Milton Friedman 

(n. 31 iulie 1912, Brooklyn, New York, SUA – d. 16 noiembrie 2006, San

Francisco, California, SUA a fost un economist evreu-
american, profesor de economie la Universitatea Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru
Economie. El este considerat reprezentantul principal al școlii din Chicago, al economiei de dreapta,
de piață liberă. A fost elevul lui Frank Knight. Fiul său este David D. Friedman. Mai mulți studenți și
profesori tineri care au fost recrutați de Friedman și l-au avut drept mentor la Chicago au ajuns
economiști de primă importanță; printre ei sunt Gary Becker, Robert Fogel, Thomas Sowell( și Robert
Lucas Jr.
Milton Friedman a adus nenumărate contribuții la dezvoltarea microeconomiei și
a macroeconomiei precum și la dezvoltarea teoriile cu privire la economia de piață și la
minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei. Întreaga sa activitate a fost cel mai bine
descrisă chiar de Milton Friedman în persoană prin următoarele cuvinte[21]:
„Aș vrea ca lumea să își amintească de mine ca de un prieten al libertății. Dacă analizezi istoria, vezi că,
oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește, oamenii trăiesc mai mult și mai bine”
—Milton Friedman
Provocările lui Friedman la adresa a ceea ce a numit mai târziu teorie „keynesiană naivă”[22] au
început în anii 1950 cu reintrepretarea funcției consumului(d). În anii 1960, a devenit principalul
oponent al politicilor guvernamentale keynesiene[23] și și-a descris abordarea drept utilizare a
„limbajului și aparatului keynesian”, dar respingere a concluziilor sale „inițiale”.[24] A teoretizat că
există o rată „naturală” a șomajului și a susținut că nivelul de angajare ce întrece această rată va
duce la accelerarea inflației.[25] A afirmat că Curba Phillips este, până la urmă, verticală la „rată
naturală” și a prezis ceea ce va ajunge cunoscut drept stagflație.[26] Friedman a promovat un punct
de vedere macroeconomic alternativ cunoscut ca „monetarism(d)” și a susținut că o expansiune
ușoară și constantă a masei monetare este o politică convenabilă.[27] Ideile sale în ce
privește politica monetară, impozitele, privatizarea și dereglementarea au influențat politica
guvernului, mai ales în anii 1980. Teoria sa monetară(d) a influențat răspunsul Sistemului Federal de
Rezerve la criza financiară mondială din 2007-2008(d).[28]
Friedman a fost consilier al președintelui american republican Ronald Reagan[29] și al premierului
britanic conservator Margaret Thatcher.[30] Filosofia sa politică a exaltat virtuțile sistemului economic
al unei piețe libere cu intervenție minimă. La un moment dat, a declarat că rolul său în
eliminarea serviciului militar obligatoriu în SUA este cea mai mândră realizare a sa. În cartea sa
publicată în 1962 Capitalism și libertate, Friedman a susținut politici precum serviciul militar
voluntar(d), libertatea cursului flexibil de schimb(d), abolirea licenței medicale(d), impozitul negativ pe
venit(d) și cecurile școlare(d).[31] Fiind adept al school choice(d), a fondat Fundația Friedman pentru
Alegere în Educație, redenumită mai târziu EdChoice.[32]
Printre lucrările lui Milton Friedman sunt monografii, cărți, articole științifice, articole de ziar, articole
în reviste, programe de televiziune și prelegeri, acoperind o gamă largă de subiecte economice și
chestiuni ce țin de politica publică.[33] Cărțile și eseele sale au influență globală, inclusiv în statele
foste comuniste.[34][35][36][37] Un sondaj l-a clasat pe Friedman pe locul doi după John Maynard
Keynes în rândul celor mai populari economiști,[38] iar The Economist l-a descris drept „cel mai
influent economist din a doua jumătate a secolului 20 ...”.[39]
A încetat din viaţă marele economist Milton Friedman
 
Petru Clej
 

 
Milton Friedman, unul dintre cei mai mari economişti
ai secolului XX, promotor al economiei de piaţă liberă,
a decedat la San Francisco, la vârsta de 94 de ani.

Laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1976, el a

fost încă din primii ani de după cel de-al doilea război
mondial un oponent al intervenţiei statului în economie.

Teoriile sale, dezvoltate pe vremea când era profesor la Universitatea Chicago, numite
monetariste, au influenţat politicieni de dreapta precum Ronald Reagan în Statele Unite sau
Margaret Thatcher în Marea Britanie.

Printre cărţile sale cele mai cunoscute se numără "Capitalism and

Freedom" (Capitalism şi Libertate) şi "Free to Choose" (Liber să
alegi), în care face elogiul pieţei libere.

Iniţial, o voce în pustiu

Născut la New York, în 1912, într-o familie de imigranţi evrei din

Rutenia subcarpatică (azi în Ucraina), Milton Friedman a fost atras
de tânăr de matematică, dar a ales să devină economist şi s-a
format la Chicago, unde a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie, Rose
Director, cu care s-a căsătorit în 1938.
"Capitalism and Freedom" -
După 1945, într-o atmosferă dominată de ideile economistului "Capitalism şi libertate" -
publicată în 1962 a fost cea
britanic John Maynard Keynes, care privilegiau cheltuielile publice mai importantă carte a lui
ca mijloc de influenţare a economiei, Milton Friedman a militat Milton Friedman
consecvent pentru statul minimal.

Iniţial, vocea sa era singulară, dar recesiunea însoţită de inflaţie din anii '70 l-a adus pe
Friedman în avanscenă.

Preşedinţii Richard Nixon şi Ronald Reagan l-au avut drept consilier, iar sfaturile sale au fost
însuşite de Margaret Thatcher.

Milton Friedman l-a consiliat şi pe Barry Goldwater, candidat republican la preşedinţie în

1964, iar terapia de şoc propusă de el a fost aplicată de
liderul militar Augusto Pinochet în Chile, după lovitura de
stat din 1973.

Nemesisul stângii marxiste sau marxizante

Influenţa sa asupra liderilor de dreapta l-a făcut extrem de

impopular în ochii intelectualilor de stânga.

În 1976, la ceremonia de atribuire a Premiului Nobel pentru

Milton Friedman a fost consilier al lui
Ronald Reagan
economie s-a organizat o demonstraţie de protest împotriva sa, pe motivul sprijinului
acordat regimului Pinochet, deşi sfaturile sale se refereau doar la economie.

Economistul John Kenneth Galbraith a fost marele său adversar ideologic, cu care a avut
dese dispute publice.

Dar Milton Friedman a fost mai întâi de toate un mare apărător al libertăţii, un libertarian
cum spun americanii.

Deşi ideile sale au fost promovate de politicienii de dreapta, el nu împărtăşea convingerile

lor sociale, fiind de exemplu în favoarea liberalizării drogurilor sau a desfiinţării recrutării
obligatorii în armată.

Alături de alţi doi gânditori, întâmplător tot evrei de origine central europeană - Friderich
Von Hayek şi Karl Popper - Milton Friedman a fost unul dintre cei mai implacabili adversari
ai teoriei marxiste după 1945.

Teoriile economice ale lui Milton Friedman au fost extrem de populare în Europa de est după
căderea comunismului, fiind aplicate în Polonia de Leszek Balcerowicz, fost ministru de
finanţe, actualmente guvernator al Băncii Naţionale sau
Vaclav Klaus, fost premier, actualmente preşedinte al
Republicii Cehe.

Un mare iubitor şi promotor al libertăţii

Controlul inflaţiei prin mijloace monetare a devenit o politică

dominantă astăzi, spre satisfacţia susţinătorilor lui Milton
Friedman.

Dezamăgirea lui Milton Friedman a fost însă sporirea Preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus, un
adept al lui Milton Friedman
continuă a cheltuielilor statului, el susţinând la sfârşitul
mileniului trecut că Statele Unite au devenit "semi-
socialiste".

Friedman nu a fost numai un economist de talie, ci şi un foarte bun comunicator.

Seria sa televizată din 1980 "Free to Choose", care a stat la bază cărţii cu acelaşi nume, a
prezentat în termeni pe înţelesul tuturor avantajele liberalismuliui în economie şi a ajutat la
schimbarea drastică până la sfârşitul decadei a opiniei cu privire la implicarea statului în
economie.

"Aş vrea ca lumea să îşi amintească de mine ca de un prieten al libertăţii. Dacă analizezi
istoria, vezi că, oriunde există creştere economică şi unde capitalimsul înfloreşte, oamenii
trăiesc mai mult şi mai bine" spunea Milton Friedman.

Una dintre maximele sale e cu precădere citată: "There is no such thing as a free lunch",
adică "Nimeni nu îţi dă de mâncare pe degeaba!".
Milton Friedman (n. 31 iulie 1912,  Brooklyn, New York, SUA – d. 16
[4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]

noiembrie 2006,  San Francisco, California, SUA

[14][4][5][6][7][15][8][9][10][11][12]
) a fost un economist evreu- [16][17][18]

american, profesor de economie la Universitatea Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru

Economie. El este considerat reprezentantul principal al școlii din Chicago, al economiei de
dreapta, de piață liberă. A fost elevul lui Frank Knight. Fiul său este David D. Friedman. Mai
mulți studenți și profesori tineri care au fost recrutați de Friedman și l-au avut drept mentor la
Chicago au ajuns economiști de primă importanță; printre ei sunt Gary Becker, Robert Fogel,
Thomas Sowell  și Robert Lucas Jr.
(d)[19] [20]

Milton Friedman a adus nenumărate contribuții la dezvoltarea microeconomiei și

a macroeconomiei precum și la dezvoltarea teoriile cu privire la economia de piață și la
minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei. Întreaga sa activitate a fost cel mai bine
descrisă chiar de Milton Friedman în persoană prin următoarele cuvinte : [21]

„Aș vrea ca lumea să își amintească de mine ca de un prieten al libertății. Dacă analizezi
istoria, vezi că, oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește, oamenii
trăiesc mai mult și mai bine”
—Milton Friedman
Provocările lui Friedman la adresa a ceea ce a numit mai târziu teorie „keynesiană naivă”  au [22]

început în anii 1950 cu reintrepretarea funcției consumului . În anii 1960, a devenit principalul (d)

oponent al politicilor guvernamentale keynesiene  și și-a descris abordarea drept utilizare a [23]

„limbajului și aparatului keynesian”, dar respingere a concluziilor sale „inițiale”.  A teoretizat că [24]

există o rată „naturală” a șomajului și a susținut că nivelul de angajare ce întrece această rată va
duce la accelerarea inflației.  A afirmat că Curba Phillips este, până la urmă, verticală la „rată
[25]

naturală” și a prezis ceea ce va ajunge cunoscut drept stagflație.  Friedman a promovat un punct [26]

de vedere macroeconomic alternativ cunoscut ca „monetarism ” și a susținut că o expansiune (d)

ușoară și constantă a masei monetare este o politică convenabilă.  Ideile sale în ce [27]

privește politica monetară, impozitele, privatizarea și dereglementarea au influențat politica

guvernului, mai ales în anii 1980. Teoria sa monetară  a influențat răspunsul Sistemului Federal (d)

de Rezerve la criza financiară mondială din 2007-2008 . (d) [28]

Friedman a fost consilier al președintelui american republican Ronald Reagan  și al premierului [29]

britanic conservator Margaret Thatcher.  Filosofia sa politică a exaltat virtuțile sistemului

[30]

economic al unei piețe libere cu intervenție minimă. La un moment dat, a declarat că rolul său în
eliminarea serviciului militar obligatoriu în SUA este cea mai mândră realizare a sa. În cartea sa
publicată în 1962 Capitalism și libertate, Friedman a susținut politici precum serviciul militar
voluntar , libertatea cursului flexibil de schimb , abolirea licenței medicale , impozitul negativ pe
(d) (d) (d)

venit  și cecurile școlare .  Fiind adept al school choice , a fondat Fundația Friedman pentru
(d) (d) [31] (d)

Alegere în Educație, redenumită mai târziu EdChoice. [32]

Printre lucrările lui Milton Friedman sunt monografii, cărți, articole științifice, articole de ziar,
articole în reviste, programe de televiziune și prelegeri, acoperind o gamă largă de subiecte
economice și chestiuni ce țin de politica publică.  Cărțile și eseele sale au influență globală, [33]

inclusiv în statele foste comuniste.  Un sondaj l-a clasat pe Friedman pe locul doi după John
[34][35][36][37]

Maynard Keynes în rândul celor mai populari economiști,  iar The Economist l-a descris drept [38]

„cel mai influent economist din a doua jumătate a secolului 20 ...”. [39]

Cronologie
Milton Friedman s-a născut la New York în familia unor emigranți evrei din Beregszász,
din Rutenia transcarpatică, pe atunci parte a Ungariei, în zilele noastre parte a Ucrainei.Tatăl său
se numea Jenő Saul Friedman, iar mama sa Sara Ester născută Landau. A petrecut copilăria la
Rahway, New Jersey, unde a terminat liceul în anul 1928.

Cartea lui Milton Friedman Eseuri în economia pozitivă (1953) este o colecție de articole
anterioare ale autorului, cu rolul principal al unui eseu original „ Metodologia economiei
pozitive”. Acest eseu prezintă principiul celebrului, dar controversat, al lui Friedman (numit F-
Twist de Samuelson ) că presupunerile nu trebuie să fie „realiste” pentru a servi drept ipoteze
științifice; trebuie doar să facă predicții semnificative. cuprins 1 Metodologia economiei pozitive
2 Loc în metodologia economică 3 notițe 4 Referințe 5 linkuri externe Metodologia economiei
pozitive Acest prim eseu al cărții explorează distincția lui John Neville Keynes între economia
pozitivă și cea normativă , ceea ce este față de ceea ce ar trebui să fie în problemele
economice. Eseul prezintă un program epistemologic pentru cercetările proprii ale lui Friedman.
Eseul susține că economia ca știință ar trebui să fie lipsită de judecăți normative pentru ca ea să
fie respectată ca obiectivă și să informeze economia normativă (de exemplu, dacă crește
salariul minim ). Hotărârile normative implică frecvent preziceri implicite despre consecințele
diferitelor politici. Eseul sugerează că astfel de diferențe de principiu ar putea fi reduse prin
progresul economiei pozitive (1953, p. 5). Eseul susține că o teorie economică utilă nu ar trebui
judecată în primul rând prin completitudinea tautologică , oricât de importantă este aceea de a
oferi un sistem consistent pentru clasificarea elementelor teoriei și pentru a deriva în mod
valabil implicațiile acesteia. Mai degrabă, o teorie (sau ipoteză) trebuie judecată după:
simplitatea de a putea prezice cel puțin la fel de mult ca o teorie alternativă, deși necesită mai
puține informații rodnicia în precizia și sfera predicțiilor sale și în capacitatea sa de a genera linii
suplimentare de cercetare (p. 10). Într-un pasaj celebru și controversat, Friedman scrie că:
Ipoteze cu adevărat importante și semnificative vor fi găsite „presupuneri” care sunt reprezentări
descriptive sălbatic inexacte ale realității și, în general, cu cât teoria este mai semnificativă, cu
atât sunt mai nerealiste presupunerile (în acest sens) (p. 14). De ce? Deoarece astfel de
ipoteze și descrieri extrag doar acele elemente cruciale suficiente pentru a produce predicții
relativ precise, valabile, omitând o mulțime de detalii predictive irelevante. Desigur, irealismul
descriptiv nu asigură o „teorie semnificativă” (pp. 14-15). De la astfel de Friedman respinge
testarea unei teorii prin realismul presupunerilor sale. Mai degrabă simplitatea și rodnicia se
înclină către astfel de presupuneri și postulate precum maximizarea utilității , maximizarea
profitului și tipurile ideale - nu doar pentru a descrie (care poate fi la un pas), ci pentru a prezice
un comportament economic și pentru a oferi un motor de analiză (pp. 30– 35). În ceea ce
privește maximizarea profitului, de exemplu, firmele sunt poziționate să împingă fiecare linie de
acțiune până la echivalarea veniturilor marginale relevante și a costului marginal . Cu toate
acestea, răspunsurile oamenilor de afaceri la întrebări despre factorii care le afectează deciziile
nu pot arăta un astfel de calcul. Totuși, dacă firmele acționează ca și cum ar încerca să
maximizeze profiturile, acesta este testul relevant al ipotezei asociate (pp. 15, 22, 31). Loc în
metodologia economică Friedman este recunoscut ca o figură esențială în școala de economie
din Chicago . Eseul poate fi citit ca un manifest pentru școala respectivă. Totuși, Melvin Reder
scrie că o minoritate semnificativă a economiștilor școlii din Chicago, cum ar fi Ronald Coase și
James M. Buchanan, au scris ca și cum „valabilitatea unei teorii economice constă în apelul
intuitiv și / sau compatibilitatea acesteia cu un set de comune- axiome de simț mai degrabă
decât conformitatea implicațiilor sale cu observarea empirică ". Cu toate acestea, criteriul lui
Friedman privind rodnicia și utilizarea „pozitivului” pare să estompeze acest punct.
Revendicarea și reprezentarea esențială a eseului au fost până la sfârșitul anilor '80 larg
utilizate în economia mainstream , chiar dacă judecățile metodologice, precum alte hotărâri de
reglementare, nu sunt pur pozitive. Totuși, criticii săi au subliniat de mult timp defectul în
raționamentul lui Friedman: prin protejarea presupunerilor de la cerința realismului, Friedman
admite falsurile ca parte a teoriei sale. El se apără de acest lucru, necesitând doar explicația
anumitor fenomene de interes, dar, după cum a subliniat Samuelson, acest lucru poate duce la
culegerea neserifică a cireșelor de rezultate. Samuelson a supranumit principiul lui Friedman F-
Twist-ul, evitând să-l numească după Friedman direct din curtoazie. Daniel M. Hausman a
descris „Metodologia economiei pozitive” drept „cea mai influentă lucrare asupra metodologiei
economice din secolul al XX-lea]. Ulterior, el a menționat că influența sa a scăzut din cauza unei
transformări empirice în economie care a avut loc la sfârșitul secolului, deși până în 2012, ea a
servit în continuare în mod obișnuit "ca un mod de a evita întrebările incomode cu privire la
simplificări, idealizări și abstractizare în economie, mai degrabă decât răspunzându-le ”. notițe
Referințe Milton Friedman, 1953

Economie pozitivă - Positive economics, enciclopedia liberă Economia pozitivă (spre deosebire
de economia normativă ) este ramura economiei care se referă la descrierea, cuantificarea și
explicarea fenomenelor economice. Se concentrează pe fapte și relații comportamentale cauză-
efect și notează că teoriile economice trebuie să fie în concordanță cu observațiile existente.
Economia pozitivă ca știință , se referă la analiza comportamentului economic , pentru a
determina ce este. Economia pozitivă a fost cândva cunoscută sub numele de economie fără
valoare ( germană : wertfrei ). Exemple de declarații economice pozitive sunt „rata șomajului în
Franța este mai mare decât cea din Statele Unite” sau „o creștere a cheltuielilor
guvernamentale ar reduce rata șomajului”. Oricare dintre acestea este potențial falsificabilă și
poate fi contrazisă de dovezi. Economia pozitivă ca atare evită judecățile de valoare
economică . De exemplu, o teorie economică pozitivă ar putea descrie modul în care creșterea
ofertei de bani afectează inflația , dar nu oferă nicio instrucțiune cu privire la ce politică ar trebui
urmată. Aceasta contrastează afirmațiile economice normative în care se dă o opinie. De
exemplu, „cheltuielile guvernamentale ar trebui mărite” este o declarație normativă.
Fundamentele analizei economice ale lui Paul Samuelson (1947) stabilește standardul
teoremelor semnificative din punct de vedere operațional prin economia pozitivă. Economia
pozitivă este de obicei considerată necesară pentru clasarea politicilor sau rezultatelor
economice în ceea ce privește acceptabilitatea. John Neville Keynes (1891) și Milton Friedman ,
într-un eseu influent din 1953 , au elaborat distincțiile dintre economia pozitivă și cea normativă.
Economia pozitivă este uneori definită ca economia „ceea ce este”, în timp ce economia
normativă discută „ceea ce ar trebui să fie”. Baza metodologică pentru o distincție pozitivă /
normativă înrădăcinată în distincția fapt-valoare în filosofie. Principalii susținători ai unor astfel
de distincții provin de la David Hume și GE Moore . Baza logică a unei astfel de relații ca
dihotomia a fost contestată în literatura filosofică. Astfel de dezbateri se reflectă în discuțiile
despre știința pozitivă și în special în economie, unde critici, precum Gunnar Myrdal (1954), și
susținătorii economiei feministe precum Julie A. Nelson , Geoff Schneider și Jean Shackelford și
Diana Strassmann , contestă ideea că economia poate fi complet neutră și fără agendă.
Economie pozitivă - https://ro.qaz.wiki/wiki/Positive_economics

Economia pozitivă este adesea denumită economia „ceea ce este”. Pe de altă parte, economia
normativă este cunoscută sub numele de „ceea ce ar trebui să fie”. John Neville Keynes a expus
această diferențiere, care a fost ulterior retușată de Milton Friedman într-un eseu influent din 1953.
Majoritatea economiștilor de astăzi se concentrează pe analiza economică pozitivă, care folosește
ceea ce se întâmplă și ceea ce se întâmplă într-o economie ca bază pentru orice afirmație despre
viitor.

caracteristici
Ca atare, economia pozitivă se sustrage de la judecăți de valoare economică. O teorie economică
pozitivă, de exemplu, ar putea detalia cum o creștere a ofertei de bani afectează inflația, dar fără a
oferi o ilustrare a politicii care ar trebui aplicată.

Chiar și așa, economia pozitivă este de obicei considerată necesară pentru clasificarea politicilor
economice sau a rezultatelor în termeni de acceptabilitate a acestora, care este economia
normativă.

Spre deosebire de economia normativă, economia pozitivă se concentrează pe cauze și efecte,

relațiile comportamentale și faptele implicate în evoluția și dezvoltarea teoriilor economice.

Ca știință, economia pozitivă se referă la studiul comportamentului economic. O afirmație teoretică

standard a economiei pozitive se găsește în cartea lui Paul Samuelson, Bazele analizei
economice (1947).

Fără opinie
Se bazează pe afirmații și analize care pot fi verificabile și dovedite. Să presupunem că vorbiți
despre echilibru de piață și preț. La un moment dat, echilibrul este ceea ce este. Atunci când nu
există nici o opinie cu privire la aceasta, această afirmație va intra în acest tip de economie.

Aceasta înseamnă că economia pozitivă vorbește doar despre afirmații și opțiuni descriptive și că nu
ar vorbi despre judecăți sau opinii oferite de oameni (sau experți).

Economia pozitivă este o economie care nu aplică obiective la ceea ce „ar trebui să facă o
economie”. Descrie nivelurile de echilibru pentru anumite prețuri și cantități, dar nu dă nici o opinie
cu privire la faptul dacă acesta este un preț adecvat pentru cantitate.

Veți examina teoria cantității de bani și rata dobânzii, deși nu veți stabili niciodată dacă o rată a
dobânzii este bună sau rea. „Piața liberă” este un sistem de interacțiune fără limite între fiecare
individ și maximizează matematic utilitatea personală și socială.
Importanța economiei pozitive
Diferențele dintre economia pozitivă și economia normativă stau la baza elaborării politice înțelepte.

Economia pozitivă și economia normativă, atunci când sunt luate împreună, oferă o înțelegere clară
a politicii publice prin evidențierea atât a declarațiilor de fapt, cât și a analizei bazate pe opinie, care
conduc comportamentul pieței.

Cu toate acestea, o înțelegere clară a economiei pozitive duce la decizii de politică economică mai
bune, deoarece economia pozitivă nu depinde de judecățile de valoare.

Afirmații pozitive
Declarațiile conduse de economia pozitivă oferă un scenariu clar cauză-efect care poate ajuta
indivizii și factorii de decizie să ia decizii importante.

Afirmațiile pozitive oferite de economia pozitivă sunt obiective. Aceste afirmații pot fi definite și
testate, sau respinse și corectate, în funcție de dovezile disponibile.

Majoritatea informațiilor furnizate de mass-media sunt o combinație de afirmații sau teorii economice
pozitive și normative. Din această cauză, investitorii trebuie să înțeleagă diferența dintre analiza
obiectivă și subiectivă.

Exemple
Economia pozitivă corespunde cu ceea ce este. Pentru a ilustra, un exemplu de declarație
economică pozitivă este următorul: „Rata șomajului în Franța este mai mare decât cea a Statelor
Unite”.

Un alt exemplu de declarație economică pozitivă este: „Creșterea ratei dobânzii îi va încuraja pe
oameni să economisească”. Aceasta este considerată o situație financiară pozitivă, deoarece nu
conține judecăți de valoare, iar exactitatea acesteia poate fi verificată.

Un alt exemplu de teorie economică pozitivă este modul în care descrie modul în care guvernul
afectează inflația prin imprimarea mai multor bani.
În acest exemplu, teoria economică pozitivă joacă un rol în furnizarea de date și analiza relațiilor
comportamentale dintre inflație și creșterea ofertei de bani.

Cu toate acestea, teoria economică pozitivă nu oferă sfaturi sau instrucțiuni cu privire la modul de
respectare corectă a politicilor privind inflația și tipărirea banilor.

Legea cererii
„Când alți factori rămân constanți, dacă prețul crește, cererea scade; iar dacă prețul este redus,
cererea crește ”.

Aceasta este legea cererii. Este o declarație economică pozitivă. De ce? Pentru că se spune că
cererea va crește sau scădea dacă prețurile scad sau cresc invers, atunci când alți factori rămân
constanți.

Nu este o opinie. Nu este o descriere bazată pe valori a ceea ce ar putea fi. Nu este nici măcar o
hotărâre a expertului asupra prețului și cererii. Este mai mult o afirmație descriptivă care poate fi
testată sau verificată. Și poate fi adevărat sau fals.

Dar dacă poate fi adevărat sau fals, de ce este necesar acest tip de afirmație? Motivul este că aveți
nevoie de fapte înainte de a comenta. Este important să știm „ce este” mai întâi, înainte de a ajunge
la punctul „ce ar trebui să fie”.

Venitul nu este același în toate țările

Această afirmație nu spune dacă este adevărată sau falsă. Și nici nu este o părere a unui economist
sau a unui expert. E doar așa. În unele țări, această afirmație poate să nu fie adevărată. Dar,
deoarece există un decalaj uriaș între bogați și săraci, iar clasa de mijloc se evaporă rapid, acest
lucru se poate spune.

Aceasta este o declarație pozitivă din punct de vedere economic, deoarece ar putea fi verificată
analizând statisticile pentru diferite țări. Și dacă se vede că majoritatea țărilor suferă de limitele
extreme superioare și inferioare ale bogăției, această afirmație se va dovedi cu adevărat adevărată.
Altfel o vom numi falsă.
Economia – componenta de baza a sistemului stiintelor economice
Economia – componenta de baza a sistemului stiintelor economice

Dezvoltarea economica si progresul societatii, cresterea continua a complexitatii activitatii

economice, au pus in fata stiintei economice sarcini noi si tot mai complexe. Corespunzator, a
avut loc un proces de dezvoltare si diversificare si in stiinta economica. Din economia politica,
cu care in linii mari, se identifica la inceput intreaga stiinta economica, s-au desprins, treptat
discipline economice noi, iar ulterior au avut loc si tendinte de integrare in stiinta. S-a ajuns
astfel ca stiinta economica contemporana sa se prezinte ca un sistem amplu de stiinte si
discipline autonomizate de-a lungul timpului pe diferite criterii. El cuprinde stiinte economice
fundamentale, speciale, de granita, discipline economice tehnico-aplicative, etc. (o imagine
despre complexitatea sistemului stiintelor economice ne ofera si simpla citire a disciplinelor
universitare din planul de invatamant ale facultatilor de profil economic). Epistemologia
economica – considerata si ea ca una dintre noile discipline economice de granita – grupeaza
stiintele economice dupa multe criterii cum sunt: dupa nivelul de ierarhizare a economiei; dupa
domeniul de cercetare sau studiu; dupa interdependentele cu alte domenii si ramuri ale stiintei;
dupa instrumentele si procedeele de analiza folosite prioritar, etc.

Oricare ar fi maniera de abordare si clasificare a sistemului stiintelor economice ”va fi insa

intotdeauna necesara o cunoastere generala a mecanismelor si proceselor economice constante
prin intermediul conceptelor si al limbajului teoriei economice”[1]. Aceasta este si ratiunea si
contributia economiei ca disciplina universitara in planurile de invatamant ale facultatilor
economice, respectiv de a realiza intr-o structura logica si unitara o introducere teoretico-
metodologica in stiinta economica.

In calitate de componenta teoretico-metodologica fundamentala a sistemului stiintelor economice

in ansamblu, economia se caracterizeaza prin mai multe aspecte definitorii.

In primul rand, Economia constituie un ansamblu coerent de concepte, teorii si principii despre

realitatea economica, ca o reflectare universalizata a esentei faptelor si comportamentelor
economice din societate.

In al doilea rand,  ca stiinta sociala, Economia studiaza activitatea economica in complexitatea si

interdependentele ei dinamice cu celelalte forme ale actiunii umane, extinzand criteriul
rationalitatii si eficientei economice asupra practicii sociale in totalitatea sa. De aici si legaturile
sale cu celelalte stiinte sociale. Economia se distinge si se autonomizeaza in sistemul stiintelor
sociale mai ales prin modul economic de abordare a comportamentului uman, prin varabilele si
mecanismele studiate (care de regula sunt cele ale pietei), precum si prin principiile si predictiile
pe care le formuleaza.
In al treilea rand, Economia abordeaza realitatea economica ca un singur tot, unele probleme
fiind analizate si aprofundate din unghiul microeconomic iar altele din cel macroeconomic.
Misiunea ei este de a realiza o structura unitara, constituind ceea ce unii specialisti numesc
trunchiul de baza al stiintei economice, nucleul teoretic dur al acesteia si totodata depozitarul
principalelor cuceriri ale cunoasterii  stiintifice in domeniu.

Ca realitate complexa si interrelationata, viata economica poate fi abordata si analizata din

unghiuri diferite. Pe acesta baza, disciplina Economie (Economics-ul) se imparte in doua mari
componente sau ramuri: microeconomia (Microeconomics) si macroeconomia
(Macroeconomics).

Microeconomia este acea componenta a economiei care analizeaza faptele, procesele si

comportamentele economice, manifestate ca entitati individuale, autonome si specifice, precum
si relatiile dintre aceste entitati elementare ale vietii economice. Domeniile prioritare de cercetare
ale microeconomiei sunt: preferintele si alegerile consumatorilor individuali; deciziile
producatorilor (firmelor) care sustin oferta de bunuri; functionarea pietelor individuale si
formarea preturilor in cadrul diferitelor tipuri de piata; remunerarea factorilor si formarea
veniturilor.

Macroeconomia, cealalta componenta a economiei, cerceteaza marimile sau variabilele globale

din economie, numite agregate, interdependentele dintre aceste agregate si performantele globale
ale economiei unei tari. Agregatele macroeconomice cele mai semnificative sunt productia,
venitul si consumul din economia unei tari (PIB-ul), cererea si oferta agregate, indicele general al
preturilor, ocuparea si somajul, inflatia, deficitul bugetar etc. Macroeconomia se  ocupa in
principiu de aceleasi fapte sau realitati ale vietii economice, abordate insa ca variabile si structuri
globale (departajate de aspectele individuale sau particulare) intrucat ea (analiza
macroeconomica) este preocupata in principal de comportamentul si situatia economiei unei tari
in ansamblul sau.

In abordarea problemelor economice atat la nivel microeconomic cat si macroeconomic,

economistii fac distinctie intre ceea ce este sau se intampla in realitate si ceea ce oamenii ar dori
sau considera ca ar fi bine sa se intample. Distinctia mentionata se refera la economia pozitiva si
economia normativa

Economia pozitiva se ocupa de cunoasterea si prezentarea realitatilor economice, oferind

explicatii asupra a ceea ce este in fapt sau ceea ce se poate intampla in economie daca se
intrunesc anumite conditii sau se produc anumite evenimente. Abordarea pozitiva se foloseste de
instrumente si tehnici de analiza prin care faptele si realitatile evidente din universul economic
sunt identificate, descifrate si apoi ordonate pentru a prevedea evenimentele si a gasi regulile
desfasurarii lor in timp si spatiu. In general, ipotezele si predictiile economiei pozitive sunt
verificabile (testabile) prin confruntarea lor cu faptele din lumea reala.

Economia normativa arata ceea ce trebuie sa fie in economie si cum ar trebui actionat ca

activitatea economica sa se incadreze in anumite limite de normalitate. Abordarea normativa
opereaza astfel cu judecati de valori si aprecieri ce au la baza si alte criterii decat cele strict
economice. De aceea, afirmatiile normative nu sunt testabile si, ca urmare, dezacordurile asupra
lor nu pot fi clarificate apeland la observatii si analize empirice.

Continand o serie de valori si criterii (filozofice, etice, culturale, ecologice etc. ) prin care faptele
economice sunt interpretate si apreciate, problemele si intrebarile care privesc economia
normativa se cer dezbatute si rezolvate in mod rational, dar apeland la alte instrumente decat cele
care tin de analiza pozitiva. De aici si motivul principal pentru a delimita abordarile normative de
cele pozitive in economie, fara a considera ca primele nu sunt folositoare sau nu trebuie sa-i
preocupe pe economisti (vezi si Caseta 1. 2).

Caseta 1. 2   Relatia dintre economia pozitiva si economia normativa

Pentru aprofundarea intelegerii relatiei dintre economia pozitiva si economia normativa in caseta
de fata sunt prezentate cateva consideratii semnificative cuprinse in eseul lui Milton Friedman
privind metodologia stiintei economice pozitive, apreciat drept cel mai influent studiu in
domeniu, publicat in secolul trecut.

Raportul dintre stiinta economica pozitiva si cea normativa

„Stiinta economica pozitiva este in principiu independenta de orice pozitie etica sau judecata
normativa particulara. Asa cum spunea Keynes, ea se ocupa de „ceea ce este” nu de „ceea ce
trebuie sa fie”. Sarcina ei este sa ne ofere un sistem de generalizari care sa poata fi utilizate
pentru formularea de predictii corecte despre consecintele oricarei schimbari a circumstantelor.
Reusita ei se cere judecata in functie de precizia, amploarea si conformitatea cu experienta a
predictiilor pe care le genereaza. Pe scurt, stiinta economica pozitiva este, sau poate fi, o stiinta
obiectiva in exact acelasi sens ca oricare din stiintele fizice.

Pe de alta parte, stiinta economica normativa si arta (politica) economica nu pot fi independente
de stiinta economica pozitiva. Orice concluzie practica in acest domeniu se sprijina in mod
necesar pe o predictie a consecintelor ce decurg din adoptarea unui mod de actiune si nu a altuia,
predictie ce nu are cum sa nu se bazeze – implicit sau explicit – pe stiinta economica pozitiva.

M-as incumeta, totusi, sa formulez parerea ca, in mod curent, divergentele privitoare la politica
economica existente intre cetateni dezinteresati deriva cu precadere din predictii diferite
privitoare la consecintele economice ale unor moduri de actiune, - divergente ce pot fi in
principiu eliminate de progresul stiintei economice pozitive – si nu din deosebiri fundamentale in
valorile de baza.

Daca aprecierea mea este valabila, inseamna ca realizarea unui consens in privinta politicii
economice corecte depinde in mult mai mica masura de progresul stiintei economice normative
decat de progresul unei stiinte economice pozitive apte sa formuleze concluzii ce sunt, si merita
a fi, larg acceptate. Si mai inseamna ca un motiv de capetenie pentru a distinge net intre stiinta
economica pozitiva si cea normativa il constituie tocmai contributia ce poate fi adusa astfel la
realizarea consensului in sfera politicilor”. (Milton Friedman, Eseu cu privire la metodologia
stiintei economice pozitive, in antologia „Filozofia stiintelor economice”, Bucuresti, Editura
Humanitas, 1994, p. 192-193).

Asadar, economistii profesionisti trebuie sa aiba constiinta si perspectiva clara a metodologiei pe

care o practica si sa evite confuzia intre analiza pozitiva si judecata normativa. Mai mult,
abilitatea lor de a distinge intre pozitiv si normativ este considerata drept componenta cheie a
fundamentarii economiei ca stiinta. La fel ca toti ceilalti oameni de stiinta, economistii cauta
raspunsuri relevante la realitati evidente din universul economic, elaborand teorii si ipoteze din
care sunt deduse predictii testabile si demne de incredere referitoare la actiunile si
comportamentele participantilor la viata economica. Cuvantul „pozitiva” atribuit economiei este
un indiciu al acestui mod de abordare a problemelor economice si este util pentru a scoate in
evidenta rolul teoriei economice, adesea considerata ca fiind sinonima cu ceea ce numim
economie pozitiva. „Telul ultim al unei stiinte pozitive – arata Milton Friedman – este
dezvoltarea unei teorii care sa ofere predictii valabile si semnificative despre fenomene inca
neobservabile”. Economia pozitiva nu-si propune si nici nu poate sa arate ce este bine si ce
trebuie sa se faca in economie, ci doar ce se va intampla in actiunile si comportamentele
oamenilor daca se produc anumite fapte sau evenimente economice.

Pentru a explica concret aceasta deosebire, vom considera unele asertiuni sau afirmatii care pot fi
clasificate ca fiind pozitive sau normative. Astfel, „existenta fenomenului somajului ridicat
reduce productia realizata sub nivelul celei potentiale”, sau „cresterea gradului de fiscalitate are
ca efect reducerea cererii de consum si de investitii” sunt ambele afirmatii pozitive care pot fi
testate (si au fost confirmate de observatiile empirice). In schimb, asertiuni precum „ somajul
ridicat trebuie sa ingrijoreze si sa preocupe serios autoritatea publica”, sau „guvernul trebuie sa
introduca salariul minim garantat si sa aplice impozitul progresiv pe venit” sunt afirmatii
normative. Ele nu pot fi testate si verificate ca fiind veridice sau neadevarate, deoarece se refera
la valori si criterii de justitie sociala si nu la fapte economice ca atare.

Aceasta nu inseamna ca economistii nu trebuie sa se preocupe si sa dezbata probleme care

privesc judecati de valoare de genul celor mentionate mai sus. „Doar ca economia pozitiva nu
incearca sa raspunda intrebarilor normative (deoarece instrumentele ei nu sunt potrivite pentru
aceasta) economistii nu trebuie sa inceteze a cerceta atunci cand se rostesc cuvintele „ar trebui”.
Prin analiza ceea ce pare sa fie o afirmatie normativa se va transforma adesea in ipoteze pozitive
de care depinde concluzia noastra” . Important este ca afirmatiile si concluziile economistilor sa
rezulte din ipotezele si predictiile testabile ale teoriilor lor, pentru ca altfel teoria economica ar fi
rupta de lumea reala a faptelor economice. Dar despre rolul si structura teoriilor economice vom
vorbi mai mult la metoda economiei, in partea finala a acestui capitol.

Michel Didier, Economia, Regulile jocului, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994.

R. Lipsey, A. Chrystal, Economia pozitiva, op. cit. p. 58

Economia pozitivă şi economia

normativă
Detalii
Categorie: Științe Economice
Ultima actualizare: May 10, 2020
Scris de Conspecte Team
Accesări: 5,857
Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii de opinii
şi convingeri existente la un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află
relevă existenţa unui extrem de complex amalgam de informaţii obiective şi corecte, de
raţionamente personale, dar şi de preferinţe şi opţiuni subiective, de percepte morale
sau de diferite ierarhizări valorice.

Analiza corectă a situaţiei şi luarea deciziei de oportunitate nu poate însă lua în seamă
multitudinea acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie corectă se impune o distincţie
netă între real şi ipotetic. Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul înseamnă ceea ce
ar trebui sau ar putea să fie.

Realul înseamnă economia pozitivă care încearcă să explice lumea aşa cum este,

ipoteticul înseamnă economia normativă care încearcă să explice cum ar trebui să fie
lumea.

Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de

armament contribuie la dinamica balanţei comerciale, în timp ce, economia normativă
va recomanda renunţarea la exportul de armament deoarece nu este moral şi
contravine eticii internaţionale.

Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică deoarece nu ia

în seamă nici un factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filozofice sau
percepte morale. Economia pozitivă se rezumă în a emite ipoteze pentru explicarea
fenomenelor.

Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le confirmă, se
va renunţa la ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca
fiind corecte sau incorecte ci doar ipoteze care se verifică şi ipoteze care nu se verifică.

Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în

fundamentarea politicii economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele
economice şi sociale ale fiecărei epoci, politica economică este expresia unei anumite
doctrine şi încearcă prin obiective determinate să corecteze situaţiile considerate
contrare interesului general.
Politica economică este o expresie a “compromisului” între abordarea pozitivă şi
normativă, rezultatele sale verificând în ce măsură acest compromis a satisfăcut mai
mult problemele reale sau cele filozofice ale economiei. Astfel, economia
pozitivă poate explica, de exemplu, efectele probabile ale diferitelor politici economice
de luptă împotriva şomajului sau a inflaţiei dar nu poate spune dacă trebuie sau nu
aplicate aceste politici sau care dintre cele două obiective: şomajul sau inflaţia, este
prioritar la un moment dat.

Economia normativă poate însă să definească care ar fi obiectivele dorite şi în ce

relaţie de prioritate ar trebui să fie. Analiza normativă se bazează însă pe judecăţi de
valoare asupra cărora nu toţi indivizii sau agenţii economici sunt unanim de acord şi
care pot fi oricând infirmate de realitate.

Trebuie subliniat că, economia - ca disciplină ştiinţifică ce-şi doreşte să înţeleagă lumea
reală şi evoluţia ei - nu poate fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie să-i împiedice pe
economişti să utilizeze gândirea normativă pentru a-şi formula propria opinie asupra
diverselor alternative pe care le poate cunoaşte decizia de politică economică.

Esenţial este însă ca opiniile personale să nu aibă pretenţia unei analize ştiinţifice dacă
nu se bazează pe verificarea de către practică a ipotezelor de lucru. Opinia publică este
deseori dezorientată prin modul în care economiştii prezintă problemele cu care ea se
confruntă. Aceasta deoarece se absolutizează fie latura pozitivă, fie cea normativă a
ştiinţei economice.

Unii economişti au faţă de fenomenul economic pe care îl studiază o detaşare

neangajată, similară cu cea pe care astronomul o afişează în studiul eclipselor sau a
constelaţiilor.

Alţii, din contră, tratează fenomenul economic mai mult cu temperament decât cu
rigoare ştiinţifică devenind militanţi activi şi pasionali doar ai unor anumite criterii sau
principii.

Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc.

Conştient de echilibrul pe care economistul trebuie să-l realizeze între latura pozitivă şi
cea normativă a meseriei sale, marele economist J.M.Keynes obişnuia să-şi deschidă
prelegerile în faţa studenţilor cu următoarea remarcă: „Economistul este ca dentistul.
Aşa cum dentistul nu poate scoate măseaua prin telefon, nici economistul nu poate
elimina şomajul printr-un studiu publicat în «Times». Măseaua stricată se scoate numai
cu cleştele iar şomajul se elimină numai prin acţiuni ferme şi concrete”.

Teoria economică abordează realitatea economică din diferite puncte de vedere, înainte de
toate, ea cercetează viaţa economică aşa cum este aceasta; în acelaşi timp ea încearcă să
arate cum ar fi mai bine ca aceasta să evolueze, în ce caz s-ar găsi o rezolvare optimă a
veşnicei tensiuni dintre resurse şi nevoi. Din punctul de vedere al modului de a trata viaţa
economică (aşa cum este sau aşa cum ar trebui să fie), specialiştii evidenţiază: a)
economia pozitivă şi b) economia normativă. Succint, deosebirea principală dintre aceste
două abordări diferite ale vieţii economice este că economia pozitivă explică cum şi de ce
lucrurile şi comportamentele sînt aşa cum sînt, pe cînd economia normativă încearcă să
definească cum acestea ar trebui să fie.

Economia pozitivă  are ca obiectiv studierea vieţii reale aşa cum este aceasta, în acest scop,
sînt adunate faptele concrete, care sînt apoi sistematizate şi analizate. Mai apoi are loc
explicarea cauzelor diferitelor fenomene economice, cum ar fi şomajul, veniturile, inflaţia,
creşterea economică etc., şi sînt scoase în relief interdependenţele dintre acestea, în fine,
toate acestea servesc drept temei pentru formularea unor ipoteze, legităţi şi tendinţe în
evoluţia economiei. Dacă economia pozitivă reflectă situaţia reală în economie, economia
normativă  arată ce ar trebui să se întreprindă ca această situaţie să fie mai bună. Cu
ajutorul economiei normative sînt trasate direcţiile şi modalităţile de dezvoltare pentru a
obţine rezultate mai bune, pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă dezvoltarea
economică, pentru a armoniza diferitele interese care par a fi antagoniste sau fără
rezolvare, cum ar fi, de exemplu, tensiunea resurse-nevoi, raportul muncă-capital, asigurarea
creşterii economice în condiţiile resurselor limitate etc. Economia normativă se
materializează prin elaborarea programelor de dezvoltare social-eco-nomică, prin
formularea recomandărilor de politică economică, ce ar viza, de exemplu, eradicarea
sărăciei, reducerea gradului de diferenţiere a populaţiei; asigurarea stabilităţii preţurilor;
reducerea deficitului bugetar; definirea limitelor de extindere a sectorului privat (cazul ţărilor
în tranziţie).

în ultimele două decenii, economia normativă s-a aflat la temelia elaborării unor programe
şi strategii de tranziţie la economia de piaţă, cu trasarea transformărilor ce urmau a fi
înfăptuite, a termenului, precum şi a instrumentelor ce trebuiau să fie folosite.

Economia pozitivă și economia

normativă
 de Nicolae Sfetcu |  postat în: Blog, Economie |  0
Se constată în ultimele decenii o dispariție stranie a preocupărilor în domeniul economiei bunăstării.
Mare parte a acestei situații se datorează eșecului economiei normative, cu toate încercările de a
separa economia pozitivă de cea normativă pentru a o transforma pe cea din urmă în știință. Multe
succese din economia normativă sunt teoreme matematice.

Economia normativă și filosofia politică s-au influențat reciproc de-a lungul timpului. Dar, în timp ce
filosofia politică se focalizează pe problemele generale ale justiției sociale, economia normativă se
ocupă de problemele microeconomice ale alocării resurselor și evaluarea politicilor publice într-o
societate nedreaptă. Filosofia politică se focalizează pe argumente și principii de bază, în timp ce
economia normativă este mai preocupată de ierarhia efectivă socială decât de argumentele în sine.
D. Parfit (“Equality or priority”, Lindley Lecture, 1995) consideră că egalitarismul este greșit deoarece
merge pe ideea egalității prin nivelare în jos. Un astfel de concept nu ar putea fi încorporat în
modelele de economie normativă.

Economia normativă folosește un aparatul formal pentru a obține concluzii non-intuitive din simple
argumente.

Tradițional, inegalitatea veniturilor și sărăcia s-au analizat pe baza unei măsuri unidimensionale a
avantajului individual. În prezent există o listă multidimensională de atribute sau de lipsuri, care a
generat domeniul „inegalității multidimensionale și măsurării sărăciei” (Marc Fleurbaey, „Economics
and Economic Justice„, The Stanford Encyclopedia of Philosophy).

Economia normativă este, în prezent, deconectată de literatura economiei bunăstării, în care

compararea interpersonală a bunăstării în raport cu preferințele individuale este o chestiune
esențială.

Studiul inegalității și indicele sărăciei a pornit dintr-o perspectivă statistică, pragmatică, cu indicatori
precum indicele Gini al inegalității sau numărul de persoane din sărăcie.În prezent este posibil să se
raporteze indicii de inegalitate la funcțiile de asistență socială, pentru transparență. Un indice de
inegalitate nu ar trebui doar să măsoare dispersia într-un mod descriptiv, ci ar deveni relevant dacă
ar măsura prejudiciul adus bunăstării sociale prin inegalitate.

Se poate folosi o distribuție „egal-echivalentă” pentru a obține indexul inegalității.