Spiru Haret

Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 dec.

1912, București) a fost un matematician, astronom și
pedagog român de origine armenească, renumit pentru
organizarea învățământului modern românesc din funcția de
ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost
membru titular al Academiei Române.

Biografie
A învățat la Dorohoi, Iași, apoi, în septembrie 1862 a intrat
ca bursier (era copil sărac, dar foarte dotat pentru studiu) la
Colegiul Sfântul Sava din București, unde a petrecut cinci
ani din șapte ca intern.
În decembrie 1870, deși student în anul II la Fizico-
Matematică, obține prin concurs Catedra de matematică la
Seminarul central. După un an a renunțat la catedră și și-a
continuat studiile la Universitate. Își ia licența în 1874, la 23
de ani. Se înscrie la concursul de bursă instituit de Titu
Maiorescu; reușește și pleacă pentru doi ani la Paris. În 1874 își ia licența în matematică, iar
în august anul următor în fizică. Doi ani mai târziu își ia doctoratul tot la Paris, cu teza
"Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare", ducând mai departe și
corectând cercetările lui Laplace, Loius de Lagrange și Denis Poisson asupra varietății
axelor orbitelor planetare. Haret pune în evidență "termenii seculari puri" și pentru "gradul
al treilea", ceea ce înfățișa într-o altă lumină stabilitatea sistemului planetar. Eruditul
matematician și astronom Jules Henri Poincar observa: "În 1878 Spiru Haret a dovedit
existenta termenilor seculari de gradul III și acest rezultat a provocat o mare uimire".
În 1885 teza de doctorat al lui Haret e republicată în Analele Observatorului Astronomic din
Paris. Din nou de Poincar în 1889. Facultatea de Științe din Paris trimite o adresă
Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice felicitând România, țara care a produs și
posedă asemenea talente. Târziu, în 1976 cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la nașterea lui
Spiru Haret, un crater de pe harta Lunii, pe coordonatele: latitudine 59 de grade sud și
longitudine 176 grade vest, în partea lunară invizibilă, a primit numele lui Haret.
Era primul român care anunța valoarea, confirmată mai apoi, a școlii românești de
matematică.
Spiru Haret putea să rămână în Franța profesor universitar. A preferat însă Facultatea de
Științe, Secția fizico-matematici, mecanica rațională de la Universitatea din Bucure ști, unde
devine profesor încă din 1878 în urma unui strălucit concurs.
La Școala de poduri și șosele Haret a fost numit profesor la anul preparator, predând
trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană și în spațiu și geometria
descriptivă, până în 1885. Din 1885 și până în 1910 Haret nu a mai predat la Școala de
poduri și șosele decât geometria analitică.
Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din
1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890.
Profesează până în 1910, când se pensionează, ba chiar și după aceea, până la moarte, ținând
prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la
Paris și București, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea
fenomenelor sociale.

1
Din 1879 se face cunoscut drept "om al școlii", urmând o viață de inspector și de om politic,
lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii
românești din secolul al XIX-lea.
Casa în care a locuit a fost distrusă în anul 2014.
Dar marile realizări ale lui Haret nu sunt totuși în știință. El și-a părăsit aproape creația de
specialitate, care ar fi putut fi atât de bogată, după atât de remarcabile începuturi, pentru a se
pune "la dispoziția evoluției mediului social căruia aparținea".
Tot geniul său creator aici se remarcă. Încă din 1879 Ministerul Cultelor și Instrucțiunii
începe să-l solicite. Inspectează școli și face rapoarte, prezidează comisii de examinare, este
membru în altele. În 1882 e numit membru în Consiliul Permanent de Instrucțiune. În 1883
P.S. Aurelian îl numește inspector al școlilor. Il cunoaste bine pe D.A. Sturza, mai ales de la
Academia Romana al carei membru corespondent ajunge Haret din 1879 (D.A. Sturza era
membru activ din 1871). Un om cu care se intelege de la inceput. Extraordinara pasiune de
munca a unuia ca si a celuilalt e principalul element de legătura.
In 1885, D.A. Sturza, ajungand ministru la Culte si Instructiune Publica, il cheama pe Haret
ca secretar general al ministrului (Haret tocmai publicase, cu cateva luni inainte, un Raport
asupra starii scolilor, foarte documentat cu un mare curaj in sustinerea opiniilor). Cu Haret
langa el, Sturza incearca reorganizarea invatamantului, dupa ce mai inainte, pe acelasi teren,
esuasera P.P. Carp, Titu Maiorescu si V.A. Urechia. Nici Sturza nu e mai norocos, dar
proiectul lui era foarte bine studiat si documentat (va fi un izvor pentru reformele lui Take
Ionescu si Petru Poni). De pe urma colaborarii de acum, Sturza va ramane cu un mare
respect pentru capacitatea lui Spiru Haret, si, ulterior, dupa ce ajunge lider al PNL, va pastra
pentru el o calda pretuire. Gheorghe Adamencu isi aduce aminte ca in vremea marilor
economii din 1901-1904, cu ocazia unor sporuri bugetare propuse de Haret, i-a spus:
"Pentru Haret trebuie sa facem tot ce putem". Si-a taiat de la ministerul de unde era titular ca
sa indeplineasca cererea lui Haret. Cu D.A. Sturza in fruntea guvernului, Spiru Haret va fi
de trei ori ministru al Instructiunii Publice, intre 31 martie 1897 - 11 aprilie 1899, 14
februarie 1901 - 22 decembrie 1904 si 12 martie 1907 - 29 decembrie 1910, perioada in care
a reorganizat intregul invatamant romanesc. Ministru atata timp, Haret a avut posibilitatea
pe care alti ministrii ai Instructiunii de mai inainte sau dupa el, n-au avut-o (nici V. Conta,
nici T. Maiorescu sau D.A. Sturza, Take Ionescu, P. Poni, C. Marzescu, S. Mehedinti, P.P.
Negulescu, I. Popovici) aceea de a-si pune legile in aplicare, exemplu, rar in Romania, al
unei opere de mare continuitate. El s-a devotat cu totul scolii si a avut marea intelepciune de
a sti sa se faca tolerat de morala epocii pentru a-si trece realizarile. A fosti n adevar apostol,
dar fara sa se faca vreodata caz de apostolatul sau, un apostolat ce facea impresia ca se
ignora - cum bine remarca Vasile Bancila. Mare in simplitatea felului sau de a fi , Haret, in
situatia in care a ajuns, gratie insusirilor sale, a stiut sa-si gaseasca colaboratori admirabili si
sa fie necontenit inconjurat de increderea lor. In guvern era stimat si pretuit de toti colegii.
Nu refuza niciodata un serviciu(totdeauna cand se faceau bugete stiinta lui de matematica
era o binefacere pentru guvernele liberale). Modest in pretentiile sale, la guvern sau in afara
lui ramanea acelasi om.
Amintirile legate de Haret sunt emotionante. Prin opera sa, dar si prin felul sau de a fi, Spiru
Haret a creat in opera un adevarat curent, haretismul. Esenta lui a constat in introducerea
factorului cultural si economic in masa poporului roman, adica la sate, servindu-se pentru
aceasta in primul rand de invatatori.
Metodele folosite de Haret nu sunt extraordinare. Sunt luate din arsenalul vremii. Dar a stiut
sa le promoveze cu mare consecventa si inalta cunoastere a firii omenesti. Iata, de pilda,
spre deosebire de oamenii politici ai vremii, aproape de toti, Spiru Haret are o extraordinar

2
de bogata corespondenta, deopotriva trimisa si primita. Pentru ca el, ca nimeni altul "a avut
idea si mai mult decat atat, a avut indemnul inimii - sa raspunda fiecarui invatator(si nu
numai invatatorilor) care I se adresa direct". Si raspundea cu "domnule invatator" si
raspundea cu "al dumitale devotat". E lesne de inteles ce simtea invatatorul caruia I se
adresa astfel. Ii dadea impresia clara ca e un om util societatii. Aveau acest sentiment si cei
care nu-I scriau, dar stiau ca-I pot scrie, ca e cineva din lumea inalta de acolo de la
Bucuresti care se intereseaza si de ei, de munca lor.
Cu felul sau de a fi, Spiru Haret a dat demnitatea de care avea nevoie profesiei de invatator,
intr-o vreme in care profesorul era banuit a fi instigator. El a transformat invatatorul in
educator, pe unii chiar in apostoli. "Haret e o dovada de ce poate sa faca un om cand se
acorda cu vremea sa, cand stie totusi sa se distanteze de ea prin ideal si cand are institutia si
instinctul metodei adevarate"(V. Bancila).
Pentru a da invatatorilor o pregatire mai adecvata, Haret reorganizeaza scolile normale.
Introduce in cadrul lor lucrarile practice, agricole("invatatorul sa fie satean el insusi si prin
urmare sa pastreze iubirea pamantului si deprinderea de a-l lucra"). In 1903, ridica numarul
anilor de studiu de la 5 la 6 ani, ceea ce a ramas dupa sine o schimbare importanta a
programelor in asa fel incat sa implineasca un deziderat: "invatamant practic pentru viata,
potrivit nevoilor noastre social-economice, precum si aspiratiilor noastre nationale". Pentru
nevoia de informare a invatatorilor creeaza Biblioteca pedagogica in cadrul careia tipareste,
prin Casa Scoalelor mai ales, traduceri din literatura pedagogica. Examenul de capacitate
este reorganizat, inlaturandu-se probele pur teoretice, care constatau doar calitatea bruta de
cunostinte pe care le poseda candidatul. In locul lor s-au introdus probe practice. Haret a
facut tot ceea ce era posibil petru a da invatamantului normal directia cea mai potrivita
acelui timp, nevoilor nationale, economice si sociale romanesti: "Negresit nu s-a spus
ultimul cuvant in materie de organizare a invatamantului normal. Mai avem multe de facut,
de adaptat, de schimbat. Totusi, scolile normale sunt din mandriile, din podoabele cele mai
stralucitoare cu care ma falesc" - declara ministrul.
El este cel care a infintat gradinitile de copii in Romania, ce dintai deschizandu-si portile la
1 decembrie 1897. Pana in 1909 erau 168, din care 13 erau urbane (la 2 iunie 1909 a fost
promulgata li Legea pentru scoalele de copii mici (gradinitile de copii).
Tot Haret creaza si Comisia istorica a Romaniei, la 20 februarie 1910. Ea urma sa publice
editii de cronici, de documente interne, de cronici straine in legatura cu tarile straine in
legatura cu tarile romane, vechi documente literare. Ministerul o inzestreaza cu 25 000 lei
anual. "E vorba, declara el, sa se faca o lucrare de stiinta, care costa mai nimic, pe langa
insemnatatea ei, dar care trebuia sa se faca numaidecat, pentru ca istoria tarii noastre sa nu
se mai cladeasca pe lucruri de fantezie, ci pe documente sigure si neindoioase." Curios, doar
proiectul de lege initial, aprobat de Adunarea Deputatilor la 2 martie 1909, e respins de
Senat la 23 martie 1909, fara sa fi luat cineva cuvantul! Sp. Haret nu dezarmeaza si folosind
suma de 25 000 lei infiinteaza comisia prin decizie ministeriala la 23 mai 1909, numind ca
membru pe I. Bogdan, D. Onciul, I. Bianu, C. Giurescu, D. Russo. Primul era presedinte, iar
Al. Lepedatu secretar. In ianuarie 1910 ministru revine cu proiectul de lege si de data
aceasta trece. Istoriografia romana s-a ales astfel cu o institutie extrem de folositoare care a
functionat pana in 1938, editand Buletinul comisiunii istorice a Romaniei.
Constantin Brancusi, care l-a cunoscut personal pe Spiru Haret, fiind solicitat sa faca o
macheta pentru statuia acestuia, a prezentat o simpla fantana. Pentru el asa fusese Haret, un
izvor de apa vie. Asa a fost, intr-adevar, pentru natia lui: un izvor datator de viata.

3
Gheorghe Țițeica
Gheorghe Țițeica (n. 4/17 octombrie 1873, Drobeta
Turnu-Severin - d. 5 februarie 1939, București) a fost un
matematician și pedagog român, profesor la
Universitatea din București și la Școala Politehnică din
București, membru al Academiei Române și al mai
multor academii straine, doctor honoris causa al
Universității din Varșovia.
Este tatăl fizicianului Șerban Țițeica.
Concepte ca: Problema piesei de cinci lei (Teorema lui
Țițeica), suprafață Țițeica sau curbă Țițeica îi poartă
numele.

Biografie
Gheorghe Ţiţeica s-a născut la Turnu-Severin, la 4
octombrie 1873. Tatăl său a fost fochist pe vapoarele
dunărene şi a murit de timpuriu. Pentru meritele sale şi prin dorinţa puternică de a studia,
manifestată încă din primii ani de şcoală, tânărul Ţiţeica reuşeşte să obţină o bursă. El a
urmat liceul din Craiova, unde s-a distins la toate obiectele. Cu mintea sa larg cuprinzătoare,
el se manifestă în toate activităţile culturale, îndemnându-şi colegii să colaboreze la
„Revista Şcoalei”. La această publicaţie, elevul Ţiţeica redactează rubrica matematică. În
timpul scurt cât a durat revista, el publică douăzeci de probleme, la care primeşte soluţii pe
care tot el le redactează. Din punct de vedere al istoricului revistelor matematice, după
revista „Recreaţii Ştiinţifice” din Iaşi, care a apărut între anii 1883 – 1889, aceasta este a
doua publicaţie românească cuprinzând chestiuni de matematici. Totodată Ţiţeica
colaborează la revistă prin studii literare şi filosofice. Aceste preocupări le-a avut Ţiţeica în
tot cursul vieţii sale fiind totodată şi un iubitor de muzică.
De asemenea, la examenul de bacalaureat de la 1 septembrie 1892 s-a evidențiat prin
răspunsurile date.
După ce a absolvit liceul, Ţiţeica vine în Bucureşti. A intrat pe primul loc la Școala Normală
Superioară din București și apoi a urmat secția matematici la Facultatea de Științe de la
Universitatea din București. El obţine prin concurs o bursă. La universitate are profesori pe
Spiru Haret, pe David Emanuel, pe Constantin Gogu. În 1895 Ţiţeica îşi ia licenţa şi este
numit profesor suplinitor la Seminarul „Nifon”. În anul următor, după ce promovează
examenul de capacitate pentru profesorii universitari de matematică, pleacă la studii la
Paris, fiind al patrulea român la École Normale Supérieure. Pe atunci nu se putea obţine o
calificare pentru învăţământul superior, decât într-un centru universitar din Occident. Ţiţeica
izbuteşte să plece la Paris, din economiile făcute cu greu din salariul său. Îşi reface în primul
rând licenţa, fiind clasificat primul. În tot timpul cât a stat la Paris, a studiat neîncetat,
împărţindu-se aproape exclusiv între cursuri şi biblioteci, scria într-un articol profesorul N.
Mihăileanu, apărut în numărul 8 din Gazeta Matematică, anul 1955. Ţiţeica socotea o
datorie să se întoarcă în ţară cât mai repede, ceea ce a şi făcut în anul 1899, imediat după
susţinerea tezei. G. Ţiţeica este al cincilea român doctor în matematici al Universităţii din
Paris, după Spiru Haret, David Emanuel, Const. Gogu şi N. Coculescu.
Înaintea lui Ţiţeica şi alţi români publicaseră lucrări remarcabile în periodicele din Occident.
Întorşi în ţară însă ei n-au mai continuat aceste lucrări, sub cuvânt că la noi nu sunt condiţii
prielnice pentru aceasta. De obicei doctoratul era sfârşitul preocupărilor ştiinţifice, un titlu

4
necesar pentru ocuparea unei funcţii superioare. Ţiţeica a rupt această tradiţie, continuându-
şi lucrările în ţară şi ajungând unul dintre cei mai mari geometri ai lumii. La congresele
internaţionale de matematici – Toronto (Canada) în 1924, Zurich (1928), Oslo (1936) –
Ţiţeica a fost ales preşedinte al secţiei de geometrie. El a fost invitat la universităţile din
Roma, Bruxelles şi de câteva ori la Paris, să ţină cursuri. Cărţile  sale se bucură de o
deosebită preţuire şi au avut o mare circulaţie. În tratatele de specialitate, nu numai că sunt
înscrise rezultatele date de Ţiţeica, (de ex. , în Finikov), dar autorii considerau o cinste ca
anumite capitole să fie redactate în întregime de Ţiţeica (de ex. Fabini – Cech). Întors în
ţară, Ţiţeica este numit în 1900, la Universitatea din Bucureşti, ca profesor la catedra de
geometrie, la care a funcţionat aproape 40 de ani, trecând prin toate gradele: suplinitor,
agregat, definitiv, deşi obiceiul era ca numirea să se facă direct cu titlul definitiv cu puţină
stăruinţă; dar Ţiţeica a vrut să arate prin exemplul său personal că legea trebuie respectată.
Începând din 1928 Ţiţeica a funcţionat şi la Politehnica din Bucureşti, ca profesor de
analiză. A decedat la 5 februarie 1939, în vârsta de 65 de ani, în plină activitate.

Activitate științifică
Fost student al profesorului francez Gaston Darboux, Gheorghe Țițeica s-a ocupat în special
cu studiul rețelelor din spațiul cu n dimensiuni, definite printr-o ecuație a lui Laplace. Este
creator al unor capitole din geometria diferențială proiectivă și afină, unde a introdus noi
clase de suprafețe, curbe și rețele care îi poartă numele. Prin numeroasele lucrări de
matematică elementară și de popularizare a științei, pe care le-a publicat de-a lungul întregii
sale vieți, a contribuit la ridicarea nivelului învățământului matematic din România.
Împreună cu Ion Ionescu, A. Ioachimescu și V. Cristescu, a înființat revista Gazeta
matematică, iar cu G.G. Longinescu publicația Natura pentru răspândirea științelor. Cu D.
Pompeiu a editat revista Mathematica.
Datorită lucrărilor sale de geometrie diferențială, publicate în diferite periodice de profil,
devine celebru în lumea științifică și este ales ca președinte al secției de geometrie la diferite
congrese. A fost ales membru corespondent sau membru al mai multor academii din mai
multe țări. În mai multe rânduri a fost ales președinte al Societății de Științe Matematice și
al Societății Române de Științe. Astfel, la 15 mai 1913 devine membru titular al Academiei
Române, în 1928 vicepreședinte, iar în anul următor secretar general al prestigiosului for
științific. În cadrul activităţii sale la Academie el iniţiază o serie de monografii ştiinţifice.

Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs
el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare, lecţia predată era completă şi se încheia
cu o privire generală, expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se
folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei;
toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna
cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere
în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea de la început, te determina să-l urmăreşti cu
viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată. În anul întâi Ţiţeica preda
geometria analitică al cărui curs îl reînnoia în fiecare an, privindu-l de fiecare dată sub alt
aspect. În anul trei, la cursul de geometrie superioară, el preda de fiecare dată, câte un
capitol de geometrie diferenţială, făcând accesibile problemele cele mai delicate, prin
puterea sa de expunere. Acest curs era frecventat şi de absolvenţi, de profesori din
învăţământul secundar, de ingineri, încât sala „Spiru Haret” era întotdeauna plină. Ţiţeica
era deosebit de pretenţios faţă de el însuşi, nu întârzia niciodată la curs sau la examene, îşi
respecta integral cuvântul dat. Dotat cu o minte clară şi o intuiţie puternică, Ţiţeica este un

5
exemplu de ceea ce poate aduce munca disciplinată, prin eforturile permanent depuse, în
ridicarea continuă a nivelului muncii creatoare. Ţiţeica îşi pregătea minuţios toate lecţiile pe
care le redacta ordonat în caiete sistematizate; lucrările sale ştiinţifice le studia sub toate
aspectele înainte de a le publica. Toată viaţa Ţiţeica este un exemplu de corectitudine şi
moralitate. Pentru autoritatea pe care i-o dădea pregătirea ştiinţifică, puterea de muncă şi
judecata sa dreaptă, i-au fost încredinţate mai multe posturi de răspundere: decan al
facultăţii de ştiinţe, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe, vice preşedinte al Societăţii
Politehnice, membru, apoi Preşedinte al Consiliului Permanent pe atunci cel mai înalt for al
Ministerului Instrucţiunii Publice. Ţiţeica judeca cu asprime superficialitatea şi
incorectitudinea, încuraja numai sforţările meritorii, nu pierdea nicio ocazie de a mustra pe
cei ce nu aveau simţul datoriei şi al ordinei, de aceea este uriaş rolul său de educator, atât la
catedră cât şi la Gazeta Matematică.

Dimitrie D. Pompeiu
Dimitrie Pompeiu (n. 22 septembrie 1873, Broscăuți,
județul Botoșani - d. 8 octombrie 1954, București) a
fost un matematician român, profesor la universitățile
din Iași, București și Cluj, membru titular al
Academiei Române.

Biografie
A urmat școala primară și gimnaziul în Dorohoi și apoi
școala normală de institutori la București. Din clasa a
3-a începe să colaboreze cu rezolvări de probleme de
aritmetică la revista Recreații științifice din Iași.
În perioada 1893-1898 a funcționat ca institutor la
Galați și apoi la Ploiești. În 1898 obține un concediu
plătit și pleacă la Paris, unde își termină studiile
secundare și se înscrie la Universitate, devenind
licențiat în matematici. În anul 1905 și-a susținut teza de doctorat sub conducerea lui Henri
Poincaré. În toamna anului 1905 se întoarce în țară, ocupă un post de conferențiar de analiză
matematică, iar din 1907 este profesor de mecanică la Universitatea din Iași. În 1912 se
transferă la București ca succesor al lui Spiru Haret, iar din 1930 ca profesor de teoria
funcțiilor, după pensionarea lui David Emmanuel. În 1934 este ales membru al Academiei
Române.
A adus numeroase contribuții în domeniul analizei matematice, teoriei funcțiilor de o
variabilă complexă, mecanicii raționale s.a.
Cea mai importantă lucrare a sa este teza de doctorat (Paris, 1905), rămasă celebră, Sur la
continuité des fonctions de variables complexes („Asupra continuității funcțiilor de o
variabilă complexă”), în care a demonstrat existența funcțiilor analitice continue pe
mulțimea singularităților lor (funcțiile Pompeiu).
Pompeiu este inițiatorul teoriei funcțiilor poligene, care constituie o extindere naturală a
funcțiilor analitice. În acest domeniu a introdus noțiunea de derivată areolară și a extins
celebra formulă a lui Cauchy, prin formula cunoscută ca formula lui Cauchy-Pompeiu.

6
De asemenea a introdus noțiunea de distanță între două mulțimi și a construit funcții reale,
neconstante, a căror derivată se anulează în orice interval, denumite funcții Pompeiu. Este
creatorul școlii matematice de teoria ecuațiilor cu derivate parțiale și de mecanică.
Într-o scurtă lucrare publicată în anul 1929, Pompeiu demonstrează că dacă integrala dublă a
unei funcții continue în plan are aceeași valoare pe orice pătrat de latură dată, atunci funcția
se reduce la o constantă. Aceasta simplă observație a generat una dintre cele mai interesante
probleme ale analizei matematice, cunoscută ca „problema lui Pompeiu”.
O altă simplă observație, care a condus la numeroase cercetări, este cea privind teorema
creșterilor finite.
De numele lui Pompeiu se leagă organizarea la Cluj, după primul război mondial, a
învățământului matematic românesc. El organizează seminarul matematic din Cluj, după
exemplul celebrului seminar de la College de France. De asemenea, în 1929, împreună cu
Petru Sergescu, înființează revista Mathematica, de largă circulație internațională.
Opera matematică a lui Pompeiu este conținută în cele aproximativ 150 de lucrări publicate.
În 1934 a devenit membru titular al Academiei Române.
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 5 iunie 1943.

Traian Lalescu
Traian Lalescu (n. 12 iulie 1882 (S.N. 24 iulie),
București - d. 15 iunie 1929, București) a fost un
academician și matematician român, profesor universitar
la București și la Timișoara. A fost primul rector al Școlii
Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a
școlii matematice românești. Are contribuții în multiple
domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din
fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. A lăsat numeroase
studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor
trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei,
istoriei matematicii.

Biografie
Traian Lalescu era fiul unui funcționar de bancă, numit
tot Traian Lalescu, bănățean originar din Cornea - județul
Caraș-Severin, care a scris „Agenda băncilor populare și
metodul de coeficient Lalescu”. Mama sa era, după
părinți, ardeleancă. Profesia tatălui face ca familia să se stabilească la diverse adrese, astfel
că micul Traian parcurge clasele primare la București, două clase de gimnaziu la Craiova,
apoi termină gimnaziul la Roman și Liceul Internat din Iași.
Având o situație materială precară, este ajutat financiar de profesorii Andrei Ioachimescu,
Gheorghe Țițeica, Ion Ionescu-Bizeț. Indiferent de situația materială el a fost un strălucit
elev și premiantul de onoare al tuturor școlilor pe care le-a frecventat. Încă elev fiind, a fost
remarcat ca un real talent în matematică prin contribuția sa la Gazeta Matematică. A studiat

7
matematicile la Iași și la București, unde i-a avut ca profesori pe: Gheorghe Țițeica, Spiru
Haret, Ermil Pangrati, Anton Davidoglu și Nicolae Coculescu.
În 1900 se situează pe primul loc al candidațiilor la Școala de Poduri și Șosele din București
dar la care renunță la numai trei ani și se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din
București, secția de Matematici unde studiază cu profesorii mai sus amintiți.
La 17 iunie 1903 obține licența în Matematici, după care intră ca profesor suplinitor la
Institutul Pompilian și se pregătește pentru specializare. În 1905 pleacă la Paris ca să
studieze, cu o bursă modestă din partea filantropului Vasile Adamachi și în 1908 și-a
susținut, la Sorbona, teza de doctorat cu titlul Sur l’equation de Volterra. Aceasta lucrare va
fi considerată prima contribuție de seamă în domeniul ecuațiilor integrale și îi va aduce
stima marelui matematician Vito Volterra. Tot la Paris a obținut și diploma de inginer la
Școala Superioară de Electricitate.
A militat pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara al cărei prim rector (sau
director) a fost în 1920.
A fost de asemenea deputat de Caransebeș. S-a ocupat în special de teoria ecuațiilor
integrale și de aplicarea lor în rezolvarea unor probleme din teoria ecuațiilor diferențiale,
aducând contribuții însemnate în acest domeniu.
A publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale, intitulat Introducere
la teoria ecuațiunilor integrale.
A murit la 15 iunie 1929 la București. Din anul 1990 devine membru post-mortem al
Academiei Române.
Printre prietenii săi apropiați s-au numărat pictorul Nicolae Tonitza, sculptorul Corneliu
Medrea (care i-a sculptat bustul amplasat la intrarea în Politehnica din Timișoara) și pictorul
Corneliu Baba pe care l-a găzduit pe când era student la Belle Arte și în talentul căruia a
crezut, oferindu-i acestuia o odaie cu fața la răsărit, ca să aibă lumină când picta.
Rector al Școlii Politehnice
În calitate de rector, prima sa grijă a fost să găsească cadrele didactice corespunzătoare.
Traian Lalescu le-a oferit studenților, la acel moment, următoarele servicii:
•în septembrie 1921, timp de un an, cursul de Organe și mașini, care a fost predat de
profesorul universitar arhitect George Varisse de la Școala Politehnică din Paris;
•a inițiat un ciclu de conferințe publice, care ajuta la formarea intelectuală a studenților;
•a înființat un cerc al studenților după modelul celor existente la marile universități
europene;
•încă din primul an a înființat două laboratoare: de chimie și de fizică;
•a organizat o serie de biblioteci școlare.
În calitate de profesor, Traian Lalescu s-a implicat profund, a predat un număr impresionant
de cursuri cu un conținut extrem de variat, acest lucru fiind posibil datorită călătoriilor avute
în Franța și Germania, unde și-a aprofundat studiile și tehnicile de predare.
Traian Lalescu a purtat toata viața amprenta mediului atât de variat în care s-a format
datorită peregrinărilor din copilărie pe care le-a făcut împreună cu familia: a fost temeinic ca
bănățeanul, serios ca ardeleanul, iubitor de frumos ca moldoveanul și cu spiritul sprințar ca
bucureșteanul.
Secvența Lalescu

8
Ion Barbu
Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895,
Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, București) a
fost un poet și matematician român. Ca matematician
este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul
dintre cei mai importanți poeți români interbelici,
reprezentant al modernismului literar românesc. Dan
Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian
(care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al
Smarandei, născută Șoiculescu.

Matematicianul
Talentul său matematic se manifestă încă din timpul
liceului, elevul Barbilian publică remarcabile
contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest
timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie.
Între anii 1914-1921 studiază matematica la
Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își
satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian
Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca
prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse,
Emil Artin și alții.
Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la
diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de
Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).
În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică
diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile
lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky(1934-1935), în
care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații
Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în
1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o
direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu
numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru,
reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea
axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria
algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea
mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea
matematică germană).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936.
Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al
geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță
care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

9
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a
construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În
lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare,
generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului
unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la
sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion
Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat
prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la
Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de
poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își
descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria
sunt complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont
spre cunoaștere și imaginație.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai
completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci,
apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania)
pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania,
ducând o viață boemă, se întoarce în țară.
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de
aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina
caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie
poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé
sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie
uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract
al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și
în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile
de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-
am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."

În Germania a luat pentru prima dată contact cu drogurile de care avea să devină dependent.
“Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru
experienţele spirituale am luat obiceiul anumitor stupefiante : eter şi cocaină!”, recunoştea
poetul . Într-o scrisoare adresată lui Léo Delfoss, prietenul său, Ion Barbu recunoştea că
eterul era o prezenţă zilnică în viaţa sa, iar cocaină consuma săptămânal. Barbu obişnuia să
consume droguri cu Tudor Vianu, după cum atestă Andrei Oişteanu în cartea ”Narcotice în
cultura română. Istorie, religie şi literatură”.
Curiozitatea şi depresia dobândită de pe urma iubirii neîmplinite pentru pictoriţa norvegiană
Helga par să fi fost motivele pentru care poetul Ion Barbu a intrat în caruselul periculos al
drogurile, din care nu a mai reuşit să iasă mulţi ani. Pe Helga o cunoscuse la una din
expoziţiile ei din Munchen. După o relaţie scurtă, poetul a rămas iremediabil îndrăgostit şi
rănit de cea pe care a catalogat-o drept marea lui iubire. Pentru Helga, într-o noapte de
inspiraţie, pe fondul consumului de stupefiante, Ion Barbu a creat celebra ” Ryga Crypto şi
Lapona Enigel”. La scurt timp , în plină depresie amoroasă a cunoscut-o pe Gerda
Hossenfelder, care i-a devenit soţie şi l-a ajutat să lupte cu dependenţa de droguri.

10
Soţia lui Barbu, Gerda Hossenfelder, mărturisea mai târziu că poetul a luat pentru prima
dată droguri din curiozitate. “În ianuarie 1924, fiind la Cottbus, viitoarea soţie a lui Ion
Barbu, Gerda Hossenfelder (devenită Barbilian în iunie 1925), îi găseşte poetului în
buzunar o cutiuţă plină cu cocaină. Confesiunea agitată a lui Barbu e rememorată cu multă
înţelegere de Gerda. “Printr-un prieten căpătase într-o zi drogul. Luase mai întâi din
curiozitate – nu trebuie să uit că era poet, iar eu ştiam despre alţi poeţi că încercaseră
senzaţiile drogurilor! –, i-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urmă şi l-a procurat
din când în când, ca să uite mizeria sufleteascã în care se zbătea. Nu devenise sclavul
drogului”, mai aflăm din cartea Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură.
Ion Barbu a părăsit Berlinul în 1924. Revenit în ţară, alături de Gerda Barbilian a luptat cu
dependenţa pentru stupefiante. Depresia de care suferea s-a acutizat şi a ajuns internat
pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare la spitalul de boli mintale amenajat în
Mănăstirea Mărcuţa de lângă Bucureşti. În ianuarie 1925 a părăsit spitalul, după luni lungi
de tratament şi sevraj. Se pare că dependenţa pentru stupefiante ar fi continuat şi după
episodul de la dezintoxicare. Despre Ion Barbu, Şerban Cioculescu spunea că în perioada
anilor 30, acesta era un client zilnic al farmaciilor din Bucureşti de unde procura eter.
Farmaciştii care îl cunoşteau refuzau să îi mai vândă dozele solicitate şi atunci Barbu a
apelat la Cioculescu căruia i-a cerut să meargă el la farmacie pentru a procura doza necesară
de eter.
Ani buni, Barbu şi-a înlocuit dependenţa de cocaină cu cea de cafea. Poetul consuma şi
patru cafele tari pe zi, locul preferat fiind cafeneaua Capşa. „Omul scria necontenit, ca un
apucat, nu fără a duce din când în când ceaşca la gură, sorbind din licoarea neagră cu
virtuţi inspiratoare”, notează Şteban Cioculescu despre activitatea lui Barbu la Capşa.
Barbu însuşi şi-a recunoscut dependenţa de droguri pe care, la 23 de ani de la episodul
dezintoxicării, o numea”specialitatea sa”. În 1947, poetul îi scria Ninei Cassian: „Voi putea
distruge legenda că am fost ori sunt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina
îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica, pe care n-am ştiut să le ţin bine, să nu
se prelingă în scrisul meu”.
Poetul Ion Barbu a murit la vârsta de 66 de ani, pe 11 august 1961, în urma unei come
hepatice, boală despre care s-a spus că ar fi dobândit-o în urma abuzului de narcotice făcut
de-alungul vieţii.

Grigore C. Moisil
Grigore Constantin Moisil (n. 10 ianuarie 1906,
Tulcea- d. 21 mai 1973, Ottawa, Canada) a fost un
matematician român, considerat părintele informaticii
românești cu invenția de circuite electronice
tristabile.

Străbunicul său, Grigore Moisil (1814-1891), a fost

paroh la Năsăud și vicar episcopal greco-catolic
pentru ținutul Rodnei, unul din întemeietorii primului
liceu românesc din Năsăud. Tatăl său, Constantin
Moisil (1867-1958), a fost profesor de istorie,
arheolog, numismat, directorul Cabinetului

11
Numismatic al Academiei și membru al acestei Academii. Mama sa, Elena (1863-1949) a
fost institutoare la Tulcea, apoi directoarea școlii „Maidanul Dulapului”, azi Școala Nr. 74
„Ienăchiță Văcărescu” din București. Sora sa, Florica Moisil, a fost mama profesoarei Zoe
Petre, decan al Facultății de Istorie a Universității din București, iar fratele său, George C.
Moisil (1917-1989) a fost profesor la Catedra de fizică a Institutului/Universității
Politehnic(e) București.

Studii
Urmează școala primară la București, iar studii liceale la Vaslui (Liceul Teoretic Mihail
Kogălniceanu) și București (liceul Spiru Haret) între anii 1916-1922. În anul 1924 intră ca
student la Politehnică, secția construcții, dar o chemare mai puternică îl îndrepta spre
Facultatea de Matematică, unde îi are ca profesori pe Dimitrie Pompeiu, mentorul său,
Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu, Anton Davidoglu. Așa se face că Grigore C. Moisil a fost
în același timp student al Politehnicii și al Universității din București. Interesul pentru
matematică devine prioritar astfel că în anul 1929 părăsește Politehnica, deși trecuse deja
toate examenele din primii trei ani și se afla student în anul IV. Dar în același an își susține
teza de doctorat Mecanica analitică a sistemelor continue, în fața unei comisii conduse de
Gheorghe Țițeica și având ca membri pe Dimitrie Pompeiu și pe Anton Davidoglu. Această
teză este publicată, tot în 1929, la editura Gauthier-Villars din Paris și va fi apreciată de
savanții Vito Volterra, Tullio Levi-Civita, Paul Lévy.
În 1930 pleacă la Paris, unde studiază la Sorbona cu mari matematicieni și participă intens
la viața științifică cu note remarcate de profesori. În anul 1931 susține examenul de docență,
cu lucrarea Sur une classe de systèmes d'équations aux dérivées partielles de la Physique
mathématique, este numit conferențiar la Facultatea de Matematică din Iași. Pleacă la Roma
cu o bursă de studii Rockefeller.

Carieră universitară
În 1932 se reîntoarce în țară și se stabilește timp de 10 ani în Iași, legat în mod deosebit de
profesorul Alexandru Myller și de biblioteca creată de acesta. Ține primul curs de algebră
modernă din România, „Logica și teoria demonstrației”, la Universitatea din Iași. În paralel
începe un șir de lucrări despre logicile matematicianului polonez Łukasiewicz. Cercetările
sale de logică au stat la baza unei puternice școli de matematică în țară și peste hotare
(Argentina, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria). În perioada ieșeană realizează o operă
fecundă cu idei inovatoare în care se întrezărește concepția lui despre matematică și tehnica
lui personală de mânuire a instrumentului matematic, făcând apropieri între idei foarte
îndepărtate, utilizând noțiuni din domenii complet deosebite.
Publică lucrări în domeniile mecanicii, analizei matematice, geometriei, algebrei și logicii
matematice. A extins în spațiul cu mai multe dimensiuni derivata areolară a lui Pompeiu și a
studiat funcțiile monogene de o variabilă hipercomplexă, cu aplicații la mecanică. A
introdus algebre numite de el Łukasiewicz trivalente și polivalente (numite astăzi algebre
Łukasiewicz-Moisil) și le-a întrebuințat în logica și în studiul circuitelor de comutație. A
elaborat metode noi de analiză și sinteză a automatelor finite și a avut contribuții valoroase
în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.
Moisil a insistat și ajutat mult la realizarea primelor calculatoare românești. A avut
contribuții remarcabile la dezvoltarea informaticii și la formarea primelor generații de
informaticieni. A primit Computer Pioneer Award al societății IEEE, în 1996 (post-mortem).

12
Viața sa dedicată matematicii și informaticii l-a consacrat ca un extraordinar om de știință și
profesor. Era înzestrat cu un deosebit simț al umorului. Există multe vorbe de duh și
anecdote cu Moisil. Multe se găsesc în cărțile pe care le-a scris, sau în cele care s-au scris
despre el.
A fost membru al Academiei Române, al Academiei din Bologna și al Institutului
Internațional de Filosofie.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21
decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941.
După al doilea război mondial, guvernul comunist l-a numit în 1946 ambasador al României
la Ankara. A fost laureat al Premiului de Stat al Republicii Populare Române și i s-a
decernat în 1964, prin decret al Consiliului de Stat, titlul ”Om de știință emerit”.
A fost căsătorit cu Viorica (n. Constante), sora Lenei Constante.

13