotit tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a
continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel ,
când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi
Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă
de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare
ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân”
spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi
bătrânicare mai stiu legendele şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi
de Marea Maică Dochia se încăpăţânează cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf
Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006

Publicat în:

• cu zamolxe... despre daci

on octombrie 11, 2009 at 2:29 pm Comentarii (4)

Tags: Apollo, Arthur, Atlantida, Avalon, AXA LUMII, Caraiman, celri, celţi, daci,
Garuda, Heliopolis, Igraine, Insula Strălucirii, lebăda, Marea zeiţă, Morgane la Fay,
mărul roşi, Mărul Roşu, NegruVodă, Polus Geticus, români, Sf Graal, Siria, Surya,
svastica, tarâmul celor vii, Transilvania, Tuatha de Danaan, Vishnu, vulturul bicefal
Multe păreri, acelaşi numitor comun: Dacia
Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte în
trecut; mult mai îndepărtate decât mult prea recenta „romanizare” şi „încreştinare” atât
de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică
premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit
structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde până în
timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi
civilizaţie.

Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale elaborată de autohtonii

Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii
Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de
cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.

S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de
credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către
romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un
„sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-
europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi
elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti,
reprimă tocmai această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române vorbesc foarte
puţin despre începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând însă un spaţiu nemeritat
de mare „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt
doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo
europenilor în orice fel de atestări documentare.

Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia
dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o
mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe
amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt
componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta
dacică, la care adăugăm pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie
autentică, la tradiţia originară hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi
pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia continuităţii
spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.

De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este
unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de
continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii
pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele
noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui
neam”.

Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.

Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă

neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română
reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.

Se pare ca istoricul A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de vreme ce un alt

cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania ,
declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al
celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a
Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul
în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea
California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea
Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate
matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile
indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.

În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba
română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.

De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă
tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile
primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr,
localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie
plasat la nordul şi sudul Dunării”.

Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele momente ale
culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice
cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume că ei sunt iniţiatorii
civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind înclinaţia anticilor spre elogierea
strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor izvoarelor existente în legătură cu aceşti
indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu
indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum
indo-europeni.

Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene

sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv cercetătorii nu pot cădea de comun acord
asupra presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre
fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă chiar savantul care a inventat-o, pe
numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de
necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a
germanilor.

Dacă în privinţa indo-europenilor izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac,
nu este acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi
hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori
contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre
aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare
române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la
indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage însăşi identitatea lingvistică şi de
neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.

Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga

cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de
cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla
în Dacia, după cum în Dacia locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând
diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează
numai cateva dintre informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.

În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte zidurile
Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei
(Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că
„ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement
din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de
„ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu când aminteşte cetatea
Piroboridava situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10).
Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau
numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman
exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga
Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că Axul Boreal se
afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în „Epigramele” sale se adresează soldatului
Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele
Polului Getic” ( IX.45).

Dar nu numai autorii antici sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-
danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.

Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor

miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă
astfel: „ Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi de cercetările dvs. în privinţa
Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n).
Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia
a fost una dintre etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi
se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea
raporta”.

În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am
uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc despre toate acestea,
cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi
acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe
Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene
sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra
perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice
până în Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic
neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie
mai puţin consistentă”.

Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune
semnul egalului între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care spune că,
în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta
rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui
descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut
evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în
unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.

Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru
poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de
arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în
moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de
„ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat adunat în societate familiile şi
triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au
format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai
blând” .

Merită menţionată părerea profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist

în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „ Marmureş este satul
primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment.
Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de
realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului
nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări
simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş,
este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă
civilizaţie”.

Iar această civilizaţie este pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi

nu daco-romanizată.

Bibliografie:

Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSR

Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv

****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A Tămaş

Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

C Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv

zamolxe

Publicat în:

• cu zamolxe... despre daci

on septembrie 21, 2009 at 10:13 pm Comentarii (10)

Tags: dacia, Hiperboreea, indo-europeni, miologie, pelasgi

Dracula sau ocultismul revelat

Ne-am obişnuit să vedem în Dracula , un vampir setos de sânge, o creatura a nopţii şi a
întunericului, întruchipare a Deavolului. Acest mit este construit pe o prostă cunoaştere a
miturilor şi simbolurilor oculte( prin oculte a se înţelege ascunse şi nu malefice căci nu
tot ceea ce este ascuns este si malefic). Noi nu ne propunem aici să desfiinţăm imaginea
arhirecunoscută a lui Dracula ci doar vreau să atragem atenţia asupra faptului că
respectivul mit are alte dedesubturi.
Să intrăm direct în inima romanului „Dracula” şi să-i aflăm tainele. Scriitorul irlandez
Bram Stocker pune în gura profesorului van Helsing următoarele cuvinte: „Cei din
neamul Dracula au fost de viţă alesă deşi au existat unele vlăstare care au fost bănuite
că au legături cu Necuratul. Ei învăţau tainele Deavolului la Scholomance, în inima
munţilor, desupra aşezării Hermannstadt, acolo unde Deavolul pretinde că al zecelea
învăţăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: strigoică, vrăjitoare, ordog şi
pokol, iar într-un manuuscris se vorbeşte despre acest Dracula însuşi ca fiind vampir,
ceea ceînţelegem foarte bine”. Cuvintele scrise cu carcatere îngroşate ar cam trebui să
atragă atenţia. Faptul că viţa Drăculeştilor este „aleasă” şi pusă în directă legătură cu
Scholomance – Şcoala de Solomonărie şi ordinul solomonarilor- precum şi învecinarea
Sibiului (Hermannstadt) cu muntele sacru al dacilor, Bucegi ( Kogaion), schimbă cu totul
imaginea lui Dracula şi lămureşte din plin imaginea de mister ce planează în jurul său. Un
alt amănunt scăpat din vedere este faptul că Dracula are putere asupra lupilor, este veşnic
tânăr şi nemuritor. Necuoaşterea miturilor originare face ca plasarea acţiunii în
Transilvania sa nu aibă prea mare îmnsemnătate în ochii cititorului neavizat deşi este de
cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte adevărata imagine a lui Dracula.

Vom începe să sondăm adâncimile mitului Dracula de la plasarea lui în Transilvania

pentru a ajungeîn final să descoprim faţa ascunsă a contelui Dracula.

Locul acţiunii şi însemnătatea sa

„Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei” ne spune

Jonathan Harker în jurnalul său. Ciudat pentru că… Dacia în vechime era considerată
Centrul Lumii, locul unde pământul comunică cu cerul de-a lungul Columnei Cerului, a
Osiei Lumii din mitologia românească, a lui Axis Mundi din tradiţia greco-romană. Mai
mult, privită din orice parte, fie din răsărit, fie din apus Transilvania este un teritoriu de
trecere ceea ce înseamnă literalmente un ţinut situat între două lumi. Şi pentru a trece
dintr-o lume în alta este necesară trecerea prin acest ţinut. De fapt Jonathan Harker,
avocatul englez angajat de Dracula pentru a-i aranja afacerile în Londra, străbate întreaga
Transilvanie pentru a ajunge la reşedinţa contelui plasată într-o altă zonă „de trecere”, un
pas montan. Ori, din punct de vedere spiritual trecerea dintr-o lume în alta se face prin
intermediul morţii iniţiatice asa cum ne-o demonstrează trimiterea solului la ceruri ce
trecea prin cele trei stadii ale templului megalitic din Bucegi pentru ca în final să ajungă
la comuniunea cu Zamolxe pe altarul cerului (v.Kogaion, Muntele sacru al Daciei).
Această reprezentare a triplei iniţieri a solomonarului/solul trimis la Zamolxe de către
daci este în strânsă legătură cu reprezentarea triplei incinte druidice, reprezentată ca trei
pătrate concentrice unite pe fiecare dintre laturi printr-o linie ce în final trasează o cruce
imaginară, simbol al Centrului si al manifestării centrului în lume. Spaţiul din interiorul
ultimului pătrat este Ţara Sfântă, Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, Curtea
Primordială cu sensul de „cea mai veche” desemnată prin pătratul sau cercul înscris în
centrul unor reprezentări ale svasticii.

Este Curtea lui Ler Împărat identică cu centrul spiritual al lumii. Cele trei pătrate ale
triplei incinte druidice ce înconjoară centrul lumii au însă si o altă accepţiune din acest
punct de vedere anume acela ce relevează titlul de „ păzitori ai ţării sfinte” purtat de unele
ordine cavaleresti ale evului mediu. Templierii, ioaniţii, cruciaţii ca să nu le pomenin
decât pe cele mai cunoscute, toate avea în titulatura şi titlul de păzitori ai ţării sfinte,
păzitori ai unei tradiţii ancestrale străvechi. În această lumină se crează deschiderea ce ne
arată o triplă „învelire” a Centrului Lumii: războinicii, preoţii-regi şi acei sarabos
tereos/sarabii despre care aminteşte Iordanes, o supra castă a lumii getice din care se
alegeau marii preoti şi regii. Întorcându-ne din nou la Dracula şi ignorând cu bună ştiinţă
poveştile fantastice vehiculate de negustorii brasoveni şi sibieni cărora Vlad Ţepeş le-a
afectat interesele în Valahia vom spune că el ca Domn al Valahiei făcea parte din „viţa
aleasă” a Drăculeştilor ce făceau parte dintr-un ordin cavaleresc esoteric denumit ordinul
dragonului. Ori Dragonul este în strânsă legătură cu Centrul ca detinător al înţelepciunii.
Prin aceasta, el asemenea regelui Arthur, se legitimează ca trimis al Polului, al Centrului
într-un anume moment strict necesar, după cum la aceasta se raportează şi steaua cu opt
colţuri (octogonul)ce-i ornează partea frontală a cuşmei.
Pe de altă parte unduirea şi amestecarea liniilor triplei incinte druidice da naştere unui
„vartej” unui labirint, labirint care este identic cu drumul parcurs de ucenic pentru a
ajunge la tainele iniţierii şi care în evul mediu era trasat pe pavajul unor catedrale
marcând tocmai acest sens de drum spre Centru spre „Ţara Sfântă”.
Trecerea dinr-o lume în alta se face trecând peste „prag”, prag care este păzit de paznici,
uneori în limbajul miturilor, asemuiti unor monştri. Din această categorie face parte
Dracula după cum din aceeaşi categorie fac parte şi Minotaurul, cerberul, balaurul.

Arhetipurile: castelul,lupii, pădurea vrăjită,nemurirea

Resedinţa lui Dracula, loc unde va poposi în cele din urmă şi avocatul englez J. Harker,
este un castel situat într-un peisaj muntos, pe o stâncă veghind impunător şi inaccesibil
asupra întregului ţinut împădurit. Hm.. ciudată descriere. Vorbeam ceva mai devreme
despre Ler Împărat şi Curtea Veche. Tradiţia românească ne spune despre acest Ler
Împărat că-şi are resedinţa pe un munte înalt, într-un castel pe care nimeni nu-l găseşte
decât cel plăcut lui Ler Împărat. Tradiţia mai spune că mulţi oameni au gasit acest castel
dar nu s-au mai întors în lumea oamenilor obişnuiţi. Asemănarea merge până la
identificare cu caracteristicile imprimate reşedinţei lui Dracula.

Într-adevăr, avocatul englez terece printr-o pădure populată cu lupi, apărători şi

călauzitori spre resedinţa lui Dracula. Lupii au aici acelaşi rol pe care-l are Ariadna şi
firul său călăuzitor în labirintul Minotaurului la fel cum aceeaşi legendă greacă ne spune
că tinerii erau aduşi drept „hrană” ( erau consacrati) Minotaurului ce păzea drumul spre
centrul Labirintului şi obţinerea iniţierii depline. De altfel, un lup este cel ce-l salvează
pe tânărul englez azunci când acesta de pierde într-o „ nopate a Walpurgiei”, echivalentul
„nopţilor de Sănziene” cu jocul periculos al ielelor. Tot lupii, în calitate de apărători ai
pragului, vor fi aceea care-l vor ameninţa în drumul său prin haţisul pădurii vrajite , al
labirintului, al drumului iniţiatic când acesta se va apropia de locul iniţiatic, castelul
contelui Dracula dar aceştia se retrag la intervenţia contelui care el însuşi avea
capacitatea de a se transforma în lup, numind aceste animale ( lupii) copiii nopţii. Trebuie
spus că una dintre capacităţile dobândite de solomonari la încheierea stagiului era
cunoaşterea limbii animalelor.

Întreaga istorie a Daciei s-a aflat sub semnul lupului-Zamolxe. Identificat cu Apollo,
Zamolxe este lupul Hiperborean, Marele Lup Alb, Apollo fiind numit şi Lykaios /lupul.

Numele antic al dacilor ca apărători ai Centrului Spiritual al Lumii era daoi sau daoaus
care în dialectul traco-frigian înseamnă tocmai lup. La greci pelasgii, înaintaşii dacilor pe
aceste pământuri, erau consideraţi divini/dioi. Pe de altă parte animalele lupi ca si copii ai
nopţii sunt identici cu oamenii lupi (daous/daoi) ca si copii ai mamei pamant, născuţi din
pământul negru(Geea). Căci termenul de geţi folosit de greci pentru a desemna locuitorii
Daciei nu însemna altceva decât „Fii Geei ( ai pământului mamă)”, după cum Pelasg s-a
născut pe crestele cele înalte din pământul negru pentru a fi începător rasei muritorilor.
Curios e că Dracula atunci când merge la Londra nu duce cu sine averi şi chestiuni
trebuincioase traiului zilnic, ci lazi cu pământ pentru că nu putea dormi decât în pamant
din patrie. Această tradiţie de a duce pamant cu sine în pribegie a existat la români până
în secolul trecut.În mitologia română aflăm şi credinţa că „dalbul pribeag” cel pornit pe
calea iniţierii, trebuie să se prindă frate cu lupul pentru a putea trece pragul şi a ajunge în
celalalt tarâm. Englezul nu face acest lucru pentru că se crede prea raţional să creadă în
basme şi eşuează în mod lamentabil.

Celălalt tărâm este indisolubil legat de taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de
moarte. Aceaste precepte erau predicate de Marele Preot dacilor. Legile lui Zamolxe nu
erau doar percepte morale aplicabile în societate ci percepte care deschideau literalmente
uşa spre nemurire, nu doar a sufletului ci si a trupului. Poate o să vi separă ciudat dar
zânele, vâlvele solomonarii şi alte categorii de făpturi mitice par foarte reale în descrierile
tăranilor noştri şi toate acestea sunt identificabile cu preoti şi preotese ale cultului
zamolxian în dubla sa ipostază. În fapt însuşi Dracula este un mort viu, un nemort, cel ce
a dobândit taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrânete. Prin aceasta şi prin toate
cele spuse până acum el se dovedeşte a fi Marele Maestru Iniţiator
Concluzii

Plasarea acţiunii romanului Dracula în Transilvania desemnează acest ţinut românesc ca

şi „pădurea vrăjită”, aceeaşi pădure care apare şi în basmul românesc Harap Alb sau Zâna
Zânelor, spaţiu al tainei , al iniţierii, morţii şi renaşterii. În munţii Transilvaniei îşi află
sălaşul Dracula, deţinătorul nemuriri şi a tinereţii fără bătrâneţe, el fiind păzitorul
secretului iniţiatic ceea ce-l face să fie identic cu un „ monstru păzitor al pragului” dintre
cele două realităţi: Veşnicia şi lumea muritorilor. Chiar statutul lui de ne-mort, mort viu
ne arată fatul că el de fapt aparţine ambelor lumi: a omenilor şi a vieţii veşnice, a
vremelniciei şi a veşniciei, tocmai prin aceasta exercitând fascinaţia lucrului interzis,
teroarea necunoscutului, simţită din plin de cel ce înaintează pe drumul cunoasterii
iniţiatice, atracţia misterului şi ispita.

De altfel referitor la teroarea necunoscutului pe drumul iniţierii strabon se exprim[ foarte

clar. „ Sufletul este îndurerat şi agitat de moarte, tot aşa cum este iniţierea în marile
mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi
tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori
cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată se răspândeşte o lume
divină şi miraculoasă…; perfect iniţiat, esti liber încoronat, triumfător, parcurgi
domeniile preafericiţilor”. Este exact drumul apucat de Jonathan Harker care încalcă
interdicţiile puse de Dracula. Căci Dracula prin calităţile sale este identic cu Marele
Solomonar, cel ce a obtinut cunoasterea graiului animalelor, capacitatea de a se face
nevăzut, mort pentru lume dar totusi trăind la graniţa dintre lumi. El este marele Iniţiatit
şi Iniţiator, Mare Preot şi Mare Hierofant, oficiant a unor străvechi rituri iniţiatice. În
această calitate castelul contelui nu se putea situa decât pe muntele arhetipal, muntele
sacru ce leagă cerul de pământ şi unde oameni pot comunica cu zeii ( vezi trimiterea
solului la cer).

Printr-un limbaj criptat asemenea celui mitologic Bram Stocker ne arată în primul rând o
iniţiere esuată, Jonathan Harker intrând într-un adevărat vârtej al groazei pentru că
încalcă interdicţiile impuse de Marele Maestru Iniţiator care cunoştea pericolele ce se vor
ivi în calea candidatului, stapânul catelului, al Curţii Vechi. Prin urmare, adevăratul erou
al romanului nu sunt „the good boys” englezi, ci Dracula, personaj care nici pe departe
nu este atât de negativ pe cum pare la prima vedere.
În finalul romanului Dracula este învins cu ajutorul profesorului van Helsing. Dar este el
chiar învins? Castelul lui ce cuprindea taina pe care el o detinea si care din această prismă
este identic cu castelul lui Ler Împărat unde ajung doar iniţiatii, cei aleşi şi răman acolo
veşnic, acel castel rămâne la fel de intangibil şi enigmatic cuprinzând în interiorul lui
acelaşi secret: taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrâneţe. Poarta întredeschisă
pentru a lăsă misterul să se întrevadă, s-a închis la loc. Misterul s-a închis din nou în sine
privind parcă dispreţuitor la o lume de neofiţi, prea modernistă şi prea mandră de
descoperirile ei ca să mai poată crede în „basme”. Misterul s-a retras în sine ramanând
cunoscut doar de cei care l-au dobândit deja în virtutea unei legi ce guvernează
desfăşurarea unui ciclu: alternanţa ( noapte zi, bine rău, alb negru).
Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui
calitatea sa de maretie si suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este
o întunecare a sa. Întunecarea cuvântului ne convinge că de fapt este vorba de o
retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu si
o nouă transformare si vitalizare.

zamolxe

Bibliobrafie orientativă:

Ruxandra Ivănescu, Transilvania şi literatura fantastică

V.Lovinescu,Dacia hiperboreană

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

C.Bârsan, Revanşa Daciei

Cristina Pănculescu, Kogaion muntele sacru al dacilor

Publicat în:

• MITOLOGIE
• Uncategorized
• cu zamolxe... despre daci

on iunie 28, 2009 at 9:07 pm Comentarii (7)

Tags: Abraham van Helsing, Bram Stoker, calatoria initiatica, Dracula, Dracula si
ocultism, Johanthan Harker, legende si mituri transilvane, mituri legate de Dracula,
Transilvania, Vlad Tepes, zamolxe

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe

jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje
semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele
populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani
sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele,
atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti,
impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau
harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon,
el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un

bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o
haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în
credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este
împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu
din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea
Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o
toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele
părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de
„moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme
grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu
căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau
Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-
o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul
Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul
unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în
condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe
pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag
într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se

înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea
morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în
chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra
hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi,
aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele
curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică

referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că
există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ,
acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom
încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.
 Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor.

Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub
diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi
zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin
important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar

proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să
fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să
credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au
o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca
derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un
cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj
semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe,
care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a
zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau
preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul
limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a
da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo
de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea
ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare ,
numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea
ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu
brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică
infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă
iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de
solomonari.

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de

credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile
ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin
este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre
care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este
legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă
simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus
Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca
emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la
care să fi preluat acest nume.
 Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor
atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca
decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina,
ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage
solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o
variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi
de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune
că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei
lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un
balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta
complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar
despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.
 Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele
populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti.
Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni
superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei
distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de
pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra
cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de
trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el
ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era
Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus,
este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada
pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o
similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o

peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă
adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul
solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar
delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt
solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o
supracastă aflată cumva în afara sistemului social.
 Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am
identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat
legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare
pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este
şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile
populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum
am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc
la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o
peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că
nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci
comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc
pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii
locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se
sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au
nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre
solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ,
într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpă învăţătura lumii; or despre Rohmani
se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul
vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni
sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din
legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!
 A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape
toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara
ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din
legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea
este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii.
Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care
se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit
despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla
în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a
ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată
cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre
solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii
prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul
al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică
enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi
doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va
deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte
nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau
sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei
călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că
aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în
vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit,
izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe
trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai
dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea
ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm

cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind
data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa
zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la
Tărtăria de Mureş cu mituri cu tot spre locul viitorului Sumer!
 Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul

timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de
solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte
din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur
ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici
vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui
credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj
despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului
solomonarilor/salmanilor.

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag
într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii.
De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor
regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când
aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar
cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda
arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De
asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa
rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl
găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular,
cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.
 O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului
dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie
extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul
de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau
acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate
nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititorului că… încă se

vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată
atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea
personală”

zamolxe

Bibliografie orientativă:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Publicat în:

• cu zamolxe... despre daci

on martie 15, 2009 at 7:24 pm Comentarii (18)

Tags: Abaris, acvila bicefală, Arthur, Babele, Cetatea Babarului, hultan, Ler Imparat,
marele sanctuar circular, Rohmani, salman, Sf Graal, Soarele de andezit, solomonari,
Uther Pendragon, Zalmoxe, zamolxe, Zeul Moş, zgrebuntasi

America hiperboreană

Ce multe ştim despre America! Ştim că primii locuitori ai celor două continente
americane au fost amerindienii (native indians), ştim că America a fost
descoperită de Cristofor Columb, care rătăcit în drumul său spre Indii a ajuns aici
botezându-i pe localnici impropriu indieni. Ştim că numele Americii vine de la
navigatorul Amerigo Vespuci…şi câte altele mai ştim! Toţi cunoaştem America,
unii chiar mai bine decât România!
Sunt şi lucruri mai puţin cunoscute marelui public în legătură cu America!
Sunt, să le zicem aşa, nişte „îmbârligături” ale istoriei. Să amintim câteva dintre
ele.
Ştiaţi de prezenţa romanilor în America? Sunt aproape sigur că foarte putini
dintre dumneavoastră au auzit de aşa ceva deşi… Savantul Robert Marks,
preşedinte al Consiliului American de Arheologie Subacvatică declara în 1982,
prin intermediul agenţiei UPI, că în timpul unor cercetări efectuate în largul
portului brazilian Rio de Janeiro au fost descoperite fragmente de vase şi amfore
romane vechi de cca 2000 ani, răspândite pe o suprafaţă de 300m pătraţi?
Prezenţa romană în America de Nord este certificată, de asemenea, printr-o
monedă romană republicană (sec IV î.Ch) descoperită în 1833,în largul portului
Norfolk din statul Virginia iar în1913, s-a descoperit, în statul american Illinois
monedă romană datând din sec II î.Ch!
Cred că destul de puţin cunoscută este şi prezenţa vikigilor danezi pe
coastele americane (sec X d.Ch). Şi mai puţini ştiu, probabil, că Danemarca se
numea până târziu în Evul Mediu Dania iar locuitorii ei Dani, denumirea de
danezi apărând destul de târziu. O să mă întrebaţi , ei şi ce-i cu asta? Este
pentru că danii era unul dintre etnonimele sub care erau cunoscuţi dacii în
antichitate după cum ne informează Marea Enciclopedie Franceză. Prin urmare,
danii/dacii, războinici de temut, au ajuns în America.
Se speculează de asemenea că pe ţărmurii Americii au ajuns şi Cavalerii
Templieri, refugiaţi din faţa furiei lui Filip II şi a papei. Numele sub care acest
dublu continent era cunoscut acestora era Merica.
Multe noutăţi dintr-o dată, nu? Cu toate aceste „picanterii” ale istoriei
influenţa romană în America este nulă, deşi, din moment ce există monedele
menţionate mai sus, înseamnă că exista o viaţă organizată, în cadrul căreia se
vindea şi se cumpăra; cea vikingă la fel. Peste toate se ridică insă enigmaticele
tradiţii, obiceiuri şi mituri ale amerindienilor, populaţia băştinaşă a celor două
Americi motiv pentru care se şi numesc „nativ indians” . Şi peste toată puzderia
de neamuri ale Americii de Nord, peste sofisticatele civilizaţii ale Americii de Sud
şi Latine se ridică umbra acelor virracochas, civilizatorii şi iniţiatorii Americilor, pe
care, istoricii şi mai ales atlantologii, îi identifică cu atlanţii hiperboreeni.
Miturile şi tradiţiile indienilor americani, fie ei din America de Sud fie din America
de Nord vorbesc despre lucruri ciudate în legătură cu aceşti civilizatori. Mulţi
dintre dumneavoastră veţi zice că bat câmpii la modul vesel… Cu toate
acestea virracochas există independent de asta şi la fel şi faptele pe care le voi
menţiona!

Surprizele miturilor

Cartea sacră a mayaşilor quiche numită Popol Vuh (Cartea Poporului)

aminteşte despre o Epocă de Aur a omenirii, timp în care exista un Paradis
Terestru, în care oamenii trăiau fără griji , plasat undeva în răsărit şi aflat sub
conducerea Născătoarei şi a Făuritorului! De asemenea, aflăm din acelaşi
corpus de texte mayaşe că la plecarea lor zeii civilizatori au spus poporului maya
următoarele: „ Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se şi află
acum pe locul său, el se zăreşte acolo, în cer”. Ciudate informaţii ne mai transmit
mayaşii!
Aflăm dintr-un foc că paradisul maya se afla undeva în răsărit şi că acesta
se afla sub ocârmuirea Născătoarei şi a Făuritorului şi că neamul zeilor
civilizatori era condus de Domnul Cerbilor. Dacă paradisul terestru al mayaşilor
care se afla sub conducerea Făuritorului ( şi a Născătoarei) iar zeii lor se întorc
în acest paradis din care au şi venit atunci înseamnă că Făuritorul este acelaşi
cu Domnul Cerbilor!
Din tradiţia neamului mayaş nahuatl aflăm un fapt şi mai surprinzător:
Quetzalcoatl (Şarpele cu pene) avea pilea albă şi era numit Yoali-Eequatl
(Noapte-Vânt).. .Revenind la Popol Vuh a mayaşilor quiche aflăm că primul vânt
vine dinspre est „unde se află paradisul terestru”… Prin urmare ştim că în limba
nahuatl numele lui Quetzalcoatl desemnează Vântul de Miazănoapte şi mai ştim
de la mayaşii quiche , de aceasta dată, că paradisul terestru se afla în est. Prin
urmare avem direcţia din care a venit în America Quetzalcoatl! A apărut dinspre
est dar patria lui era în nord! Despre acelaşi Quetzalcoatl mai aflăm că pe langă
pielea albă, mai purta şi barbă şi era îmbrăcat în haină albă!

Graham Hankok îl identifică pe acest Quetzalcoatl cu Virracocha adorat în

regiunea Callao, din jurul lacului Titikaka. Pentru a vedea şi certifica , o data în
plus, originea lui Quetzalcoatl trebuie să cităm o tradiţie a localnicilor: „Thumpa a
părut în Altiplano în vremuri străvechi , venind dinspre nord, cu cinci discipoli. Un
bărbat alb, cu înfăţişare augustă, cu ochi albaştri, cu barbă…”
 Din alte mituri maya aflăm că oamenii din paradisul terestru „fiinţau şi
rătăceau acolo, în răsărit”
Cam destule nelămurite! Să vedem şi lămuririle de rigoare… că, deh , dacă
spui de unele chestii ciudate trebuie şi să le lămureşti tâlcul.
Să pornim de la ciudatul Quetzalcoatl….. spre paradisul terestru. Numele
său mayaş ne trimite direct în extremul nord, limita cunoscută a Europei
străvechi dincolo de care, ne spune Herodot, nu se ştie ce se află şi cine
locuieşte acele meleaguri. Ori limita lumii cunoscute anticilor europeni era
Istrul/Dunărea dincolo de care locuiau pelasgii-hiperboreii-atlanţii-străvechii daci.
Numele lui Quetzalcoatl spuneam că înseamnă vântul de miazănoapte prin
aceasta el fiind identic cu Boreas şeful clanului boreazilor, care erau preoţii
cultului zamolxian din Hiperboreea! Mai mult descrierea caracterelor sale
tipologice, alb, cu barbă şi cu ochi albaştri se potriveşte de minune tipului uman
carpato-dunărean (v. Iisus, marele iniţiat din Dacia) despre care Densuşianu ne
spune că „(pelasgii) pletoşi, cu pielea albă şi cu ochii în care se reflectau
culoarea cerului şi a pământului” . Mai adăugăm că preoţii zamolxieni oficiau
îmbrăcaţi în alb!
Quetzalcoatl era reprezentat la amerindienii în discuţie sub două aspecte:
Şarpele cu pene şi şarpele dublu al creaţiei . Ambele reprezentări sunt prezente
în simbolistica pelasgo-geto-dacă. Pe Columna Traiană apare reprezentarea
dragonului dacic ornat cu pene iar
 cei doi şerpi sunt şerpii creaţiei ce se încolăcesc în jurul caduceului
hermetic, pornind în două direcţii diferite pentru a se reuni în vârful acestuia
Pentru a desemna şi mai clar originea lui Quetzalcoatl vom spune că
Hiperboreea apollinico-zamolxiană era plasată de toţi autorii antici în Dacia (v
Dacia Hiperboreană) unde era centrul Imperiului Pelasg şi al religiei Făuritorului
şi Născătoarei! Fapt surprinzător miturile maya ne spun că oamenii din paradisul
terestru (Hiperboreea greacă) rătăceau acolo în răsărit! Şi culmea că au
dreptate! De ce? Pentru că după ce pelasgii şi-au organizat centrul politico-
administrativ şi religios la Dunărea de jos şi-au extins dominaţia binefăcătoare
asupra întregii Asii Mici şi Europe mai apoi pornind să colonizeze Orientul
Mijlociu şi Îndepărtat. Acest fapt este denumit de N. Densuşianu „marea
migraţiune pelasgă” iar de V. Lovinescu „marea migraţiune hiperboreană.
Dar cine era Făuritorul şi Născătoarea? Mitologia pelasgo-dacă moştenită
de români ne spune că oamenii s-au născut din Pământ şi din Cer. Când vine
vorba despre aceste două divinităţi, Făuritorul şi Născătoarea, tradiţiile maya de
comun acord îi numesc „Inima cerului” şi „Inima Pământului”! Mai mult tradiţiile
pelasge ne spun că Cerul şi Pământul erau părinţii celor dintâi oameni iar Asiu
spune şi mai specific cu referire la Născătoare, că Pelasg primul om, s-a născut
din pământul negru pe crestele înalte ale munţilor! Ori pământul, străvechea
divinitate cunoscută sub numele de Geea/Dakia/ Dochia este descrisă de
tradiţiile antice ca mama educatoare şi născătoarea tuturor!
Că veni vorba de munţi…ştim că zeii popoarelor amerindiene din America
de Sud locuiau în munţi întocmai ca Dublul Zamolxe şi preoţii săi şi că cordiliera
sud-americană poartă numele de Munţii Anzi. Ciudat! Iordanes în Getica ne
spune despre geţi „pentru aceste victorii mari,…. Ei i-au numit pe conducătorii lor
semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni” Să fie o pură coincidenţă? Eu cred că
nu, din moment ce prima ţară colonizată de pelasgii/hiperborei a fost Sumerul
unde regii purtau numele de En-Si, care aduce uimitor de bine cu anzii dacilor şi
cu locurile zeilor sud-americani– Munţii Anzi! Chestiunea devine de-a dreptul
ciudată atunci când citim la Densuşianu: „Ceriul şi Pământul erau cei dintâi zei
consacraţi ai lumii vechi. Lor, pentru prima oară, li s-au dedicat vârfurile cele mai
înalte ale munţilor, dealurilor şi promontoriilor, cu deosebire înălţimile, unde se
adunau norii şi se formau precipitaţiile. În munţi se aflau templele şi altarele lor,
aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau
festivităţile religioase”

Într-una dintre tradiţiile menţionate mai sus, Făuritorul, aspectul masculin a

lui Zamolxe din perspectiva noastră, devine Domnul Cerbilor. Devine de-a
dreptul ciudat atunci când vedem că cerbul are un caracter sacru atât la pelasgi
cât şi la români! În colindele româneşti culoarea sură a cerbului îi conferă
suveranitatea sacră iar pe una dintre stemele muşatinilor, stema oraşului Baia,
prima capitală a Moldovei, apare un cerb decapitat.

Mai mult, muntele sacru unde se afla Columna Cerului, Axa Lumii despre
care grecii spuneau că se află în Hiperboreea/ paradisul terestru al bibliei şi de-a
lungul căreia comunicau energiile vitale ale Cerului şi Pământului (Inima cerului
şi Inima Pământului) era plasat în Dacia şi se numea Kogaion! Tocmai acest
munte atât de sfânt al antichităţii străvechi şi clasice dacă este privit dinspre nord
oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează imaginea schiţată a unui…cerb!
Iată cum Făuritorul devenit Domnul Cerbilor se identifică cu Zamolxe. Şi chiar
mai mult, Ardealul, teritoriul ce se deschide dincolo de Kogaion, se numea în
vechea limbă Hardeal ceea ce înseamnă Casa Domnului!
America de Sud oferă şi alte surprize care trimit la patria de origine a zeilor
lor.
Incaşii de această dată ne rezervă o surpriză… rasială! Primii locuitori ai
Perului aveau grupa sanguină A necunoscută în America de sud pană la venirea
europenilor. Există ipoteza cum că conducătorii incaşilor vorbeau o limbă secretă
cu echivalenţi şi în limba sanscrită. Numai că arienii care au invadat India
punând bazele culturii vedice erau ..pelasgii conduşi aici de către prinţul Rama!
Având în vedere grupa sanguină pomenită nu putem deduce decât că vechii
incaşi erau … europeni-pelasgi din paradisul terestru Hiperboreea….
„Stela bărboşilor” descoperită în La Venta în 1940 de către Matthew
Stirling… Aceasta reprezintă imaginea unui om de tip caucazian cu nasul
proeminent şi cu o barbă lungă şi stufoasă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
celorlalte figuri caucaziene descoperite în La Venta. Una era sculptată, în
basorelief, pe o placă de piatră, aproximativ circulară, cu diametrul de circa 1 m.
Îmbrăcat cu un fel de pantaloni mulaţi pe corp, trăsăturile sale erau cele ale
unui anglo-saxon. Avea o barbă deasă şi ascuţită şi purta pe cap o cuşmă
ciudată. Acestea ni le spune G. Hankok.
Eu fac următoarea observaţie: toate aceste figuri poartă barbă. Grecii,
romanii, sumerienii egiptenii antici nu purtau podoabă facială, unii dintre ei
precum egiptenii şi amerindienii fiind spâni! Menţiunea caucazian elimină din
start tipul viking şi cel celt. Ciudat este însă faptul că peruvienii poartă iţari ca şi
vechii daci şi români actuali. Vedem că acelaşi port era valabil şi pentru olmeci a
căror capitală era la La Venta! Iar cuşma este simbol al distincţiei nobiliare la
daci fiind purtată de tarabostes şi de imaginea lui Zamolxe întruchipată de Sfinx!
Cuşma era simbolul nobleţei la pelasgi!!! Iar pentru a vedea tipul „caucazian”
despre care am vorbit aruncaţi o privire Imaginii lui Decebal de pe Columna lui
Traian.
Alte surprize din… America de Nord

Prezenţa dacilor în America de Nord poate fi certificată prin existenţa a două

toponime derivate din rădăcina DAC: Dakota de Nord (North Dakota) şi Dakota
de Sud (South Dakota). Ori, se ştie că singurul popor ce purta această denumire,
în toată antichitatea şi până în Evul Mediu târziu, sunt locuitorii spaţiului carpato-
danubiano-pontic, a căror ţară se numea Dacia. Mai ştim , de asemenea, că
teritoriul locuit de un popor, oricare ar fi acesta, capătă denumirea stăpânilor lui:
Imperiul persan de la persani, Imperiul roman de la romani, România de la
români, Ungaria de la unguri, etc. Mai ştim că pentru unele izvoare antice Dacia
era percepută ca Dakia. Deci, rădăcina „Dak” (sub această formă), aşa cum
apare ea în toponimul Dakota, are suport real.
 Denumirea statelor Dakota este însă una compusă din Dak+ sufixul ota. Ce
însemne acesta? Oricine cunoaşte un pic de gramatică românească va fi uimit
de faptul că multe nume româneşti au terminaţia „ota”, a-ul final devenind „ă”
(Albotă, Arnota, Laiotă, Vlahotă). În toate cazurile menţionate pentru limba
română terminaţia „otă”/”ota” are semnificaţia de „mic”. În cazul nostru, după ce
am spus toate acestea putem observa că denumirea Dakota, aplicată teritoriului
locuit de indienii Dakota, nu înseamnă altceva decât…dacii mici!
După Marea Enciclopedie Franceză indienii Dakota, pentru că vorbeau o limbă
Sioux, au fost incluse de către alţi amerindieni în marea uniune de triburi Sioux.
Numai că numele de Dakota se aplică în mod special uniunii de triburi ce
stăpânea cursul superior am fluviului Mississippi, întinzându-se în vest până la
Munţii Black Hills şi mai departe până în Munţii Stâncoşi, având ca graniţă
nordică Canada iar limita sudică fiindu-le râurile Big Sioux şi la Plata. De aici
putem deduce că etnonimul Dakotas a existat de sine stătător înainte de
includerea sa în marea uniune a triburilor Sioux de vreme ce se aplica unei
populaţii ce se putea delimita geografic pe un anumit teritoriu. Şi ca să continuăm
în acelaşi ton este bine să menţionăm că unul dintre statele americane locuite de
indienii Dakota în trecut, purta si mai poartă numele de Montana. Foarte ciudat,
pentru că în limba română actuală o zonă pe a cărei teritoriu se află munţi se
numeşte montană. Ori Montana este un stat american muntos!
Sioux este considerată cea mai mare uniune de triburi din America de Nord
Numele său provine din rădăcina „Siu”. Tocmai aceasta este ciudăţenia lor!
Pentru că sub denumirea de SIU erau cunoscute de către chinezi triburile de
Yue-Tchi (geţi) ce ocupau un teritoriu imens ce se întindea din Asia Centrală
până la Oceanul Pacific.
Există încă cel puţin două surprize în America de nord. Anume: tribul indienilor
chaeyenne a cărui denumirea seamănă uimitor de mult cu cea a tribului dac al
Caenilor şi statul american Illinois. Această ultimă denumire americană nu vi se
pare că seamănă uimitor de mult cu toponimul Ilion, aplicat cetăţii pelasgo-traco-
dace Troia?

Obiceiuri şi tradiţii… nord americane

Şi la acest capitol avem surprize! Toate popoarele indienilor nord americani cred
în Marele Spirit. Aceasta este cunoscut de cele mai multe ori sub numele de
Manitou (pronunţat Manitu) Acest Manitou este considerat zeul suprem de către
amerindieni el fiind stăpânul Veşnicelor Plauri ale Vânătorii, unde mergeau
războinicii după moarte. Din foarte ciudat pentru că Zamolxe, Marele Zeu al
dacilor le spunea acestora, prin intermediul marilor săi preoţi că:” nici el (marele
preot-n.n),nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac, nu vor muri, ci se vor
muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate
bunătăţile” pentru a vă dumiri că aşa stau lucrurile şi la indienii americani
aruncaţi o privire asupra unor cărţi pe care probabil le-aţi citit cu plăcere în
copilărie: Ultimul Mohican, Hiawathaha, etc. Mai mult chiar numele Manitou ar
putea avea legături cu Zamolxe!
Densuşianu ne spune despre Zamolxe/ Saturn că în calitate de stăpân al lumii de
dincolo se numea Manes denumire ce desemna pur şi simplu, la origine, sensul
de „mare”. Mai mult la romani, care moşteniseră credinţele lor de la etruscii
plecaţi din Apuseni în mil III î. Ch, mani erau spiritele străbunilor plecaţi pe lumea
cealaltă Prin urmare, Saturn/Zamolxe, mai mare peste spiritele strămoşilor
plecaţi era chiar Marele Spirit! Mai mult, Manitou pare a fi un nume compus din
Mani/Manes + tou survenit probabil prin aliteraţia lui ta. Iar ciudat pentru că unul
dintre epitetele lui Saturn/Zamolxe era chiar Tatăl cu variaţiuni româneşti precum
Tătar, Tartar iar particula Tou/tu/ta din Manitou desemnează tocmai calitatea de
părinte a acestuia.
Indienii îl desemnau pe Manitou ca pe un vultur, de fapt simbol al regalităţii la
toate popoarele antice, numai că vulturul era şi emblema lui Zeus /Deus
Pelasgicul care era Zamolxe!
 La daci, Zamolxe era reprezentat ca un şarpe iar este cunoscută onomastica
indiană care prevalează în nume precum Şarpele cel Mare, Micul Şarpe. Chiar
neamul indienilor Dakota se autodenumea cu titlul de Little Snakes (Şerpii Mici)
Ca şi putere, forţă divină manifestată pe pământ, simbolul lui Zamolxe era ursul
iar indienii americani purtau nume Mare Urs, Şapte Urşi, Micul Urs. Din
legendele menţionate de V. Lovinescu aflăm că tatăl moldovenilor este un
taur/bour alb ori nume ca taur, bizon, ruda a bourului şi zimbrului, sunt fregvente
la amerindienii nord americani.

Întocmai cum la pelasgi şi la daci existau nume Diogenes sau Zalmodegikos,

Diuspor fiecare în legătură cu Marele Zeu. Lupul este un alt element existent atât
în tradiţiile dacice cât si în cele amerindiene fapt deosebit mai ales într-o zonă în
care nu există lupi ci numai coioţi, rudele fricoase ale lupilor. Ştim că numele
dacilor derivă din cuvântul traco-frigian daous care înseamnă lup, ori, lupul este
unul dintre cele mai răspândite nume la indieni iar la români chiar există numele
de familie şi patronimul Lupu! Mai mult, Lupul era un simbol zamolxian,
Apollo/Zamolxe fiind numit şi Lykaios!
Adăugăm aici nişte identităţi de cultură care din nou pun pe gânduri. Ritmul tam-
tam-urilor amerindieni care impuneau mişcările dansurilor sacre amerindiene se
aseamănă uneori până la identitate cu acompaniamentul „dobelor” ce
acompaniază colindele, incantaţiile sacre ale românilor!

Platon ne vorbeşte la daci despre practica descântecelor în vindecările de

anumite boli, iar vraciul indian tocmai acesta făcea descânta bolnavul pentru a
alunga spiritul rău (boala) care se cuibărise în corpul pacientului. Mai mult
englezii i-au numit pe vracii indieni medicine-man adică un soi de medici
„empirici” şi chiar şi azi la românii de la sate mai este valabilă „medicina babelor”
ce foloseşte descântece şi fel de fel de obiecte magice. Dar aceşti vraci erau si
deţinătorii cunoaşterii sacre, a ritualurilor, tradiţiilor şi legendelor, ei înşişi având
în dotare un arsenal de obiecte magice. Toate bune numai că avem şi noi nişte
vraci cu obiecte magice în dotare şi care umblau pe nori – solomonarii. Să nu
uităm că în ritualurile acestor vraci amerindieni fumul/norii joacă un rol crucial
uneori!

Acestea fiind spuse vom încheia pe tonul pe care am şi început. Indienii lenapi
din neamul delewarilor credeau că: „Toate acestea s-au petrecut tare demult pe
pământ, dincolo de Oceane (!), la începutul începutului. O mică observaţie: dacă
primul Ocean , căci se foloseşte Oceane şi nu Ocean desemnează Oceanul
Atlantic celălalt desemnează ce? În trecut Dunărea era cunoscută sub numele de
Okeanos Potamos sau Fluviul Ocean!
În încheiere, sunt de părere că prezenţa civilizatoare a Atlanţilor/hiperboreilor/
pelasgilor de la Dunărea de Jos în America este un fapt cât se poate de plauzibil
datorită tocmai identităţilor pe care le-am menţionat.
Şi pentru că vor fi mulţi care vor zâmbi din colţul gurii când vor citi acest articol,
repet, în limbajul ardelenesc, drag mie: Nu-i musai să mă credeţi! Io mi-am zâs
numai părerea! 

Bibliografie:

1. Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed Obiectiv,

Craiova
2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, ed Arhetip,Bucureşti,2002
3. Dan Apostol, Atlantida şi Pacifida. Amintiri din noaptea timpului, ed RAI,
Buc
4. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac, get, Ed Abaddaba,
Oradea,2000

zamolxe

Publicat în:

• cu zamolxe... despre daci

on februarie 15, 2009 at 10:38 pm Comentarii (30)

Tags: America, atlanţi, colinde, Dakota, hiperborei, incaşi, Manitou, Marele Spirit,
mayaşi, pelasgi, români, Sioux, solomonari, vikingi, vraci, zamolxe