SPIRITUL HARETIAN ÎN CULTURA ROMÂNĂ

Alexandru Zub*

Résumé: Le nom de Spiru Haret (1851-1912), précurseur de la

modernisation de l’enseignement roumaine est liée, à plus grande échelle, un
nouvel esprit dans la culture roumaine, connu surtout comme l’espirit de Haret.

Mots clés: Spiru Haret, l’espirit de Haret, l’enseignement

S-a mai scris pe această temă, în

răstimpul consumat de la moartea
savantului şi reformistului „om al şcolii”.
Eu însumi am socotit oportun să evoc acest
spirit, ocazional, pentru a semnala din mers
existenţa unui asemenea trend (dacă se
îngăduie formula) în învăţământul
românesc, cu accente noi, abia sesizabile, în
vremuri de acute convulsii sociale1.
„Haretismul, conchideam într-un eseu, cu
două decenii în urmă, rămâne un fenomen
complex şi încă plin de resurse pentru cel
care caută în trecut sugestii ameliorative”2.
Este o idee ce merită a fi repusă în discuţie, chiar şi nesistematic, într-un
moment când sistemul nostru educativ se află încă în plină criză3.
Născut la Iaşi, în 1851, sub regimul Convenţiei de la Balta Liman,
mort în 1912, la Bucureşti, pe când România căuta să joace un rol de
arbitru în noua criză orientală, Spiru Haret a traversat o epocă dintre cele
*
Prelegere la Academia Română, Filiala Iaşi, 25 feb. 2011.
1
Alexandru Zub, În spirit haretian, în vol. Şcoala Normală de la Şendriceni.
Evocări, 1917-1957, Bucureşti, Litera, 1978, p. 7-9 (infra: Şcoala Normală); Înapoi la
Haret!, în vol. Chemarea istoriei: un an de răspântie în România postcomunistă,
Iaşi, Junimea, 1997, p. 128-133 (din Cronica, 38/1990, p. 1, 2); Spiru Haret – lecţia
reformatorului, în Dacia literară, XXII, 3/2011.
2
Idem, Chemarea istoriei…, p. 133.
3
Cf. Nicolae Arsenie, Haret, criza şi cota neunică, în Flacăra lui Adrian Păunescu,
XI, 5 (4-10 feb. 2011), p. 11; Viorel Barbu, Un proiect care merită o şansă: legea
educaţiei naţionale, în Ziarul de Iaşi, 5 feb. 2011, p. 6.

www.cimec.ro
Spiritul haretian în cultura română 111

mai demne de interes pentru istoria şi cultura naţională. A studiat la

Dorohoi şi Iaşi, în anii când „fierbea unirea” (după cunoscuta expresie),
continuând-o în capitala noului stat extracarpatin, în anii marilor reforme,
la Colegiul Sf. Sava şi la Universitatea abia înfiinţată. Moartea părinţilor
şi lipsurile materiale l-au făcut să asume de timpuriu răspunderi ce aveau
să sporească mereu, până la cele de ordin ministerial, în ţara ajunsă între
timp independentă şi pe cale de a se moderniza rapid4. Colaborarea cu
P.S. Aurelian la societatea cooperatistă „Economia” l-a ajutat să înţeleagă
mai bine realităţile unei lumi pline de convulsii, dar şi gata să prospere.
Stagiul de profesor la Şcoala normală a Societăţii pentru învăţătura
poporului român nu e mai puţin semnificativ sub latura amintită. Ajuns
ministru al Instrucţiunii, în 1874, Titu Maiorescu l-a ajutat să plece la
Paris, cu o bursă dedicată tinerilor studioşi dar fără mijloace. La 3 iulie
1875, Haret obţinu acolo licenţa în matematici; la 9 august 1876 în fizică,
iar mai apoi, la 30 ianuarie 1878, un doctorat în mecanica cerească, sub
îndrumarea lui Victor Puisseux5. Invitat să predea la Universitatea din
Grenoble, tânărul savant s-a întors totuşi în patrie, devenind profesor la
27 de ani, membru corespondent al Academiei la 28, inspector general al
şcolilor în 1883, apoi secretar general la ministerul de resort, în 1885, iar
în cele din urmă ministru (cu unele sincope) din 1897 până în 1910, ani
în care a gestionat reforma educaţiei la orice nivel6. Este un parcurs
eminent, care l-a situat printre cele mai de seamă personalităţi ale epocii.
Şcoala românească, îndeosebi, îi datorează enorm lui Spiru Haret,
matematician, astronom, profesor de elită şi om politic neatins parcă de
noxele politicianismului, după cum rezultă din mărturiile epocii, din
studiile ulterioare şi mai ales din preţioasa lui arhivă, pusă în valoare de
G. Adamescu şi de alţi colaboratori7.
Ambiţiile lui socio-profesionale s-au nutrit, se poate spune, din
elanurile difuze ale timpului, ca şi din ideile de optimizare existente în
epocă. Chestia ţărănească (folosim chiar titlul unei lucrări haretiene) se
afla de mult pe tapet şi constituia oarecum „nodul gordian” al societăţii
noastre la începutul secolului XX. Ministrul instrucţiunii şi cultelor era
destul de bine plasat ca să-i aprecieze gravitatea. Trebuia să se asigure,
4
Cf. Şerban Orăscu, Spiru Haret, Bucureşti, EŞE, 1976, p. 7-15.
5
Ibidem, p. 19-26.
6
Ibidem, p. 28-38.
7
Operele lui Spiru C. Haret, vol. I-XI, Bucureşti, f.a.; Iaşi, Moldova, 2010 (infra:
Operele).

www.cimec.ro
112 Alexandru Zub

de aceea, posibilitatea ca ţăranii să devină proprietari, să beneficieze de

şcoală, justiţie, administrare judicioasă la toate nivelele. Respectul
proprietăţii trebuia să se armonizeze prin urmare cu un cult al muncii
bine făcute şi cu valorile omologabile din trecut.
Iniţiativele lui Haret de revigorare economică şi culturală a satului
s-au bucurat de succes în primii ani ai secolului, în pofida crizei
persistente şi a convulsiilor din mediul rural. Spiritul asociativ, dovedit
fecund în lumea apuseană, începea să rodească şi la Dunărea de Jos, unde
se şi vorbea de mişcarea haretiană ca de un fenomen plin de promisiuni
pentru viitor, însă şi periculoasă pentru ordinea existentă. Haret era
adesea asociat cu poporanismul lui Stere şi cu alte orientări afine din
epocă. Esenţial era, în viziunea sa, apostolatul în slujba lumii rurale,
folosirea corpului didactic pentru a se obţine progrese în orice domeniu.
Marele său merit, s-a spus deja, este de „a fi introdus în societatea
românească – cu autoritate şi dezinteres personal – instituţii de un tip nou,
participativ şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional”8.
Cum remarcam mai demult, el era convins că învăţământul joacă
un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasând-o
în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „ştiinţifică” a
statului9. Ca şi altor intelectuali din epocă, îi repugna diletantismul în
politică, improvizaţia legislativă, căutând să pună la temelia reformelor
un sistem coerent de gândire, definit apoi ca o „mecanică socială”, în
acord cu tendinţele timpului său.
Deşi nota critică e prezentă peste tot în discursul haretian, nu
aceasta domină, ci nota constructivă, intenţia de a genera un plus de bine
în societatea românească. Contactul permanent cu realitatea, cu lumea
concretă, asupra căreia voia să-şi exercite influenţa melioristă rămâne
caracteristic în cazul său. Tot astfel, proiectul definirii ei cât mai exacte,
prin apel la concepte şi formule matematice. Prin Mécanique sociale, el
voia să rezolve problemele stabilităţii echilibrului social, identificând
principiul minimei acţiuni, după cum singur rezuma finalitatea operei
într-o misivă către Gustave Le Bon, unul dintre cei mai de seamă
specialişti în domeniu10. Apelul la Auguste Comte, în chiar prefaţa
volumului, nu e o simplă curtoazie de autor ce se voia raportat la o
8
Ş. Orăscu, op.cit., p. 110-112.
9
Cf. Alexandru Zub, Şcoala Normală…, p. 8.
10
Operele, X, 2010, p. 293.

www.cimec.ro
Spiritul haretian în cultura română 113

tradiţie onorantă, ci un fel de a-şi motiva demersul, disociind „dinamica

socială” a părintelui filosofiei pozitive de „mecanica socială” pe care
ţinea el însuşi să o recomande11. Haret se vădea astfel un devot al
„metodei ştiinţifice a problemelor sociale”, într-un moment când unii
declarau ştiinţa deja falită sau anarhică12.
Această raportare tonică la rolul ştiinţei în lumea modernă, cu
aplicaţie la zona socialului, constituie una din cele mai preţioase
moşteniri lăsate de Haret, savantul pasionat de mecanica astrelor, dar silit
de împrejurări să se ocupe de rânduielile sociale more mathematico. „Se
poate spera, conchidea autorul în prefaţă, că într-o zi vor fi introduse
(asemenea) metode în rezolvarea multor chestiuni care azi sunt prea
adesea lăsate pe seama inspiraţiei de moment, sau a hazardului, sau a
pasiunilor”13.
La fel aveau să gândească, peste numai un septenal, fondatorii
Asociaţiei pentru ştiinţă şi reformă socială, însă fără a mai pune acelaşi
accent pe matematizare. Politica, redusă de regulă la expediente şi intrigi,
dacă nu la simple infamii, trebuia să devină, în viziunea lui Haret, „o
ştiinţă foarte grea, însă edificată pe baze sigure şi solide”14. Sintagma
însăşi nu era cu totul nouă, căci o folosise un confrate cu ceva timp
înainte15, iar un altul recomanda cvasi concomitent să se recurgă la
metode matematice şi „pe terenul mişcător al vieţii”, deşi acesta
comportă un număr imens de variabile16.
Acţiunea lui Haret, definită ca atare îndeosebi pe tărâm social, a
avut un corolar teoretic, prin sinteza sociologică din 1910, iar prin
aceasta o posteritate mai fecundă, la care s-au raportat mereu biografii şi
exegeţii săi. Trebuie spus însă că Haret se înscria într-un curent de gândire, pe
traseul căruia, venind din domenii diferite, pot fi întâlniţi P.S. Aurelian,
G. Panu, Dr. C. Istrati, V. Kogălniceanu, R. Rosetti, A.D. Xenopol, N. Iorga,
nume ce ar merita, fiecare în parte, să fie analizat sub unghiul amintit.
Cu unii Haret a colaborat destul de intens, în învăţământ, cercetare
11
Ibidem, p. 297.
12
Ibidem, p. 298.
13
Ibidem, p. 300.
14
Ibidem, p. 301.
15
L. Winiarski, Essai sur la mécanique sociale, în Revue internationale de sociologie,
Janvier 1899 (apud Operele, X, p. 292).
16
Émile Picard, La mathématique dans ses rapports avec la physique, Rome, 1908
(apud Operele, X, p. 302).

www.cimec.ro
114 Alexandru Zub

academică, dialog social, spiritele afine întâlnindu-se firesc pe linia unei

demofilii de sorginte paşoptistă, însă cu nuanţe impuse de noile
împrejurări. Poate că cel mai aproape, ca tip de a se raporta la realitatea
socială şi de a teoretiza domeniul, este A.D. Xenopol, istoric, filosof,
economist şi sociolog de marcă, unul care debutase cu studii despre
cultura naţională şi civilizaţiile lumii, pentru a-şi încheia cariera,
spectaculos, cu o teorie a istoriei17. Afinităţile evocate nu i-au împiedicat
pe cei doi să se confrunte public, pe tema reformelor şcolare, domeniu
atât de aporetic, atunci ca şi acum18. Nu e locul să căutăm nuanţele.
Acelaşi lucru se poate spune şi privitor la relaţia cu mai tânărul
Nicolae Iorga, a cărui atitudine critică faţă de contemporani l-a pus în
nesfârşite situaţii conflictuale. În ultimii ani ai secolului XIX, el a
publicat două studii analitice extrem de severe (Opinii sincere, 1899;
Opinii pernicioase ale unui rău patriot, 1900), în care îndemna totuşi
„să profităm de acest secol pentru a desăvârşi organizarea noastră, pentru
a învia idealismul nostru, pentru a învăţa să muncim, fiindcă din munca
fiecăruia, adunată la un loc, se întrupează măreţia unui popor”19.
În ansamblu, se poate spune că ultimii ani din secolul XIX şi primii
lustri din secolul următor au cunoscut, în România, o mulţime de proiecte
novatoare, sub semnul unei resurecţii semnificative a spiritului public.
Sintagma ultimă, „spirit public”, circula intens în epocă, dar a fost
investită cu prestigiu european, tocmai atunci, între alţii, de un analist al
influenţei franceze în România20. Într-un anume sens, Haret a fost, la
timpul său şi a rămas o chintesenţă a acelui spirit, un reper de neocolit în
evoluţia acestuia, legat mai cu seamă de sfera educaţională, însă
definitoriu şi pentru lumea românească modernă în ansamblu21. El a
însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari
convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc, în primul rând,
soluţii pragmatice şi mereu actuale.
17
A.D. Xenopol, Scrieri sociale şi filozofice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, passim.
18
N.C. Enescu, Politica şcolară în polemica A. D. Xenopol – Spiru Haret, în vol.
A.D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972,
p. 337-344.
19
N. Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, ed. Andrei Pippidi,
Bucureşti, Humanitas, 2008, p. 7.
20
Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie. Les
origines, Paris, Leroux, 1898; trad. rom., Univers, 1982.
21
Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984; Atunci când veacul se
năştea, Bucureşti, 1990.

www.cimec.ro
Spiritul haretian în cultura română 115

I s-a spus îndeobşte spirit haretian, însă am putea găsi şi alte

definiţii, oarecum la fel de motivate, din moment ce un asemenea spirit
exista şi în cercul Junimii, la Iaşi, din care făcuseră parte Maiorescu,
Xenopol, Conta, Eminescu, de al căror nume e strâns legată şi istoria
şcolii22. Nu e de mirare că Societatea academică din Cernăuţi (1895) se
numea tot Junimea, revendicându-se de la faimoasa înaintaşă. În acelaşi
spirit, s-au fondat o mulţime de asociaţii, cluburi, societăţi, ligi culturale,
ca un semn că lumea intrase în alt ciclu al istoriei, unul stând – cel puţin
aparent – sub zodia solidarismului23.
E un vast capitol de istorie, încă neexplorat cum se cuvine. Îl vom
găsi acolo, mereu, în ipostaze multiple, pe Spiru Haret sau măcar spiritul
său de exemplară devoţiune faţă de comunitatea apartenentă24.

22
Cf. Alexandru Zub, Junimea, implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976.
23
Cf. Petre Dan, Asociaţii, cluburi, ligi, societăţi. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1983.
24
Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu”, Bacău, anul
XXI, nr. 1-2 (40), aprilie 2013 (sub tipar).

www.cimec.ro