INTRODUCERE ÎN ISTORIE

SUPORT DE CURS (ÎNVĂȚĂMÂNT ONLINE)

(OCTOMBRIE 2020 – IANUARIE 2021)

I. Istoria ca disciplină universitară

- Importanța studierii trecutului a fost recunoscută încă din antichitate

dar evoluția modernă a istoriei ca disciplină de învățământ a fost

influențată de necesitatea asigurării unui cadru instituțional și a unei

structuri solide de carieră pentru un vechi domeniu al cunoașterii.

- Prima universitate europeană, unde studierea istoriei a devenit

autonomă (idenpendent de supremația unor domenii

atotcuprinzătoare precum teologia, filozofia sau dreptul), a fost

Universitatea din Göttingen. Evenimetul reprezenta însă atunci doar

excepția și nu regula studiilor istorice. Istoria pătrundea simțitor în

universitățile europene abia în secolul al XIX-lea. Fenomenul s-a

petrecut pe fondul unui proces de reevaluare și de restructurare a

disciplinelor academice într-un context reformator.

- În lumea modernă, nevoia de istorie a biruit la nivel social.

Contribuiau la acest triumf neașteptat trei categorii de factori ce

țineau de procesualități istorice: geneza statului națiune; emergența

doctrinelor politicii moderne; conflictele sociale inaugurate de

Revoluția Franceză.

1
- Până la jumătatea veacului al XIX-lea, dezbaterea istorică a rămas

adesea confuză. Temele istorice se amestecau ușor cu imperativele

politice, dictate de necesități privind dezbaterea drepturilor

constituționale, responsabilitățile guvernamentale, etc. Literatura

modernă, artele vizuale revendicau și ele subiecte istorice de interes

general. Disciplina câștigă însă treptat autonomie. Devine o activitate

a profesorilor din universități, care întreprind cercetări, având la bază

studierea documentelor.

- Profesionalizarea scrisului istoric a început așadar în primele decenii

ale secolului al XIX-lea. Ea se deosebește de ceea ce numim

profesiune istorică în sens academic, ceea ce implică deopotrivă

cercetarea, scrierea și predarea istoriei în cadrul instituțional.

Profesiunea de istoric presupunea specializare, standardizare și

formalizare a instruirii în structura unei curriculae adecvate.

Profesionalizarea scrisului istoric implica adeziunea la principia și

metode ale cunoașterii științifice.

- Preocupări privind așezarea învățământului istoric pe baze solide

instituțional au apărut în România modernă prima oară la Iași, după

Unirea Pincipatelor sub domnia lui Cuza Vodă. În vechea capitală a

Moldovei s-a înființat în 1860 prima universitate modernă de la Est de

Carpați. Chiar dacă rezultatele inițiale au fost modeste, fiindcă primii

profesori improvizau în lipsa unei pregătiri specific istorice, prestigiul

școlii ieșene s-a consolidat în acei ani prin accederea la Catedră (fie ea

și episodică) a unor personaje emblematice în cultuira română (cazul

lui Titu Maiorescu în 1862, mentorul ”Junimii”).

2
- După multe căutări și frământări inerente începutului, afirmarea

învățământului istoric de nivel european se suprapune la Iași, în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu activitatea unui cărturar de

mare prestigiu, A. D. Xenopol. După revenirea în țară, la capătul

etapei berlineze a studiilor (1867-1871), istoricul Xenopol s-a integrat

activ în viața culturală a orașului iar numele i-a rămas legat și de

imaginea Universității.

- Judecând după mărturiile epocii, nu se poate afirma că la Iași tinerii

căutând învățătură (în majoritate fii de boieri) studiau doar istoria

medievală și modernă. Învățământul arheologic și istoria veche

tocmai sădiseră rădăcini adânci. În anul 1884 din Catedra de Istorie

Universală s-a desprins o nouă specializare: Catedra de Istorie Antică,

Epigrafie și Geografie, suplinită, apoi ocupată (1896), de profesorul

Petru Râșcanu.

- După unirea din 1918, învățământul istoric din România Mare

dobândea noi impulsuri de dezvoltare. Noile universități ( Cluj-

Napoca; Cernăuți) existente în centre renumite din fosta Austro-

Ungarie se integrau progresiv în peisajul instituțional al școlii

românești. Specialiști mai mulți, publicații diversificate, studenți din

noile provincii. Învățământul istoric ieșean pierdea însă o parte din

profesorii iluștri care se remarcaseră în tradiția școlii dinainte de

războiul întregirii. Situația s-a remediat numai parțial prin atragerea

unor noi profesori, originari din alte provincii istorice decât Moldova,

personalități care au făcut cinste școlii ieșene: Ilie Minea, Orest Tafrali,

Radu Vulpe, Gheorghe Brătianu. O școală între ale cărei caracteristici

distincte se pot enumera: aplecarea către cercetarea documentului

3
 (obsesia analizei critice); temeinicia cercetărilor; eleganța și sobrietatea

stilului; profunzimea interpretărilor, etc.

- După 1945, tradiția vieții universitare interbelice s-a frânt iremediabil.

Schimbările fundamentale țineau în primul rând de reorganizarea

întregului învățământ universitar. Dacă, până la reforma din 1948,

istoria funcționa în cadrul unor mari facultăți ( Litere sau Filosofie),

după 1948 s-a trecut la separarea ei pe discipline. Istoria s-a unit

temporar cu alte domenii (geografia, filosofia) dar acest gen de

fuziune a funcționat deficitar. Cercetarea direcționată către

universități până în 1949, a fost orientată prioritar spre Institutele de

cercetare ale Academiei Republicii Populare. Învățământul istoric a

îmbrăcat o haină nouă, propagandistică, cerută de nevoile partidului

comunist. În spiritul directivelor, un curs nou, „Probleme

fundamentale de istoria României”, trebuia ținut obligatoriu,

începând din 1976, la toate facultățile, indiferent de specializare și

profil.

II Istoria în dialog cu oamenii şi vremurile.

II.1 Ce este istoria? Originile şi evoluţia cunoasterii istorice

a) Începuturile istoriei. Antichitatea greco-romană

- Istoria scrisă a apărut, sub forma unui gen hirbrid, situat între poezia epică

şi reflecţia filozofică, pe terenul fertil al civilizaţiei Greciei antice. Era o

4
istorie imprecisă, cu o cronologie imposibil de controlat, înțeleasă, de fapt, ca

o punte de legătură între prezentul oamenilor şi trecutul zeilor.

- Cuvântul istorie este o moştenire a antichităţii greceşti. Etimologic el

provine din dialectul grec ionian unde sensul său primordial era acela de

cercetare, căutare, anchetă.

- Principalele trăsături ale scrisului istoric în ansamblul vechilor civilizaţii

antice au fost rezumativ următoarele: formula retorică; tentaţia politică,

finalitatea etică.

b) Creştinismul şi istoria. „Botezul lui Clio”

- Creştinismul se prezenta lumii ca o religie de sorginte istorică.

Evenimentele definitorii pentru afirmarea credinței se petreceau în trecutul

istoric. Concepţia creştină privind istoria acceptă o succesiunea a epocilor

istorice percepută ca unică manieră prin care se putea realiza pe pământ

planul divin de mântuire a fiinţei umane. Sensul global al istoriei

(cunoaşterea istorică) îi este furnizat creştinului prin revelaţie, o formă de

cunoaştere întemeiată pe credinţă, incompletă şi, de cele mai multe ori,

irațională, însă obligatoriu necesară şi suficientă pentru mântuirea sufletului.

Datoria cărturarului în viața mundană este numai să consemneze faptele

istorice şi nu să construiască judecăţi raţionale în jurul lor.

- Providenţa rămâne cauza tuturor lucrurilor, trecutul istoric nu mai trebuie

explicat. Până aproape către anul 1000 d. Hr., clerul deţinuse în creştinătatea

occidentală un vizibil monopol istoriografic. Istoria apărea atunci profund

religioasă prin perspectivă (desigur, una teologică), prin obiectul de studiu

preponderent una ecleziastică)și prin finalitate eminamente etică.

5
 b) Evul mediu. Regresul istoriei ?

- În Evul Mediu istoria nu a fost mai mult decât o slujitoare destoinică a

religiei și moralei filosofice. Nu existau atunci istorici de profesie ci numai

moralişti, teologi, filozofi, predicatori care invocau fapte istorice. Cu toate că

o mare parte din activitatea juridică, politică ori diplomatică a cancelariilor

regatelor medievale constă în pretenţii şi revendicări bazate pe fapte istorice

propriu-zise, atestate prin acte sau documente originale ( multe cu valoare

patrimonială și cu o autenticitate ce trebuia verificată) provenind din

trecutul istoric, omul medieval s-a manifestat printr-o stare de indiferenţă

perpetuă faţă de timp, plasma unde se scaldă evenimentele lumii. El nu

credea că trecutul este mort şi tocmai de aceea nu izbutea să îl transforme în

obiect al cunoaşterii obiective.

d) Clio sub semnul Renaşterii, Umanismului şi al Reformei (sec. XV-

XVI)

- Reforma şi Umanismul au contribuit, într-o măsură importantă, la

dezvoltarea ştiinţei istorice, mai ales prin afirmarea spiritului erudit. Omul

redevine un factor creativ, un actor dinamic al propriului timp istoric.

- Scriitorul umanist îşi aruncă mai întâi privirea asupra istoricilor greci şi

latini. Lumea greco-romană descoperită de el apare ca una a ordinii ideale.

Se cuvine așadar sa fie reașezată pe un piedestal și adulată.

6
- Pretutindeni istoria era strâns legată atunci de edificarea statului ca

instrument al bunei guvernări. Mecenatul cultural nu mai este unul

dezinteresat. Erudită şi fantezistă în formele ei, istoria devine subversivă în

conținut, adesea o unealtă la îndemâna principelui domnitor în mâinile

căruia se concentra puterea.

- Argumentele de natură istorică au jucat un rol important în disputa

religioasă prilejuită de Reformă, în susținerea polemicii între catolici şi

protestanţi. A rezultat de aici o nouă istorie ecleziastică, ce a pierdut mult

din caracterul ei sacru pentru a deveni profană, erudită și demonstrativă.

e) Istoria sub semnul clasicismului (sec. XVII). Istoricul filozof în

secolul Luminilor(sec.XVIII)

- În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a manifestat un apetit ridicat

pentru cartea de istorie. S-a scris multă istorie recentă, memorialistică, iar

perspectiva culturală şi cronica de istorie universală (Universal History;

Allgemeine Weltgeschichte, etc.) deveneau inscontestabil realizările acestui

timp.

- Secolul al XVII-lea dezvăluie și originile vechi ale metodei istorice. O

dată cu publicarea cărţii De re diplomatica aparținând călugărului Jean

Mabillon, în 1681, istoria narativă putea folosi și o metodă proprie de

cercetaree; desigur una rudimentară dar care avea să permită totuși mai

târziu raționamente suficiente în delimitarea adevărului de fals.

- Se perfecţionează şi instrumentele cercetării istorice pe măsura

apariţiei ştiinţelor auxiliarei ( heraldica, paleografia, cronologia) şi a creşterii

7
numărului de publicaţii despre sursele documentare. Secolul Luminilor fost

epoca în care istoria a trebuit să răspundă și la provocările filozofiei.

Numeroşi filozofi păşesc pe tărâmul istoriei, după cum şi istoricii se fac

filozofi ( David Hume, Montesquieu ).

f) Secolul XIX – Secolul istoriei

- Istoria a devenit emblema secolului al XIX-lea. Se divesifică

acum genurile istorice dar și percepția publicului amator de

istorie. Perioada abundă în povestiri populare iar legendele,

romanele şi dramele istorice se bucură de un real succes.

- Profesionalizarea scrisului istoric datează din această

perioadă. Istoricul devine un specialist în citirea şi

interpretarea documentelor. El încearcă să descrie întâmplările

trecutului „ întocmai cum ele s-au petrecut ”.

- Statul întreţine istorici de profesie, angajaţi ca funcţionari

publici, dirijează cercetarea ştiinţifică, stabileşte programa

analitică din şcoli şi asigură remuneraţia unui număr tot mai

mare de profesori. Statul este omniprezent şi omnipotent, iar

discursul istoricilor nu se mai poate sustrage unei astfel de

realităţi.

g) Secolul XX şi Noua Istorie

- Lumea secolului XX este o lume în care economicul invadează

sfera politicului iar masele sunt prezente în istorie sau

8
 chemate să facă istorie. În primele trei decenii ale veacului,

istoricii „anexează” economia şi sociologia. Se scrie multă

istorie economică ( schimburi comerciale, monedă, preţuri,

etc.) şi istorie socială ( comunităţi urbane, rurale, familia,

cercuri de socializare, etc.).

- Secolul XX mai propune şi un efort amplu de matematizare în

câmpul cercetării istorice. În condiţiile unei veritabile ”inflaţii”

de surse documentare, se răspândesc cu rapiditate tehnici de

analiză bazate pe matematică, ce au în vedere formarea unor

baze de date digitalizate sau prelucrarea informaţiilor cu

ajutorul programelor computerizate.

I.2. Încercări de definire a istoriei

- Istoria scrisă exprimă concepția prezentului asupra trecutului, imaginea pe

care contemporanii unei epoci o construiesc despre fapte, idei și acţiuni,

sentimente pe care omul le-a trăit sau cărora le-a dat viață odată cu trecerea

timpului. Istoria rămâne un domeniu al cunoaşterii ce poate fi înţeles ca

disciplină ştiinţifică, dar un domeniu ce dispune de metode şi principii

proprii rezultate dintr-o bogată experienţă de contact cu obiectul cercetării.

- De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de definire a istoriei.

Unele dintre ele (poate chiar cele mai multe) s-au referit la obiectul

(conţinutul) acestui domeniu al cunoaşterii; altele, dimpotrivă, au vizat mai

mult relevarea conturul ştiinţific al operei istorice sau finalitatea ei în

societate. Complexitatea domeniului nu permite astăzi identificarea unei

9
definiţii unanim acceptate. Nu există o „formulă magică” în măsură să

cuprindă toate înţelesurile istoriei.

- Nici în Antichitate şi nici în Evul Mediu n-am descoperit o preocupare

constantă de a defini istoria, ci mai curând o preocupare evidentă de a

înţelege istoria. Primele încercări de definire a istoriei aparţin gânditorilor

lumii moderne. Aceștia au fost primii care au resimţit nevoia unor explicaţii

teoretice în legătură cu ceea ce studiază istoria și finalitatea acestor reflecții.

Pe de o parte, încadrarea istoriei în Pantheonul ştiinţelor umaniste

presupunea un imens efort de argumentare pe marginea metodei, a surselor

şi principiilor cunoaşterii istorice. Pe de altă parte, ideologic, curentele

politice şi dezbaterile intelectuale ale veacului al XIX-lea nu puteau ocoli

discursul istoric, acolo de unde se aşteapta întotdeauna explicarea sensului

de evoluţie al omenirii către prezent.

- Interesul pentru cunoaşterea istorică a stimulat mai mult decât oricând în

ultimele decenii apetitul pentru definirea acestui domeniu. De aici decurge

poate tocmai fascinaţia pe care o exercită domeniul cunoaşterii istorice.

Oricare ar fi iscusinţa, previziunea, talentul şi ştiinţa istoricului, viziunea

asupra trecutului rămâne adesea depăşită odată cu succesiunea mai multor

generaţii. Fiecare epocă își scrie istoria ei.

I.3. Obiectul istoriei

- Obiectul cunoașterii istorice îl reprezintă nu atât trecutul, cât existenţa

omului privită retrospectiv; omul este personajul care însufleţeşte epoca în

care a trăit. Omul rămâne creatorul istoriei. Dar atâta timp cât acceptăm că

obiectul istoriei îl reprezintă oamenii din diferite epoci revolute, poate că

10
este firesc să reflectăm dacă personalităţile sau masele de oameni prevalează

în ancheta istoricului?

-Obiectul cercetării istorice nu este niciodată unul static. Creaţiile materiale

sau spirituale, apoi formele gândirii umane evoluează necontenit. Dinamica

destinelor dă culoare şi dramatism vieții omului încadrată în timp. Oamenii

sunt părtaşi ai împlinirilor mărețe dar şi victime ale catastrofelor. Din acest

motiv, obiectul istoriei îşi lărgeşte necontenit conţinutul. Istoria îşi propune

a prezenta diferit vechile realităţi ale lumii, ea tinde să integreze mereu noi

valori, să explice noi tragedii, să ne dezvăluie noi personaje şi eroi în

ipostaze diferite.

I.4. Opinii pro şi contra istoriei

Din antichitatea greco-romană şi până astăzi, istoria a fost apreciată, adulată

dar şi incriminată vehement. Din Poetica lui Aristotel aflăm că mărturiile

(fragmentele) trecutului rămân diferite de istoria ca reflecție. Istoria ca

perspectivă inovatoare asupra trecutului nu constituia pe atunci o provocare

meditativă, ea nu se evidenția în comparaţie cu filozofia, nu putea fi redusă

la principii, nu analiza lumea în întregul ei şi nici nu stabilea adevăruri

universale.

- Eticheta aristoteliană a cântărit greu în judecăţile de mai târziu

cu privire la conţinutul şi finalitatea cunoşterii istorice.

Filozoful german Friedrich Nietzsche aprecia că istoria nu este

opera raţiunii. Ea este plină de accidente şi iraţionalităţi; Paul

Valery îndemna la renunţare în raport cu investigaţia istorică.

11
 Inutilă şi dăunătoare, istoria nu poate produce decât

neîmpliniri.

Desigur, cunoaşterea istorică a făcut de-a lungul timpului şi obiectul unor

elogioase aprecieri. De exemplu, lui Leon Halkin (istoric belgian) îi plăcea

să creadă că primim totul de la ea, vieţuim din ceea ce ne aduce istoria şi, în

cele din urmă, tot în ea vom sfârşi; Nicolae Iorga definea istoria ca fiind “

cea mai umană dintre ştiinţe”, singura capabilă să ne transforme în oameni

mai altruiști şi mai iubitori de viaţă.

II Faptul istoric.

II.1. Ce este un fapt istoric ?

- Trecutul ca atare reprezintă un imens ocean de fapte istorice. Istoria nu

poate pretinde reconstituirea integrală a tuturor faptelor desfășurate pe axa

timpului. Istoricul un va descrie exhaustiv o civilizaţie sau o perioadă

istorică; el nu poate realiza vreodată un „inventar” complet al întâmplărilor.

Evenimentele petrecute în istorie se individualizează nu prin materia lor

(deosebirile aici țin de detaliu) ci prin faptul că se petrec la un moment dat și

într-o anumită specificitate.

- Istoria nu s-ar putea repeta niciodată identic cu sine dacă ar spune

oamenilor de două ori acelaşi lucru. Faptul istoric reprezintă rezultatul unei

elaborări originale sau al unei construcţii intelectuale. Istoricul nu

procedează doar la o simplă decupare a unei părţi din ansamblul trecutului,

izolând obiectul cercetărilor de contextul în care s-a produs. Istoricul

selectează secvenţe ale trecutului, condensează un veac în câteva pagini.

Menirea lui nu este doar să stabilească ce s-a întâmplat ci să explice de ce şi

cum s-a întâmplat.

12
- Faptul istoric poate fi un eveniment, izolabil în timp şi spaţiu ( Ex: o bătălie,

moartea unui rege; accederea la tron a unei dinastii, etc), dar în egală măsură

el este şi un fenomen istoric de durată, apărut în urma succesiunii sau a

relaţionării mai multor evenimente propriu-zise ( Ex: afirmarea unor religii

universale; genesa sistemelor sociale; apariția unor tendinţe economice; a

unor curente şi ideologii politice; doctrine filozofice). Aşadar, faptele istorice

sunt percepute ca evenimente numai în măsura în care restrângem toată

istoria la desfăşurarea unui eveniment.

- Faptele istorice nu se produc decât o singură dată în timp şi nu se pot

repeta niciodată identic. ( Chiar dacă de-a lungul timpului s-au petrecut

numeroase răscoale sau revoluţii, nici unul din aceste fapte istorice nu este

identic cu un altul petrecut anterior.) Orice fapt istoric este însă rezultatul

unei dezvoltări anterioare, al unor acumulări ( cantitative sau calitative) ce l-

au precedat.

II. 2. Principale criterii în reconstituirea faptelor istorice.

- Istoricul nu poate observa decât ceea ce s-a petrecut în realitate. Faptele

istorice nu se pot reconstitui decât în măsura în care există izvoare care le

probează autenticitatea. Istoria implică raţionamente obiective, ea nu poate

înregistra decât realităţi dovedite. Sunt necesare dovezi care să stabilească în

ce măsură un anumit fapt istoric este real sau simplă fabulaţie. „Inventarea”

unor fapte istorice reprezintă un pericol evident pentru cunoașterea

trecutului.

- Faptele istorice se petrec într-un anumit timp şi în spaţiu. Criteriul spaţio-

temporal este determinant pentru reconstituirea lor. Un fapt istoric este

13
pregătit în timp şi se desfăşoară într-o anumită durată a timpului. Efectele

sale se răsfrâng de obicei și asupra unui teritoriu bine definit. Nu

întotdeauna cauzele care produc un fapt istoric se suprapun aceluiaşi spaţiu

asupra căruia se răsfrâng efectele faptului istoric.

- Faptele istorice pot să slujească drept bază dezvoltării societății; adesea pot

să se extindă asupra unui grup de indivizi. Orice fapt istoric trebuie să se

afle însă într-o relaţie de succesiune cu un alt fapt istoric care l-a precedat. El

apare ca rezultatul unei serii istorice, așa cum fiecare serie istorică are la

origine un fapt istoric determinant sau o suită de fapre istorice relevante.

II. 3. Ierarhizarea faptelor istorice

- Este cert că faptele istorice sunt inegale prin conţinut şi nu se

bucură de aceeaşi importanţă în percepția istorică. Până astăzi

însă criteriile care ne determină să apreciem importanţa unui

fapt istoric au rămas subiective. O soluţie ar fi să judecăm

importanţa fapătului istoric după amploarea consecinţelor

sale. Dar, cum bine observa Paul Veyne, istoria nu povesteşte

războaiele regeluiui Ludovic al XIV-lea doar pentru urmările

lor imediate, ci pentru ceea ce reprezintă ele în relația cu alte

evenimente ale epocii.

- Un alt criteriu de referinţă l-ar putea reprezenta impresiile

contemporanilor. Dar se ştie că ele conţin de multe ori un

motiv de îndoială şi vectori de subiectivism. Consecinţele

faptelor istorice nu se răsfrâng în acelaşi fel asupra tuturor

indivizilor. Informaţia nu poate fi încă echilibrat cumpănită şi

14
 nici nu este accesibilă tuturor. În plus, ceea ce este semnificativ

pentru istoria diplomaţiei s-ar putea să nu prezinte aceeaşi

importanţă pentru istoria moravurilor. Relaționarea faptelor

istorice determină însăși importanța conținutului lor față de

obiectul cercetării.

IV Timp şi spaţiu în istorie

IV. 1. Categoriile de timp din domeniul istoriei: Ttimpul scurt; timpul

lung; erele sau perioadele istorice.

- Timpul este o coordonată fundamentală a existenţei umane; fiecare

acţiune, fiecare atitudine a personajelor istoriei, fiecare gând al omului se

raportează la această dimensiune a trecerii. De aici și importanța măsurării

timpului. Cum știm, cronologia este disciplina care oglindește măsurarea

timpului. Ea nu oferă însă indicii și despre intensitatea trecerii timpului sau

interpretarea duratei istorice (secvența existențială trăită într-un interval de

timp și caracteristicile acestei trăiri).

- Astronomia a oferit omului trei unităţi fundamentale de măsurare a

timpului: ziua, luna; anul. Succesiunea zilelor şi a nopţilor reprezintă astfel

ritmul vieţii pe pământ. Cronologia permite amplasarea evenimentelor în

derularea istoriei umanităţii. Ea oferă informaţii preţioase referitoare la

datarea unui fapt istoric. Se pot identifica, în general, trei categorii

fundamentale de timp cu ajutorul cărora se stabilesc repere cronologice în

domeniul istoriei ( timpul scurt; timpul lung; erele și perioadele

cronologice).

15
-Timpul scurt este timpul evenimentului, al biografiei, al politicii, al

războiului, timpul pe care îl măsurăm în luni, ani sau zile, uneori în ore şi

secunde. Încă din Antichitate, în baza observaţiilor astronomice s-a putut

stabili că durata zilei şi a nopţii este de 24 de ore. Momentul de început al

zilei a fost însă diferit perceput de către anumite civilizaţii, ceea ce explică

unele mici diferenţe în stabilirea duratei unei succesiuni zi-noapte la diverse

popoare vechi. Tot din antichitate datează şi primele instrumente de

măsurare a timpului pentru durata unei ore (clepsidrele).

- Pentru oamenii Antichităţii și cei ai Evului Mediu, măsurarea exactă a

timpului nu juca un rol esenţial în activitățile cotidiene. În Evul Mediu,

orologiile bisericilor semnalau timpul liturgic (orele canonice), timpul care

dicta ritmul de viaţă al comunităţilor rurale, adesea și urbane. Atunci când

însă meşteşugurile şi comerţul au cunoscut o reală dezvoltare în Europa,

odată cu descoperirile noilor continente de peste mări și oceane, odată cu

dinamizarea vieţii urbane, pe fondul utilizării unor noi achiziții tehnologice,

timpul a devenit un factor extrem de preţios pentru viața fiecărui individ.

Formula „timpul înseamnă bani ” a devenit o realitate specifică unei epoci

noi. Producţia bunurilor de serie şi amploarea comerțului a cerut

punctualitate şi disciplină a muncii. Schimbarea nu a fost una bruscă. La

nivel mental ea a fost favorizată de răspândirea Reformei protestante, de

ideologia Renaşterii şi a Umanismului, laolaltă cu apariția tiparului și a

presei scrise.

-Timpul lung este acela în interiorul căruia situăm generaţiile sau civilizaţiile

istorice. Este un timp lent a cărui trecere o măsurăm cu ajutorul calendarului

și a erelor sau perioadelor cronologice. În sensul cel mai larg, calendarul este

un sistem de calcul elaborat de om pentru înregistrarea lunilor şi a anilor.

16
Principiul fundamental al majorităţii calendarelor avea în vedere fie

succesiunea zi-noapte (intervalul în care Pământul se roteşte odată în jurul

axei sale); fie perioada dintre două faze similare ale lunii (lunaţii), intervalul

în care Pământul se roteşte în jurul Soarelui. Pe lângă calculele astronomice,

elaborarea anumitor calendare a mai ţinut seama şi de unele vechi

superstiţii, ideologii sau convingeri religioase.

-Erele sau perioadele cronologice sunt serii compuse dintr-un număr

nedeterminat de ani ce pot servi la măsurarea timpului istoric. Erele,

alcătuite din serii de ani și definite prin raportarea la un eveniment

emblematic, localizat cu certitudine în trecut, s-au folosit mult timp în

datarea faptelor istorice. Cunoaşterea succesiunii erelor este importantă

pentru istoric întrucât el intră în contact cu diferite documente istorice,

multe dintre ele datate după criterii diferite. Datarea evenimentelor prin

raportarea la o anumită eră se poate dovedi astfel uneori înşelătoare.

IV. 2. Durata – continuitate şi percepții – periodizările istoriei

- Istoricul nu rămâne niciodată colecționarul datelor furnizate

de cronologie. El analizează semnificația trecerii timpului.

Condensează viața unei epoci, zugrăvește întâmplările unui

veac, construiește imagini din fragmente de trecut utilizabil.

- Timpul istoric a fost diferit perceput până și de contemporanii

aceleiași epoci. Raportată la trăirile oamenilor, durata îşi are

ritmurile şi continuitatea ei.

17
- Și mai complicată este înţelegerea duratei atunci când ne

raportăm la existența oamenilor care nu aparţin aceleaşi

perioade istorice.

- Coordonatele epocilor istorice ni se par a fi convenţionale.

Caracterul relativ al delimitării epocilor istorice a sporit

considerabil interesul față de periodizare.

- Periodizările anticilor propuneau un model liniar. Cele mai

cunoscute porneau de la identificarea unui ”eveniment

fondator” sau de la constatarea unei trăsături politice

dominante, ale cărei cauze și consecinţe atribuiau

caracteristici specifice unui timp istoric.

- În Evul Mediu (cu deosebire în cel apusean) s-a bucurat de un

impact deosebit teoria succesiunii celor patru mari împărății

care preced împărăția eternă a mântuirii creștinilor. Teologii

creştini ai Evului Mediu au încercat și ei periodizări ale istoriei

pornind de la desfăşurarea evenimentelor biblice. Chiar

termenul de ev mediu, înţeles inițial drept perioada dintre

antichitate şi renaşterea antichităţii, apare pentru prima dată

în scrieri teologice.

- Mai târziu, în lumea modernă, periodizările istorice aveau în

vedere aspecte cultural-ideologice, schimbări în ierarhia

socială, metamorfoze ale sistemului politic, prefaceri ce țineau

de mentalitate, atitudini noi în comportament, etc.

18
 IV.3. Localizarea faptelor istorice în configurația spațiului

- Istoria nu se desfăşoară doar în timp, ci şi în spaţiu. Dacă

cronologia este știința măsurării timpului, pentru istoric

geografia este știința interpretării spațiului. Atunci când

analizează fapte din trecut, istoricul trebuie să identifice și

spațiul unde ele s-au petrecut, să stabilească legătura dintre

factorul uman şi mediul natural. El are nevoie astfel și de

cunoştinţe de geografie.

- Dificultăţile sunt şi mai mari atunci când istoricul lucrează cu

denumiri antice sau medievale ale unor aşezări vechi cu

localizare (adesea chiar nume) care s-a schimbat de-a lungul

istoriei. Pentru a răspunde acestor provocări, istoricii și

editorii documentelor folosesc uneori repertorii topografice

sau dicţionare geografice. Adesea ei apelează și la cunoștințele

lingviștilor și la informații privind spițe genealogice.

Determinismul geografic: legătura dintre istorie şi geografie

- Raportul dintre om şi natură își pune amprenta pe înţelegerea

anumitor procese sau evoluţii istorice. Preocupări interesante

referitoare la această chestiune au apărut chiar din antichitate.

Herodot scria în Istorii că „Egiptul este un dar al Nilului” iar

afirmaţia „părintelui istoriei” se verifică dacă ţinem seama de

importanţa acestui fluviu pentru evoluţia civilizaţiei vechilor

19
 egipteni. Înflorirea civilizației Greciei antice n-ar putea fi

înțeleasă dacă am exclude influența mărilor.

- Istoria şi etnopsihologia au dovedit din secolul al XIX-lea că

națiunile moderne depind de mediul unde s-au format, de

locul unde au trăit strămoșii, același mediu pe care l-au

personalizat iar, în unele situaţii, chiar l-au umanizat.

Determinismul geografic a devenit astfel un factor cheie în

explicarea evoluţiei istorice a diferitelor popoare.

Mediul natural şi habitatul uman

- Istoricul caută să înţeleagă interdependenţa dintre comunități

și natură în desfăşurarea istoriei. Este vorba despre un raport

dezechilibrat ce a cunoscut evoluţii variate în funcţie de

epocile istorice.

- Mediul natural, condiţiile de climă, dispunerea formelor de

relief au influenţat înflorirea sau decăderea marilor civilizaţii.

Solul lipsit de fertilitate i-a determinat pe oamenii ce trăiau în

regiuni aride să-şi schimbe habitatul, influenţând dinamica

migraţiilor. Relieful a influențat şi el dispunerea rutelor de

comunicaţii, mai ales în regiunile montane, uneori și în

regiunile aride de câmpie.

- Pentru unii istorici, condiţiile de climă și influenţa reliefului s-

au dovedit utile uneori furnizând explicații de suprafață

asupra faptelor trecutului. Clima aspră a justificat unele

celebre înfrângeri militare.

20
Geografia istorică (civilizații, frontiere, aclimatizări)

- Geografia istorică se preocupă de reconstrucţia trecutului

geografic. Ea poate fi înţeleasă ca o manieră de a concepe

istoria asemenea unei succesiuni de geografii în mișcare.

Presupune localizarea strictă a fenomenelor sau a faptelor

istorice şi, într-un anume sens, ar putea fi numită chiar

geografie umană retrospectivă. Conținutului de referință îi

putem asocia domenii autonome precum topografia,

cartografia, arheologia industrială, geopolitica, etc.

- Cunoaşterea exactă a frontierelor ca repere convenţionale ale

demarcațiilor între civilizații și popoare câştigase în trecut

suficient de mulţi adepţi. Multă vreme, mările, munţii sau

fluviile au fost considerate frontiere impenetrabile, care

împiedicau orice contact între popoare vecine. Deşerturile,

mlaştinile sau pădurile au reprezentat formule de delimitare

a spațiului între comunităţile umane (triburile slave trăiau

separate unele de altele prin păduri sau mlaştini). Treptat

oamenii au dovedit că pot dispune de natură conform voinței

lor iar mitul frontierei naturale și de nepătruns a fost depăşit.

- În afara conceptului de frontieră, „programul geografiei

istorice” mai includea şi alte subiecte: formarea diferitelor

tipuri de habitat (geneza și continuitatea peisajelor rurale;

apariția marilor aglomeraţii urbane; impactul industrializării;

etc); schimbările produse în mediul social sau economic şi

consecinţele lor asupra diferitelor mişcări de populaţii;

21
 urmările marilor catastrofe naturale; amprenta războaielor

epocii industriale asupra mediului natural, demografia

planetei și răspândirea marilor epidemii.

- O altă temă importantă explorată de geografia istorică vizează

dispunerea şi importanţa rutelor de comunicaţii

(reconstituirea marilor drumuri comerciale, refacerea

itinerariilor parcurse de pelerini, mobilitatea soldaţilor în

război, circulaţia cărţilor sau a ideilor în epoci diferite, etc).

Cercetări interesante, mai ales în Marea Britanie, s-au axat în

ultimii ani pe istoricul surselor de energie şi recuperarea

peisajului industrial.

V Izvoarele istorice

V.1. Noţiunea de izvor istoric

- Cunoaşterea istorică se poate înfăptui numai prin studiul

izvoarelor. Recuperarea trecutului este dependentă de
existenţa surselor documentare. Firesc să ne întrebăm ce
reprezintă izvoarele istorice?
- Subiectul atrăsese atenția erudiților încă din veacul al XVII-
lea. La rigoare însă, el a exercitat cu adevărat influență asupra
mediului academic începând de la jumătatea veacului
următor.

- Prin noțiunea de izvor istoric am putea înţelege totalitatea

mărturiilor din trecut relatând despre faptele omului și
împrejurările în care ele s-au produs. Izvoarele, care oferă
răspunsuri la dilemele din trecut, sugerează uneori şi
întrebările. Rolul lor este determinant pentru elaborarea unor
raționamente istorice.

- Diversitatea mărturiilor trecutului rămâne colosală şi ar putea

fi o iluzie să credem că fiecărei chestiuni istorice îi oferă
22
 mereu răspuns un model de document istoric. Poate fi oricând
necesară interpretarea tuturor izvoarelor disponibile pentru
elaborarea unor judecăţi credibile.

V. 2. Clasificări ale izvoarelor istorice

- Varietatea izvoarelor istorice a presupus unele eforturi de

clasificare pe măsura descoperirii și editării lor. Izvoarele
istorice se pot grupa după rațiuni didacticce în câteva
categorii cu impact general: izvoare scrise și izvoare nescrise;
apoi, după provenienţă și conținut, în izvoare documentare
(acte de cancelarie, documente administrative, juridice,
militare registre comerciale, evidenţe fiscale, etc.) și izvoare
narative (cronici, anale, povestiri, legende, etc.).
- Izvoarele nescrise. Reprezintă o categorie specială care
permite investigarea trecutului dincolo de autenticitatea
cuvântului scris. Monumente, imagini, relatări orale, întregesc
şi complică astăzi sensul cunoaşterii istorice. Ce anume poate
fi relevant cunoaşterii istorice în povestirile unui veteran de
război? Artele vizuale (colecțiile de tablouri, fotografia; filmul,
etc.) și relatările orale (arhiva radiofonică și mărturiile
înregistrate) sunt oare izvoare demne de interesul istoricilor?
Ce anume îi oferă atât de fascinant cunoașterii istorice
descoperirile arheologilor?
- Izvoarele scrise. De la inventarea scrisului, omul a simţit
nevoia să transmită posterității informații despre epoca în care
a trăit. Acest gen de surse prezintă o importanţă colosală
pentru studierea trecutului istoric. Textul scris reflectă
strânsa legătură ce îi apropie pe oameni în timp, exprimă
dialogul dintre generaţii. Izvoarele scrise conferă consistenţă
trecutului, îl fac inteligibil pentru posteritate.
- Izvoare narative și izvoarele documentare. Principale
instrumente de reconstituire trecutului, aceste categorii
separă istoria povestită în trecut de istoria recompusă în
prezent. Cronici și anale medievale, literatura istorică și cea de
confesiune (memorii, jurnale, povestiri), etc. Categoria actelor

23
 (juridice, administrative, militare, etc); dezbaterile
parlamentare. Presa ca izvor istoric?

V.3 Editarea marilor colecții de izvoare documentare

- Primele încercări semnificative de editare a documentelor

istorice datează din secolele al XVII- lea și al XVIII-lea, dar, cu
toate acestea, se poate aprecia că doar în secolul al XIX-lea
savanții au reuşit editarea sistematică a marilor colecţii.
Gottfried Wilhelm Leibniz, Codex juris gentium diplomaticus
(1693); Monumenta Germaniae Historica (1819); Letopisețele
Țării Moldovei, etc.

V.4. Critica izvoarelor istorice ( tipologia documentului scris)

- Narațiunea (povestirea) despre trecutul istoric adesea nu redă decât

impresia pe care faptele descrise au lăsat-o în spiritul și mintea celui ce
relatează. Imaginea trecutului trebuie extrasă din această impresie, iar
istoricul încearcă să-i descopere trăsăturile specifice nu aşa cum au fost ele
redate de raportor ci aşa cum s-au configurat în realitatea epocii. Din acest
motiv, orice informaţie istorică, indiferent de sursa din care provine, trebuie
supusă unui riguros examen critic.
- Critica documentului cuprinde două părţi distincte: critica formei și
a provenienței (externă) şi crtica de conținut (internă). Cea dintâi are în
vedere stabilirea exactă a provenienţei, a datei, a locului, a persoanei (după
caz a instituţiei) emitentului. Critica internă vizează interpretarea
informaţiei (semnificaţia istorică, relevanţa în timp, limpezirea
controverselor, etc.).
- Materialele scrise pot fi originale sau copii (manuscrise sau texte
imprimate). În ambele categorii se pot identifica însă și falsuri. Există, de
altfel, încercări rămase până astăzi celebre de falsificare a documentelor cu
caracter istoric. Falsurile documentare sunt evident regretabile, dar istoricul
documentarist, editor al colecțiilor, caută mereu indicii sigure care separă
adevărul de fals. În cazul în care identifică un fals istoric, el trebuie să
informeze şi asupra motivelor din spatele confecționării lui.
- Critica de conținut (internă) vizează interpretarea propriu-zisă a
unui document istoric. Ea nu se rezumă la o simplă povestire a unui text. A
interpreta un document istoric înseamnă a şti ce întrebări să adresezi
textului pentru ca el să-ţi răspundă. Pentru o bună interpretare a

24
documentului istoric trebuie mai întâi să înţelegem caracteristicile textului,
apoi desigur contextualitatea mesajului de referință.
- Documentele istorice explică faptele istorice. Formularea unor explicaţii
presupune însă conexiuni multiple de natură cauză-efect. De aceea și există
diferenţe de opinie în interpretarea documentelor istorice. Faptul apare
firesc astăzi dacă luăm în discuţie desprinderea de înfluența judecăților
dogmatice.

VI. Despre metodă în cunoașterea istorică

- Termenul metodă provine din limba greacă (methodos) şi

exprimă înţelesul de cale sau drum de urmat către atingerea
unui anumit obiectiv. Metoda în istorie ar putea reprezenta o
însumare de mijloace sau procedee verificate, pe baza cărora,
din fragmente sau informaţii incomplete despre trecut, se pot
formula raţionamente valide.
- Există încă şi astăzi controverse legate de caracterul ştiinţific al
disciplinei istorice sau incertitudini în relație cu capacitatea ei
de a dispune de o metodă științifică. În măsura în care
acceptăm că istoria este și o ştiinţă modernă, ea presupune
existența unei metode valide de cercetare.
- Începuturile scrisului istoric nu se leagă de preocupări majore
în direcţia definirii unei metode ştiinţifice de cercetare. Forma,
stilul și retorica istorică deţineau o pondere mai însemnată în
construcţia naraţiunii istorice.
- Metoda istorică îşi află rădăcinile teoretice în dezbaterea
academică ce a monopolizat atenția mediului universitar
german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu
precădere după 1895, preocuparea pentru a defini metoda
ştiinţifică în cercetarea istorică a generat, în spațiul german, o
dispută intelectuală cunoscută sub numele de Methodenstreit
(”Disputa pentru Metodă”). Rivalizau în concepţii mediul
academic berlinez, acolo unde se păstra vie influența lui
Leopold von lui Ranke, şi şcoala de la Leipzig, acolo unde
câştigau teren ideile lui Karl Lamprecht.
- Fundamentul teoretic al metodei istorice trebuie căutat însă și
în monumentala operă a istoricului german Johann Gustav
Droysen (Historik. Enzyklopädie und Methodologie der

25
 Geschichte). Direcţia propusă de Droysen presupunea
parcurgerea atentă a patru componente distincte: euristica;
critica şi interpretarea (esenţa cercetării istorice); expunerea
(cultivarea formei şi a stilului scriiturii istorice).

VI.1. Comparația în cercetarea istorică

- La originea interpretării faptelor istorice folosim uneori

comparaţia. Ea este o modalitate uzuală de exerciţiu al
gândirii. Comparăm pentru a evalua cât mai obiectiv situaţia
noastră ca indivizi, comunităţi sau grupuri. Comparaţia este
motorul cunoaşterii. Înţelegerea a ceea ce este particular este
legată de înţelegerea universalului. Comparaţia ne ajută să
distingem accidentalul de inevitabil, ocazionalul de ceea ce
este permanent.
- În cazul istoriei, implicaţiile comparaţiilor sunt deosebit de
complexe. Comparaţia în istorie oferă deopotrivă satisfacţii şi
deziluzii. Spre deosebire de alte domenii ale cunoaşterii,
istoria nu se repetă niciodată identic cu sine însăși, după cum
nici lumea nu este propriu-zis un imens laborator. Aceleaşi
cauze nu vor putea produce niciodată rezultate absolut
identice, pentru că ele nu se vor putea combina vreodată exact
în acelaşi fel.
- Istoricul are la dispoziţie un câmp variat al comparaţiilor. Se
pot stabili repere comparative privind epocile, structurile
sociale, sistemele politice, sentințe judecătorești, tipare de
comportament, reprezentări mentale, predispoziții
psihologice, doctrine şi ideologii, etc. Este necesar însă ca el să
evite comparaţiile forţate, fiindcă de obicei acestea conduc la
judecăţi exagerate.

VI.2. Statistica și prelucrarea datelor istorice

- Înregistrări cu caracter statistic există din perioada antichităţii.

Începînd din Evul Mediu preocupările s-au ordonat după
nevoi utilitare care în epoca modernă s-au perfecționat odată
cu birocratizarea instituțiilor statului ( de la înregistrarea

26
 naşterilor, căsătoriilor, a deceselor, ținute în Evul Mediu de
către marile parohii s-a ajuns în timpurile moderne la
consemnări privitoare la acumularea veniturilor municipale,
distribuția cheltuielilor publice, dinamica tranzacţiilor
bancare, arhivarea diferitelor tipuri de registre, redactarea
unor evidenţe privind structura şi distribuţia proprietăţii
private, etc.).
- Orizontul înregistrărilor de ordin statistic s-a extins
considerabil în timpurile moderne (demografie, societate,
economie, religie, politică, armată, etc). Birocraţia statului
modern avea nevoie de felurite evidenţe pentru a asigura o
administraţie eficientă. Au apărut astfel condiţii prielnice
pentru fundamentarea statisticii sociale şi istorice.
- Cifrele permit numai identificarea reperelor cantitative ale
trecutului. Dincolo de seriile statistice rămân însă oamenii, cei
care reprezintă prin trăirile şi acţiunile lor obiectul adevăratei
investigaţii istorice. Adaptarea statisticii la ancheta istorică
trebuie înţeleasă numai ca instrument de informare.
Componenta cantitativă nu se poate niciodată substitui
valorilor calitative. Cifrele nu trebuie să-l deruteze pe istoric,
întrucât statisticile, oricât de perfecţionate ar fi ele, conţin
totuşi suficient de multe erori.

VII. Incursiune în ”laboratoarele” istoricului: arhive, biblioteci, muzee

 Puține instituții publice prezintă o importanță atât de mare pentru

munca istoricului precum arhivele. Zestrea lor documentară este de
neprețuit. Firesc să ne întrebăm de când există arhive? Și, mai ales,
cum sunt ele organizate?
 Descoperirile arheologice confirmă prezența marilor arhive la vechile
regate ale Orientului Antic. Impresionante depozite regale, arhive ale
templelor, unele chiar private, au fost scoase la lumină de săpăturile
arheologilor.
 După căderea Imperiului Roman de Apus interesul pentru
depozitarea documentelor și păstrarea actelor scrise scăzuse
considerabil. Proba martorilor și relatarea orală s-au răspândit mai
mult. În plus, invaziile barbare și apariția primelor regate medievale

27
 nu încurajau procedura organizării arhivelor. Populațiile în continuă
mișcare, reședințele itinerante ale regatelor timpurii nu treziseră încă
interesul pentru arhive.
 Interesul pentru depozitarea actelor în arhive revine progresiv,
începînd din secolul al XII-lea și până în veacul al XIV-lea, când
nevoia de a redacta și mai ales de a păstra documentele oficiale devine
o preocupare semnificativă pentru regalitate, marea nobilime și clerul
înalt.
 Arhivele de stat s-au născut în Europa abia în secolul al XVI-lea. Ele
erau un produs al politicilor de consolidare a puterii regale. Primele
arhive centrale au funcționat în Spania din timpul domniei regelui
Filip al II-lea (1567). Acționând împotriva rătăcirii documentelor între
numeroasele servicii subordonate regalității, la castelul regal de la
Simancas au fost reunite pentru prima dată tezaurul arhivistic al
Castiliei și documentele Curții regale. S-a elaborat și un prim
regulament modern de arhivă care va influența apariția altora similare
din alte regiuni ale Europei.
 Accesul publicului nu a fost permis de la început. Caracterul secret al
fondurilor arhivistice reiese și din severitatea cu care paznicii acestor
instituții de stat erau pedepsiți în cazul sustragerii sau pierderii
documentelor. Odată cu epoca Revoluției Franceze s-a modificat
progresiv percepția asupra menirii arhivelor statului și condițiile de
acces ale marelui public. Patrimoniul arhivistic devenea astfel un bun
național. În alte țări din Europa, libertatea accesului și, o dată cu ea,
fluxul istoricilor către fondurile documentare, s-a acordat restrictiv și
progresiv, începând din secolul al XIX-lea.
 Dirijate de specialiști, arhivele au devenit cu timpul adevărate
laboratoare ale științei istorice. Documentele se depun astăzi în arhive
progresiv, precum sedimentele pe straturile geologice. Principiul
organizării moderne a majorității fondurilor de arhivă este cel al
provenienței. Fondurile se constituie pe baza ultimei înregistrări a
documentului de către emitent. O altă metodă de structurare a
fondurilor arhivistice este și principiul apartenenței. În acest caz,
fondul de arhivă nu se organizează după emitent ci după deținător.
 Legislația europeană privitoare la consultarea fondurilor documentare
din arhivele publice variază în privința duratei de timp în care
informația poate fi sau nu accesibilă. Este necesar desigur ca un
număr de ani să treacă pentru protecția persoanei și confidențialitatea
anumitor informații de interes pentru contemporani.

28
  Bibliotecile. Prin cuvântul „bibliotecă” se înțelege locul unde cărțile
sunt ocrotite. Marile biblioteci de fapt nu depozitează doar tipărituri
(cărți, ziare, notițe, etc) ci și manuscrise (papirusuri, codice,
memorialistică, etc) sau diverse colecții de hărți, portrete, fotografii.
 Cele mai vechi biblioteci ale omenirii provin din epocile antichității.
Descoperirile arheologice certifică existența unor astfel de vestigii. În
Evul Mediu marile biblioteci și-au găsit adăpost la început pe lângă
așezăminte religioase, biserici și mari abații. Manuscrisele valoaroase
ale antichității au fost copiate (reproduse) în ateliere specializate ale
mânăstirilor medievale. Mai dobândesc renume cu timpul și
bibliotecile princiare, ale marilor curți domnitoare, bibliotecile private
ale marilor nobili, la fel ca și acelea din înfloritoarele orașe italiene.
 În secolul al XIX-lea, bibliotecile de acest gen, înființate la începuturile
epocii moderne, au devenit biblioteci publice. În decursul secolului al
XIX-lea s-au deschis și numeroase biblioteci destinate accesului public.
Bibliotecile dobândesc astfel un evident rol educativ, iar producția de
carte un caracter popular.
 Cărțile nu au fost niciodată protejate suficient împotriva oricăror
intemperii. Cea mai mare dintre ele nu ținea însă de forțele naturii, ci
de acțiunile sălbatice ale subiecților umani. Un exemplu la îndemână a
fost războiul. În vremea celor două războaie mondiale bibliotecile au
suportat numeroase pierderi ireparabile.

 Muzeele. Tezaure ale civilizației umane. Astăzi rolul lor apare

deopotrivă educativ, recreativ și științific. Istoria muzeelor începe de
fapt în vremuri îndepărtate. Antichitatea ne dezvăluie primele mari
comori, cu toate că nu există o legătură etimologică între museion –ul
grecesc (templul mezelor) și formula actuală a muzeelor. Cert este că
denumirea de muzeu în sens modern a fost utilizată prima dată în
Franța de către Convenție1, în vremea Revoluției.
 Antichitatea a cunoscut ansambluri de opere artistice renumite prin
frumusețe și bogăție, adevărați strămoși ai muzeelor moderne.
Abundă în lumea antică mai cu seamă colecțiile private ale regilor și
aristocraților de rang înalt. În Evul Mediu, fervoarea creștină a
revitalizat interesul pentru colecțiile de relicve. Marile catedrale și
1
Convenția Națională – numele dat adunării constituante care a guvernat Franța
între 21 septembrie 1792 și 26 octombrie 1795.
29
 mânăstiri au devenit depozitare ale unor veritabile tezaure.
Obișnuința de a colecționa caracteriza preocupările elitei feudale. Se
căutau covoare orientale, tapițerii, broderii, medalii antice, etc.
 De-a lungul Europei moderne, marile fonduri și colecții de muzeu s-
au format având la bază donații sau confiscări ale unor impresionante
colecții private aparținând unor vechi familii cu rădăcini istorice. Ele
au fost clasificate, catalogate, dar accesul publicului a fost inițial
permis numai privilegiaților. Viziunea modernă cu privire la muzee s-
a conturat încă din secolul al XVIII-lea, favorizată fie de dezvoltarea
științelor, fie de curiozitate (atracția față de descoperirile arheologice),
sau de apariția primelor societăți academice.
 În decursul secolului al XIX-lea se observă apariția unor noi tipuri de
muzee particulare ce răspund noilor exigențe tehnologice și științifice.
Mișcarea romantismului, curentele naționale, reîntoarcerea către
trecutul medieval, transformau muzeele în instrumente ale istoriei ce
deservesc și unor scopuri politice. Principiul muzeului public
dobândește tot mai mult extindere internațională. Se diversifică, de
altfel, tipologia muzeelor. Cele istorice, tradiționale la nivelul Europei
Centrale, se multiplică în secolul XX până la nivelul provincial,
orășenesc, sătesc.

VIII. Adevărul în istorie

Mituri şi realități istorice;

Obiectivizarea discursului istoric;
Istoria contrafactuală: imaginea trecutului alternativ;

- Istoria originară nu se relevă decât ca experiență individuală a

cunoașterii. Reproducerea ei păstrează urme de verdicitate.
Este o copie după adevărul absolut. O variantă credibilă.
Aventura cunoașterii istorice rămâne una dintre cele mai
bogate și exigente experiențe intelectuale. Ajută la
interpretarea lumii în care trăim. În lumina izvoarelor istorice,
versiunile eternei noastre reîntoarceri în trecut apar
întotdeauna perfectibile. Istoria reflectă un gen de cunoaştere
indirectă despre fapte din trecut la geneza cărora nu am fost

30
 întotdeauna martori. Ea implică alegere, selecţie,
fragmentarism şi subiectivism.
- Adevărul absolut rămâne în istorie himeră sau certitudine?
Chestiunea adevărului în istorie este disputată. Rămâne în
discuție presupusa incapacitatea a istoriei de a se desprinde
de istoricul care scrie. Istoricul identifică, analizează și
ordonează fragmente de trecut potrivit propriilor experiențe
socio-culturale.
- Istoricul rămâne preocupat de obiectivitate și de onestitate
(dimensiunea etică în cunoașterea istorică). Obiectivitatea
discursului ar depinde însă mai mult de condiții specifice:
preocuparea pentru o operă istorică exigent documentată;
varietatea surselor și diversitatea informațiilor; înțelegerea
contextualității istorice, bagajul ideilor și acumulările ce țin de
cultura istorică. Istoricul poate ușor eșua analitic, indus în
eroare mărturii subiective, uneori de circumstanţe obscure, ba
chiar și de propria mărginire în spirit.
- Adevărul istoric se reflectă în narațiunea istorică. Nararea
faptelor istorice și veridicitatea lor au legătură și cu
personalitatea istoricului. Din acest motiv, varietatea
experienţelor personale poate influenţa caracterul obiectiv al
expunerii. Istoricii pot deveni subiectivi prin însăși importanța
atribuită subiectelor cercetării.
- Lucien Febvre susţinea că „istoricul nu este cel care ştie, ci
acela care caută”. Expunerea faptelor „întocmai cum ele s-au
petrecut” rămâne un deziderat canonic. Adevărul despre
trecut nu poate fi singular. Există și o varietate de explicaţii
plauzibile. Găsim în fiecare dintre ele vitalitatea și capacitatea
istoriei de a se înnoi la schimbul generațiilor.
- Istoria s-a amestecat uneori cu mitul în trecut. N-ar trebui să
înțelegem greșit: miturile omenirii fac parte din istorie.
Nimeni nu le poate șterge existența. Oamenii au nevoie de
mituri și astăzi. Dar istoria are nevoie și mai mult de adevăr.
Mistificările ( adesea propagandistice) sunt forme periculoase
de manipulare a imaginii trecutului. De multe ori au fost
rodul unor gesturi voluntare. Adevărul este trunchiat dar
”vizitatorii” trecutului lasă impresia că s-ar fi aflat în fața unei
experiențe sublime. Cunoașterea adevărului absolut.
Antidotul îl reprezintă aici demistificarea.

31
 IX Cunoaşterea istorică

Perspectiva trecutului îndepărtat

Cât de departe ”coboară” în timp sondarea trecutului?
Dilemele obiectivității – versiuni diferite despre același trecut
Istoria recentă și ”obsesiile” prezentului

- Cunoaşterea istorică constituie o temă de reflecție pentru

studiile teoretice din domeniul istoriei. Principalul obiect al
discuțiilor este legat de posibilitatea accederii la o formă a
cunoaşterii cu ajutorul izvoarelor istorice. Argumentele
contestatarilor pornesc în general de la ideea că istoria
studiază faptele trecutului, iar acestea nu pot fi reînviate și
nici supuse observației directe. Cunoaşterea istorică nu poate
fi decât indirectă şi subiectivă.
- Cunoaşterea istorică rămâne tributară istoricului. Nu poate fi
separată de moștenirea culturală şi rămâne o formă de
informare între indivizi care aparţin de multe ori unor epoci
diferite. Istoricul nu îşi propune a izola trecutul în stare pură.
Deşi nu participă direct la evenimentul relatat și nici nu-i
cunoaşte pe oamenii epocii, dispune totuşi de un alt avantaj.
Beneficiază de documente greu accesibile celor care trăiesc
istoria în mod spontan și inconştient. Acestea îl ajută să
reconstituie faptele istorice într-o viziune mai cuprinzătoare,
iar detaşarea în timp îi oferă posibilitatea unei construcţii
integratoare.
- Originea cunoaşterii istorice nu trebuie căutată în memorie
sau în timpul trait, ci în reflecţie şi observație.
- Finalitatea cunoaşterii istorice rămâne înţelegerea
retrospectivă a devenirii umane.
- Progresul cunoaşterii istorice. Aparent putem nega progresul
cunoaşterii istorice, pornind de la constatarea că odată cu
trecerea timpului sporeşte mai mult numărul întrebărilor
comparativ cu cel al învăţăturilor pe care istoria poate să ni le
ofere. În realitate credem că fiecare generaţie îşi trăieşte

32
 propria aventură a cunoaşterii în dialogul neîntrerupt cu
trecutul.
- Există o limită în timp asupra cunoaşterii istorice? Cât de
obiectivă poate fi istoria recentă? Dacă în cazul epocilor mai
vechi există posibilitatea unei detaşări a istoricului faţă de
obiectul cunoaşterii, în cazul istoriei contemporane, acest tip
de detaşare, înţeleasă sub forma refugiului în timp, necesar
obiectivizării reflecţiei, nu poate exista. Cum ar putea istoricul
să afle un răspuns veridic tocmai pe marginea evenimentelor
cărora le este contemporan?

X Actualitatea istoriei

Istoria - o sumă de experienţe individuale?

Istoria - memorie a colectivităţilor umane?
Trecutul de lângă noi - accesul la învățăturile istoriei

- Ce fel de relevanță mai găsim în lecțiile istoriei, valabile pentru lumea

noastră; o lume care se vrea eliberată de obsesiile recutului?
- Ar putea fi istoria ignorată de contemporani, fără ca urmările acestei
indiferențe să nu se răsfrângă asupra prezentului?
- Cunoaşterea istorică poate împiedica repetarea unor erori din trecut fiindcă
furnizează experiențe valide. Istoria reprezintă, într-un sens mai larg, o
aventură în meandrele trecutului, un instrument de introspecție prin apelul
la experienţa înaintaşilor.
- Istoricul asumase în trecut răspunderi atât faţă de memoria trecutului, cât
și faţă de modelarea prezentului. Dar preocuparea pentru actualitate a
devenit constant o miză a încurajării studiilor istorice începând din secolul al
XIX-lea.
- O vreme s-a considerat că istoricul poate transmite imaginea autentică a
trecutului, dacă, prin simțămimte și idei, se proiectează imaginar în epocile
pe care le cercetează. Prezentul nu reprezenta decât punctul de plecare spre
o lume unde se consumă adevărata lui aventură a cunoaşterii. În realitate,
trecutul şi prezentul s-au aflat mereu într-un dialog contondent, uneori
inevitabil.
- Misiunea istoricului a fost mereu aceea de a înţelege şi de a explica faptele
trecutului. El încerca un fel de lectură a lumii în fața contemporanilor şi a
posterității. Explicaţiile serveau adeseori la împăcarea cu trecutul.

33
- Istoria poate fi uneori și un instrument util de analiză a prezentului.
Presiunea trecutului apasă de obicei pe umerii contemporanilor. De aceea
sarcina asumării celor petrecute nu pare întotdeauna facilă.
- Au existat și cazuri când vitregiile timpurilor n-au îngăduit cunoașterea
faptelor trecutului. Oamenilor le-a fost greu să accepte răspunderile istorice
pentru crime sau barbarii.

XI Interdisciplinaritatea studierii istoriei

Istoria politică - o istorie totală?

Istoria războaielor și istoria militară
Istoria socială și istoria economică
Istoria vieții cotidiene și antropologia istorică

- Există o istorie care să cuprindă faptele oamenilor integral, o

istorie a vieții fiecăruia și a tuturor împreună?
- Abordarea prioritară a politicii a fost mereu piatra de
încercare a istoricului. Evenimentul politic a dat sens cursului
istoriei. Istoria panoramică s-a confundat până la suprapunere
cu istoria statelor și a politicii. Abia în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea s-a sesizat că istoria politicii lasă pe
dinafară o parte însemnată din viața individului, partea care
nu corespunde intereselor comunității. Mentalitățile,
sensibilitățile umane, opiniile private și multe alte reflexe
specific umane puteau fi influențate de politică dar nu
aparțineau politicii. Istoriile clasice nu le explicau defel.
- Strâns legată de istoria politicii a fost istoria războaielor.
Perioadele de pace în trecutul omenirii nu acoperă
întotdeauna ca durată perioadele războiului. De aceea
tematica războiului acaparează de timpuriu și interesul
istoricilor.
- Primele istorii ale războaielor moderne nici nu aparțin
propriu-zis istoricilor. Sunt scrise de protagoniști. Mai tîrziu
de ofițeri care studiază bătăliile și în scopul de a oferi tinerilor
cadeți informația suficientă pentru aprofundarea pregătirii lor
militare.
- Pe la începutul secolului al XIX-lea, un distins ofițer în armata
Prusiei, autor de screiri teoretice, Carl von Clausewitz (1780-

34
 1831) a încercat să redacteze o Filosofie a Războiului
(Philosophie des Krieges), în care să fie formulate toate
principiile valabile despre natura și desfășurarea războaielor.
În tot secolul al XIX-lea și în veacul următor, cei mai
importanți generali și comandanți militari i-au studiat în
detaliu opera. Sub impulsul scrierilor lui Clausewitz, istoria
militară însemna strategie, tactică, elemente operative ale
războiului.
- Noua identitate a istoriei militare s-a afirmat cu dificultăți
majore. Tranziția de la vechi la nou a presupus o schimbare de
paradigmă: biografiile eroizante ale ofițerilor de stat major,
marile decizii ale comandamentelor, istoria operativă a
marilor unități lasă loc pătrunderii soldaților în istoria
războaielor. Viața de front, sensibilitățile soldaților, modul lor
de a gândi și de a se comporta, traumele psihice au devenit
subiecte de mare interes în ultimii ani.
- Supremaţia factorilor politici în ancheta istorică a suportat
critici severe încă din secolul al XIX-lea. Pentru o vreme, cele
mai aspre reproșuri au venit din partea materialismului
istoric. Istoricii marxişti reproşau lipsa unei concepţii teoretice
şi proliferarea unei viziuni istorice depăşite sub aspect
metodologic. S-a considerat că structurile economice,
organizate pe moduri de producţie, sunt cele care determină
politica, influențează progresul intelectual și ierarhiile
societății.
- Istoria economică nu reprezenta doar o istorie a doctrinelor
economice. Ea nu constituia o simplă înșiruire a unor tabele
statistice din care rezulta volumul schimburilor comerciale
sau raportul dintre venituri şi preţuri în stabilirea
standardului de viaţă. Ea presupunea mai mult decât atât,
împingând orizontul căutărilor către investigarea structurilor
şi a condiţiilor generale de funcţionare a vieții economice.
- Problematizările din sfera istoriei economice, în sens mai
restrâns, privesc producția de bunuri și oferta de servicii,
consumul și cererea pieței, standardul de viață al oamenilor,
împrumuturile și prețurile materiilor prime, fluctuații ale
piețelor internaționale și valurile de criză economică, bogățiile
și resurse naturale ale unui stat, etc.

35
 - Clasica istorie socială implica analiza structurilor şi a
ierarhiilor sociale, natura și intensitatea conflictelor sociale.
Acestei viziuni restrânse, cercetările ultimului veac i-au
adăugat componenta redefinirii individului ca fiinţă socială:
mondenități, sociabilități, mentalități, etc.
- Cercetarea vieții cotidiene a reprezentat calea facilă prin care
dimensiunea antropologică a pătruns în câmpul investigației
istorice. Experiențele elementare ale vieții oamenilor sunt
istorizate. Termenul „antropologie” ținea inițial de domeniul
științelor naturii, dar în secolul XX, pe fondul cercetării
culturii unor populații primitive din afara Europei, a fost
asimilat cunoașterii vieții popoarelor în diferite stadii de
dezvoltare.
- Antropologia istorică deschide larg accesul umanității în
istorie prin două câmpuri distincte: mai întâi într-o corelație
concretă determinată de spațiu și de timp, apoi într-o manieră
monografică intens problematizantă despre experiențele
umane.

XII În loc de incheiere. Specificul profesiunii de istoric

Calităţi indispensabile istoricului

Limbajul istoricului – amprenta discursivă
O încercare de portret: istoricul de ieri versus istoricul de azi

- Istoria (discursul nostru despre trecut) rămâne inseparabilă de

istoric.
- Este important să ne întrebăm ce calităţi sunt necesare pentru
a realiza cu succes această reîntoarcere spre trecut.
- Ar fi o eroare să credem că a te numi istoric înseamnă doar a
poseda o memorie excelentă, cu ajutorul căreia se pot
înmagazina simultan numeroase informaţii exacte.
- Istoricul are nevoie de calități (înțelepciune, imaginație,
perseverență, etc) pentru a reflecta asupra vieții oamenilor din
trecut. Îi sunt adesea necesare nu doar cunoştinţe de

36
 specialitate ci și o vastă cultură, dublată de experienţa
nemijlocită vieții.
- Rămîne un om al cetăţii. Aparţine mediului în care s-a format
şi nu trebuie considerat un individ care caută să evadeze în
trecut fiindcă nu se poate adapta prezentului.
- Istoricul complet nu va fi doar un căutător atent al izvoarelor
ci şi un interpet, uneori un scriitor de profunzime. El trebuie
să acorde o atenţie specială nu doar conţinutului ci şi formei
naraţiunii istorice. Publicându-și rodul cercetărilor, istoricul
devine preocupat de stilul propriu și de limbajul pe care îl
utilizează.
- Aşteptăm, în general, de la limbajul istoricului, exactitate,
limpezime, uneori și savoare. Ne întrebăm însă dacă istoria
dispune de un limbaj de specialitate al ei sau de concepte
cheie după modelul altor ştiinţe ( dreptul, economia,
sociologia sau medicina) ?
- Limbajul istoricului împrumută adesea noţiuni cu un sens de
acoperire mai larg în sfera experienţelor noastre cotidiene. În
plus, se ştie că istoria predispune la interdisciplinaritate, fapt
care explică folosirea și asimilarea unor concepte utilizate
preponderent în alte domenii.
- A scrie despre menirea istoricului implică o mare controversă:
menirea istoricului de odinioară sau cea a istoricului
contemporan? Mult timp s-a crezut misia fundamentală a
istoricilor era ”îmbărbătatrea și luminarea” națiunii. Atunci
când istoria propune accesul la un tezaur preţios de experienţe
umane, istoricul devine un fel de învăţător al naţiei. Astăzi
însă dezideratul istoriei este căutarea adevărului. Mai bine
spus a variantelor de adevăr pe care ni le oferă lectura
trecutului.

37