DOCTRINA TRUMAN

Harry S. Truman a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii.

Vicepreședinte începând cu iulie 1944, acesta ajunge președinte în urma morții lui Franklin D.
Roosevelt, pe 20 ianuarie 1945. Acest moment este unul foarte complex, din punct de vedere al
relațiilor internaționale, îl pune pe Truman în poziția de a face alegeri foarte importante pentru
întreaga lume. Participă la Conferința de la Potsdam și aprobă lansarea celor două bombe
atomice asupra Japoniei. Contribuie, de asemenea, la înființarea Organizației Națiunilor Unite,
începând astfel o serie de evenimente importante de politică externă, Doctrina Truman
constituind un punct de bază al începutului Războiului Rece.

Război Rece este termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic și militar
de după 1945 dintre aliații occidentali, conduși de SUA, de o parte și statele comuniste, de
cealaltă parte. Cauza fundamentală a declanșării războiului rece a constat în diferențele de
principiu dintre statele democratice și cele comuniste care s-au manifestat chiar din momentul în
care bolșevicii au capturat puterea în Rusia, în 1917.

Situația Statelor Unite în această perioadă este una de recesiune, tranziție de la o

economie de război la una de pace. Președintele încearcă să extindă programul de protecție
socială, însă cele mai multe încercări ale acestuia sunt stopate de poziția Congresului, în
majoritate republican. În acest context, este forțată Doctrina Truman, care își găsește drumul
reușitei, în ciuda greutăților. În discursul său de la 12 martie 1947 în fața Congresului, Truman
vorbește despre importanța rezistenței în fața extinderii totalitarismului sovietic, în cele două
punți de intrare ale acestuia, Grecia și Turcia.

Statele Unite au făcut cunoscut faptul că va interveni pentru a sprijini orice națiune care
era amenințată de o altă țară să-și impună ideologia sau sistemul de guvernare. Un atac împotriva
oricărui membru al N.A.T.O. ar fi considerat un atac împotriva propriei sale țări. Acest sprijin a
fost inițial prezentat sub formă de ajutor economic și politic pentru Grecia și Turcia, două țări
amenințate militar de URSS. Turcia și Grecia au fost susținute anterior de Marea Britanie pentru
a lupta împotriva celulelor rebele comuniste. Aceste grupuri intenționau să preia puterea în
ambele țări datorită importanței lor geopolitice. Ajutorul englez a fost întrerupt din cauza
situației economice din Marea Britanie după război. Apoi, Marea Britanie, Grecia și Turcia au
solicitat ajutorul S.U.A.
 Amenințările comunismului și cererea expresă de ajutor din partea Europei către S.U.A.
au provocat o schimbare în politica externă americană. Responsabilitățile Statelor Unite în lume
au crescut devenind garantul securității și libertății și, în consecință, al puterii sale globale.

Acest discurs are un rol decisiv asupra societății civile americane; presa, radioul, grupuri
politice de intelectuali sprijină această inițiativă, care urmează să se sintetizeze cel mai bine sub
forma Planului Marshall. Acest Plan de Reconstrucție Europeană (ERP) poartă numele
generalului George Marshall, personalitate marcantă în societatea americană după cel de al
Doilea Război Mondial, pe care Truman îl numește Secretar de Stat. După doar câteva luni de la
desemnare, Departamentul de Stat conturează noul plan, care avea ca scop asistarea financiară a
țărilor europene aliate devastate de război. A fost oferită și țărilor din Europa de Est, dar au
respins-o la instrucțiunile lui Stalin.

Între 1945 și 1953 ajutorul financiar al Statelor Unite către țările aliniate la sistemul
democratic a fost de 44,3 miliarde de dolari. Marshall a susținut că ajutorul nu a fost direcționat
către nicio țară anume și a indicat că nu răspunde nici unei anumite doctrine, „ci împotriva
foamei, sărăciei, disperării și haosului”.

Asistarea statelor europene occidentale a fost îndeplinită cu succes, economiile europene

crescând remarcabil între 1948 și 1952, iar relațiile comerciale stabilite în această perioadă au
dus la o alianță Nord-Atlantică. Pe de altă parte, efectele acestui plan sunt continuate până azi,
sub forma Uniunii Europene. Aspectele politice sunt la fel de importante, deoarece Planul
Marshall a fost un important factor al evitării măsurilor de austeritate. Astfel, s-au preîntâmpinat
mari nemulțumiri și revolte ale cetățenilor ce ar sporit riscul extinderii
autoritarismului/totalitarismului.

Un efect important al Planului Marshall a fost reacția Uniunii Sovietice. După anunțarea
intenției S.U.A. de a oferi ajutor și Uniunii Sovietice, rușii au respins orice ajutor, chiar mai mult
au afirmat nepăsarea pentru economia Germaniei și au emis ideea amenințării pe care o simt
odată cu acest plan și aceea a posibilității creării unui Bloc Estic. Ministrul de externe sovietic,
Viaceslav Molotov, a acuzat statul american de fascizare a puterii și de marshallizare a Europei,
îndemnând partidele comuniste din Franța și Italia să saboteze implementarea Planului Marshall.
 Planul Marshall a fost criticat de o serie de economiști neoliberali care au acuzat măsurile
socialiste care nu creează creștere economică durabilă, creștere ce se poate face doar prin
economii și antreprenoriat. De asemenea, a fost acuzat pentru punerea în practică a
imperialismului american, pentru precedentul pe care l-a reprezentat pentru practica ajutorului
extern cu efecte dezastruoase asupra întreprinderilor interne.

După ce au ajutat Turcia și Grecia împreună cu restul Europei, Statele Unite s-au implicat
în alte conflicte din Asia (Coreea și Vietnam) și America Latină.