SPIRU HARET - referat

SPIRU HARET (1815 - 1912)

-UN OM IMPORTANT IN MODERNIZAREA INVATAMANTULUI
ROMANESC-

Personalitatea cea mai reformatoare a epocii(începutul secolului XX n.s.) este Spiru

Haret. S-a nascut la 15 februarie 1851 la Iasi. Studiile si le-a facut la Dorohoi, Iasi si
Bucuresti. În 1862 intra ca bursier(era copil sarac dar foarte dotat pentru studiu) la
liceul Sf. Sava. În decembrie 1870, desi student în anul II la fizico-matematica, obtine
prin concurs catedra de matematica la Seminarul central. Dupa un an a renuntat la
catedra si si-a continuat studiile la Universitate. Îsi ia licenta în 1874, la 23 de ani. Se
înscrie la concursul de bursa instituit de Titu Maiorescu; reuseste si pleaca pentru doi
ani la Paris. În 1874 îsi ia licenta în matematica, iar în august anul urmator în fizica. Doi
ani mai târziu îsi ia doctoratul tot la Paris, cu teza “Despre invariabilitatea marilor axe
ale orbitelor planetare”, ducând mai departe si corectând cercetarile lui Laplace, Loius
de Lagrange si Denis Poisson asupra varietatii axelor orbitelor planetare. Haret pune în
evidenta “termenii seculari puri” si pentru “gradul al treilea”, ceea ce înfatisa într-o alta
lumina stabilitatea sistemului planetar. Eruditul matematician si astronom Jules Henri
Poincaré observa: “În 1878 Spiru Haret a dovedit existenta termenilor seculari de
gradul III si acest rezultat a provocat o mare uimire” În 1885 teza de doctorat al lui
Haret e republicata în Analele O

bservatorului Astronomic din Paris. Din nou de Poincaré în 1889. Facultatea de stiinte
din Paris trimite o adresa Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice felicitând România,
tara care a produs si poseda asemenea talente. Târziu, în 1976 cu prilejul împlinirii a
125 de ani de la nasterea lui Spiru Haret, un crater de pe harta Lunii, pe coordonatele:
latitudine 59 de grade sud si longitudine 176 grade vest, în partea lunara invizibila, a
primit numele lui Haret. Era primul român care anunta valoarea, confirmata mai apoi, a
scolii românesti de matematica.
Spiru Haret putea sa ramâna în Franta profesor universitar. A preferat însa Facultatea
de Stiinte din Bucuresti, unde devine profesor înca din 1878 în urma unui stralucit
concurs(din 1882 profesor de geometrie analitica la Scoala de Poduri si Sosele).
Profeseaza pâna în 1910, când se pensioneaza, ba si dupa aceea, pâna la moarte,
tinând prelegeri de popularizare la Universitatea populara. În 1910 publica Mecanica
sociala, la Paris si Bucuresti, utilizând pentru prima oara, matematica în explicarea si
întelegerea fenomenelor sociale.
Dar marile realizari ale lui Haret nu sunt totusi în stiinta. El si-a parasit aproape creatia
de specialitate, care ar fi putut fi atât de bogata, dupa atât de remarcabile începuturi,
pentru a se pune “la dispozitia evolutiei mediului social caruia apartinea”.
Tot geniul sau creator aici se remarca. Înca din 1879 Ministerul Cultelor si Instructiunii
începe sa-l solicite. Inspecteaza scoli si face rapoarte, prezideaza comisii de examinare,
este membru în altele. În 1882 e numit membru în Consiliul Permanent de Instructiune.
În 1883 P.S. Aurelian îl numeste inspector al scolilor. Îl cunoaste bine pe D.A. Sturza,
mai ales de la Academia Româna al carei membru corespondent ajunge Haret din
1879(D.A. Sturza era membru activ din 1871). Un om cu care se întelege de la început.
Extraordinara pasiune de munca a unuia ca si a celuilalt e principalul element de
legatura.
În 1885, D.A. Sturza, ajungând ministru la Culte si Instructiune Publica, îl cheama pe
Haret ca secretar general al ministrului(Haret tocmai publicase, cu câteva luni înainte,
un Raport asupra starii scolilor, foarte documentat cu un mare curaj în sustinerea
opiniilor). Cu Haret lânga el, Sturza încearca reorganizarea învatamântului, dupa ce mai
înainte, pe acelasi teren, esuasera P.P. Carp, Titu Maiorescu si V.A. Urechia. Nici Sturza
nu e mai norocos, dar proiectul lui era foarte bine studiat si documentat(va fi un izvor
pentru reformele lui Take Ionescu si Petru Poni). De pe urma colaborarii de acum,
Sturza va ramâne cu un mare respect pentru capacitatea lui Spiru Haret, si, ulterior,
dupa ce ajunge lider al PNL, va pastra pentru el o calda pretuire. Gheorghe Adamencu
îsi aduce aminte ca în vremea marilor economii din 1901-1904, cu ocazia unor sporuri
bugetare propuse de Haret, i-a spus: “Pentru Haret trebuie sa facem tot ce putem”. Si-
a taiat de la ministerul de unde era titular ca sa îndeplineasca cererea lui Haret. Cu D.A.
Sturza în fruntea guvernului, Spiru Haret va fi de trei ori ministru al Instructiunii
Publice, între 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904
si 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910, perioada în care a reorganizat întregul
învatamânt românesc. Ministru atâta timp, Haret a avut posibilitatea pe care alti
ministrii ai Instructiunii de mai înainte sau dupa el, n-au avut-o(nici V. Conta, nici T.
Maiorescu sau D.A. Sturza, Take Ionescu, P. Poni, C. Mârzescu, S. Mehedinti, P.P.
Negulescu, I. Popovici…) aceea de a-si pune legile în aplicare, exemplu, rar în România,
al unei opere de mare continuitate. El s-a devotat cu totul scolii si a avut marea
întelepciune de a sti sa se faca tolerat de morala epocii pentru a-si trece realizarile. A
fost în adevar apostol, dar fara sa se faca vreodata caz de apostolatul sau, un apostolat
ce facea impresia ca se ignora – cum bine remarca Vasile Bancila. Mare în simplitatea
felului sau de a fi , Haret, în situatia în care a ajuns, gratie însusirilor sale, a stiut sa-si
gaseasca colaboratori admirabili si sa fie necontenit înconjurat de încrederea lor. În
guvern era stimat si pretuit de toti colegii. Nu refuza niciodata un serviciu(totdeauna
când se faceau bugete stiinta lui de matematica era o binefacere pentru guvernele
liberale). Modest în pretentiile sale, la guvern sau în afara lui ramânea acelasi om.
Amintirile legate de Haret sunt emotionante. Prin opera sa, dar si prin felul sau de a fi,
Spiru Haret a creat în opera un adevarat curent, haretismul. Esenta lui a constat în
introducerea factorului cultural si economic în masa poporului român, adica la sate,
servindu-se pentru aceasta în primul rând de învatatori.
Metodele folosite de Haret nu sunt extraordinare. Sunt luate din arsenalul vremii. Dar a
stiut sa le promoveze cu mare consecventa si înalta cunoastere a firii omenesti. Iata, de
pilda, spre deosebire de oamenii politici ai vremii, aproape de toti, Spiru Haret are o
extraordinar de bogata corespondenta, deopotriva trimisa si primita. Pentru ca el, ca
nimeni altul “a avut idea si mai mult decât atât, a avut îndemnul inimii – sa raspunda
fiecarui învatator(si nu numai învatatorilor) care I se adresa direct”. Si raspundea cu
“domnule învatator” si raspundea cu “al dumitale devotat”. E lesne de înteles ce simtea
învatatorul caruia I se adresa astfel. Îi dadea impresia clara ca e un om util societatii.
Aveau acest sentiment si cei care nu-I scriau, dar stiau ca-I pot scrie, ca e cineva din
lumea înalta de acolo de la Bucuresti care se intereseaza si de ei, de munca lor.
Scrisorile lui Haret depaseau nivelul individual asupra celui care îi scria si “se
constituiau într-un fenomen pentru întreaga învatatorime si pentru multi altii: preoti,
profesori, cooperatisti”. “Dupa conceptia unora domnilor, – spunea Spiru Haret la 4
decembrie 1903 – în Camera – ar trebui ca ministrul Instructiunii sa fie un Dalai Lama
de care sa nu se poata apropia nimeni si nimeni dintre dascali sa-I nu poate vedea fata.
Conceptiunea mea, d-lor, e alta: eu cred ca ministrul, oricare ministru, este dator sa fie
în cea mai aproape atingere cu toti cei pe care este chemat sa-I administreze. Sa le dea
îndemnuri si sa le dea sfaturi; sa le dea învataminte, sa-I certe atunci când ei gresesc.
Eu asa fac. Este o munca foarte mare pentru care mi-o dau pentru aceasta, dar nu-mi
pare rau de dânsa.” Unii chiar au zis ca aceasta corespondenta este cheia fenomenului
Haret, a haretismului. Haret avea încredere în oameni si stia sa-I faca colaboratori. Nu
umbla cu rafinamente de tactica. Take Ionescu promisese o data un serviciu unui
partizan politic. N-a putut sa-l satisfaca si atunci l-a vizitat pe solicitant la hotel pentru
a-I spune ca nu s-a putut tine de cuvânt. Omul a fost foarte flatat si I-a ramas
recunoscator pe viata. Spiru Haret nu facea astfel de gesturi. El era dintr-o bucata. Nu
cauta admiratie, ci eficienta. Scrisorile sale sunt pline de sfaturi, de îndrumari, de
raspunsuri fara ocolisuri. Sunt sincere si directe. Nu-l intereseaza scrisoare ca atare,
care e pentru el un mijloc, ci continutul ei, pe care nici nu s-a gândit sa-l de altfel decât
simplu si direct. Haret nu scotea copii de la scrisorile sale, cum se întâmpla cu Titu
Maiorescu, de pilda. El nu scria pentru posteritate, ci pentru acea clipa de viata pe care
o traia. Cu felul sau de a fi, Spiru Haret a dat demnitatea de care avea nevoie profesiei
de învatator, într-o vreme în care profesorul era banuit a fi instigator. El a transformat
învatatorul în educator, pe unii chiar în apostoli. “Haret e o dovada de ce poate sa faca
un om când se acorda cu vremea sa, când stie totusi sa se distanteze de ea prin ideal si
când are institutia si instinctul metodei adevarate”(V. Bancila)
Pentru a da învatatorilor o pregatire mai adecvata, Haret reorganizeaza scolile normale.
Introduce în cadrul lor lucrarile practice, agricole(“învatatorul sa fie satean el însusi si
prin urmare sa pastreze iubirea pamântului si deprinderea de a-l lucra”). În 1903, ridica
numarul anilor de studiu de la 5 la 6 ani, ceea ce a ramas dupa sine o schimbare
importanta a programelor în asa fel încât sa împlineasca un deziderat: “învatamânt
practic pentru viata, potrivit nevoilor noastre social-economice, precum si aspiratiilor
noastre nationale”. Pentru nevoia de informare a învatatorilor creeaza Biblioteca
pedagogica în cadrul careia tipareste, prin Casa Scoalelor mai ales, traduceri din
literatura pedagogicaatau doar calitat. Examenul de capacitate este reorganizat,
înlaturându-se probele pur teoretice, care const ea bruta de cunostinte pe care le
poseda candidatul. În locul lor s-au introdus probe practice. Haret a facut tot ceea ce
era posibil petru a da învatamântului normal directia cea mai potrivita acelui timp,
nevoilor nationale, economice si sociale românesti: “Negresit nu s-a spus ultimul cuvânt
în materie de organizare a învatamântului normal. Mai avem multe de facut, de
adaptat, de schimbat. Totusi, scolile normale sunt din mândriile, din podoabele cele mai
stralucitoare cu care ma falesc” – declara ministrul .
Dupa perioada studiilor Spiru Haret a dat mijloace învatatorilor sa-si construiasca o
stare morala si materiala prin Casa Scoalelor, pentru înfiintarea gospodariilor lor, apoi
prin Casa de credit, economice si ajutor al corpului didactic, prin concursul pentru
admiterea pe loc a învatatorilor, prin subventiile si premiile pentru cercuri, scoli de
adulti, lucru manual, gradini scolare, prin legea care asimila pe învatatori cu satenii(le-a
dat celor dintâi dreptul de a cumpara pamânt ca sa poata deveni si ei gospodari si
fruntasi ai satelor). Prestigiul învatatorilor a sporit prin activitatea lor în cadrul bancilor
populare si al cooperativelor satesti.
Din 1900 învatatorii îsi tineau regulat congresul lor, unde discutau chestiuni la ordinea
zilei în învatamântul primar.
La toate Congresele, Spiru Haret era nelipsit si îsi nota în carnetul sau orice idee buna
care putea fi luata în seama. Se declara colaboratorul lor, al învatatorilor, nu seful lor:
“Eu privesc pe toti cei care fac parte din acest corp ca pe niste barbati meniti a aduce la
îndeplinire o mare opera. Într-adevar, corpul didactic, care în trecut îsi limita toata
activitatea în treburile pur scolare, azi se manifesta în mod foarte larg, luând parte
însemnata în evolutia activitatii noastre sociale. Va ramâne sa mentineti locul înalt pe
care l-ati câstigat singuri în fata lumii.” Sunt vorbele lui Haret de la Congresul de la
Bucuresti, din 1904. Li s-a oferit învatatorilor posibilitatea sa se considere nu doar
simpli slujbasi al statului, ci sa-si înmulteasca singuri ocupatiunile, sa fie elementele
cele mai active ale comunitatilor în mijlocul carora traia traiau “sa atace din toate
partile ignoranta” cum spunea Fl. Cristescu – un învatator de la Rosiori de Vede
raspândind cât mai mult si cât mai departe “lumina cea binefacatoare a culturii”. Pentru
aceasta a introdus în programele scolilor normale studiul contabilitatii, masuri despre
datoriile învatatorilor, despre cum se pregatea si cum se tinea o conferinta etc. Dupa
absolvire învatatorii erau chemati la conferinte judetene, la cercuri culturale, la
congrese pe tara. Haret a initia calatoriile de vacanta, pentru ca slujbasii scolilor sa-si
cunoasca tara si sa vorbeasca copiilor despre ea. Multi dintre ei au si lasat si pe hârtie
impresiile lor. Pe unii învatatori I-a trimis în tarile straine sau în tarile Apusului, în
Danemarca, Suedia, Norvegia, Germania, Olanda, Belgia sau Italia si sunt multi dintre
acestia care au ajuns apoi în fruntea institutiilor culturale din tara.
Învatatorul trebuie sa fie, dupa Spiru Haret, cel putin ca intentie “harnic, modest,
devotat si muncitor priceput, muncitor pentru îndreptarea spre bine a tarii noastre”. La
24 ianuarie 1908 Haret declara în Parlament: “M-am straduit ca din învatatori si preoti
sa creez o forta pe care s-o îndreptez întreaga contra starii de ignoranta si de decadere
a taranimii sub toate formele ei”
A reusit el? Nicolae Iorga rezuma gândul foarte multor români când spunea la
Congresul învatatorilor din 1907: “când va vorbesc despre el, în semn de respect,
sculati-va în picioare. Câti stiutori de carte erau în România? În 1899 recensamântul
stabileste 22%, din totalul populatiei. În 1909, din 5 047 342 locuitori de peste 7 ani, 1
986 982 stiu carte. Deci un procent de 39,4% dintre acestia 106 713 aveau studii
superioare.” Nu era mult. Dar stiinta de carte facea pasi însemnati. O crestere, iata, de
17% în zece ani. Ea apare si mai importanta daca ne raportam numai la populatia
rurala, unde de la 15,2% stiutori de carte din 1899 se ajunge la 34,7 în 1909. Progresul
se datora atât mersului natural al lucrurilor, sporului populatiei, cât si masurilor
întelepte ale lui Spiru Haret. În cele mai multe state europene de atunci sarcina
învatamântului o purtau comunele. La noi numai partea materiala era pe seama
comunelor, plata corpului didactic intrând în sarcinile statului. Haret creeaza mereu noi
posturi de învatatori(sporul e circa 200 pe an între 1896 – 1910, cu exceptia anilor
1899 – 1904, ani de criza). În 1910 erau 4 695 de scoli rurale. Alte câteva cifre: în
1910 numarul promovatilor se ridica la 306 123(în 1894 fusesera numai 90 6066). Prin
circularele sale, repetate si amanuntite, prin tot felul de interventii determina si o
sporire corespunzatoare a localurilor de scoala. Între 1897 – 1910 s-au ridicat în toata
tara 2 343, din care 1980 în timpul în care Haret a fost ministru. Cât efort pentru
dotarea acestor localuri! Pentru ca bugetul statului si al comunelor nu îngaduia
împartirea
gratuita de carti, dupa cum se facea în unele state, Haret a dispus editarea lor de catre
minister pentru a le face mai ieftine. În felul acesta a si dobândit cam 30 000 lei pe an
cu care dadea gratuit carti la cei mai saraci dintre elevi. În 1903 a simplificat programul
învatamântului primar, dând importanta materiilor de interes practic. El extinde
însemnatatea lucrului manual, legiferata de Take Ionescu în 1893. Pune în practica cu
adevarat necesitatea unui adevarat învatamânt agricol. Cât n-a facut în aceasta
privinta! Apelurile sale catre proprietari si arendasi pentru a pune la dispozitie pe lânga
scoli loturi de cultivat si de gradina n-au ramas fara raspuns în cele mai multe locuri. A
creat posturi de învatatori agricoli ambulanti, a instituit sarbatoare sadirii pomului, I-a
asociat pe scolari la câstigul material obtinut din cultura pamântului. Scolile
profesionale agricole si comerciale – cu exceptia celor agronomice si silvice – apartinea
u tot de Ministerul Instructiunii Publice si Cultelor, nu de cele ale Industriei si
Agriculturii. Aceasta pentru uniformizarea pregatirii. Fiecare profesiune îsi avea scoli
poprii primare, secundare si superioare. Prin legea din 1898 limba latina a fost scoasa
din clasele cursului inferior. Termenul alegerii profesiunii s-a prelungit pâna la al 15-lea
ani de vârsta. Scoala secundara avea, aproape ca peste tot în Europa, opt clase. Cursul
inferior era unificat în toata tara.
“Organizarea scolii secundare române este cea mai frumoasa si cea mai unificata din
Europa” – scria ziarul Maghiarorzág la 24 martie 1911, uimit ca în România s-a rezolvat
unificarea tuturor scolilor secundare, idee aparuta în Germania dar nici acolo complet
generalizata.
“România este acel stat din Orientul Europei care este cel mai susceptibil culturii
apusene si si-o însuseste ce l mai curat – scria acelasi ziar maghiar. Ungaria deja
demult nu-si mai îndeplineste misiunea de a raspândi în Orient cultura apuseana. Din
contra, România va fi drept sa se plânga ca între ea si apusul Europei s-a vârât un stat
consumativ care îi împiedica progresul si acest stat este Ungaria. România este Japonia
Europei, iar noi suntem imperiul chinezesc în Europa” cuvinte de flatariseie. Ele nu
puteau ascunde realitatea trista a milioane de analfabeti. O povara pentru generatiile ce
urmau, serioasa cauza de ramânere în urma. Geniul organizator al lui Haret si al altora
era lumina care dadea sperante, dar si scotea în evidenta întunericul nestiintei.
Pentru toata lumea era o necesitate, pentru Haret era viata însasi. Menirea scolii era, o
stiu toti sa formeze buni cetateni, dar Haret a voit, ca nimeni altul într-o functie ca a lui
atât de responsabila, sa formeze cetateni români acre sa-si iubeasca tara fara rezerve
si sa aiba în ea si în viitorul ei. Cum era posibil, o spunea adesea, sa manifeste nepasari
în zilele mari, de sarbatoare nationala sau de ce fugeau flacaii satelor cu atâta
groaza(vezi Amintirile din copilarie ale lui Ion Creanga) de datoria de a-si sluji patria ca
militari? “Cum – spunea Haret în 1905 – scoala româneasca nu va fi în stare sa
lamureasca pentru copii de români idea de patrie? Ea nu va putea sa-I faca sa înteleaga
ce însemneaza a fi Român? Scoala primara trebuie sa fie adevarata scoala nationala sau
nu va fi deloc”
Scoala era centrul viu al societatii, expresie a acestuia, si în slujba acestuia.
Haret stabileste criterii mai limpezi si mai judicioase în recrutarea profesiilor, introduce
inamovibiliatea lor, în 1898 introduce alte metode de învatare a limbilor straine, a
istoriei, a geografiei, stiintelor naturale, de asemenea a muzicii, în gimnaziu si licee,
cautând sa înlature metode mecanice si sa încurajeze participarea elevilor.
O multime de initiative din viata româneasca a vremii au plecat de la Spiru Haret. El
este cel care a înfintat gradinitile de copii în România, ce dintâi deschizându-si portile la
1 decembrie 1897. Pâna în 1909 erau 168, din care 13 erau urbane(la 2 iunie 1909 a
fost promulgata li Legea pentru scoalele de copii mici(gradinitile de copii)).
Haret încurajeaza cursurile de scoli didactice si efectiv, sub ministeriatul sau, cu
sprijinul financiar al ministerului, s-au editat carti scolare de toate felurile si pentru
toate materiile de învatamânt. Nu erau toate bune, dar ele au contribuit la asezarea
învatamântului pe o temelie stiintifica. Pentru a pune capat comertului de carti de
scoala a oficializat manualele didactice de curs primar. El nu a mai admis decât un
singur abecedar si o singura carte de lectura. Vândute la un paret stabilit de minister,
s-au adunat si fonduri pentru ajutorarea copiilor saraci cu carti si rechizite. Desigur, I s-
a putut imputa ministrului ca introducând un monopol a suprimat orice emulatie între
autorii de manuale, a nimicit concurenta între autori si editori si implicit, a redus
valoarea manualelor scolare. Nu-I mai putin adevarat însa ca masura lui Haret era era
dictata de împrejurari si la vremea ei efectul pozitiv a fost substantial.
Ministerul atrage numerosi scriitori ca “referendari” la Casa Scoalelor sau conferentiari
la cercurile culturale satesti(create tot de el). Era si un mijloc de a-I ajuta material.
Amintim printre ei: Alexandru Vlahuta, George Cosbuc, Mihail Sadoveanu, St. O. Iosif.
În afara României Pitoresti, Vlahuta scrie, la sugestia lui Haret, Din trecutul nostru si
Pictorul Grigorescu, St. O. Iosif traduce din operele lui Wagner si evoca figura lui Stefan
cel Mare într-un poem aparut în revista Semanatorul(nr. 25 din 1905), George Cosbuc
scrie Razboiul pentru neatârnare, Al. Macedonski, O. Goga. Petre Dulfu, Mircea
Demetriad scriu piese de teatru pentru teatrul satesc. Cum lipseau cântecele patriotice
la serbarile scolare, Sp. Haret îl solicita pe Gavril Musicescu, care îi compune 25 de
cânturi. D. Kiriac vine cu lucrarea Coruri scolare, G. Teodossiu cu Ciripit de pasarele. Se
alcatuieste si o Colectie folkloristica de balade, poezii, obiceiuri, proverbe. Încep sa se
strânga obiecte pentru un Muzeu de arta nationala, în care scop Ministerul Instructiunii
cumpara casa pictorului Th. Aman si operele lui Grigorescu. O circulara din 19 aprilie
1903 obliga studentii si scolile de arte frumoase sa pregateasca, pentru diploma de
absolvire, reproduceri dupa evenimentele istorice, copii dupa picturi si sculpturi, inclusiv
românesti.
Haret sustine revistele Convorbiri didactice, Învatamântul primar, Noua revista
pedagogica, Scoala româna care au pregatit în buna masura corpul primar didactic. El a
creat scoli de adulti(în 1906) raspândite pe tot cuprinsul tarii, a creat cantinele
scolare(în Bucuresti fondul era de 100 000 lei) pentru copiii lipsiti de mijloace. Masura
e, “un bun început. Un pas mare…”, cum scria Lumea noua la 17 ianuarie 1878. Haret e
creatorul propriu-zis al turismului scolar. La 9 ianuarie emite o circulara catre directorii
tuturor liceelor, seminariilor, scolilor normale si scolilor de fete cerându-le sa organizeze
excursii în timpul vacantei. Dupa 1907 turismul tineretului scolar a luat o mare
extindere. Casa Scoalelor a început cu elevii merituosi si saraci. Tot la initiativa
ministrului încep sa se organizeze concursuri scolare de oina pe locul actualului stadion
al Tineretului, iar educatiei fizice i se acorda o importanta mult mai mare decât pâna
atunci.
În 1904 el înfiinteaza Scoala superioara de arhitectura si tot atunci comisia
monumentelor istorice. Tot Haret creaza si Comisia istorica a României, la 20 februarie
1910. Ea urma sa publice editii de cronici, de documente interne, de cronici straine în
legatura cu tarile straine în legatura cu tarile române, vechi documente literare.
Ministerul o înzestreaza cu 25 000 lei anual. “E vorba, declara el, sa se faca o lucrare de
stiinta, care costa mai nimic, pe lânga însemnatatea ei, dar care trebuia sa se faca
numaidecât, pentru ca istoria tarii noastre sa nu se mai cladeasca pe lucruri de
fantezie, ci pe documente sigure si neîndoioase. ” Curios, doar proiectul de lege initial,
aprobat de Adunarea Deputatilor la 2 martie 1909, e respins de Senat la 23 martie
1909, fara sa fi luat cineva cuvântul! Sp. Haret nu dezarmeaza si folosind suma de 25
000 lei înfiinteaza comisia prin decizie ministeriala la 23 mai 1909, numind ca membru
pe I. Bogdan, D. Onciul, I. Bianu, C. Giurescu. D. Russo. Primul era presedinte, iar Al.
Lepedatu secretar. În ianuarie 1910 ministru revine cu proiectul de lege si de data
aceasta trece. Istoriografia româna s-a ales astfel cu o institutie extrem de folositoare
care a functionat pâna în 1938, editând Buletinul comisiunii istorice a României.
Constantin Brâncusi, care l-a cunoscut personal pe Spiru Haret, fiind solicitat sa faca o
macheta pentru statuia acestuia, a prezentat o simpla fântâna. Pentru el asa fusese
Haret, un izvor de apa vie. Asa a fost, într-adevar, pentru natia lui : un izvor datator de
viata.

"Legea învatamântului secundar si superior (1898)"

a lui Spiru Haret din perspectiva actualitatii

Spiru Haret a devenit un reper pentru orice reflectie asupra evolutiei organizarii
institutionale a învatamântului în România, prin asezarea durabila a acestuia în cadre
care s-au dovedit foarte adecvate unei societati de întreprinzatori foarte competenti si
responsabili, ce-si folosesc îndemânarile pentru propasirea proprie si a tarii. (...)
Dar opera care îi rezuma cel mai bine conceptia asupra învatamântului si actiunea sa de
organizare institutionala este "Legea învatamântului secundar si superior", pe care a
elaborat-o împreuna cu Constantin Dumitrescu-Iasi, si care a fost votata la 23 martie
1898.
Astazi, la împlinirea unui secol de la elaborarea acestei Legi, în contextul în care
învatamântul a redevenit calea si sansa unei reale revigorari a economiei, administratiei
si culturii românesti, rememorarea actiunii si conceptiei lui Spiru Haret este nu numai
aproape inevitabila, ci si instructiva. Ramâne, cu siguranta, demna de evocat, în
virtutea actualitatii ei neuzate, orientarea schimbarii din învatamânt spre ceea ce Spiru
Haret descria drept "a înlatura tot ce nu avea viata decât prin puterea traditiunii, fara a
raspunde însa vreunei realitati oarecare: fie drept o necesitate sociala actuala, fie
îndestularea unei necesitati sufletesti. Mai cautam sa apropriem scoala de popor, sa o
facem sa fie iubita si respectata, sa fie centrul de unde sa porneasca curentele cele mai
bune si sanatoase pentru înaltarea si întarirea neamului." Nu mai putin actuala si, deci,
demna de evocat este optiunea lui Spiru Haret pentru un învatamânt ce cultiva
capacitatile intelectuale ale elevului în serviciul rezolvarii de probleme practice".
"Pretutindeni - spunea Spiru Haret - se cere ca profesorii sa nu faca apel la memoria
scolarilor decât atunci când rationamentul nu-i poate tine locul. Peste tot se impune a
se face aplicatiuni si a se dezbraca învatamântul cât mai mult posibil de caracterul
abstract si pur teoretic".
Marile principii ale conceptiei si actiunii în învatamânt ale lui Spiru Haret ramân valabile
si acum. Am în vedere democratismul (adica optiunea pentru un învatamânt ce ofera
sanse fiecaruia), individualismul (un învatamânt ce permite si încurajeaza rutele
individuale de calificare), activismul (un învatamânt orientat spre rezolvari de probleme
ale vietii).
Daca este sa apreciem sintetic, din perspectiva actualitatii, Legea învatamântului
secundar si superior din 1898, atunci cred ca trebuie observat, mai presus de toate, ca
aceasta lege, cu amendamentele care i s-au adus mai târziu, a dat forma moderna a
învatamântului românesc la trecerea spre secolul al douazecilea. Daca este, însa, sa
apreciem, la fel de sintetic, învatamântul românesc actual din perspectiva experientei
legii promovata de Spiru Haret, atunci cred ca trebuie observat ca este astazi din nou,
tot mai acut resimtita, nevoia unei legislatii a învatamântului care sa creeze ea însasi,
ca legislatie, coerenta, simplitate, deschidere spre personalizarea elevilor si studentilor.
In fapt, de îndata ce o reforma a învatamântului progreseaza spre croirea autonomiei
institutionale naturale a scolilor, liceelor si universitatilor, spre dezbirocratizarea
învatamântului si descentralizarea administrarii unitatilor de învatamânt, pâna la urma
spre crearea conditiilor spre rutele individuale ale elevilor si studentilor, (cu tot ceea ce
implica acestea), aceasta reforma întâlneste survivante ale centralismului, birocratizarii,
insuficientei stimulari a performantelor individuale din actuala legislatie, pe care va
trebui pâna la urma sa le înlature. Pe de alta parte, actuala legislatie presupune, ca si
conditie imanenta a functionarii ei, un efectiv prea mare de regulamente si clauze de
aplicare, încât sistemul reglementarilor devine din nou stufos si greoi. Ne facem, la
rândul nostru, datoria învatând cu adevarat din experienta înca neuzata a legislatiei
haretiene, cautând ameliorarea legislatiei existente încât ea sa dea forma, sincronizata
cu nevoile noastre si cu experienta timpului pe care îl traim, trecerii învatamântului
românesc spre secolul ce se apropie. Este vorba, în fapt, dupa parerea mea, de a aduce
actuala Lege a învatamântului (1995) în forma în care ea permite si poate sustine, pe
umerii ei, doua moderne si tot mai necesare,as adauga, absolut necesare, legi: Legea
scolilor si liceelor si Legea universitatilor.

(Text prescurtat al comunicarii sustinute în cadrul simpozionului)

Prof. dr. Andrei Marga

  Spiru Haret şi reforma sistemului educaţional:
Model pentru contemporani
 
„Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi
caracterului naţional al poporului care o locuieşte. Reforma şcolară care se urmăreşte de câţiva
ani are de obiect principal realizarea acestui deziderat.” – SPIRU HARET
Reforma întreprinsă în veacul trecut de matematicianul Spiru C. Haret (n.15 feb. 1851 – d.17 dec.
1912), ca ministru al învăţământului (1897…1910), este astăzi des amintită ca o acţiune exemplară,
într-un domeniu în care, în timpuri mai apropiate, o atât de necesară reformă întârzie să se producă
– în pofida că această necesitate este larg conştientizată şi a faptului că au existat mai multe
tentative[1]. În această comunicare voi încerca să fac o analiză asupra reformei lui Spiru Haret (des
invocată, dar nu întotdeauna profund înţeleasă), căutând în aceasta un model de inspiraţie pentru
vremurile actuale.
„UN PARCURS EMINENT”
Mai întâi, cine a fost Spiru Haret? Născut în 1851 la Iaşi, într-o familie cu origini armene[2], Haret a
absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” (1862-1869) şi Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti
(1869-1874). Devenit orfan, a fost ajutat de ministrul învăţământului, Titu Maiorescu, cu o bursă la
Paris, unde a obţinut licenţa în matematică (1875) şi fizică (1876). După ce şi-a susţinut teza de
doctorat la Universitatea Sorbona din Paris (1878), Sur l’invariabilité des grands axes des orbites
planétaires („Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitele planetare”), i s-a propus să predea la
Universitatea din Grenoble. Haret a preferat însă să se întoarcă în patrie, devenind profesor
universitar (1878-1910). Meritele sale ştiinţifice nu au rămas neobservate şi, în 1879, la 28 de ani, a
fost ales membru corespondent al Academiei Române (titular din 1892). Şi datorită prestigiului său,
a obţinut poziţii de vârf în organizarea şi conducerea învăţământului românesc: inspector general al
şcolilor (1883, sub ministrul P.S. Aurelian) şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice
(1885-1888, sub ministrul D.A. Sturdza). Acest „eminent parcurs, care l-a situat printre cele mai de
seamă personalităţi ale epocii” [Acad. Alexandru Zub, 2011] îşi atinge „apogeul” în perioada 1897-
1910, în care Academicianului Spiru Haret i s-au încredinţat 3 mandate ca Ministru al Instrucţiunii
Publice şi Cultelor (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910)[3]. Deşi mandatele sale au coincis
guvernărilor liberale[4], „el nu a fost un politician[5] ci, mai degrabă un tehnocrat a cărui
sobrietate, precizie şi capacitate organizatorică a folosit influenţei partidului liberal din acea
perioadă”, aşa cum observa matematicianul Mircea Maliţa în 1974[6]. După încheierea
ministeriatului, în 1910, a publicat 1910 „una dintre primele cărţi din lume care aplică matematica la
studiul societăţii”: Mécanique sociale („Mecanica socială”).
SPIRITUL HARETIAN
Reforma lui Haret poate fi văzută ca o „acţiune paşoptistă”, în sensul în care s-a inspirat pe
experienţa „din afară” şi s-a înfăptuit prin întoarcerea „înapoi” pentru schimbarea situaţiei „de
acasă”: „Deja licenţiat în matematici la Bucureşti, simţise dureros la sosirea sa la Paris în 1874, ca
bursier din partea statului român, enorma diferenţă a pregătirii şcolare din ţară şi cea din
Occident […]; conştient fiind de starea precară a învăţământului de acasă, va gândi cu profunzime
la cauze şi la reformele care să ducă la o schimbare radicală a acestei situaţii” [Eufrosina Otlăcan,
2012]. „El a intuit, la fel cum au gândit Cuza, Kogălniceanu, Maiorescu şi Eminescu, că o societate
predominant agrară şi ţărănească trebuie modernizată din interiorul ei de către
instituţii adecvate (s.m.). Una dintre aceste instituţii este şcoala, concepută de Haret ca mijloc
fundamental în mediul ţărănesc” [Constantin Schifirneţ, 2012][7]. Pe lângă Şcoală, Haret „a
introdus în societatea românească – cu autoritate şi dezinteres personal – instituţii de un tip nou,
participativ şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional” [Alexandru Zub, 2011].
Situaţia învăţământului nu era legată numai de instrucţia cetăţenilor (cunoştinţe teoretice şi
practice), ci şi de mai larga problemă a situaţiei naţionale şi a statului: „cum arată astăzi şcoala va
rămâne ţara” (Spiru Haret, 1895); „el era convins că învăţământul joacă un rol de regulator social
şi de remediu la numeroasele carenţe, plasând-o în miezul preocupărilor de reformă, de
remodelare „ştiinţifică” a statului[8] […] El a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară,
într-o epocă de mari convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc (s.m.), în primul
rând, soluţii pragmatice şi mereu actuale.” [Alexandru Zub, 2011]. Măsurile luate corespundeau
unei viziuni mai largi, conform unui „sistem coerent de gândire”, o „mecanică socială”.
Viziunea sa despre rolul „învăţământului unei ţări” era că „(acesta) este chemat să îndeplinească un
întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni[9]. În a doua linie, el trebuie să
procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără
osebire de treaptă socială […]. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele
cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului […] Învăţământul, ca să fie
desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe,
dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea
tinerimei.”[10]
 
 
REFORMA LUI HARET
 
Necesitatea unei reforme a învăţământului decurgea din faptul că legea în vigoare asupra
instrucţiunii, datând din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (nr.1150/25 noi.1864) – prima
care făcuse obligatorie şi gratuită şcoala primară -, devenise inactuală sau nu era aplicată integral. În
urma unor demersuri fără rezultatele cele mai productive (I. Strat, 1866; Al. Creţescu, 1869; P. Carp,
1870; Chr. Tell, 1872; T. Maiorescu, 1876), cel mai „realist” proiect anterior lui Haret a aparţinut
ministrului Vasile Conta (1880-1881). Având la bază o îndelungată preocupare şi o experienţă în
domeniu încă din 1881[11], reforma lui Haret a învăţământului – inspirată şi din alte proiecte
anterioare[12] – a fost începută în primul său mandat, prin adoptarea de către Parlamentul
României a unei noi legislaţii: legea învăţământului secundar şi superior (23 martie 1898)
[13] şi legea învăţământului profesional (1899). Revenit în 1901 la conducerea ministerului,
Haret a continuat demersurile pentru reformă – îngreunate în perioada ministrului precedent,
conservatorul Constantin Arion (1900-1901). În al doilea mandat al său a introdus legea
învăţământului privat (3 dec. 1904).
Ce măsuri a luat ministrul Spiru Haret?

Prin legea din 1898, a prelungit durata învăţământului secundar de la 7 la 8 ani, împărţindu-l în

două cicluri: inferior (gimnaziu) şi superior (liceu); şi în trei secţii: reală (ştiinţe), modernă (limbi
străine) şi clasică (limbi străine, latină şi greacă). Învăţământul secundar pentru băieţi s-a organizat
în gimnazii şi licee, iar cel pentru fete în şcoli secundare de gradul I (5 ani) şi II (4 ani) – cu studii
speciale necesare femeilor (ex: creşterea copiilor, igienă, farmacie).
* a sprijinit dezvoltarea învăţământului în mediul rural (cu urmărirea dezideratului „o
şcoală primară în fiecare sat”): a înfiinţat peste 1200 de şcoli rurale; a fondat revista „Albina”
(1897), „revistă enciclopedică populară” (denumită după „Albina Românească” fondată de George
Asachi), apărută săptămânal, care, prin costul redus şi conţinut[14], putea fi la îndemâna populaţiei
rurale.
* a dezvoltat caracterul practic al învăţământului: „Pretutindeni se cere ca profesorii să nu
facă apel la memoria şcolarilor decât atunci când învăţământul nu-i poate ţine locul. Peste tot se
impune a se face aplicaţii şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de
caracterul abstract şi pur teoretic (s.m.)”.
* a sprijinit activităţile extraşcolare: a încurajat serbarea în şcoli a zilei de 10 mai (sărbătoarea
naţională) şi de 24 ianuarie (ziua unirii); a instituit concursurile anuale de oină, ţinute de 10 mai
(prin decizia din 13 aprilie 1898).
* a susţinut educaţia fizică în şcoli (sub dictonul „mens sana in corpore sano”), separând-o de
instrucţia militară (ex: în 1898, a introdus concursurile de oină de 10 mai) [în fapt, Spiru Haret poate
fi considerat organizatorul gimnasticii şcolare].
* a înfiinţat cantinele şcolare şi internatele; a introdus facilităţi de transport pentru
elevii care locuiau la distanțe mari de școală (14 ian. 1898)
* a introdus o dotare tehnico-materială şcolară adecvată (ex: hărţi geografice)
* a stimulat sentimentele naţionale ale elevilor; a instituit serbări şcolare cu caracter patriotic
naţional (ex: sebarea unirii) şi jocuri naţionale (ex: dansuri populare, jocurile de oină); a crescut
importanţa predării istoriei naţionale („cea mai însemnată dintre toate învăţămintele”, prin
care „vom putea înălţa sufletele românului”) geografiei României; a organizat excursii şcolare la
locuri şi monumente istorice şi acţiuni de îngrijire a acestora[15]; a stimulat scriitori şi compozitori
pentru a scrie opere cu conţinut patriotic pentru tineret (ex: l-a încurajat pe Alexandru Vlahuţă să
scrie România pitorească, „cântare a pământului şi oamenilor patriei”; a strâns fonduri de la elevi –
10 bani / elev – pentru achiziţionarea unei viori „Stradivarius” pentru compozitorul George Enescu).
* a îmbunătăţit pregătirea pedagogică a profesorilor: a înfiinţat seminariile pedagogice
pentru învăţământul secundar, pe lângă fiecare universitate; a introdus un „examen de capacitate”
pentru profesori şi obţinerea unei catedre prin concurs (probă publică obligatorie), cu selectarea
profesorilor din rândul absolvenţilor de universităţi, şi a profesorilor din rândul absolventelor de
şcoli superioare de fete; a înfiinţat „Biblioteca pedagogică” (1903) care, prin Casa Şcoalelor, a
publicat importante lucrări de pegagogie.
* a introdus examenul de admitere în învăţământul secundar, pentru absolvenţii claselor
primare.
* a introdus examenul de capacitate (de absolvire a gimnaziului) şi a înlocuit
bacalaureatului cu un examen general de absolvire a liceului: „Acest examen de absolvire
consta dintr-o lucrare scrisă la limba română, o traducere dintr-o limbă străină, probleme de
rezolvat şi o disertaţie orală, elevii având voie să consulte dicţionare şi diferite studii.”[16] Sub
principiul Non multa, sed multum, scopul noului examen „nu era ca absolvenţii să dovedească
gradul cunoştinţelor, ci să demonstreze influenţa studiilor efectuate asupra formării şi devoltării
gândirii lor” (Manuela Tăbăcilă)[17].
A reorganizat învăţământul universitar, instituit în timpul domnitorului A.I. Cuza (1864).

* a mărit numărul facultăţilor (ex: a dezvoltat instituţii de învăţământ superior precum „Şcoala
superioară de arhitectură”, „Şcoala superioară de medicină veterinară”, „Conservatorul de muzică şi
declamaţie”).
* a sporit activităţile practice, pentru care au fost create condiţii în cadrul
laboratoarelor universitare.
* a introdus examenul de la sfârşitul fiecărui an universitar.
* a  înfiinţat senatul universitar (format din rector, decan şi câte un reprezentant al fiecărei
facultăţi).
În 1909 a introdus legea pentru şcolile de copii mici (2 iunie 1909), „a grădiniţelor”. Prima
grădiniţă fusese deschisă la 1 dec. 1897, iar în 1909 fuseseră înfiinţate, în perioada ministeriatului
său, peste 168 de grădiniţe (dintre care 13 urbane).
A reorganizat şi susţinut învăţământul tehnic-profesional[18], destinat „celui mai mare număr
de copii”, care „nu pot să urmeze învăţământul secundar general, fie din lipsă de mijloace
materiale, fie din lipsă de capacitate intelectuală” (cum îl descria Spiru Haret).
Argumentele sale (prezentare în şedinţa Adunării Deputaţilor din 9 martie 1899) erau: „nu ar fi just
să atribuim progresul societăţilor umane exclusiv inteligenţei; acesta este rezultatul a trei factori
care au acţionat împreună: mâna, limbajul şi inteligenţa”. Astfel, întrucât „ocupaţiile
manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale”, „nu este normal ca toată
tinerimea unei ţări să urmeze o singură direcţiune de învăţământ, nu este normal, nu este
regulat, este contra intereselor ţării, ca toţi copiii care au terminat cursul primar să
nu poată îmbrăţişa alte cariere decât carierele liberale (s.m.)”[19].
* a împărţit învăţământul profesional în 4 ramuri: agricol, silvic, meserii şi comercial.
* a introdus obligativitatea formării şi susţinerii şcolilor profesionale de către marile ateliere ale
statului, „corespunzătoare necesităţilor lor şi întreprinderilor lucrative ale statului”.

„OMUL ŞCOLII”
La recensământul din 1899, procentul ştiutorilor de carte era de 22% din populaţia ţării. După
ministeriatul lui Spiru Haret (1897…1910), recensământul din 1912 a recenzat aprox. 40% (39,36%)
de ştiutori de carte (1.986.982 de locuitori dintr-o populaţie de 5.047.342). Practic, în 13 ani,
populaţia alfabetizată a României aproape se dublase, crescând cu 17,36%.
La nivelul populaţiei rurale, majoritare (peste 80% din totalul populaţiei), în 1899 erau 15,20%
ştiutori de carte, iar, în 1909, erau 34,70%. În acelaşi fel, în 10 ani, populaţia alfabetizată din
mediul rural aproape se dublase, crescând cu 19,5% în 10 ani.
În pofida imenselor sale merite, Spiru Haret – „ctitor al învăţământului nostru
modern” (Constantin Schifirneţ) – este prezent mai mult în conştiinţa publică prin instituţiile care îi
poartă numele (ex: Universitatea „Spiru Haret”) decât prin personalitatea sa istorică[20]. O statuie
întru amintirea sa este amplasată în preajma Universităţii Bucureşti, alături de alte 3 (Gheorghe
Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, domnitorul Mihai Viteazul), pe Bulevardul Regina Elisabeta.
Deşi poate insuficient prezent în memoria românească ca reformator al învăţământului (şi prea puţin
folosit de legiuitori ca model de inspiraţie), Spiru Haret de bucură de o importantă apreciere
internaţională, pentru opera sa ştiinţifică:

În 1976, Uniunea Internaţională a Astronomilor a dat numele lui Haret unui crater de pe faţa
invizibilă a Lunii („Aitken”), cu un diametru de 29 de km.

În 2012, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, a fost introdus în calendarul UNESCO, ca om
de ştiinţă, alături de alte două personalităţi româneşti (biologul George Emil Paladeşi dirijorul Sergiu
Celibidache – la 100 de ani de la naşterea lor).

 
BIBLIOGRAFIE 
Acad. ALEXANDRU ZUB – Spiru Haret (1851-1912). I. Lecţia reformatorului, 16 mai 2011, II.
Idei haretiene – despre educaţie şi culltură, 15 mai 2011, III Spiritul Haretian în Cultura Română,
22 mai 2011, revista „Luceafărul”
Prof.univ.dr. CONSTANTIN SCHIFIRNEŢ, Centenar Spiru Haret, 17 dec. 2012, revista
„Luceafărul”
Muzeograf FLORENTINA-MANUELA TĂBĂCILĂ – Spiru Haret – personalitate de prestigiu a
ştiinţei şi învăţământului românesc
MIHAI DRAGNEA – Modernizarea învăţământului românesc, „Historia”
Am consultat comunicările prezentate în Sesiunea Anuală de Comunicări Ştiinţifice din Aula
Academiei Română din 3 mai 2012, la împlinirea a 100 de ani de la moartea lui Spiru Haret (1912-
2012). În mod precis, mi-au fost de mare folos[21]:
Prof.univ.dr. EUFROSINA OTLĂCAN – Spiru Haret (1851-1912) – de la o teză de doctorat
magistrală la reforma învăţământului românesc
Conf.univ.dr. MIHAIL M. ANDREESCU – Spiru Haret – politician şi legiuitor liberal
Dr. ELVIRA BOTEZ – „Albina” lui Haret
Drd. IOLANDA CONSTANTINESCU – Contributţa academicianului Spiru Haret la dezvoltarea
învăţământului românesc
Dr.ing. CRISTINA – MARIA DABU – Cultura şi genialitatea – condiţii ale progresului. Spiru
Haret – un reformator al societăţii româneşti
Lect.univ.dr. FILOFTEIA REPEZ – Umanism, patriotism şi naţionalism în opera şi activitatea
lui Spiru Haret
Prof.univ.dr. NICOLAE POSTOLACHE – Spiru Haret, mai puţin cunoscut
Dr. VICTOR VĂTĂMANU, Dr. DĂNUŢ GHIŢĂ – Spiru Haret – „părinte” al ţărănimii
 
Este de reţinut că Spiru Haret a avut o operă vastă, conţinând 139 de titluri (21 de matematici),
publicată în 11 volume între 1934–1938 (reeditare de prof.dr. Constantin Schifirneţ între 2009–
2010).

___________________________________________
[1] Una dintre cauze ar putea fi lipsa de continuitate. Este poate simptomatic faptul că, în ultimii 25
de ani, am avut 15 miniştri ai educaţiei, dintre care numai 4 au avut un mandat de peste 3 ani: Liviu
Maior (1992-1996), Andrei Marga (1997-2000), Ecaterina Andronescu (2000-2003; alte
mandate – 2008-2009; 2012) şi Daniel Funeriu (2009-2012).
[2] Ca o observaţie contra unei atitudini „autohtoniste”, Spiru C. Haret, armean la origine, s-a
încadrat în vasta galerie a personalităţilor neromâne care au avut mari merite şi realizări pentru
cultura şi societatea românească. Un exemplu este georgianul Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării
Româneşti / Ungrovlahiei (1708-1716), care a introdus limba română în serviciul liturgic (în locul
limbii slavone şi greceşti), sau, poate cel mai concludent, prusacul Karl von Hohenzollern-
Sigmarigen, principele, apoi regele Carol I al României (1866-1914), poate cel mai important
conducător din istoria României, a cărui domnie a stat sub motto-ul: „Totul pentru ţară, nimic
pentru mine”.
[3] În mod precis, durata mandatelor sale a fost: 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 –
22 decembrie 1904 şi 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910. În perioada 1904-1907 (dintre al doilea şi
al treilea mandat), a fost vicepreşedinte al Academiei Române.
[4] Prim-miniştrii guvernelor liberale [şi conservatoare] din acea perioadă au fost: Dimitrie
Alexandru Sturdza (1897-1899), [George Grigore Cantacuzino (1899-1900), Petre P. Carp
(1900-1901)], Dimitrie Alexandru Sturdza (1901-1904), [George Grigore Cantacuzino (1904-
1907)], Dimitrie Alexandru Sturdza (1907-1908), Ion I.C. Brătianu (1908-1910), [Petre P.
Carp (1910-1912), Titu Maiorescu (28 martie 1912 – 1913)].
[5] Deşi, în 1889, a devenit membru al Partidului Naţional Liberal (PNL), iar, în 1895, a fost ales
deputat de Ilfov pe listele PNL (Colegiul II).
[6] Maliţa, M., Spiru Haret, a Romanian Forerunner of Mathematical Modelling in the Social
Sciences (Spiru Haret, un înaintaş al modelării matematice în ştiinţele sociale), Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1974 [apud Eufrosina Otlăcan, 2012].
[7] Constantin Schifirneţ: Spiru Haret, „un reformator al societăţii româneşti”, „Adevărul”, 12 mai
2011.
[8] Cf. Alexandru Zub, În spirit haretian, în vol. Şcoala Normală de la Şendriceni. Evocări, 1917-
1957, Bucureşti, Litera, 1978, p. 8.
[9] De exemplu, „studiul istoriei trebuie să fie un mijloc de a infiltra în sufletul copiilor conştiinţa
naţională” (Spiru Haret, Circulara nr. 43265 din 1902).
[10] Spiru Haret Haret, Raport asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor,
Bucureşti, 1903, p. 5, 11 [apud Alexandru Zub, 2011].
[11]  În 1881, Spiru Haret realizase împreună cu Gh. Tocilescu un raport asupra „stării
învăţământului public secundar la finele anului şcolar 1880/1881…”, la cererea ministrului Vasile
Alexandrescu Urechia (1881). În  1884, în calitate de inspector general al şcolilor, înaintase un deloc
formal „raport general anual asupra învăţământului prezentat d-lui ministru de instrucţiune publică
şi culte”  Gheorghe Chiţu (1884-1885) – critic asupra unor aspecte negative din învăţământ (ex:
deficienţele manualelor şcolare, dotările insuficiente ale internatelor şcolare) -, prezentat în 1885
Academiei Române.  În 1886, pe baza acestui raport, a colaborat pentru proiectul de reformă al
ministrului D.A. Sturdza (1885-1888); deşi nelegiferat, acesta a inspirat reformele viitoare. În 1896,
colaborase cu alţii (printre care Titu Maiorescu) la proiectul pentru legea învăţământului primar a
ministrului Petru Poni (1895-1896) [această lege, cu modificările pe care i le-a adus Haret în 1901,
1908 şi 1909, a rămas în vigoare până în 1924, când a fost înlocuită cu legea ministrului Constantin
C. Angelescu (1922-1928; 1933-1937)].
[12] „Unul din meritele mari ale lui Spiru Haret este acela că la înfăptuirea reformelor sale şcolare a
luat în considerare legislaţiile anterioare şi, printr-o analiză profundă, a ştiut să selecţioneze şi să
valorifice pe o treaptă superioară tot ceea ce aprecia el că ar putea să contribuie la îmbunătăţirea
învăţământului nostru […]; s-a consultat cu un număr mare de colaboratori atât din cadrul
ministerului pe care-l conducea, cât, mai ales, cu numeroase cadre didactice din întreaga ţară, cu
specialişti în toate domeniile, cu oameni de înaltă cultură.” (Principiile politicii şcolare ale lui Haret
(II), „Casa de Cultură”).
[13] Elaborată în colaborate cu inspectorul general Constantin Dumitrescu-Iaşi (1849-1923).
[14] Programul revistei a fost sintetizat în 21 de puncte: „Religie şi patrie – Educaţiune şi
instrucţiune– Istoria naţională – Istoria generală –Geografie – Bărbaţi mari ai românilor – Bărbaţi
mari ai lumii – Monumente istorice – Literatură română – Folklore – Ştiinţă. Articole de ştiinţă
vulgarizată – Economie rurală – Medicină populară – Instrucţie civică – Lucrări publice – Industrie.
Comerciu – Şcóla primară – Viaţa rurală – Politica – Distracţiuni – Corespondenţă” (Cf. Elvira
Botez, „Albina” lui Haret, 2012).
[15] În acest sens a aprobat Inventarul monumentelor publice și istorice din
România (1897).
[16] Cf. Constantin Dinu, Spiru Haret, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 74 – apud
Manuela Tăbăcilă, Spiru Haret – personalitate de prestigiu a ştiinţei şi învăţământului românesc.
[17] Controversată, măsura lui Haret a fost anulată a fost reversată la 13 ani după moartea lui Haret:
în 1925 a fost reintrodus bacalaureatul.
[18] Pentru dezvoltarea învăţământul profesional, instituit prin legea din 1864, fuseseră elaborate
mai multe proiecte anterioare: proiectul ministrului P.P. Carp (1870); proiectul ministrului V. Conta
(1880-1881) pentru înfiinţarea şcolilor de meserii (3 în fiecare judeţ: una orăşenească pentru băieţi,
una orăşenească pentru fete şi una sătească mixtă).
[19] „Despre cât de actuale sunt astăzi argumentele lui Spiru Haret, suntem convinşi fiecare în
parte, chiar aruncând o privire sumară asupra stării de lucruri din şcoala românească. Un semnal
pozitiv este faptul că problema învăţământului profesional a revenit în atenţia legiuitorilor din
România.” (Eufrosina Otlăcan, 2012)
[20] „Emblematica personalitate a lui Spiru Haret nu este cunoscută în toate straturile societăţii
româneşti. Aş da doar un exemplu: Spiru Haret nu se regăseşte în clasamentul stabilit de mult
controversata emisiune «Mari români», difuzată în anul 2006 de Televiziunea Română, prin care
erau identificaţi (100) cei mai mari români din toate timpurile. El nu este un produs mediatic”,
Constantin Schifirneţ (Spiru Haret, „ce-a fost şi ce-a ajuns!”. De la ctitor al şcolii româneşti, la o
universitate particulară, „Adevărul”, 12 mai 2011).
[21] Celelalte lucrări: Prof.univ.dr. ANA BAZAC – Spiru Haret, „Mecanica socială”: semnificaţii
epistemologice. Conf.univ.dr. GEORGE V. GRIGORE – Spiru Haret şi instituţia Teatrului
Naţional. Prof.dr.ing. MARIAN RIZEA – Spiru Haret – vizionarul unei Românii moderne.
Dr. MAGDALENA STAVINSCHI – Spiru Haret si Henri Poincaré – 100. Plt.adj.ILIE
TISMĂNARU – Spiritul haretian în cultura română.
Spiru Haret, reformator al învăţământului
Detalii
Scris de Gheorghe Manolea
Categorie: Biografii oameni ştiinţă
 Publicat: 20 Februarie 2013
 Accesări: 6283

În 1896 Spiru Haret, numit secretar general al Ministerului

Instrucţiunii, a propus un proiect de reformă a învăţământului românesc. Noul
proiect prevedea gimnaziul unic, divizarea cursului superior de liceu în secţiile
clasică, reală şi modernă.
 
 
 
Scurtă incursiune în copilăria  lui Spiru Haret

Spiru Haret s-a născut în data  de 15 februarie 1851 la Iaşi. Străbunicii lui au venit
de la sud de Dunăre la începutul secolului XIX, adică pe la 1800, fiind cel mai
probabil de  origine aromână, şi s-au stabilit în zona de nord a Moldovei. Tatăl 
său, Costache Haret, era condicar la tribunalul „ criminalicesc”  din Iaşi. Mama sa,
Smaranda, provenea  din familia Ştefanovici, originară din Bucovina. Boala tatălui
său, dar şi un conflict la locul de muncă face ca Spiru Haret să înceapă şcoala
abia la 15 mai 1859 la Dorohoi. Cu toate acestea, încheie  clasa I-a cu  calificativul
„eminenţie”. Lipsurile materiale obligă familia să plece  şi din Dorohoi, iar Spiru
Haret este încredinţat unei mătuşi şi înscris  la o şcoală situată în  mahalaua
Sărăriei din Iaşi. Departe de căldura  familie, Spiru Haret şi-a găsit în învăţătură,
dar şi în treburile suplimentare de la şcoală  echilibrul sufletesc. Directorul şcolii îl
caracteriza  ca fiind „ retras de copiii gâlcevitori şi stând la sfat cu cei buni, liniştit şi
tăcut în bancă, răspunzând prompt şi decisiv, vorbind rar şi lămurit când era
întrebat din obiectele clasei”. Unul dintre evenimentele  care l-au marcat  din
perioada şcolii primare a  fost inaugurarea Universităţii din  Iaşi, petrecută la data
de  26 octombrie 1860, la care a participat şi  domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În
acelaşi an pleacă cu mătuşa şi unchiul său la Bucureşti, iar în 1862 devine bursier
la colegiul Sf. Sava . Avea 14 când, după moartea mamei, în 1865 şi a tatălui, în
1866, preia responsabilitatea  de a avea grijă de fratele şi cele două surori pe care
îi aduce la Bucureşti. Cu toate greutăţile materiale reuşeşte să rămână an de an
premiant al clasei şi al colegiului.
Student la  matematică în Bucureşti

Încă din vremea liceului a fost atras de astronomie, iar frumuseţea matematicii a
descoperit-o aproape singur  conspectând  din cărţile recomandate la şcoală. Deşi
a demonstrat aptitudini şi pentru disciplinele umaniste, în 1869  s-a înscris la
Facultatea de ştiinţe din Bucureşti. Greutăţile financiare îl obligă să predea, ca
profesor de matematică, la Seminarul Central şi să cunoască astfel  direct 
punctele slabe din organizarea învăţământului  românesc de la acea vreme. Mai
mult, contribuie la completarea lipsei de manuale didactice prin  publicarea, în
1873, a unui „Curs de trigonometrie” şi o traducere  a  cărţii „Elemente de
astronomie”, vechea lui  pasiune din liceu. Aceste contribuţii, cunoscute  şi de  Titu
Maiorescu,  ajuns  Ministru al Instrucţiunii Publice, îi facilitează obţinerea unei
burse de studii la Paris, în 1874. Drumul spre Paris a început pe peronul Gării
Filaret, inaugurată cu doar cinci ani în urmă, o dată cu darea în funcţiune a liniei
ferate Bucureşti-Giurgiu.
 Spiru Haret
credit: wikipedia.org

Student şi doctorand la  Sorbona

Şi aici lipsurile materiale l-au însoţit , mai ales că o parte din bursă i-o trimitea
surorii sale Ana–Nina , acum studentă la Iaşi. A suportat uşor  aceste lipsuri pentru
că a descoperit aici  domenii de studiu care îl atrăgeau în mod deosebit, dar şi  pe
secretarul facultăţii de ştiinţe, Charles Philippon,  a cărui fiică, Féline, era
căsătorită  la Craiova cu Nicolae Gloveanu. În această atmosferă a obţinut licenţa
în matematici la 3 iulie 1875 şi licenţa în ştiinţe fizice la 2  august 1876, dar a urmat
şi „Şcoala de înalte studii” unde se predau cursuri cu caracter aplicativ. Mai mult,
audiind cursul de mecanică cerească predat de profesorul Victor Puiseaux, s-a
hotărât să-şi  concretizeze şi visul de a  elabora o teză de doctorat pe tema
„Asupra invariabilităţii marilor axe  ale orbitelor planetare”. Aşa se face că în 30
ianuarie 1878 are loc susţinerea festivă, Spiru Haret devenind   primul străin şi,
evident, primul român doctor în matematici la Sorbona, iar teza sa privind 
instabilitatea sistemelor planetare a fost  citată  în lucrările de specialitate până în
zilele noastre. Vestea despre succesul lui Spiru Haret  a ajuns în ţară pe cale
oficială prin scrisoarea  decanului de ştiinţe  din Paris adresată Ministrului 
Instrucţiunii Publice, Gheorghe Chiţu. Încărcătura emoţională  trebuie legată de
faptul că în 1877  Principatele Române îşi cuceriseră, cu jertfe umane,
independenţa. Deşi Universitatea din Grenoble i-a oferit un post de profesor, Spiru
Haret a decis să se întoarcă în ţară deoarece venise în Franţa cu o bursă  oferită
de ţara sa, dar şi pentru că  obţinerea independenţei oferea intelectualilor
perspective  atractive.

Profesor  la Universitatea din Bucureşti

În martie 1878 a revenit în ţară şi a fost numit profesor  la disciplina „Mecanică

raţională”. Avea 27 de ani. Doi ani mai târziu devine membru corespondent al
Academiei Române. Un pedagog excelent. Demonstraţia era construită simultan la
tablă şi pe caietele studenţilor. Urmărea  reacţiile auditoriului şi se adapta la
puterea de înţelegere a acestuia. Completa demonstraţia cu aplicaţia practică. 
Pentru el era clar  că  pregătirea din liceu nu le permitea studenţilor să urmărească
un curs universitar de ţinută. Probabil că şi-a amintit  de experienţa lui de elev,
experienţă în care şcoala  a suplinit familia. Sigur şi-a amintit de experienţa lui de
profesor la Seminarul Central din Bucureşti. Şi-a expus cu fermitate punctul de
vedere. Ministerul Instrucţiunii Publice  a remarcat competenţa lui Spiru Haret  şi i-
a încredinţat misiunea de a inspecta  şcolile medii din Moldova. În rapoartele
întocmite  critica  accentul pus pe memorare în procesul de învăţământ, remarca 
slaba pregătire pedagogică a profesorilor atraşi spre politică, remarca lipsa
profesorilor luminaţi, pasionaţi de meserie. Iată ce scria Spiru Haret în raportul
publicat în data de  10 decembrie 1884: „Pentru a organiza şi a conduce
învăţământul într-un stat trebuie mai întâi a se defini cu preciziune trebuinţele pe
care e vorba ale satisface şi mijloacele  de care se dispune pentru aceasta ațâț în
bani, cât şi în oameni”. Efectul publicării acestui raport a fost mutarea discuţiilor
privind Reforma învăţământului din cercul politicienilor, în faţa opiniei publice.

Ministru al Instrucţiunii  Publice

Ca urmare a competenţei profesionale şi a spiritului de corectitudine, este numit  în

februarie 1885 secretar  general al Ministerului instrucţiunii, ministru fiind D.A.
Sturdza. Într-o atmosferă ostilă,Spiru Haret a elaborat un proiect de reformă depus
la biroul Adunării Deputaţilor la 24 ianuarie 1886. Lupta a fost grea. Au căzut
miniştrii. Au căzut guverne. Nici reforma nu a trecut. În martie 1897 Spiru Haret a
fost numit ministru. Reacţiile adverse au fost extrem de virulente, dar el era
conştient de  trăinicia convingerilor sale. Mai mult, în intervalul scurs proiectul
fusese supus dezbaterii publice, iar observaţiile corpului didactic erau consistente.
Noul proiect prevedea gimnaziul unic, divizarea cursului superior de liceu în secţiile
clasică, reală şi modernă, iar cunoştinţele predate trebuiau să asigure dobândirea
unui orizont cultural larg, care să ţină seama de trebuinţele societăţii româneşti. A
fost introdusă calitatea de „profesor diriginte”. Îmbina exigenţa cu obiectivitatea
examinării. Era îmbunătăţită remunerarea profesorilor. Universităţile trebuiau să
aducă un aport original la progresul ştiinţei. În 23 martie 1898 proiectul a devenit
Lege. Acesta a fost doar începutul, dar efectele s-au simţit multă vreme.
Articolul preluat de pe blogul gheorghe.manolea.ro, cu acordul autorului.