M. Chelcu, Istoria Oraselor Din Moldova - Studii Si Documente

Marius Chelcu
Istoria orașelor din Moldova

de la jumătatea secolului al XVI-lea
până la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Studii și documente
Tehnoredactare: Mihaela Răducă
Marius Chelcu
Istoria orașelor din Moldova

de la jumătatea secolului al XVI-lea
Studii și documente
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

2015
Cuprins
Cuvânt înainte .................................................................... 7
INTRODUCERE. O încadrare cronologică, istoriografică și

metodologică ...................................................................... 9
1. Lămuriri cronologice .............................................. 9
2. Istoriografie ......................................................... 16
3. Izvoare și metodologie ............................................ 23
CAPITOLUL I. Cadrul politic și economic. Implicații asupra vieții

urbane din Moldova .............................................................. 35
I.1. Imperiul Otoman ................................................. 38
I.2. Polonia ............................................................ 43
I.3. Transilvania ....................................................... 48
CAPITOLUL II. Componente ale vieții urbane .............................. 51

II.1. Populația. Structură confesională, etnică și socială ......... 56
II.1.a. Structură confesională .................................. 58
II.1.b. Structură etnică .......................................... 80
II.1.c. Structură socială ......................................... 88
II.2. Economia urbană – comerț, meșteșuguri, agricultură ...... 95
II.2.a. Comerț .................................................... 95
II.2.b. Meșteșuguri .............................................. 106
II.2.c. Bresle ..................................................... 115
CAPITOLUL III. Înfățișarea orașelor și elemente de urbanism ............ 125

III.1. Metodologie și imagine de ansamblu ........................ 125
III.2. În căutarea unui model (dezvoltarea teritorială și
modalități de ocupare a spațiului) ............................. 131
III.2.a. Piața centrală. Zonă administrativă, comercială și
religioasă ................................................. 131
III.2.b. Ulițe și poduri ........................................... 141
III.2.c. Ulițe și mahalale ........................................ 152
III.2.d. Târgurile ................................................. 161
III.3. Clădirile ......................................................... 179
III.3.a. Locuințe ................................................. 179
III.3.b. Curți domnești .......................................... 184
III.4. Elemente de urbanism ......................................... 190
III.4.a. Salubrizare .............................................. 190
III.4.b. Aducțiuni de apă ....................................... 191
III.4.c. Feredeie .................................................. 196
III.4.d. Măsuri de păstrare a ordinii ........................... 202
CAPITOLUL IV. Teritoriul urban ............................................. 207

IV.1. Orașele și domnia ............................................ 208
IV.1.a. Ocoalele ................................................. 208
IV.1.b. Hotarele târgurilor ..................................... 220
IV.1.c. Vetrele ................................................... 234
Concluzii .......................................................................... 239

Documente ........................................................................ 245
Abrevieri .......................................................................... 261
Bibliografie ....................................................................... 263
Indice .............................................................................. 295
Cuvânt înainte
La baza volumului se află studiile de doctorat finalizate la începutul anului

2012. Timpul scurs de atunci a adus o necesară decantare și reevaluare a
rezultatelor cercetării temei orașului moldovenesc din perioada premodernă.
Prin aranjarea materialului în cuprinsul volumului am încercat să oferim unitate
structurii. Cu toate acestea, subtitlul Studii și documente s-a impus ca o
reflectare a abordării secvențiale și nu exhaustive a unui subiect vast ce acoperă
cronologic două secole de istorie urbană. Apoi, o parte a subcapitolelor volu-
mului reprezintă studii deja publicate înaintea susținerii în ședință publică a
tezei, cât și ulterior. Categoriei rezultatelor parțiale introduse în circuitul
științific prin conferințe și publicații îi aparțin teme precum surprinderea unor
aspecte din trecutul breslelor bărbierilor și cioclilor ieșeni, identificarea cauzelor
părăsirii Moldovei de către o parte a armenilor, la sfârșitul secolului al XVII-lea,
considerațiile pe marginea trecutului robilor țigani din orașe, solidaritățile și
diferențele dintre categoriile de orășeni, locul mănăstirii Golia ca reper al
organizării spațiului urban și identificarea sensurilor urbanistice ale ulițelor și
mahalalelor. În urma semnalelor primite din partea specialiștilor interesați de
subiectele abordate și a propriilor reevaluări, textele publicate au fost acum
revizuite și integrate în corpul volumului.
Părților reluate, însoțite de corecții și adăugiri, li s-au adăugat acum altele
inedite, care s-a urmărit a fi un liant pentru abordările secvențiale, în dorința de
a surprinde elementele specifice vieții urbane de la jumătatea secolului al XVI-lea
Aflarea în subtitlu a cuvântului documente este urmarea faptului că la
finalul cărții am alăturat un grupaj de acte privitoare la trecutul târgului Baia, pe
care le-am considerat exemplare pentru înfățișarea contracției urbane care a
afectat o parte a localităților din rețeaua urbană veche a Moldovei.
La capătul lungului drum parcurs de la acceptarea temei ca subiect de
studiu cu scopul obținerii titlului de doctor și până în momentul înfățișării
rezultatelor prin publicare, gratitudinea noastră se îndreaptă către toți cei care,
prin încurajări și sugestii, au contribuit la ușurarea efortului cercetării și redactării
lucrării. Mulțumim Domnilor Profesori Ioan Caproșu, pentru încrederea și
îndrumările oferite pe parcursul perioadei doctorale, și Petronel Zahariuc,
pentru susținerea de care am beneficiat în etapa definitivării și publicării
8 Istoria orașelor din Moldova
volumului. Acelaşi gând de mulțumire îl oferim prietenului Laurenţiu Rădvan,

colegilor de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Silviu Văcaru, Cătălina
Chelcu și Sorin Grigoruță, precum și celor de la Arhivele Naționale Iași, în
special arhiviștilor Ina Chirilă și Mihai Mîrza, şi tuturor celor nenumiţi aici,
dar care ne-au ajutat cu informaţii bibliografice și documentare necesare
aprofundării cercetării.
Marius Chelcu
Iași, decembrie 2015
INTRODUCERE
O încadrare cronologică, istoriografică și metodologică
1. Lămuriri cronologice
Cadrul politic
Din perspectivă politică, cele două secole din trecutul Moldovei în care se
încadrează cronologic cercetarea noastră, de la mijlocul secolului al XVI-lea
până la mijlocul secolului al XVIII-lea, au fost marcate de relațiile cu Imperiul
Otoman. Odată cu cea de-a doua domnie a lui Petru Rareș, Moldova, așa cum se
întâmplase cu Țara Românească, cu câteva decenii mai înainte1, a intrat într-o
nouă etapă a existenței sale, o perioadă în care dominația otomană s-a accentuat.
În ciuda statutului special, de autonomie, pe care îl vor păstra Țările Române,
receptarea influențelor dinspre spațiul otoman va cunoaște o continuă ampli-
ficare, orașul fiind un loc prielnic în care se vor manifesta aceste înrâuriri. Din
perspectiva Porții, atitudinea față de aceste țări se încadra în politica de
„încorporare graduală” pe care Halil Inalcik o definea în următorii termeni:
„[…] într-o primă etapă se instituia un fel de suzeranitate asupra statelor
învecinate, iar în a doua etapă, eliminându-se dinastiile autohtone, se instituia
controlul direct, prin încorporarea în imperiu și aplicarea sistemului timariot,
paralel cu înregistrarea populației și resurselor în deftere”2. După acest scenariu
se petrecuseră evenimentele în Balcani și într-o parte a Ungariei, acolo unde
statele medievale nu au fost încorporate dintr-odată de statul otoman, ci după ce
au cunoscut o fază intermediară, autonomă. Aceasta ar fi fost poate evoluția
relațiilor cu Poarta dacă otomanii și-ar fi continuat expansiunea europeană, iar
românii nu ar fi rămas la marginile sale. Atât rezistența întâmpinată din partea
1
În urmă cu câțiva ani a fost editat și tradus în limba română un document turcesc referitor la
cheltuielile prilejuite de învestirea lui Despot vodă. Potrivit editorului, documentul scris la 3 februarie
1562 dovedește, indirect, statutul diferit pe care l-a avut Moldova în comparație cu Țara Româ-
nească, pentru care un document cu un conținut asemănător datează încă din 1529. S-a apreciat
că, dincolo de hazardul descoperirilor de arhivă, diferența cronologică între cele două acte
reprezintă un indiciu al faptului că Țara Românească a avut o alunecare mai rapidă în dependență
otomană decât Moldova. O dovadă simbolică a acestei realități este și supraviețuirea mai lungă a
coroanei domnești în Moldova, până la același Despot care-și confecționează propria coroană de aur,
dar căruia Poarta îi trimite doar scufia ienicerească (üsküf = cuca). Vezi Mihai Maxim, Noi documente
turcești privind Țările Române și Înalta Poartă (1526–1602), Brăila, Istros, 2008, p. 199, nr. 34.
2
Apud Viorel Panaite, Pace, război și comerț în Islam. Țările române și dreptul otoman al
popoarelor (secolele XV–XVII), București, Editura All, 1997, p. 328, nota 1.
factorilor politici locali, în momentele în care împlinirea celei de-a doua etape
părea iminentă, cât și alte motive care țin de rațiuni mai complexe, au făcut ca
Moldova, Țara Românească și Transilvania să-și conserve statutul de state
tributare, potrivit căruia cei care nu urmau învățăturile lui Mahomed își păstrau
autonomia în schimbul plății unei djizya colective, iar șeriat-ul nu se aplica în
teritoriul lor3. Dacă din punctul de vedere al statutului juridic anul 1538 nu a
adus o modificare față de perioada anterioară4, prezența politică și economică
otomană va deveni mai explicită și, în timp, împrumuturile culturale orientale se
vor înmulți, le vor concura, iar în secolul al XVIII-lea le vor prevala pe cele din
spațiul central-european. Pe parcursul celor două secole, dominația otomană a
cunoscut accentuări care păreau că anunță împlinirea unei includeri totale în
statul otoman. Așa s-a întâmplat spre sfârșitul secolului al XVI-lea5 și apoi în
preajma secolului al XVIII-lea6. În secolul al XVI-lea, accentuarea influenței
otomane a fost un efect al avansului pe care l-au înregistrat turcii în Europa în
timpul lui Soliman Magnificul, cel care și-a făcut un scop din supunerea
Ungariei7. Împlinirea acelui țel, pentru dobândirea căruia a fost necesară și
intervenția în Moldova ce a pus capăt primei domnii a lui Petru Rareș,
marchează începutul noii etape în relațiile moldo-otomane8. Criza financiară
care a cuprins Imperiul Otoman în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea
s-a răsfrânt și asupra Țărilor Române, cărora li s-au impus, atunci, sarcini supli-
mentare9. Reașezările militare și politice de la cumpăna secolelor XVI și XVII
vor duce la diminuarea presiunii politice și economice, situație care se va
prelungi până după jumătatea secolului al XVII-lea, adică până în momentul în
care otomanii vor face un ultim efort de a-și întinde dominația în Europa Centrală
lovind Polonia și Imperiul Habsburgic. Un conflict de durată între otomani,
polonezi și Habsburgi, soldat cu ocuparea de către turci a cetății Camenița și a
unei părți din Ucraina, generator de tulburări care au afectat Moldova în
ultimele decenii ale secolului al XVII-lea10. Avansul otomanilor în Podolia și
3
Viorel Panaite, op. cit., p. 328.
4
Constantin C. Giurescu, Despre caracterul relațiilor dintre români și turci, în Probleme
controversate în istoriografia română, București, 1977, p. 87–122.
5
Mihai Maxim, Regimul economic al dominației otomane în Moldova și Țara Românească
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în RdI, 32, nr. 9, 1979, p. 1731–1765.
6
Andrei Pippidi, Phanar, Phanariotes, Phanariotisme, în RESEE, XIII, 1975, București,
p. 241.
7
Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, București, 1976, p. 78.
8
Cronicarul înregistrează schimbarea statutului domniei în relațiile cu Poarta. Amintește
că: „[…] atuncea socotind împăratul ce va face, ca să poată așeza țara, iată avu vréme și Pătru vodă
de-și cerșu la împăratu domnia la moșia sa, în Moldova, care i-o făgăduisă împăratul mai dinainte
vréme” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită, studiu introductiv, indice și
glosar de P.P. Panaitescu, București, 1958, p. 150).
9
Mihai Maxim, Regimul economic, p. 1731–1765.
10
Cucerirea cetății podoliene de către otomani a fost văzută ca un pericol iminent pentru
schimbarea statutului juridic al Moldovei. Lămuritor pentru conștientizarea situației este
răspunsul dat vizirului de Miron Costin, întâmplare consemnată de Ion Neculce. Fiind întrebat
dacă întinderea puterii otomane este pe placul moldovenilor, Costin ar fi spus: „[…] suntem noi
O încadrare cronologică, istoriografică și metodologică 11
suzeranitatea asupra unei părți a Ucrainei au însemnat o dereglare a echilibrului

de forțe care se statornicise de mult timp între Polonia și Imperiul Otoman11.
Moldova devine în acel context un culoar necesar deplasării trupelor otomane
către noile stăpâniri. Apoi, opoziția poloneză va provoca instabilitate politică
în Moldova, iar confruntările militare între cele două puteri vor transforma
țara pentru câteva decenii în câmp de luptă. Devastările de la sfârșitul
secolului al XVII-lea vor lăsa urme adânci asupra vieții urbane, o viață care cu
greu își va regăsi făgașul în secolul al XVIII-lea, atunci când situația se va
stabiliza, fie și pe fondul unei accentuări a dominației otomane. Instaurarea
regimului fanariot a reprezentat pentru Imperiul Otoman soluția cea mai eficientă
pentru a-și conserva autoritatea asupra Moldovei, în condițiile în care Polonia
nu și-a putut susține pretențiile de putere regională, Rusia se afla abia la începutul
politicii de expansiune la nodul Mării Negre și spre gurile Dunării, iar acțiunile
Austriei au fost contradictorii. Într-un cuvânt, retragerea Imperiului Otoman din
fața Europei nu se va face atât de ușor pe cât părea că se va întâmpla după ce
regele Ioan Sobieski a contribuit la despresurarea Vienei în anul 1683. Ba dimpo-
trivă, ceea ce se va numi chestiunea orientală se va dovedi o țesătură încâlcită.
Cele două secole studiate de noi s-au încheiat într-o atmosferă plină de
incertitudini și tulburări. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea vor
apărea semnele restrângerii dominației otomane la nordul Dunării.
Cadrul economic
Dacă din perspectivă politică, într-o descriere succintă, acestea au fost
evenimentele care au definit cele două secole, în termeni economici dominația
otomană a produs efecte multiple și vizibile. În primul rând, sporirea obligațiilor
fiscale, pe fondul cererilor Porții, care vor cunoaște, către sfârșitul secolului al
XVI-lea și apoi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cotele cele mai
ridicate12. Perioadele de creștere a obligațiilor față de Poartă se suprapun celor
de criză ale sistemului economic și politic otoman13. În aceste împrejurări, din a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, față de perioada anterioară, când, în mare
moldovenii bucuroși să să lățască în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine
să să lățască” (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, în Opere, ediție critică și studiu
introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1982, p. 221).
11
Factorii politici polonezi erau conștienți de pericolul care l-ar fi reprezentat ocuparea de
către turci a unor regiuni aflate în stăpânirea Coroanei, acțiune prefațată de o modificare a
statutului de autonomie al Moldovei. Rolul pe care îl avea Moldova în echilibrul de forțe dintre
Polonia și otomani era cunoscut de către români încă înaintea jumătății veacului al XVI-lea,
atunci când, în 1542, Petru Rareș avertiza că slăbirea țării sale s-ar putea încheia cu „turcii
stabiliți la Camenița, în locul creștinilor” (Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României
culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, București, 1979, p. 49–50).
12
M. Berza, Haraciul Moldovei și Țării Românești în sec. XV–XIX, în SMIM, II, 1957,
p. 7–47.
13
Situația dificilă de la sfârșitul „perioadei clasice” a Imperiului Otoman a apărut pe fondul
unei crize financiare. Pentru împrejurările economice, vezi Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca
clasică 1300–1600, ediție și studiu introductiv de Mihai Maxim, traducere, note, completarea
glosarului și indicelui de Dan Prodan, București, Editura Enciclopedică, 1996.
parte, veniturile domniei erau asigurate prin taxarea comerțului de tranzit14,

structura economiei va cunoaște modificări. Nevoia de lichidități, în condițiile
unei fiscalității sporite, conjugată cu cererea crescândă de bani și produse din
partea otomanilor, a determinat o sporire a producției de mărfuri și orientarea
unor ramuri economice spre export15, completând, astfel, relațiile mai vechi cu
orașele ardelene16. Mărfurilor care și anterior fuseseră vândute în Sud-Estul
Europei (în primul rând, sarea, apoi mierea și ceara și, în măsură mai mică,
lemnul și cerealele) li se adaugă, acum, în cantități mai mari, animalele și
produsele animaliere17. Dintre acestea, pentru oi exista un debușeu sigur pe
piața otomană, la fel ca și vitele mari, care erau căutate și în iarmaroacele
Europei Centrale18. Acum apar nu numai comenzi de mari furnituri militare
pentru aprovizionarea oștilor imperiale aflate în campanie, ci și primele
interdicții oficiale de export pentru caii moldovenești (martie 1566), oile și
vitele moldovenești (mai 1568, dar cu mențiunea unor porunci mai vechi către
Alexandru Lăpușneanu)19. Așadar, orientarea către sud a comerțului Moldovei a
variat între tendința firească stimulată de o piață în care produsele de la nord de
Dunăre erau căutate20 și politica autoritară a Porții interesată să-și acopere
14
Radu Manolescu, Legături economice între țările române în feudalism (secolele XVI–XVIII),
în volumul Națiunea română. Geneză. Afirmare. Orizont contemporan, București, Editura Știin-
țifică, 1984, p. 263.
15
În primă instanță, creșterea cererii otomane de produse din Țările Române a fost pusă pe
seama efortului de război din timpul lui Soliman Magnificul. Așadar, luptele cu Habsburgii, la
care s-a adăugat grija pentru aprovizionarea Istanbulului, au dus la intensificarea legăturilor cu
piața otomană. Aceleași nevoi de aprovizionare au impus și interdicții de export pentru unele
produse, precum oile, bovinele, caii, seul și mierea de albine. S-a instituit astfel un regim de
vânzări preferențiale către Imperiul Otoman, prin intermediul negustorilor români, dar mai ales
otomani, și sub patronajul și controlul statului otoman și al domnilor români (M. Maxim, Regimul
economic, p. 1750–1751).
16
Radu Manolescu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XVI),
București, 1965; Șerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Țării Românești și
Moldovei (secolele XIV—XVI). Drum și stat, în SMIM, X, 1983, p. 9–55; Alexandru I. Gonța,
Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele XIII–XVII, ediție, prefață,
bibliografie și indice de I. Caproșu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989;
Constantin A. Stoide, Ioan Caproșu, Relațiile economice ale Brașovului cu Moldova. De la
începutul secolului al XVIII-lea până la 1850, Chișinău, Editura Universitas, 1992.
17
Vasile Neamțu, Comerțul cu piei și prelucrarea lor în Moldova în sec. XV–XVII, în
SCȘI, II, 1951, 1–2, p. 531–549.
18
Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, Considerații asupra abordării mondiale a proceselor
istorico-economice, în AIIX, XXX, 1993, p. 541. Domni – precum Alexandru Lăpușneanu –
continuau să exporte, mai ales animale, către piețe mai profitabile, neglijând Istanbulul. Cele mai
profitabile au fost, se pare, exporturile de boi până la Gdansk și Veneția. S-a apreciat că în
contextul garantării aprovizionării ritmice și cu carne de vită – nu numai de oaie –, Poarta a
obținut din partea lui Lăpușneanu, la luarea celei de-a doua domnii, angajamentul de a-i trimite pe
moldoveni cu 12.000 de boi anual (1.000 lunar) la Istanbul spre a-i vinde acolo, ,,în aceleași
condiții ca și oile”, adică la un preț care să nu depășească limita stabilită de autoritățile otomane
(M. Maxim, Regimul economic, p. 1753).
19
M. Maxim, Regimul economic, p. 1754.
20
De altfel, Halil Inalcik, reevaluând problema controversată a închiderii Mării Negre în
timpul dominației otomane, observa că, din Antichitate, țărmurile sudice și nordice ale Mării Negre
nevoile alimentare și de materii prime într-o cantitate și la prețuri avantajoase

din teritorii pe care le controlau politic și militar. O parte a fluxului de produse
dinspre Moldova către Imperiul Otoman o reprezentau cererile de aprovizionare
a Istanbulului. Orașul capitală adună o populație numeroasă, a cărei securitate
alimentară trebuie protejată21, motiv pentru care livrările de produse dinspre
provinciile imperiului sunt atent controlate de către administrația otomană și
devin uneori puțin profitabile pentru zonele de proveniență22. În ciuda acestor
realități, din rațiuni care țin de avantaje economice și de conjunctură, direcția
schimburilor comerciale nu s-a orientat exclusiv către Imperiul Otoman. Au
existat suficiente livrări de produse și către alte piețe, precum cea italiană, prin
Veneția23, sau către Europa Centrală, prin Liov. Existența posibilităților variate
de export a acordat un anumit specific economiei Moldovei, caracterizat prin
echilibru. Atunci când acest echilibru se va frânge, spre sfârșitul secolului al
XVII-lea24, odată cu adâncirea crizei poloneze, iar orientarea comerțului se va
face aproape exclusiv către piața otomană, modificarea cadrului economic se va
resimți dureros25. De la sfârșitul secolului al XVII-lea, preeminența otomană
asupra economiei Moldovei se va accentua și se va manifesta printr-un monopol
au constituit o entitate economică. Nordul Mării Negre cu hinterlandul său întins în Moldova,
Crimeea, Dașt (regiunea de stepă dintre Kuban și Cetatea Albă) și Circasia, cu o populație rară și
producând ca surplus mari cantități de grâne, carne, pește și alte produse animaliere, pe de o parte,
și sudul bazinului Pontic, întinzându-se în Asia Mică și în zona Mării Egee, cu exporturi de
produse mediteraneene, precum vinul, uleiul de măsline, fructe, bumbac și orez, la care se
adăugau și anumite produse manufacturate, pe de altă parte, constituiau două părți ale unei
economii regionale (Halil Inalcik, op. cit., p. 239–243).
21
Bogdan Murgescu, Participarea Țărilor Române la comerțul european cu vite în
secolele XVI–XVIII. Regularități și fluctuații conjuncturale, în „Studii de istorie economică și
istoria gândirii economice”, III, 1998, p. 114. Cu o populație de circa 400.000 de locuitori în
1520–1535 și 700.000 de locuitori la sfârșitul secolului al XVII-lea, s-a estimat că Istanbulul
„înghițea” în secolele XVI–XVIII mai mult de 100.000 de bovine. Iar dacă s-ar adăuga consumul
celorlalte orașe otomane din Balcani, o estimare ar arăta că piața otomană absorbea anual 200.000
de capete de vite. Evident că, o parte dintre acestea erau procurate de la nordul Dunării.
22
În cazul comerțului cu animale, o parte din acest comerț era practicat de gelepi, negustori
însărcinați de statul otoman să aducă la Istanbul animale dintr-o anumită zonă, la un preț maxim
prestabilit (Bogdan Murgescu, op. cit., p. 114).
23
Cristian Luca, Țările Române și Veneția în secolul al XVII-lea. Din relațiile politico-
diplomatice, comerciale și culturale ale Țării Românești și ale Moldovei cu Serenisima,
București, Editura Enciclopedică, 2007. Legăturile comerciale cu Veneția nu au fost
întrerupte. Există dovezi documentare ale acestui tranzit de mărfuri între principate și
Republica italiană; vezi idem, Greek and Aromanian Merchants, Protagonists of the Trade
Relations between Transylvania, Wallachia, Moldavia and the Northern Italian Peninsula
(Second Half of the 17 th – First Half of the 18 th Century), în „Transylvanian Review”, XIX,
Supplement 5: 4, 2010, p. 313-336.
24
Bogdan Murgescu, Impactul conjuncturii europene asupra comerțului românesc în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, în RdI, 41, 1988, nr. 5, p. 514–524 și nr. 6, p. 587–596;
Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, op. cit., p. 541.
25
N. Iorga aprecia că „de pe la 1680 la 1750 am trăit viața cea mai închisă din tot trecutul
nostru. Străinii nu mai vin să se așeze la noi și noi am întrerupt drumurile noastre în străinătate”
(N. Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, Craiova, 1921, p. 94).
exercitat inclusiv prin tolerarea abuzurilor negustorilor lazi26. Aceștia, în ciuda

vechilor obiceiuri care interziceau musulmanilor de a se stabili permanent în
Țările Române, se statornicesc aici, dețin odăi (oda) și câșle (kișla). Ei se
implică în negoțul cu vite și refuză să plătească taxele pentru vitele mari
(văcăritul) și pentru oi (oieritul), precum și taxele percepute în târguri. În orașe,
lazii își construiesc case, dughene, cafenele, cârciumi și fac comerț cu
mirodenii, concurându-i de pe o poziție privilegiată și de forță pe negustorii
autohtoni27. Statutul lor juridic incert favorizează nenumărate abuzuri. Cu toate
că reclamațiile domnilor la Poartă în legătură cu abuzurile lazilor nu lipsesc,
măsurile de îngrădire a exceselor nu vor avea efecte în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea. O schimbare se va produce abia la jumătatea secolului al
XVIII-lea, atunci când gestul extrem al domnului Matei Ghica de a distruge
1.600 de câșle, în anul 1753, va fi urmat de permisiunea sultanului ca lazii să fie
alungați definitiv din țară28. Exceptați de la această izgonire erau doar cincizeci
de comercianți balci ce rezidau la Iași și locuiau în case cu chirie având statut
de müsafir. În decembrie 1753, acești negustori se obligă să renunțe la a semăna
terenuri, a recolta sau a practica rechiziții de animale, precum și la deținerea de
odăi și de câșle. Cei rămași consimt să plătească taxele și impozitele obișnuite,
la fel ca ceilalți negustori29. Hotărârea radicală s-a justificat prin faptul că
practicile negustorilor lazi ajunseseră să pună în pericol interesele Porții, între
efectele negative regăsindu-se și accentuarea fenomenului depopulării țării30.
Chiar dacă despre diminuarea monopolului otoman nu se poate vorbi decât după
anul 1774, momentul îndepărtării acestor negustori abuzivi de pe piața Țărilor
Române a însemnat o schimbare ce reprezintă, din perspectiva Porții, o reflectare a
26
Lazii își fac simțită prezența încă de la 1679, atunci când excesele lor în Moldova și în
Țara Românească produc primele reacții, iar de la Poartă se dau porunci pentru neplăcerile
provocate locuitorilor din orașele și satele celor două țări să fie curmate de către demnitarii otomani,
singurii care aveau drept de judecată asupra acestora (Tahsin Gemil, Relațiile Țărilor Române cu
Poarta Otomană în documente turcești, București, 1984, p. 353–354, nr. 162).
27
M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, L’approvisionnement d’Istanbul par les Principautés
Roumaines aux XVIIIe siècle. Commerce ou réquisition?, în RMMM, 66, 1992, p. 73.
28
Evenimentele sunt descrise în Cronica Ghiculeștilor, unde se amintește că „[…] a
dărâmat toate odăile lor, iar pe ei i-a izgonit peste Dunăre. Și negustorilor turci care au mai rămas
le-a îngrădit libertatea mare de care se bucurau mai înainte de supărau pe săraci, împovărându-i cu
dobânzi peste dobânzi pentru banii pe care-i împrumutau și pe care-i încasau ei înșiși. Pe timpul
acestui domn, nici un turc nu putea să încaseze bani de la vreun sărac cu de la sine putere, ci se
făcea dreptate tuturor prin judecată de către ispravnicii ținuturilor. Domnul mai poruncise cu
privire la dobândă să nu se împlinească mai mult de zece în doisprezece” (Cronica Ghiculeștilor.
Istoria Moldovei între anii 1695–1754, editată de A. Camariano-Ciocan și N. Camariano,
București, 1965, p. 362–363).
29
M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, op. cit., p. 74.
30
I. Caproșu, Camătă și cămătari în Moldova în epoca fanariotă, în AIIAI, VIII, 1971, p. 27.
Problema prezenței cămătarilor turci în Moldova a fost reluată de Laurențiu Rădvan, Cu privire la
cămătarii turci din orașele Moldovei și practicile lor (a doua jumătate a sec. XVII – a doua
jumătate a sec. XVIII), în Orașele, orășenii și banii: atitudini, activități, instituții, implicații
(sec. XVI–XX), volum editat de Laurențiu Rădvan și Bogdan Căpraru, Iași, Editura „Universității
Alexandru Ioan Cuza”, 2011, p. 180–205.
teoriei de grânar (kiler) formulată în 1755–1756. Potrivit acelei noțiuni,

Principatele erau considerate rezervor de produse al Imperiului, ținut menit să
ofere capitalei alimente (grâu, orz, vite cornute, oi, seu, unt, brânzeturi și miere)
și materii prime (ceară, lână, piei, cherestea)31. Pentru împlinirea acestui rol,
țara trebuia să fie populată, iar achizițiile să fie făcute în mod constant în cadrul
unui regim special de administrare, pe care otomanii îl voiau eficient32.
Abuzurile lazilor ajunseseră să pună în pericol acest principiu, în primul rând
din cauza depopulării țării.
Când s-a discutat despre efectele economice negative ale prezenței
otomane în Moldova de după mijlocul secolului al XVI-lea, pe lângă obligațiile
în bani33 sau în produse34 s-a vorbit și despre felul în care dregătorii Porții au
transformat într-o sursă de câștig competiția dintre pretendenții la scaunul
domnesc. Modul în care a redobândit domnia Petru Rareș reprezintă începutul
procesului de asimilare a voievozilor cu funcționari ai statului otoman, inițial
confirmați, apoi numiți și revocați de Poartă. Concurența pentru ocuparea
scaunului a fost încurajată de otomani, pentru obținerea domniei fiind necesare
resurse bănești importante cu care urmau a fi răsplătiți cei dispuși să sprijine
candidatura. Resursele financiare menite să asigure succesul acestor competitori
vor fi găsite apelându-se la cămătarii din capitala otomană, iar obligațiile
contractate de câștigătorii competiției constantinopolitane nu încetau odată cu
mazilirea datornicului, ci continuau să apese multă vreme asupra urmașilor
acestuia în scaun35.
31
M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, op. cit., p. 74.
32
Daniel Panzac, Editorial: Balkans, l'empreinte ottomane, în RMMM, nr. 66 (Les Balkans
à l'époque ottomane), 1992, p. 4.
33
M. Berza, op. cit., p. 7–47. Ca o reflectare a modificării statului juridic al Moldovei,
haraciul, dintr-un mijloc de răscumpărare a păcii, cum era considerat de români la început, sau
dintr-un impozit funciar, cum era socotit în dreptul musulman, tinde să se transforme într-o
capitație (cizye).
34
Acestea intră în șirul obligațiilor indirecte care constau în îndatorirea de a satisface
necesitățile de aprovizionare ale Istanbulului (Ștefan Andreescu, Răscoala Țărilor Române din
1594 și chestiunea aprovizionării Constantinopolului, în idem, Din istoria Mării Negre (genovezi,
români și tătari în spațiul pontic în secolele XIV–XVIII), București, Editura Enciclopedică, 2001,
p. 196–219). La aprovizionarea capitalei se adăuga și obligația întreținerii trupelor otomane în
timpul unor campanii militare. În acești termeni se traduce acel așa-zis monopol otoman asupra
Țărilor Române, care presupunea interdicția de export a unor produse considerate strategice
(M. Maxim, Regimul economic, p. 1731–1765). Participarea activă a Țărilor Române la efortul de
război otoman intra în rândul obligațiilor derivând din principiul: „prieten prietenilor și dușman
dușmanilor” (Viorel Panaite, op. cit., p. 336–339). Precum și nuanțele propuse de Bogdan Murgescu
în studiul Avatarurile unui concept: monopolul comercial otoman asupra Țărilor Române, în
idem, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa Creștină, Iași, Editura Polirom, p. 151–172.
35
I. Caproșu, Rolul capitalului cămătăresc în aservirea micii proprietăți din Moldova (până
la începutul regimului fanariot), în AIIAI, VII, 1970, p. 108–111. Într-o scrisoare a lui Petru Șchiopu
au fost identificate de către Daniel Barbu elemente care dovedesc solidaritate între cei care se
succed în scaun; Un vechi principiu constituțional românesc: „carele ia domnia, plăteaște și
dătoriia”, în Național și universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea
cu ocazia împlinirii a 70 de ani, București, Editura Enciclopedică, 1998, p. 110–121.
Contextul politic și economic pe fondul dominației otomane asupra

Moldovei a fost socotit defavorabil evoluției firești a vieții urbane. Din acest
motiv, cele două veacuri asupra cărora ne-am îndreptat atenția au fost asociate
cu imaginea unei stagnări prelungite, revigorări precum cea din timpul domniei
lui Vasile Lupu fiind considerate efemere și insuficiente pentru o schimbare a
nuanțelor unei perioade de „criză și decădere”36. Termenul de comparație pentru
această caracterizare l-a reprezentat perioada anterioară în care prezența
otomană încă nu-și produsese efectele, iar conjunctura economică era diferită de
aceea rezultată în urma extinderii controlului otoman asupra bazinului pontic.
Totuși, aceste considerații tranșante au fost în istoriografia ultimelor decenii
reevaluate, prezența otomană încetând să mai fie asociată invariabil dezastrului.
Vom vedea că din perspectivă comercială nu se modifică radical direcțiile
comerciale anterioare, se schimbă însă condițiile în care se desfășoară negoțul și
actorii săi. Pentru viața urbană, transformările din perspectivă economică se vor
reflecta în ponderea pe care anumite comunități alogene o vor avea în cuprinsul
orașelor, iar realitățile de natură demografică vor fi însoțite de cele culturale.
Noi influențe își vor face simțite prezența în spațiul românesc, iar mediul urban,
datorită mobilității și diversității demografice și a funcțiilor economice pe care
le îndeplinește, a fost cel mai predispus la adoptarea unor noi modele culturale.
Nu în ultimul rând, motivul care justifică încheierea cercetării noastre la
jumătatea secolului al XVIII-lea îl reprezintă apariția atunci a unor inițiative
reformatoare, precum cele ale lui Constantin Mavrocordat. Proiectele de
reorganizare legislativă și administrativă, chiar dacă își vor arăta cu dificultate
roadele din cauza inconsecvențelor determinate de situația politică și
economică, reprezintă semne explicite ale dorinței de prefacere a vechilor
structuri, gesturi pe care le putem socoti modernizatoare37.
2. Istoriografie
O prezentare a stadiului actual al cunoștințelor este la fel de necesară la
începutul acestei lucrări precum a fost încadrarea subiectului în timp și spațiu.
Prezentarea ipotezelor și a temelor care au apărut în istoriografia românească și
cea străină este necesară, lucrările anterioare reprezentând puncte de sprijin
pentru orice nou efort de studiere a vieții orășenești. Fără îndoială, nu vom putea
trece acum în revistă toate contribuțiile care s-au adunat de-a lungul timpului pe
teme de istorie urbană, mulțumindu-ne să prezentăm doar câteva direcții de
cercetare, așa cum se conturează ele în urma unei priviri retrospective.
36
Pentru semnificația momentului schimbării stăpânului Strâmtorilor, vezi Șerban Papacostea,
op. cit., p. 9–55.
37
Moment intens dezbătut, fiind interpretat ca semn distinctiv al tendințelor de
modernizare a societății românești (Gheorghe Brătianu, Două veacuri de la reforma lui
Constantin Mavrocordat, 1746–1749, în AARMSI, seria III, t. XXIX, p. 395–461; N. Grigoraș,
Reformele cu caracter administrativ din Moldova ale lui Constantin Mavrocordat, în CI, 1976,
VII, p. 123–164; Corneliu Cojocaru, Reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat.
Câteva considerații, în CI, Iași, 1997, 16, p. 49–68).
Trecutul localităților urbane, al acelor centre unde întotdeauna a pulsat o

viață economică dinamică stimulată de ocupații negustorești și meșteșugărești,
unde din întâlnirea oamenilor cu origini diverse, cu bagaj cultural și statut social
diferit s-a creat un mediu specific, numit urban, a atras atenția celor care au scris
istoria acestui spațiu. Momentele petrecute în cuprinsul unor orașe și tradiții
legate de începuturile vieții urbane au fost înregistrate în cronici precum cea a lui
Grigore Ureche, inclusiv în cuprinsul interpolărilor atribuite lui Simion Dascălul,
Misail Călugărul, Axinte Uricariul38 sau în scrierile lui Miron Costin39, scrieri
reprezentative pentru secolul al XVII-lea. Pentru secolul următor, în aceeași notă
se înscriu relatările lui Nicolae Costin40, continuând cu cele ale lui Ion Neculce41,
în completarea cărora vin faptele povestite în Cronica Ghiculeștilor42. La toate
acestea, dar diferit din perspectiva deschiderii culturale, se adaugă Descrierea
Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, care cuprinde o serie de amănunte în privința
originii, înfățișării și funcționării orașelor moldovenești, în capitolul intitulat
Despre ținuturile și târgurile Moldovei. Caracterul științific al construcției
eruditului domn nu a însemnat și eliminarea părerilor fanteziste despre
originea și denumirea unor orașe moldovenești, rod al imaginației perpetuate
pe calea legendelor43.
Scrierile amintite, la care se adaugă altele de mai mică întindere, se
încadrează în șirul surselor narative. Scrisul istoric va căpăta formă științifică
abia în perioada modernă, iar printre temele abordate se vor număra și cele de
istorie urbană. Inițial, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, subiecte de
istorie a orașelor vor fi atinse în lucrări cu caracter general44, dar mai ales în
cele care au avut ca scop publicarea surselor istorice45. A urmat o nouă
generație de istorici reprezentată de N. Iorga46, oferind noi modele pentru genul
38
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, editat de P.P. Panaitescu, ediția a II-a,
București, 1958.
39
Miron Costin, Opere, ediție critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante,
indice și glosar de P. P. Panaitescu, București, 1958.
40
Nicolae Costin, în Mihail Kogălniceanu, Cronicile României sau Letopisețele Moldovei
și Valahiei, II, București, 1872.
41
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, în Opere, ediție critică și
studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1982.
42
Cronica Ghiculeștilor, ed. cit.
43
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, traducere după originalul latin de Gh. Guțu,
București, Editura Academiei, 1973.
44
B.P. Hașdeu, Istoria critică a românilor, București, 1975. Două paragrafe sunt intitulate
Urbiile danubiene, Urbiile carpatine, reluând textele publicate anterior în periodicul „Columna lui
Traian”, ating subiectul controversat al originii orașelor moldovenești; autorul susține rolul pe care l-ar
fi avut Iurg Koriatovici în procesul de urbanizare. Referiri la începuturile și modul de organizare a
orașelor aflăm și la A.D. Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, III, București, 1985.
45
Acum Teodor Codrescu inițiază colecția Uricariul, conținând numeroase mărturii ale
trecutului urban al Moldovei.
46
Contribuțiile lui N. Iorga legate de viața orășenească în spațiul românesc, precum
Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc sau Istoria industriilor la români, au fost reunite în
Opere economice, ediție îngrijită de Georgeta Penelea, București, Editura Științifică, 1982; idem,
Drumuri și orașe în România, București, 1904; idem, Istoria românilor în chipuri și icoane, 1921.
istoriografic, descoperirea, publicarea și utilizarea izvoarelor devenind o

condiție esențială pentru o abordare științifică a cunoașterii trecutului. Pentru ca,
în perioada interbelică, istorici precum Gh. I. Brătianu47, P.P. Panaitescu48 și
Constantin C. Giurescu49 să facă un pas mai departe prin încadrarea vieții
urbane din spațiul extra-carpatic într-un context mai larg, ținându-se seama de
influențele externe. În aceeași perioadă, pe lângă lucrările de sinteză se
manifestă o aplecare și către subiecte de istorie locală, care vin în completarea
preocupărilor de editare a surselor50.
În timpul regimului comunist, mai ales în primele două decenii, istorio-
grafia a resimțit imixtiunile ideologice, cu toate că, așa cum vom remarca în
paragraful în care vom vorbi despre editarea izvoarelor, atunci s-au făcut pași
importanți în privința editării sistematice a izvoarelor documentare și narative.
O lucrare reprezentativă pentru acea perioadă în care s-a descris evoluția
societății medievale românești din perspectiva schemei marxiste a fost cea
alcătuită de P.P. Panaitescu, V. Costăchel și A. Cazacu51. Ulterior, relativul
„dezgheț” s-a simțit și în scrisul istoric, chiar dacă grila de interpretare a rămas
cea marxistă, unele dintre cărțile și studiile apărute, prin apelul la surse, au
reprezentat pași semnificativi în cunoașterea trecutului urban. Traseul vieții
orășenești a fost urmărit și în cuprinsul tratatului de Istoria României52; tot atunci
a apărut lucrarea lui Constantin C. Giurescu, în cuprinsul căreia destinul orașelor
Țării Moldovei a fost urmărit până la jumătatea veacului al XVI-lea53. În acel
47
Gh. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935; idem,
Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, vol. I–II, traducere de Michaela Spinei,
ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Victor Spinei, București, Editura
Meridiane, 1988. Cu toate că perioada studiată este anterioară celei de care ne ocupăm, cele două
lucrări au devenit modele pentru felul în care au fost abordate fenomenele istorice prin deslușirea
contextului în care a evoluat societatea dintr-un anumit spațiu.
48
P.P. Panaitescu, Comunele medievale în Principatele Române, în Interpretări românești,
ediția a II-a, postfață note și comentarii de Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely,
București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 144–149. Chiar dacă și în această lucrare atenția este
îndreptată mai ales către începuturile vieții urbane, ipotezele oferite de autor au avut rolul de a
stimula cercetarea originii și funcționării instituțiilor orășenești și relațiile dintre orășeni și
celelalte categorii sociale sau cu instituțiile țării.
49
Constantin C. Giurescu, Începuturi de industrie în Țările Române, București, 1938;
idem, Relații economice dintre români și ruși până la Regulamentele Organice, în RIR, t. XVII,
1947, nr. 1–2, p. 1–53.
50
În acel context au apărut studiile lui Al. Papadopol-Calimah, Notiță istorică despre
orașul Botoșani, în AARMSI, seria a II-a, VIII, 1885–1886, secțiunea II; idem, Notiță istorică
despre Bârlad, 1889; Simeon Reli, Orașul Siret în vremuri de demult. Din trecutul unei vechi
capitale a Moldovei, Cernăuți, 1927; Artur Gorovei, Monografia orașului Botoșani, Fălticeni,
1936. Despre studiile care prefațează edițiile de documente dedicate unor orașe moldovenești vom
face precizări în paragraful rezervat izvoarelor.
51
V. Costăchel, P.P. Panaitescu și A. Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și
Moldova (secolele XIV–XVII), București, 1957.
52
Istoria României, II, București, Editura Academiei, 1965.
53
Constantin C. Giurescu, Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la
mijlocul secolului al XVI-lea, București, 1967; ediția a II-a, București, Editura Enciclopedică, 1997.
volum, Constantin C. Giurescu a anticipat o serie de modificări care vor avea

loc dincolo de limita cronologică asupra căreia și-a îndreptat atenția. De altfel, un
șir de aspecte legate de înfățișarea vieții urbane moldovenești de dinaintea
jumătății de veac XVI au putut fi reconstituite pe temeiul informațiilor cuprinse
în surse mai târzii, pentru că schimbările nu s-au petrecut după jumătatea
secolului al XVI-lea, așa cum vom avea ocazia să vedem, în termenii unei
fracturi, ci a unei continuități ale cărei nuanțe au fost determinate de înăsprirea
regimului de dominație otomană.
Alt studiu în care au fost descrise coordonatele de-a lungul cărora a evoluat
viața urbană în perioada de care ne ocupăm aparține lui Dimitrie Ciurea54. S-a
făcut comparație între perioada de dinaintea jumătății secolului al XVI-lea și
cea care a urmat, marcată de accentuarea dominației otomane numită de autor
„o fază de criză și decadență, cauzată de factorul extern, de orientarea sud–
estică, de fiscalitatea oprimantă, de anii numeroși de secetă și, implicit, de
foamete și epidemii”55. În privința administrației orășenești, D. Ciurea constata
o continuitate a funcționării organismelor care îi reprezentau pe târgoveți,
șoltuzul și pârgarii, precum și a celor care reprezentau puterea centrală. Dreptul
de stăpânire al orășenilor a fost, de asemenea, dezbătut ca o reflectare a
statutului pe care l-a avut orașul în raporturile cu domnia. S-a schițat și o
tipologie pornind de la funcția comercială pe care o îndeplineau orașele moldo-
venești și, de asemenea, a fost indicat ca specific pentru secolul al XVII-lea
organizarea orășenilor în bresle, iar în privința aspectului orașelor s-a remarcat,
așa cum au semnalat și călătorii străini sosiți din Apus, lipsa unei structurări
urbanistice riguroase a spațiului.
Înainte de 1990 au apărut studii și lucrări mai ample dedicate trecutului
medieval și premodern al unor orașe, multe în cuprinsul revistelor muzeelor
județene sau în cele ale Institutului și ale Facultății de Istorie din Iași, unele din
acestea fiind prezentări și puneri în valoare a vestigiilor arheologice medievale
descoperite în vetrele vechilor orașe, despre care vom aminti într-un alt capitol,
altele înscriindu-se în șirul încercărilor de descoperire a diferitelor aspecte ale
trecutului urban al unor localități. În aceeași perioadă a existat un curent
stimulat de autoritățile locale de alcătuire a unor lucrări cu caracter monografic,
cel mai adesea rezultând din aceste inițiative construcții istoriografice cu o slabă
calitate științifică56. În același timp, au apărut și contribuții istoriografice
54
D. Ciurea, Noi considerații privind orașele și târgurile din Moldova în secolele XIV–XIX, în
AIIAI, 1970, VII, p. 21–58.
55
Ibidem, p. 22.
56
I. Caproșu, Recenzie, la Gheorghe Verșescu, Istoria monografică a orașului Piatra Neamț,
București, 1971, 252 p., în AIIAI, IX, 1972, p. 547–550; idem, Recenzie la ***Județul Vaslui. File
de monografie, Vaslui, 1972, 366 p., în AIIAI, XII, 1975, p. 307–316; idem, Recenzie, la Vasile
Gherasim, Ionel Marin, Piatra Neamț. Monografie, 1972, 365 p., în AIIAI, X, 1973, p. 513–520;
idem, Recenzie, la Județul Bacău. File de istorie, coordonatori: Păun Bratu, Pintilie Rusu,
colaboratori: Costică Brânduș, Dumitru Zaharia, Vasile Florea etc., Bacău, 1974, 208 p. (fig.), în
AIIAI, XII, 1975, p. 316–323; idem, Cu privire la istoria orașului Bârlad. Recenzia lucrării:
temeinice dedicate orașelor Botoșani57, Galați58, Iași59, Roman60, Suceava61,

Ștefănești62. Alte lucrări bine construite și riguros documentate au analizat
relațiile economice63, structurile sociale64, etnice65 și ocupațiile66 populației. În
Monografia municipiului Bârlad, Bârlad, 1974, în AIIAI, XIII, 1976, p. 256–266; Vasile Necula,
Recenzie, la Monografia municipiului Bârlad, 1974, 166 p., în AIIAI, XII, 1975, p. 304–307.
57
Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoșani. Botoșanii care s-au dus, ediția a II-a
revizuită și adăugită sub îngrijirea lui Octavian Liviu Șovan, Cuvânt înainte de Ioan Caproșu, Indice
general de Alexandrina Ioniță, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2009, 133 p., 169 fig. + 1 hartă.
58
Paul Păltănea, Călători străini prin orașul Galați, în „Danubius”, Muzeul Județean de
Istorie Galați, 1980, X, p. 167–174; idem, Câteva date privind începuturile orașului Galați, în
AIIAI, VI, 1969, p. 141–150; Informații privind comerțul orașului Galați în secolul al XVII-lea, în
AIIAI, IX, 1972, p. 145–158; Organizarea administrativă a orașului Galați până la Regulamentul
Organic, în AIIAI, XVII, 1980, p. 303–319.
59
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, Iași, Editura Junimea, 1974; Istoria
orașului Iași, volumul I, autori: C. Cihodaru, V. Cristian, M. Dinu, V. Neamțu, M. Petrescu-
Dâmbovița, Gh. Platon, D. Rusu, M. Timofte, redactori responsabili: Constantin Cihodaru,
Gheorghe Platon, Iași, Editura Junimea, 1980.
60
Eugenia Greceanu, Structura urbană a orașului Roman, mărturie a trecutului istoric, în
„Revista muzeelor și monumentelor. Seria monumentelor istorice și de artă”, 1975, XLIV, nr. 2,
p. 30–40 (fig., h.).
61
M. D. Matei și E. I. Emandi, Cetatea de Scaun și curtea domnească din Suceava,
București, 1988; Mircea D. Matei, Civilizație urbană medievală românească. Contribuții
(Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), București, Editura Academiei Române, 1989.
62
Gh. Pungă, Noi contribuții privind istoria târgului Ștefănești (secolul XVIII – mijlocul
secolului XIX), în AIIAI, 1980, XVII, p. 321–344.
63
Constantin C. Giurescu, Les relations économiques austro-roumains aux XVe–XVIIIe siècles,
în RRH, t. VII, 1968, nr. 5, p. 743–759; L. Demény, Comerțul de tranzit spre Polonia prin Țara Româ-
nească și Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea), în „Studii”, tom 22, (1969), nr. 3;
I. Caproșu, O istorie a Moldovei prin relațiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iași,
Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989; Paul Cernovodeanu, Comerțul Țărilor Române în secolul al XVII-lea,
în RdI, XXXIII, 1980, nr. 6, p. 1071–1098; Alexandru I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova
și Transilvania; Radu Manolescu, Legături economice între Țările Române, p. 253–277.
64
Radu Manolescu, Cu privire la problema patriciatului în orașele Țării Românești și
Moldovei (secolul al XV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea), în „Cumidava”, IV,
Brașov, 1970, p. 91–99; N. Grigoraș, Proprietatea funciară și imobiliară a meseriașilor, negusto-
rilor, boierilor și mănăstirilor din orașele moldovenești. Regimul și rolul ei în secolele XV–XVIII,
în AIIAI, VII, 1970, p. 83–106; D. Ciurea, Situația social-economică a Moldovei în timpul
domniei lui Vasile Lupu, în AIIAI, 1975, XII, p. 165–170; Lia Lehr, Aspecte urbanistice și forme
de proprietate în orașele Moldovei și Țării Românești (secolele XVI–XVII), în RdI, 1980, XXXIII,
nr. 1, p. 63–80; Georgeta Penelea, La structure sociale et économique des villes roumaines aux
XVIIIe–XIXe siècles, în volumul Actes du XVe Congrès International des Sciences Historiques, IV (2),
București, Editura Academiei, 1982, p. 1063–1071; Paul Cernovodeanu, Elemente incipiente ale
burgheziei în societatea românească sub fanarioți, în RdI, 1987, XL, nr. 5, p. 479–492; Ștefan S.
Gorovei, Cu privire la patriciatul orășenesc în Moldova medievală. Câteva observații preliminare, în
AIIAI, 1988, XXV, 1, p. 253–265.
65
Olga Cicanci, Companiile grecești din Transilvania și comerțul european în anii
1636–1746, București, Editura Academiei, 1982; eadem, Statutul social-juridic al grecilor
„împământeniți” (secolele XVI–XVII), în „Cercetări de istorie și civilizație sud-europeană”, III
(1986), București, 1987, p. 114–123.
66
N. Grigoraș, Aspectele organizării în bresle a populației orașelor din Moldova (sec.
XV–XVIII), în „Studii”, XXII, 1969, nr. 6; Samuel Goldenberg, Meșteșugurile din țările române
în secolul al XVII-lea. Muncă și forme de organizare, în AIIAC, 1983–1984, XXVI, p. 141–157;
Nistor Ciocan, Negoț și neguțători în Moldova veacului XVII, în AIIAI, 1988, XXV, 1, p. 293–305.
același context au fost oferite și câteva soluții teoretice pentru studiile de

demografie istorică, chiar și în condițiile dificultăților provocate de numărul
restrâns și calitatea surselor prestatistice67. Câteva surse de acest fel au fost
publicate, iar informațiile au fost utilizate pentru descifrarea structurii populației
Moldovei68. Organizarea administrativă și judecătorească69, instituțiile centrale70
și locale, inclusiv funcționarea celor orășenești a fost studiată în câteva lucrări
devenite de referință71.
După căderea regimului comunist temele istoriografice s-au diversificat,
dorindu-se o apropiere de subiectele abordate încă din deceniile anterioare în
istoriografia occidentală72. În domeniul istoriei urbane s-a încercat o reunire a
eforturilor specialiștilor prin crearea Comisiei de Istorie a Orașelor din România
și publicarea periodicului „Historia Urbana”73. În numerele acestei reviste au
fost tipărite contribuțiile prezentate în cadrul simpozioanelor și meselor rotunde
organizate de comisia științifică amintită74.
67 ***
Noi direcții de cercetare în istoriografia română, în RdI, tom 37, nr. 9/1984, p. 845–853;
Louis Roman, Statistiques fiscales et statistiques démographiques, ou les fausses apparences (Les
Pays Roumains et autres régions européennes au XVe–XIXe siècles), în „Annales de Démographie
Historique”, 1985, p. 245–280; Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie și etnografie,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.
68
Constantin Turcu, Cele mai vechi statistici moldovenești, în SCȘI, istorie, VII, 1956,
fasc. 2, p. 74–84; Ștefan Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII–XX.
Cercetări de demografie istorică, București, Editura Științifică, 1971; Alexandru Ligor, Aspecte
demografice din principalele așezări urbane moldovene consemnate de călători străini în anii
domniei lui Vasile Lupu, în RdI, 29, 1976, 1, p. 63–92.
69
D. Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV–XVIII), în
AIIAI, II, 1965; Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Țara Româ-
nească și Moldova (1611–1831), Partea I, Organizarea judecătorească, volumul I (1611–1740),
București, Editura Academiei, 1979; Valentin Al. Georgescu, Emanuela Mihuț, Legislația urbană
a Țării Românești, 1765–1782, București, Editura Academiei, 1975; Valentin Al. Georgescu,
Petre Strihan, Judecata domnească în Țara Românească și Moldova (1611–1831), Partea I,
Organizarea judecătorească, vol. II (1740–1831), București, Editura Academiei, 1981; Valentin
Al. Georgescu, Structures urbaines et formes de culture juridique dans les Principautés
Roumaines (XVIIe–XVIIIe siècles), în volumul Structure sociale et développement culturel des
villes sud–est européennes et adriatiques aux XVIIe–XVIIIe siècles, București, 1975, p. 177–190;
N. Grigoraș, Reformele cu caracter administrativ, p. 123–164.
70
Aurel V. Sava, Târguri, ocoale domnești și vornici în Moldova, în „Academia Română.
Buletin Științific. Secțiunea de științe istorice, filosofice și economico-juridice”, IV, nr. 1–2,
1952, p. 71–97.
71
N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova, I. Organizarea de stat până la mijlocul
sec. al XVIII-lea, București, Editura Academiei, 1971; Instituții feudale din Țările Române.
Dicționar, coordonatori Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, București, Editura Academiei, 1988.
72
Sugestii și îndemnuri către abordarea acelor direcții de cercetare au existat și anterior. A
se vedea scrierile lui Paul Cernovodeanu, Constantin Rezachevici, Înfăptuiri și priorități în
medievistica românească, în RdI, tom 33, 7–8/1980, p. 1281–1376; Alexandru Duțu, Călătorii,
imagini, constante, București, Editura Eminescu, 1985; Florin Constantiniu, Sensibilități și
mentalități în societatea românească a secolului XVII, în RdI, 33, nr. 1, 1980, p. 147–157.
73
Revista Comisiei de Istorie a Orașelor din România.
74
În urma activității colectivului alcătuit din membrii comisiei a apărut și o bibliografie a
domeniului (Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob, Paul Niedermaier, Judit Pál, Anda-Lucia Spânu,
Bibliografia istorică a orașelor din România, București, Editura Academiei Române, 2008).
A continuat și chiar s-a accentuat preocuparea pentru teme de istorie

locală. Unele din aceste studii, de dimensiuni mai mari sau mai restrânse, cu
referire la un anumit aspect sau moment din trecutul unor orașe, le considerăm
reușite din perspectivă metodologică și a informațiilor istorice semnalate și
utilizate. Între aceste lucrări le amintim pe acelea dedicate Cernăuților75,
Fălciului76, Galaților77, Hotinului78, Hușilor79 sau Sucevei80.
În strânsă conexiune cu subiectul tratat de noi se află și câteva lucrări
apărute în ultimii ani și care, chiar dacă nu se referă strict la istoria urbană, sunt
importante pentru cunoașterea unor aspecte legate de trecutul populației,
inclusiv a celei urbane. Iar aici ne referim la apartenența confesională81 și etnică
și la statutul diferitelor categorii de populație în funcție de aceste criterii.
Ocupațiile populației urbane și structura socială82 au fost alte subiecte
rediscutate. Apoi, raportul dintre orașe și autoritățile centrale, laice și ecle-
ziastice, a fost un alt subiect supus dezbaterii istoriografice83. Și factorii
coercitivi, precum crizele politice, cele de subzistență sau bolile, care au afectat
evoluția demografică în spațiul românesc, au atras atenția unor cercetători care
au repertoriat și interpretat informațiile istorice84.
75
Corneliu Cojocaru, Târgul Cernăuți până la începutul secolului al XVIII-lea, în IN,
1995, 1, p. 33–41.
76
Adrian Macovei, Considerații istorice privind fostul târg al Fălciului, în volumul
Itinerarii istoriografice, Iași, 1996, p. 325–341.
77
Paul Păltănea, Istoria orașului Galați de la începuturi până la 1918, volumele I–II,
Galați, Editura Porto Franco, 1995.
78
Ion Gumenâi, Contribuții privitoare la istoria raialei Hotinului, în IN, Iași, 1996–1997,
2–3, p. 63–70; idem, Raiaua Hotinului între anii 1718–1806, în „Revista de istorie a Moldovei”,
Chișinău, 1998, 1–2, p. 53–68; 3–4, p. 51–62.
79
Istoria Hușilor, volum îngrijit și coordonat de Theodor Codreanu, Galați, Editura
Porto Franco, 1995; pentru acest oraș un efort restitutiv a fost inițiat de Costin Clit și Mihai
Rotariu, care au publicat Studii și articole privind istoria orașului Huși, I–II, Bârlad, Editura
Sfera, 2005–2009.
80
Emil Ioan Emandi, Habitatul urban și cultura spațiului: studiu de geografie istorică.
Suceava în secolele XIV–XX, Iași, 1996; Mihai-Ștefan Ceaușu, Emil Ioan Emandi, Să nu dărâmi,
dacă nu știi să construiești. Contribuții de morfologie urbană la cunoașterea istoriei orașului
Suceava, 1388–1988, Iași, Editura „Glasul Bucovinei”, 1991.
81
Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în țările române în secolul
al XVII-lea, București, Editura Academiei, 2008; Paul Cernovodeanu, Toleranța religioasă
sub fanarioți, în „Memoriile Secției de Științe istorice și arheologie”, serie IV, t. XXV, 2000,
p. 83–102.
82
I. Caproșu, Structuri fiscale și administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie
din 1606, în AIIX, XXX, 1993, p. 253–277; Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Princi-
patele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea).
Preliminariile unei istorii, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1997.
83
Ligia Livadă-Cadeschi, Asistența socială în principate (secolul XVIII – începutul
secolului XX), în RI, 1992, III, nr. 11–12, p. 1173–1182.
84
Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamitățile naturale ale trecu-
tului României (până la 1800), București, Silex, 1993; Louis Roman, Epidemiile în Țările Române
(secolul XVIII – începutul secolului XIX). Letalitatea urbană și rurală, în „Igiena”, XXXVI,
1987, 4, p. 307–314.
De asemenea, au apărut și lucrări în care au fost discutate relațiile

economice, în general85, legăturile dintre Țările Române86, încadrarea direcțiilor
economice în contexte mai largi, făcându-se conexiunile cu spațiile învecinate și
ținându-se seamă de statutul pe care l-a avut aceste provincii până în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea87, sau imagini de ansamblu ale orașelor și
vieții urbane românești din perioada de dinaintea modernității88.
3. Izvoare și metodologie
În privința surselor, le-am utilizat mai ales pe cele scrise, dar nu am ocolit
nici dovezile arheologice, fiindcă informațiile oferite de cele două tipuri de
izvoare istorice se completează. Din șirul surselor scrise, analiza celor
documentare, acte interne și externe din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea
publicate în câteva colecții de documente, au o însemnătate deosebită în cadrul
cercetării noastre.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au început să fie publicate
documente istorice, inițial fără a se urma exigențe bine definite în privința
normelor publicării și structurii materialului tipărit.
Printre inițiatori s-a aflat B.P. Hașdeu care a lansat un îndemn prin
editarea în „Archiva istorică a României” a unor mărturii importante pentru
trecutul românesc. Activitatea lui Teodor Codrescu, întemeietor al seriei
Uricarul, și cea a episcopului Melchisedec Ștefănescu se înscriu în contextul în
care editarea izvoarelor istorice devenea o misiune obligatorie pentru înlesnirea și
temeinicia cercetărilor viitoare89. În aceeași perioadă, Franz Adolf Wickenhauser,
fiind preocupat de istoria mănăstirilor din Bucovina, a publicat numeroase acte
privitoare la istoria acelor așezăminte90.
Concomitent a fost inițiată colecția Documente privitoare la istoria
românilor, în cuprinsul căreia s-au publicat documente externe. Apelul la
edițiile de documente amintite, în ciuda amestecului informațiilor sau a
diversității normelor de editare, rămâne necesar în primul rând fiindcă o parte
din actele publicate atunci nu au mai fost reeditate, iar altele nu se mai regăsesc
în fondurile arhivistice.
85
Istoria economică a Românei. De la începuturi până la cel de-al doilea război mondial,
coordonator N. N. Constantinescu, București, 1997.
86
Constantin A. Stoide, Ioan Caproșu, op. cit.
87
Cristian Luca, op. cit.
88
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne
(1800–1848), București, Humanitas, 1995.
89
Melchisedec, Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman, partea I–II, București,
1864–1875; idem, Chronica Hușilor și a episcopiei cu asemenea numire și Appendice la cronica
Hușilor, București, 1869.
90
Franz Adolf Wickenhauser, Die Urkunden des Klosters Moldowiza, Wien, 1862; idem,
Bochotin oder Geschichte der Stadt Cernauz und ihrer Umgegend, 1, Wien, 1874; idem,
Geschichte und Urkunden des Klosters Solka, Czernowitz, 1877; idem, Geschichte der Kloster
Humor, Sct. Onufri, Horodnik und Petrouz, Czernowitz, 1881.
Din seriile tipărite în prima parte a secolului al XX-lea, mai bine

structurate și mai riguros editate au fost cele publicate de Gh. Ghibănescu91.
Unele dintre volumele seriei Surete și izvoade cuprind un număr consistent de
mărturii despre trecutul unor orașe și al localităților din preajmă92. Vom insista
asupra preocupărilor lui Gheorghe Ghibănescu, exemplul său considerându-l
reprezentativ pentru activitatea unui șir de istorici, unde îi putem alătura pe
Teodor Balan93, Iacov Antonovici94, Mihai Costăchescu95, Aurel Sava96, C.A.
Stoide, Constantin Turcu97, Constantin Solomon98 sau L.T. Boga99. Fiecare
dintre aceștia ar merita o atenție specială. Noi oprindu-ne asupra subiectelor de
istorie urbană din scrierile lui Gh. Ghibănescu constatăm, la o simplă privire a
bibliografiei autorului, că acestea ocupă un loc distinct. Oricine ar fi îndemnat
să mai adauge o pagină la istoria Hușilor, Dorohoiului, Vasluiului, Romanului,
Târgului Ocna sau a Iașilor va fi obligat să revină la informațiile și consi-
derațiile oferite de cel pentru care adunarea mărturiilor veacurilor din urmă a
fost, la început, o „curiozitate neînțeleasă” pentru a deveni, cu trecerea anilor, o
datorie. Cu cât ne îndepărtăm de timpul în care Gh. Ghibănescu a răscolit prin
toate ungherele țării în căutarea suretelor, izvoadelor, ispisoacelor sau zapiselor,
cu atât ne apare mai limpede temeinicia îndemnului ce i-a fost dat de Teodor
Codrescu de a publica tot ce-i va cădea în mână, fiindcă „dacă se va pierde va fi
mai rău decât a nu avea deloc”100.
În măsura în care condicile sale101 au început să se îngroașe, a socotit că
editarea actelor nu mai putea întârzia, dându-i curs, inițial în cuprinsul seriei
Uricarul și, mai apoi, din primii ani ai secolului trecut, în cele două colecții
inițiate de el, precum și în paginile revistelor pe care le-a patronat.
91
Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, I–XXV, Iași, 1906–1933; idem, Ispisoace și zapise
(documente slavo-române) publicate de…, I1–2 – VI1–2, 12 vol., 1906–1933.
92
Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, XII, Dorohoiul. Studiu și documente, Iași, 1924;
idem, XIV, (Șendricenii-Dorohoi). Studiu și documente, Huși, 1925; idem, XV, Vasluiul. Studiu
și documente, Iași, 1926.
93
Teodor Balan, Documente bucovinene, I–IV, Cernăuți, 1933–1937; VII, editat de
Ioan Caproșu și Arcadie Bodale, Iași, 2005; VIII–IX, editat de Ioan Caproșu și Arcadie Bodale,
Iași, 2006.
94
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, I–V, Bârlad/Huși, 1911–1926.
95
Facem trimitere în primul rând la acele Documente comunicate, în IN.
96
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușnei, București, <1937>;
idem, Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, București, 1944.
97
C.A. Stoide, Constantin Turcu, Documente și regeste din ținutul Neamțului (secolul XVII),
extras din „Anuarul Liceului de băieți din Piatra-Neamț”, 1934–1935; idem, Documente și
regeste din ținutul Neamțului. Secolele XVI, XVII, XVIII, extras din revista „Apostolul”, nr. 9–11,
Piatra-Neamț, 1935.
98
Constantin Solomon, C.A. Stoide, Documente tecucene, vol. I–II, Bârlad, 1938–1939.
99
Publicarea a numeroase Documente basarabene în paginile revistei „Arhivele Basarabiei”.
100
Uricariul, vol. XVIII, p. IV.
101
I. Caproșu, „Condicile” lui Ghibănescu, în „Cronica”, 16, 1981, 13 (27 martie), p. 2. De
curând, după o adevărată odisee și datorită tenacității arhivistului Ina Chirilă, condicile au fost
regăsite și au fost achiziționate de Arhivele din Iași.
Revenind la preocupările de istorie urbană, observațiile noastre asupra

câtorva texte ale editorului și istoricului nu au intenția unei expuneri în detaliu,
gândul nostru fiind doar acela de a surprinde metoda aplicată de Gh. Ghibănescu
atunci când și-a propus să abordeze trecutul așezărilor urbane.
În studiul consacrat orașului Huși, publicat în tinerețe pe când era încă
profesor la Școala Normală din Bârlad, a încercat, timid la acea vreme, să-și
facă auzită opinia în legătură cu un subiect controversat, cel al originii târgului
și al prezenței husite în Moldova. Totuși, argumentele de atunci nu făceau decât
să aprobe concluziile lui Hașdeu, fiindcă, spunea el, „numele orașului l-au dat
husiții, veniți aici în timpul lui Matei Corvin”102. Nu neagă existența unui stăpân
cu numele Husea, însă îi fixează stăpânirea de cealaltă parte a Prutului, și nu la
Huși, unde orașul s-a întemeiat pe loc domnesc.
Odată cu trecerea anilor, răstimp în care a adunat suficient material pentru
a contura, începând cu anul 1906, proiectul editării câtorva zeci de volume de
documente, problema originii Hușilor a căpătat pentru Ghibănescu o altă
dezlegare. În chiar primul volum al Suretelor va reveni, în treacăt, acceptând
atât teoria existenței unui boier din al cărui nume a derivat numele târgului, cât
și aceea a rolului pribegilor husiți în apariția așezării103. Nelămurit a rămas însă
momentul transferării stăpânirii de la o familie boierească în cea a domniei.
Ghibănescu va căuta și la această întrebare un răspuns și, având în minte cazul
Vasluiului, prin analogie, va presupune că Ștefan cel Mare a fost acela care a
lărgit moșia târgului Huși, delimitându-i hotarele104.
Dacă în privința originii, denumirii și urbanizării Hușilor, Gh. Ghibănescu
nu a izbutit să ofere decât soluții parțiale, poate și din cauza mulțimii părerilor
ce se contraziceau, unele dintre acestea autorități în domeniul istoriografic, din
umbra cărora nu s-a putut desprinde, studiile asupra Târgului Ocna, Dorohoiului
sau Vasluiului au fost altfel structurate. În cazurile din urmă se simte siguranța
ce i-a fost dată autorului de numeroasele surse văzute și editate de el.
Dubla formație, de istoric și filolog, i-a oferit lui Ghibănescu un avantaj
atunci când a abordat subiecte dificile cum ar fi întemeierea unor orașe. De
aceea, lipsa mărturiilor scrise pentru deslușirea începuturilor Dorohoiului sau
Vasluiului nu-l descurajează, el încercând să găsească răspunsuri apelând la aju-
torul toponimiei105. În schița istorică a Dorohoiului, care prefațează volumul XII al
Suretelor și izvoadelor, regăsim dintru început un enunț privitor la rădăcina
toponimului. Autorul optează pentru înțelesul de drum, cale, moștenit de români
de la slavii răsăriteni, înaintași ai celor care populează și astăzi zonele
învecinate la nord și răsărit cu Moldova106. Numirea în acest fel reprezenta și o
102
Gh. Ghibănescu, Originea Hușilor, Bârlad, 1887, p. 15–16.
103
Idem, Surete și izvoade, I, Iași, 1906, p. 75.
104
Idem, VII, Iași, 1912, p. 35–37; în idem, Dorohoiul. Studiu și documente, XII, Iași,
1924, p. I, aprecia că târgul Huși a fost întemeiat după descălecat, la fel cum s-a întâmplat cu
Romanul și Botoșanii.
105
Idem, Surete și izvoade. Vasluiul. Studiu și documente, XV, Iași, 1926, p. I.
106
Idem, Surete și izvoade. Dorohoiul. Studiu și documente, XII, p. II.
dovadă a vechimii unei rute comerciale ce lega spațiul locuit de români de

Podolia, străbătând, ca loc de popas, Dorohoiul, și continuându-și cursul către
Cernăuți sau Hotin pentru ca, mai apoi, trecând Nistrul, să se îndrepte către
Camenița sau Liov107. Prezența unei Cobâle în ocolul târgului îi mai indica
istoricului că, între îndeletnicirile celor care locuiau în oraș, la loc de seamă se
afla negoțul cu cai.
Rămânând în sfera descifrărilor toponimice, ce l-au atras și sprijinit pe
Gh. Ghibănescu în susținerea unor ipoteze, ne îndreptăm atenția asupra schiței
istorice dedicate Vasluiului, cuprinsă în volumul al XV-lea din seria Suretelor.
Dacă pentru denumirea majorității pâraielor ce compun bazinul hidrografic al
Bârladului rădăcina slavonă îi apare de necontestat, dovedind și o locuire de
lungă durată a unei populației slave, ulterioară valului migrator ce s-a revărsat
spre Balcani, denumirea Vasluiului îi oferă mai multe semne de întrebare și
chiar o urmă de nemulțumire. După expunerea mai multor teorii, afirmă că
„filologii se ceartă, dar istoricul nu poate scoate nici o concluzie; căci ar fi ceva
anormal să ne oprim la vreuna din toate etimologiile: greacă, slavă, latină, turcă,
maghiară sau armeană”108. Indecizia îi este însă atenuată de prezentarea ultimei
ipoteze, cea a înrâuririi turanice în numele orașului încheiat cu sufixul lui.
La temeiuri filologice va apela și în studiul consacrat Târgului Ocna, nu
pentru a urmări originea denumirii, care este în acest caz cât se poate de clară, ci
pentru a demonstra că primii locuitori au fost lucrătorii ocnelor de sare veniți
din Ardeal, așezați aici la chemarea domnilor Moldovei109.
O altă temă abordată de Gheorghe Ghibănescu a fost aceea a rolului pe
care l-au avut funcțiile urbane în ascensiunea sau declinul unor orașe. Astfel,
pentru Dorohoi identifică o creștere în timpul domniei lui Ștefan cel Mare,
ctitorul bisericii cu hramul Sfântul Nicolae110, urmată de o lungă perioadă de
scădere cauzată de prăzile tătărești ce au lovit Moldova în prima jumătate a
veacului al XVI-lea, amintind chiar de „pustiirea orașului” timp de aproape
trei decenii111. Funcția administrativă dobândită în urma înființării vorniciei
Țării de Sus, cu reședința la Dorohoi, i-a oferit localității șansa renașterii spre
sfârșitul secolului al XVI-lea și mai cu seamă în veacul ce a urmat112.
Și în cazul Vasluiului rolul administrativ a constituit, în opinia lui
Ghibănescu, un factor al prosperității atâta timp cât domnia a fost interesată de
frecventarea curții din acest oraș. După ce domnii renunță, cu întreruperi în
veacul al XVI-lea, dar definitiv în secolul următor, la așezarea itinerantă a curții
dintr-un oraș într-altul, optând pentru o reședință permanentă, cea de la Iași,
Vasluiul nu va mai putea face față concurenței noii capitale, declinul fiindu-i
accentuat și de această vecinătate geografică cu un centru în continuă
107
Ibidem, p. II–III.
108
Idem, Surete și izvoade. Vasluiul. Studiu și documente, XV, p. IX.
109
Idem, Târgu-Ocna. Studiu istoric, în „Arhiva”, 1890–1891, II, p. 598.
110
Idem, Surete și izvoade. Dorohoiul. Studiu și documente, XII, p. VIII.
111
Ibidem, p. IX-X.
112
Ibidem, p. XX.
expansiune113. Nu doar Iașii au provocat decăderea Vasluiului din poziția unei

așezări ce rivaliza în veacul al XV-lea ca importanță cu Suceava, la statutul unui
târg regional, ci și orașul situat la sud, Bârladul, care devine, în aceeași vreme,
reședință a vorniciei Țării de Jos114.
În cazul Târgului Ocna, Ghibănescu pune în balanță evoluția Târgului
Trotuș, aflat la doar 5 km distanță, și care în secolele XV–XVI avusese o
dezvoltare stimulată de rolul de poartă comercială a Moldovei către Ardeal.
Pentru Trotuș, pierderea funcției administrative de reședință a unui ținut este
prevestitoare a declinului115, însă Ghibănescu amintește prea puțin de restrân-
gerea legăturilor comerciale cu Brașovul spre sfârșitul secolului al XVII-lea și,
mai ales, în secolul următor.
Autorul aproape că ignoră pricinile care au determinat declinul Trotușului,
aceasta poate și din cauză că funcțiile îndeplinite de succesorul său, Târgu-Ocna,
au fost diferite. Trotușul a avut, așa cum aminteam, rosturi comerciale, dublate,
atâta vreme cât legăturile cu Ardealul și-au menținut intensitatea, de funcția admi-
nistrativă. Târgu-Ocna s-a întemeiat și a evoluat, mai ales în veacul al XVIII-lea,
ca oraș minier. Dacă inițial Ocna formată la întretăierea a trei moșii, două
particulare și locul domnesc al Trotușului, a fost un cătun în care se strânseseră
meșteri tăietori de sare veniți de peste munți, exploatarea salinelor a favorizat
stabilirea în noua așezare a unei populații numeroase, provenită atât din satele
învecinate, cât și din strămutarea aici a unor meșteșugari necesari mineritului116.
În continuarea acestei idei, un loc aparte îl ocupă în cuprinsul preocu-
părilor de istorie urbană ale lui Gh. Ghibănescu observațiile de natură demo-
grafică. Atât în cazul Dorohoiului sau Vasluiului, cât mai ales al Târgului Ocna,
informațiile desprinse din documente, cronici sau relatările unor călători străini
îi servesc istoricului pentru aprecierea evoluției din acest domeniu. Dacă pentru
Dorohoi încercările de estimare a numărului locuitorilor îl ajută pe Ghibănescu
în ilustrarea renașterii urbane din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, același
gen de estimare vine să confirme, în cazul Vasluiului, stagnarea. Pentru
Târgu Ocna, textul scutirilor acordate lucrătorilor de la ocne de către domnii de
la jumătatea secolului al XVIII-lea îi dau prilejul unor aprecieri interesante cu
privire la numărul populației târgului, pornind de la numărul vitelor care fac
obiectul scutirilor117.
Un alt subiect căruia Gh. Ghibănescu îi alocă un spațiu considerabil în
studiile sale este cel al evoluției moșiei târgurilor. Vasluiul și Dorohoiul cunosc
din această perspectivă evoluții similare, caracterizate prin îngustarea treptată a
teritoriului oferit inițial de domnie pentru hrana târgoveților. În privința Ocnei,
așezare urbanizată mai târziu, atunci când fenomenul disoluției hotarelor
113
Idem, Surete și izvoade. Vasluiul. Studiu și documente, XV, p. XV.
114
Ibidem, p. XV.
115
Idem, Târgu-Ocna, p. 608–609.
116
Ibidem, p. 608.
117
Ibidem, p. 618.
orașelor mai vechi era pe punctul de a se încheia, lucrurile se petrec, cel puțin
într-o primă instanță, în sens invers. Ocnenii sunt interesați de extinderea terito-
riului din jurul așezării în defavoarea moșiilor învecinate. Nesocotirea de către
domnie a trebuințelor orășenilor prin înstrăinarea moșiilor târgurilor va genera
un lung șir de procese între târgoveți, pe de o parte, și boieri sau mănăstiri, de
cealaltă parte. Potrivit lui Ghibănescu, în timpul acestor judecăți, la care fiecare
parte își înfățișa dovezile, trebuie căutat momentul dispariției fără urmă a
numeroase acte referitoare la trecutul orașelor, boierii sau mănăstirile fiind
părțile bănuite că ar fi distrus probe ale acelor procese.
Un alt aspect prezent în studiile de acest gen este cel al terminologiei
urbane, în cuprinsul căruia istoricul încearcă să definească sarcinile atribuite
membrilor administrației orășenești sau centrale. Desemnarea rostului fiecărui
slujbaș ar fi fost imposibilă în lipsa cunoașterii documentelor. Din enumerarea
actelor, Ghibănescu extrage sensul unor denumiri ca șoltuzi, voiut, pârgari,
vătav, dregător, ureadnic, vornic, căpitan, cămăraș sau birău.
Suportul filologic, prin recurgerea la descifrarea toponimelor, rolul
funcțiilor urbane în creșterea sau declinul unor târguri, estimarea numărului
populației, evoluția patrimoniului funciar sau terminologia urbană – sunt doar
câteva aspecte în jurul cărora Gheorghe Ghibănescu și-a construit studiile de
istorie orășenească. Cu toate că nu a avut vocația sintezei, urma lăsată de cel
care, după spusele lui N. Iorga, „a trăit împreună cu documentul”, este greu de
șters, fiindcă scurgerea vremii nu-i aruncă munca în uitare, ci ne obligă să
revenim mereu la ea.
Nu vom trece la enumerarea principalelor ediții de documente realizate după
cel de-al Doilea Război Mondial fără a aminti și rolul de editor al lui N. Iorga. În
cuprinsul celor treizeci și unu de volume ale seriei Studii și documente regăsim
numeroase acte interne și externe, precum și studii de istorie urbană118. De
asemenea, documente privitoare la viața urbană din Moldova secolelor XVI–XVIII
au fost publicate de N. Iorga și în câteva din edițiile sale tematice119, fără a
omite și contribuția sa la editarea unor volume ale seriei Hurmuzaki.
În prima parte a regimului comunist, publicarea izvoarelor devine o
direcție prioritară în cercetarea istorică. Atunci a fost inițiată editarea siste-
matică, în ordine cronologică, a documentelor interne în cuprinsul colecției
Documente privind istoria României (DIR), seria A, Moldova. Pentru tema
noastră ne-au fost de ajutor volumele ce acoperă veacul al XVI-lea120 și primul
118
N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, I–XXV, București,
1902–1913.
119
Idem, Documente privitoare la familia Cantacuzino, București, 1902; idem, Documente
privitoare la familia Callimachi, I–II, București, 1902–1903; idem, Anciens documents de droit
roumain. Avec une préface contenant l’histoire du droit coutumier roumain, vol. 1–2,
Bucarest/Paris, 1930–1931; idem, Scrisori de negustori tipărite pentru sfatul negustoresc,
București, 1925.
120
Documente privind istoria României, A, Moldova, veacul XVI, vol. I (1501–1550), vol. II
(1551–1570), vol. III (1571–1590), vol. IV (1591–1600), București, 1951.
sfert al celui de-al XVII-lea121. Ulterior, fiind acuzată graba cu care a fost pus în
practică acel proiect, în primul rând publicarea doar a traducerilor nu și a
transcrierii textelor în limbile slavonă, greacă sau germană, s-a ajuns la soluția
reluării efortului de editare pe temeiul altor norme122. Noua colecție va purta
numele de Documenta Romaniae Historica (DRH), iar din seria A, Moldova, la
care am făcut apel pentru documentare, au apărut câteva volume acoperind, cu
întreruperi, o parte a perioadei studiate. O colecție asemănătoare ca structură,
cuprinzând acte care se păstrează în arhivele din Republica Moldova și din
fostul spațiu sovietic, a fost inițiată de istoricii de la Chișinău.
Pe lângă aceste serii sistematice, folositoare pentru efortul de documentare
al oricărei teme de istorie urbană sunt și cataloagele de documente aflate în
fondurile de documente istorice de la Arhivele Istorice Centrale de la București
sau la filialele Arhivelor Naționale. În ultimii ani șansa a făcut ca arhivele din
mănăstirile de la Muntele Athos să-și deschidă porțile, iar tezaurul istoric
adăpostit acolo să fie descoperit prin strădania unor cercetători123.
Actele adunate în colecțiile menționate ne-au slujit ca punct de pornire pentru
documentare. Alături de acestea, pentru tema studiată, una de istorie urbană și o
perioadă relativ extinsă, două secole din istoria Moldovei, am utilizat și câteva serii
tematice. Documente interne care conțin informații pentru istoria urbană au mai
fost reunite în volume concepute în jurul unor teme de cercetare precum istoria
comerțului124, istoria dreptului românesc125, economia urbană126 sau cea agrară127.
121
Documente privind istoria României, A, Moldova, veacul XVII, vol. I (1601–1605), vol. II
(1606–1610), vol. III (1611–1615), vol. IV (1616–1620), vol. V (1621–1625), București, Editura
Academiei, 1952–1957.
122
Trebuie să amintim că DIR, în condițiile în care seria DRH nu a mai cunoscut un ritm la
fel de alert al editării, a rămas în continuare utilă documentării pentru teme de istorie pentru o
parte a secolului al XVI-lea și primii ani ai secolului al XVII-lea. Pentru înlesnirea accesului la
informația din acele volume au apărut două indice (Alexandru I. Gonța, Documente privind
istoria României, A., Moldova, veacurile XIV–XVII (1384–1625), Indicele numelor de locuri,
ediție îngrijită și Prefață de I. Caproșu, București, Editura Academiei Române, 1990; idem, Docu-
mente privind istoria României, A., Moldova, veacurile XIV–XVII (1384–1625), Indicele numelor de
persoane, ediție și cuvânt înainte de I. Caproșu, București, Editura Academiei Române, 1995).
123
Florin Marinescu, Roumanika eggrafa tou Agiou oruz. Areio Ieraz moniz
Eiropotamou, Tomoz protoz, Atina (Documente românești de la Sfântul Munte. Arhiva Sfintei
Mănăstiri Xeropotamu), tom I, Atena, 1997; idem, Roumanika eggrafa tou Agiou oruz. Areio
Ieraz moniz Prwtatou, Atina (Documente românești de la Sfântul Munte. Arhiva Sfintei
Mănăstiri Protatu), Atena, 2001; Documente românești din Arhiva Mănăstirii Xiropotam de la
Muntele Athos. Catalog, vol. I, editat de Florin Marinescu, Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Iași,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2006.
124
Dumitru Z. Furnică, Din istoria comerțului la români. Mai ales băcănia (Publicațiune
de documente inedite 1593–1855, cu 17 portrete, 6 tablouri și 20 fotografii-facsimile de
documente și subscrieri), București, Atelierele Grafice Socec, 1908.
125
N. Iorga, Anciens documents, vol. I–II.
126
Dumitru Z. Furnică, Documente privitoare la comerțul românesc (1473–1868), București,
1931; Documente privitoare la istoria economică a României. Orașe și târguri. Moldova, seria A,
vol. II, sub redacția lui Gh. Ungureanu, Gh. Dăscălescu, M. Gheorghiu, Gh. Robu, București,
1960, IX + 549 p. + 6 planșe.
127
Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. I, editat de V. Mihordea,
Florin Constantiniu, Șerban Papacostea, București, Editura Academiei, 1961, 960 p.
În încheierea prezentării surselor documentare editate care au fost utilizate

în alcătuirea lucrării, amintim și volumele de documente privitoare la istoria
orașelor Suceava128 și Iași129.
Despre sursele narative interne am amintit atunci când am schițat
orizontul istoriografic al temei. La acele scrieri, adăugăm mărturiile călătorilor
care au străbătut Moldova și au scris despre înfățișarea orașelor și a populației
urbane.
Nu încheiem prezentarea surselor, fără a le aminti și pe cele arheologice.
Vestigiile materiale ale trecutului urban au fost, în ultimele decenii, scoase la
iveală în urma unor cercetări sistematice, așa cum s-a petrecut la Baia130, Târgu
Trotuș131, Adjud132, Siret133 Orheiul Vechi134 sau cele care au vizat spațiile centrale,
acolo unde au existat curți și biserici domnești precum la Suceava135, Iași136,
128
Suceava. Documente privitoare la istoria orașului. 1399–1918, vol. I, întocmit de
Vasile Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu, Ioan Caproșu și Gavril Irimescu, București, 1989.
Volumul cuprinde nu doar acte interne, ci și externe.
129
Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria orașului Iași, I, Acte
interne (1408–1660), Iași, 1999; Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, II,
Acte interne (1661–1690), Iași, 2000; III, Acte interne (1691–1725), Iași, 2000; IV, Acte interne
(1726–1740), Iași, 2001; V, Acte interne (1741–1755), Iași, 2001; VI, Acte interne (1756–1770),
Iași, 2004.
130
Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, Stela Cheptea, Contribuții arheologice la istoria
orașului Baia, în AȘUI, istorie, XXI, 1975, p. 15–25; idem, Contribuții la cunoașterea
mijloacelor de iluminat în așezarea medievală de la Baia, în „Suceava. Anuarul”, V, 1978,
p. 205–223; idem, Orașul medieval Baia în secolele XIV–XVII, I, Iași, 1980; II, 1984, Iași;
Vasile Neamțu, Istoria orașului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iași, Editura Univer-
sității „Al. I. Cuza”, 1997.
131
Alexandru Artimon, Noi contribuții arheologice privind istoria așezării de la
Trotuș, în „Carpica”, 1984, XV, p. 101–126; idem, Descoperirile arheologice de la Târgu
Trotuș din anii 1983–1986, în „Carpica”, 1986–1987, XVIII–XIX, p. 319–336; idem,
Cercetări arheologice la Târgu Trotuș din anii 1987–1989, în „Carpica”, 1993, XXIV, p. 67–90;
idem, Orașul medieval Trotuș în secolele XIV–XVII. Geneză și evoluție, Bacău, Editura
Corgal Press, 2003.
132
Alexandru Artimon, Contribuții arheologice la istoria Adjudului (secolele XIV–XVII),
în „Carpica”, 1976, p. 235–253; Alexandru Artimon, A. Paragină, Descoperirile de epocă
feudală de la Adjudul Vechi, județul Vrancea, în MCA, Tulcea, 1980, XIV, p. 591–597;
idem, Civilizația medievală urbană în secolele XIV–XVII (Bacău, Tg. Trotuș, Adjud), Iași,
Editura Documentis, 1998.
133
Mircea D. Matei, Câteva considerații pe marginea începuturilor orașului Siret, în
lumina celor mai recente descoperiri arheologice, în RMMMIA, XVII, nr. 2, 1986, p. 19–25;
Victor Spinei, Elena Gherman, Șantierul arheologic Siret, în AM, XVIII, 1995, p. 229–250.
134
Gh. Postică, Orheiul Vechi: cercetări arheologice 1996–2001, Iași, Editura Universității
„Al. I. Cuza”, 2006; Ludmila Bacumenco, Ținutul Orheiului în secolele XV–XVI, Iași, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, 2006.
135
Mircea D. Matei, Civilizație urbană medievală românească. Contribuții (Suceava până
la mijlocul secolului al XVI-lea), București, 1989.
136
Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, Contribuții la istoria orașului Iași, în MA, Piatra Neamț,
1974–1976 (1981), VI–VIII, p. 285–299; Alexandru Andronic, Curtea domnească din Iași –
reședința voievodală, în AIIAI, XVIII, 1981, p. 543–549; idem, Iașii până la mijlocul
secolului al XVII-lea (Geneză și evoluție), Iași, Editura Junimea, 1986.
Bacău137, Hârlău138, Orhei139, Roman140, Soroca141 sau Vaslui142. De cele mai

multe ori, vestigiile medievale au fost descoperite în urma unor intervenții
urbanistice. Cele mai multe săpături „de salvare” s-au organizat în anii ’80 ai
secolului XX, atunci când s-a pus în aplicare un program de sistematizare a
centrelor istorice din orașe. Sistematizarea a ignorat uneori tradiția urbanistică,
schimbând în mod radical înfățișarea localităților. Mărturiile arheologice găsite
atunci au fost adunate în grabă. În câteva lucrări a fost descris elanul distructiv
care a însoțit înnoirea urbanistică143. Din păcate, o atitudine similară, lipsită de
respect față de trecut, s-a prelungit și după anul 1990, existând numeroase
situații în care primenirile urbanistice s-au făcut prin ignorarea sau deteriorarea
urmelor trecutului.
Metodologie
Adoptarea modelului de civilizație occidental, denumit modernizare, a
produs, tot mai vizibil din secolul al XIX-lea înainte, o detașare și chiar o
condamnare a celui anterior considerat arbitrar, străin și înapoiat. Criticile au
fost extinse inclusiv asupra studierii vieții urbane144. Nu doar în istoriografia
noastră, stăpânirea otomană a fost asimilată cu ideea decadenței permanente și
generalizate fără a se insista asupra nuanțelor145. Tușele au fost uneori îngroșate,
137
Alexandru Artimon, Contribuții arheologice la istoria orașului Bacău, în „Carpica”,
XIII, 1981, p. 11–27; idem, Noi contribuții arheologice privind Curtea domnească din Bacău, în
„Carpica”, XVIII–XIX, 1986–1987, p. 285–292.
138
Stela Cheptea, Un oraș medieval. Hârlău, Iași, 2000.
139
V. Golub, Biserica Sf. Dumitru din Orhei, Orhei, 1997.
140
Vasile Ursachi, Episcopia Romanului. Cercetări arheologice, Roman, Editura Filocalia,
2009.
141
Alina Felea, Soroca. Viață urbană și administrație (sf. sec. al XV-lea – înc. sec. al XIX-lea),
Chișinău, Editura Pontos, 2009; Cetatea Soroca – istorie, memorie și tradiții seculare,
coordonator Sergiu Musteață, Chișinău, Editura Arc, 2015.
142
Alexandru Andronic, Ionel Bauman, Magda Istrati, Ruxandra Maxim-Alaiba, Rica
Popescu, Șantierul arheologic Vaslui. Principalele rezultate ale săpăturilor din anii 1976–1977,
în AMM, I, Vaslui, 1979, 101–118; Alexandru Andronic, Rica Popescu, Cercetările arheologice
de la Vaslui – Curțile Domnești, în MCA, XIV, Tulcea, 1980, p. 558–565.
143
Eugenia Greceanu, Structura urbană a orașului Roman, mărturie a trecutului istoric, în
RMMMIA, XLIV, 1975, nr. 2, p. 30–40; eadem, Ansamblul urban medieval Botoșani, ed. cit.;
Mihai-Ștefan Ceaușu, Emil Ioan Emandi, op. cit.
144
N. Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, p. 94; D. Ciurea, Noi considerații, p. 22.
145
Imaginea decăderii care caracterizat secolele XVI–XVIII o regăsim și în studierea altor
regiuni care s-au aflat sub stăpânirea Porții. În privința evoluției urbane din spațiul arab, nord-african,
André Raymond făcea apel la o reevaluare a modului în care au fost abordate cele aproape trei secole
ale dominației otomane care, în viziunea istoricilor arabi, au fost în mod unilateral descrise în
culori sumbre. Viziunea negativă și-ar afla explicația în extinderea involuntară a efectelor
declinului Imperiului Otoman, a colapsului politic și a deselor violențe din secolul al XIX-lea,
asupra perioadei anterioare. Astfel că, în comparație cu perioada colonială, care a adus stabilitate
după contracția Imperiului Otoman, cea anterioară, chiar și atunci când stăpânirea otomană era
stabilă, a fost prezentată ca o etapă istorică de mizerie și barbarie. Istoria urbană a fost privită în
aceeași cheie. André Raymond considera că viziunea s-ar putea nuanța prin existența unor studii
serioase în domeniul politic, economic și social. În plus, s-a observat că istoria urbană a fost mult
iar celor două veacuri în care prezența otomană a fost mai pregnantă li s-au
asociat termeni ca regres, abuzuri și criză. Toate aceste trăsături au fost
descifrate din perspectiva statutului pe care l-au avut Țările Române odată cu
expansiunea și statornicirea puterii sultanilor otomani la nordul Mării Negre.
Dincolo de conservarea statutului de autonomie, care a însemnat supraviețuirea
instituțiilor românești, laice și bisericești, dominația turcească a fost privită ca o
neșansă istorică, fiindcă autoritatea unei puteri străine și necreștine a îngrădit
legăturile și influențele apusene, mult mai prezente anterior146.
Pornind de la aceste premise, pe lângă formularea unor enunțuri valabile,
din studiile dedicate perioadei transpare o notă continuă de condamnare a
realității istorice create de dominația otomană. S-a creat uneori impresia
existenței unei lumi românești total desprinse de cea înconjurătoare, suspendată
între două orizonturi, unul occidental și creștin, de la care ar fi fost în mod
brutal decuplată, și altul pe care, invariabil, l-ar fi respins, cel oriental, otoman
și islamic. Totuși, la o privire mai atentă, fie doar și din perspectiva evoluției
urbane, așa cum ne propunem acum, vom descoperi că cele două veacuri nu au
reprezentat o continuă tensiune, rezistență și respingere a influenței orientale.
Cel mai adesea s-a invocat lipsa unei stări a treia bine conturate, fapt
provocat de evoluția istorică care s-a derulat în cadrul suzeranității otomane, de
preponderența rânduielilor domeniale în agricultură, de axele comerțului
internațional întrerupte, deviate sau strămutate spre alte orizonturi geografice și
de slaba dezvoltare industrială reflectată prin activitatea deficitară a breslelor
meșteșugărești147. Enunțul ne demonstrează că „cea de-a treia stare”, dacă a
existat în societatea românească de atunci, ea nu a avut nicicum înfățișarea celei
din societatea apuseană, lipsindu-i mediul favorabil.
După cum s-a remarcat, direcția generală a economiei și comerțului a fost
una firească, dar umbrită de constrângerile „monopolului comercial”. Constrângeri
care nu au avut însă un aspect uniform, cunoscând accentuări în perioadele de
timp apanajul istoricilor de artă, care în mod firesc au descris înfățișarea orașelor, a monumen-
telor din cuprinsul acestora și mai puțin a contextului. Pe această cale s-a acreditat ideea că există
o legătură de neocolit între strălucirea artistică, prosperitate și dezvoltare urbană. Dacă lucrurile
sunt privite doar din această direcție, transformând istoria urbană într-un capitol al artelor
frumoase, imaginea perioadei otomane nu poate fi decât una inferioară atât celei antice, cât și
celei moderne. Așadar, perspectiva asupra orașului otoman a căzut victimă unui cult exagerat
pentru valorile Antichității și încercării, lipsită dintru început de șansă, de a regăsi în acel spațiu
cultural elemente de organizare și de urbanism asemănătoare cu acelea care existau în Occident
(André Raymond, La conquête ottomane et le développement des grandes villes arabes, în
ROMM, 27, 1979, p. 115–116).
146
Mircea D. Matei, în studiul Particularități ale civilizației urbane românești în Evul Mediu,
din volumul Aspecte ale civilizației românești în secolele XIII–XVII. Culegere de studii,
coordonat de Emil Ioan Emandi, Suceava, 1986, p. 11–18, enumera câteva caracteristici ale vieții
urbane românești. Autorul amintea erorile de interpretare născute din tendința de a compara
realitățile din orașele extracarpatice cu acelea din Apusul Europei și chiar cu acelea din
Transilvania. Totuși, în ciuda observațiilor amintite, nu au fost oferite și soluții pentru depășirea
lacunelor de interpretare.
147
Paul Cernovodeanu, Elemente incipiente ale burgheziei, p. 479.
criză ale Imperiului Otoman și relaxări în cele de stabilitate. În privința axelor

comerciale întrerupte, Moldova a avut, o lungă perioadă, o situație specială
datorită traseului comercial care lega Imperiul Otoman de Polonia. Importanța
acestui drum a fost enunțată de P.P. Panaitescu148. Mai nou, într-un studiu de
istorie economică a spațiului otoman, calea care venea dinspre Istanbul, străbătea
Dobrogea și urma cursul Prutului până în nordul Moldovei, unde pătrundea în
teritoriile aflate sub autoritate poloneză, a fost identificată ca una dintre cele mai
importante patru căi comerciale terestre care traversau Imperiul Otoman149.
Soarta orașelor moldovenești trebuie urmărită în cuprinsul relațiilor politice și
comerciale dintre cele două puteri. De observat că perioadele de prosperitate se
suprapun celor de pace, iar decăderea se produce pe fondul crizelor care apar
între cele două puteri, mai ales la sfârșitul secolului al XVI-lea și la sfârșitul
celui de-al XVII-lea.
Pornind de la aceste considerații ne-am structurat cercetarea pe câteva
paliere, pe care le-am socotit semnificative în dorința de a surprinde, parțial,
evoluția vieții urbane din Moldova pe parcursul a două secole.
Mai întâi am apreciat utilă o scurtă descriere a realităților politice și
economice și implicit a evoluției urbane din spațiile înconjurătoare, o privire
care să ofere o extindere a orizontului și o mai bună încadrare a evoluției vieții
orășenești din Moldova. Imaginea mai largă cuprinde: către Sud, depășind
Țara Românească, unde realitățile sunt, în mare parte, asemănătoare, Balcanii
aflați sub o stăpânire otomană efectivă, către Nord, Polonia și la Apus,
Transilvania.
Următorul capitol al lucrării, pe care l-am intitulat Componente ale vieții
urbane, a fost structurat pe două paliere. În primă instanță, ne-am îndreptat
atenția către prezentarea structurii etnice, sociale și confesionale a populației,
pentru ca, în cel de-al doilea, să înfățișăm câteva aspecte ale economiei urbane.
Fiecare din aceste puncte, legate de populație și economie, ar putea constitui
teme de studiu de sine stătătoare. Amplitudinea subiectelor ne-a determinat să
optăm pentru varianta prezentării unor studii de caz. Pentru structura confe-
sională a populației, am insistat asupra armenilor și catolicilor. Pentru compo-
nenta etnică a populației, am adus în discuție cazul locuitorilor vorbitori de
limbă greacă, iar pentru a surprinde structura socială am urmărit situația robilor.
Pentru a distinge principalele direcții în care evoluează economia urbană,
în privința comerțului, am căutat să precizăm tendințe care influențează acti-
vitatea negustorească. Apoi, meșteșugurile reprezintă o componentă definitorie
a economiei urbane și de aceea am urmărit să-i schițăm evoluția. De asemenea,
nu am ocolit discuția despre îndeletnicirile considerate agrare ale orășenilor. S-a
148
P.P. Panaitescu, Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, în
Interpretări românești, ediția a II-a, Postfață, note și comentarii de Ștefan S. Gorovei și Maria
Magdalena Székely, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 83–98.
149
Peter F. Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule, 1354–1804, vol. V al seriei
A History of East Central Europe, third printing, edited by Peter F. Sugar, Donald W. Treadgold,
University of Washington Press, 1996, p. 75–56.
afirmat că procesul de organizare în bresle este specific perioadei studiate. Din

secolul al XVII-lea datează primele informații despre existența și principiile de
funcționare ale acestui tip de solidarizare a unor categorii de orășeni și din acest
motiv am insistat asupra unor astfel de asociații.
Într-un alt capitol al lucrării am încercat, pe baza unor mărturii diverse, să
redescoperim, în lipsa unor imagini grafice veridice, înfățișarea orașelor. În
plus, am căutat să identificăm elemente de urbanism care fac diferența dintre
urban și rural. În subsidiar, am încercat să identificăm influențele care au marcat
organizarea spațială și înfățișarea orașelor moldovenești.
În ultima parte a lucrării ne-am îndreptat atenția asupra unui raport defi-
nitoriu pentru configurația vieții urbane din Moldova, legăturile dintre orășeni și
domnie. Un semn distinctiv al cursului pe care relația putere centrală – orășeni o
capătă în intervalul de timp studiat îl reprezintă renunțarea treptată a domniei la
situația juridică de stăpână al vetrelor și al hotarelor orașelor. Încheierea acelui
proces se suprapune limitei superioare a cercetării noastre.
CAPITOLUL I
Cadrul politic și economic.
Implicații asupra vieții urbane din Moldova
O clară plasare în spațiu a temei ne va ajuta să deslușim mai bine detaliile

vieții urbane pe parcursul celor două veacuri. Civilizația de la Răsărit de
Carpați, dincolo de trăsăturile specifice oferite de existența unei entități politice
ce se diferențiază de cele înconjurătoare, în hotarele Moldovei, prezintă numeroase
întrepătrunderi cu spațiile învecinate. Atunci când s-a încercat identificarea unor
frontiere culturale s-au pus în balanță elementele considerate definitorii,
izvorâte din apartenența religioasă a populației, organizarea politică și realitățile
economice, fără a fi ignorate și înrâuririle dinspre spațiile politice și culturale
limitrofe. Pentru cele două veacuri de istorie ne punem firesc întrebarea: cărui
spațiu cultural i-a aparținut sau îi datorează mai mult viața urbană din Moldova?
Înainte de a trece în revistă evoluția politică, economică și culturală și a ne
îndrepta atenția asupra evoluției urbane din regiunea continentală mai largă în
care se află Moldova, vom face o scurtă referire la fenomenul numit „criza
secolului al XVII-lea” sau, altfel spus, „marea criză”. Conceptul de „criză” a
prins contur în istoriografia occidentală de la mijlocul secolului al XX-lea. De
atunci bibliografia temei a sporit, diversificându-se prin analiza unor compo-
nente multiple ale civilizației premoderne, și nu doar a acelora de natură
economică de la care s-a început1. Mai mult, cercetarea s-a extins de la aria
vest-europeană a manifestării crizei, până la căutarea semnelor acesteia în
Orientului Îndepărtat, dându-se fenomenului dimensiuni mondiale2.
Privită și analizată din unghiuri diferite, această perioadă a dobândit câteva
trăsături. În primul rând, instabilitatea economică și politică a cauzat zdruncinări
ce au afectat populația Europei3. Apoi, perioada a fost văzută ca un interval în
care valorile culturale au cunoscut o nouă ierarhizare, o reașezare filtrată prin
1
O sinteză a rezultatelor studierii perioadei din perspectiva fenomenelor economice, dar
unde accentul cade asupra Europei Occidentale, vezi la Jan de Vries, Economy of Europe in an
Age of Crisis, 1600–1750, Cambridge University Press, 1976.
2
Geoffrey Parker, Crisis and Catastrophe. The Global Crisis of the Seventeenth Century
Reconsidered, în „American Historical Review”, October 2008, p. 1053–1079. Acea combinație
de factori climatici, sociali și politici a dus la o sporire a conflictelor ce au afectat regiuni întinse și pe
durate lungi. Crizele politice și de subzistență lovesc o populație asediată de revolte și războaie.
3
Tulburările armate au provocat pierderi demografice care s-au răsfrânt și asupra orașelor
(Jan de Vries, op. cit., p. 4–12).
intermediul aceluiași moment de cumpănă, pentru ca tot atunci să fie iden-

tificate rădăcinile perioadei care va urma, definită de expansiunea civilizației
occidentale.
De pildă, cei care au încercat o definire a mediului cultural Est-Central
European și-au însușit formula propusă de Oscar Halecki, care denumea spațiul
respectiv „graniță a civilizației occidentale”4. Criteriul de referință a fost cel
religios, perspectivă din care arealul cultural astfel delimitat să ne apară ca unul
de tranziție între lumea creștin-ortodoxă (Rusia, Ucraina și Balcanii, inclusiv
Țările Române extracarpatice) și cea catolică. Din acest motiv, în spațiul la care
Halecki făcea referire se regăsesc numeroase asemănări cu civilizația apuseană,
dar pot fi identificate și aspecte specifice Europei Răsăritene și Balcanilor.
Multă vreme aceste regiuni au reprezentat pentru Occident granița estică a
civilizației, dincolo de care se întindeau ținuturile dominate de „barbarie”5. S-a
încercat chiar și identificarea unor trăsături esențiale ale acestei civilizații
numite Est-Central Europene, pornindu-se tocmai de la amintitul statut de zonă
de hotar. Astfel, s-a spus că se poate distinge o relativă înapoiere în comparație
cu Apusul Europei, dar un oarecare avans față de Răsăritul Europei și Balcani.
Tot din perspectivă economică s-a remarcat o persistență a structurilor socio-
economice de tip agrar, având ca rezultat o preponderență a vieții rurale, ce se
va diminua abia din secolul al XIX-lea.
În regiunea mai largă a continentului în care se află și Moldova, în zorii
modernității s-au produs o serie de modificări. Dacă ne gândim la evenimentele
politice care s-au desfășurat în secolele XVI–XVII, avansul otomanilor spre
interiorul continentului a dat o nuanță specifică perioadei. Apoi, pe tărâm
religios, marcantă a fost confruntarea dintre Reformă și Contrareformă. Centrele
urbane, cuprinzând în mare parte o populație germană, au gravitat în special
către luteranism, în timp ce nobilimea a preferat calvinismul. Acestui flux i-a
urmat refluxul Contrareformei, avându-i ca principali promotori pe iezuiți, în
urma căruia o parte a populației a fost recâștigată pentru catolicism. Tensiunile
religioase au avut ecou și asupra comunităților catolice și protestante din orașele
moldovenești.
Dincolo de disputele confesionale, între efecte putem număra câștigurile
culturale. Triumful scrierilor și tipăriturilor în limbile vorbite, la care s-a
adăugat înființarea unor școli elementare, au reprezentat pași importanți către
sporirea numărului știutorilor de carte și o mai bună difuziune culturală. În
Polonia, de exemplu, numărul școlilor de parohie a crescut la patru mii. De
asemenea, a sporit numărul școlilor secundare aflate, de obicei, sub conducerea
iezuiților. Chiar și numărul centrelor de învățământ superior s-a aflat în creștere.
S-a estimat că, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, aproximativ 70% dintre
4
Oscar Halecki, Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe,
second edition, edited by Andrew L. Simon, New York, 1980.
5
Peter N. Stears (ed.), Encyclopedia of European Social History. From 1350 to 2000, I,
Detroit, 2001, p. 405.
Cadrul politic și economic 37
nobilii și 60% dintre orășenii din Polonia, Ungaria și Transilvania știau să

citească și să scrie6.
Privind în jur, am căutat să vedem din ce direcție au venit mai multe
influențe asupra vieții urbane din Moldova. În această încercare trebuie să mai
ținem cont și de faptul că, nu doar în Moldova, populația urbană era puțin
numeroasă. Lumea era, în mare măsură, una slab populată și preponderent
agrară, unde pădurile ocupau o mare parte a teritoriului, iar legăturile între
diferite părți ale acestui teritoriu erau anevoioase. Mai mult, puține sunt cazurile
de orașe din această parte a continentului care, prin modul de viață al locuito-
rilor, să se diferențieze clar de localitățile rurale învecinate. Astfel că, nu doar în
privința spațiului românesc, unii dintre călătorii apuseni menționează că nu au
întâlnit orașe. Totuși, aceste localități, cuprinzând un număr mic de locuitori,
îndeplineau două funcții esențiale care diferențiau un oraș de un sat. În primul
rând, localitățile de tip urban se constituie în centre de schimb, în piețe locale
pentru zonele învecinate; în al doilea rând, aceste mici localități sunt considerate
orașe de către populație și administrație. Aceste orașe numite în istoriografie
orașe-târguri, cuprinzând o latură rurală însemnată în privința modului de
locuire și a îndeletnicirilor locuitorilor, domină această parte a Europei până în
plină modernitate7. S-a mai observat că, în studiile de istorie și demografie
urbană, micile localități au fost ignorate din pricina surselor mai puțin generoase
sau mai puțin cunoscute decât în cazul marilor orașe8. Cu toate acestea, a fost
subliniat rolul pe care orașele mici l-au avut în evoluția spațiului din preajma lor
și, mai cu seamă, asupra economiei rurale – în timp ce marile orașe au avut un
rol dominant în cadrul marilor rețele comerciale9.
Dificultatea în interpretarea statutului și rolului orașelor-târguri este dată
de identificarea elementelor care deosebesc aceste localități de cele rurale.
Această situație ambiguă a creat discuții în cuprinsul studiilor de istorie urbană,
iar controversele își au rădăcini nu doar în interpretarea modernă a acelui tip de
localități. În mărturiile vremii, micile orașe au, uneori, un statut nesigur, pornind
chiar și de la denumirile care li se atribuie, fapt care demonstrează că, și pentru
contemporani, situația lor nu era foarte clară.
6
Maria Bogucka, Limited Urban Landownership: Towns and Nobility in Early Modern
Poland, c. 1500–1650, în Power, Profit and Urban Land. Landownership in Medieval and Early
Modern Northern European Towns, ed. by Finn-Einar Eliassen and Geir Atle Ersland, Aldershot,
Scolar Press, 1996, p. 172.
7
Locuirea în orașe de mici dimensiuni nu a fost specifică doar Europei Centrale și
Răsăritene, ci și celei Apusene; vezi Peter Clark (ed.), Small Towns in Early Modern Europe,
Cambridge University Press, 1995, p. 1, notele 1 și 2.
8
De exemplu, în cazul lucrării întocmite de Jan de Vries, European Urbanisation 1500–1800,
London, 1984, discuția este sumară despre acest tip de orașe. Același lucru se constată și în cazul
altei lucrări de referință pentru istoria demografică, cea întocmită de P. Bairoch, La population
des villes européennes, Geneva, 1988. În plus, cele două volume acordă importanță redusă și
fenomenului urban din părțile răsăritene ale continentului.
9
Peter Clark (ed.), op. cit., p. 3.
Există însă și excepții, orașe al căror statut urban nu poate fi contestat.

Putem aminti pentru acestea Gdanskul, Cracovia și Liovul, în Polonia,
Dubrovnikul, pentru Balcani, Buda pentru Ungaria, sau Moscova și
Novgorodul, pentru Cnezatul Moscovei. Localitățile enumerate sunt mari noduri
comerciale și își datorează evoluția favorabilă unor condiții specifice zonei în
care au apărut și funcțiilor pe care le-au dobândit. Astfel, dacă Novgorodul este
un produs al populației indigene, Dubrovnikul a urmat un model italian, iar
Cracovia și Liovul pe acela german. Din punct de vedere administrativ, Buda,
Cracovia și Moscova sunt centre de putere ale unor state. Diferențe există și în
privința statutului pe care îl au orășenii. Dacă în Ungaria și Polonia ei
dobândesc o autonomie similară modelului occidental, în Țările Române și în
Balcani există forme instituționale care pot fi caracterizate, în relațiile cu
puterea centrală, ca autonomii incomplete.
Diferențe există și în privința componenței etnice. Astfel, populația orașelor
rusești este în mare parte identică cu aceea a teritoriului înconjurător. Acolo există
mici colonii străine, precum cea hanseatică la Novgorod și cea a negustorilor
orientali la Moscova, dar care nu schimbă caracterul etnic omogen al orașelor.
Este o situație pe care nu o mai regăsim în Ungaria, Polonia și chiar în Balcani.
Buda reunește o populație amestecată formată din unguri, germani, slavi, italieni
și evrei, cărora li se vor adăuga, după cucerirea otomană, musulmanii. În Cracovia
și Liov, de pildă, au existat un patriciat germanofon și o majoritate poloneză. În
cazul Liovului, administrat de un patriciat german, orașul a fost populat de
comunitățile italiană, armeană și evreiască alături de polonezi. În Ragusa a
dominat limba italiană, pentru ca în jurul orașului să se vorbească o limbă slavă.
În succinta prezentare a situației din zonele învecinate, ordonarea ideilor
noastre nu este întâmplătoare, ci reflectă ponderea pe care a avut-o fiecare din
aceste spații asupra evoluției vieții politice, economice, inclusiv a celei urbane din
Țara Moldovei pe parcursul celor două secole analizate. Precum am amintit la
începutul lucrării, o constantă a perioadei cuprinse între jumătatea secolului al
XVI-lea și cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a reprezentat-o
dominația otomană. Din acest motiv, ne-am îndreptat atenția în primul rând către
Imperiul Otoman și apoi asupra Poloniei, care a fost cel de-al doilea spațiu a cărui
influență a dat specificul urbanității de la Răsărit de Carpați. De asemenea, echi-
librul sau dezechilibrul de forțe între cele două puteri s-a răsfrânt asupra Moldovei,
care a fost nu doar o punte între două lumi, ci și un loc al disputelor. Am lăsat la
sfârșit prezentarea evoluțiilor din Principatul Transilvaniei de unde au venit, în
urma unor legături constante, numeroase înrâuriri asupra vieții urbane din Moldova.
I.1. Imperiul Otoman

În introducerea unui volum privitor la locul otomanilor în Europa
premodernă10, Daniel Goffman, într-o notă critică la o lucrare pe aceeași
10
Daniel Goffman, The Ottoman Empire and Early Modern Europe, Cambridge University
Press, 2002.
temă11, încerca să nuanțeze câteva afirmații devenite, în opinia sa, clișee

istoriografice. Cea mai frecventă afirmație, anume că „Imperiul Otoman trăia
pentru război”, a fost considerată o poziție dăunătoare, un stereotip îmbrățișat
fără nuanțe de istoriografia europeană și de cea din Statele Unite. Comentând pe
marginea cărții recenzate, enunțuri precum: „fiecare guvernator era întâi de
toate un general, fiecare trecătoare era păzită și fiecare drum avea o destinație
militară”, ori că „supușii otomanilor nu erau decât obiecte care îl slujeau pe
sultan”, autorul le găsește lipsite de substanță. Daniel Goffman crede că
cercetările care includ astfel de formulări își limitează de la început viziunea, iar
numeroasele volume privitoare la istoria Imperiului Otoman, clădite după
această schemă, nu fac decât să trateze o parte a istoriei Europei într-un mod
simplist. Totodată, el consideră că la originea acestui tip de abordare se află
adaptarea într-o manieră superficială a afirmației lui Gibbon, potrivit căruia
otomanii s-au aflat într-o „perpetuă căutare de noi dușmani și noi subiecți care să
fie exploatați și că dacă inițial această atitudine nu a reprezentat o politică, ci un
mod de existență, în timp ea s-a transformat într-un sistem pe baza căruia a
funcționat întreaga societate”12.
Daniel Goffman pledează pentru detașarea de viziunea europocentristă
asupra lumii otomane, în subsidiar abordând problema suprapunerii considerate
forțate a noțiunii de Europa aceleia de Creștinătate, de vreme ce istoria conti-
nentului nu poate fi întreagă eludându-se componenta sa necreștină. Mai mult,
pătrunderea otomanilor în Europa nu ar mai trebui considerată ca o invazie
barbară, ci ar putea fi privită și din perspectiva influențelor culturale reciproce, a
urmăririi procesului îndelungat în urma căruia noii veniți au preluat elemente
ale civilizațiilor asupra cărora și-au întins autoritatea, procesul având loc și
invers, dinspre otomani către cei cu care au intrat în contact.
Credem și noi că, dincolo de conflictele izvorâte din diferențele culturale,
religioase și politice, au existat contacte și influențe culturale, schimburi
economice normale și numeroase momente de atenuare a tensiunilor. Atunci
când ne referim la dominația otomană și influența acesteia asupra vieții urbane
din Moldova, facem trimitere mai cu seamă la realitățile din partea europeană
aflată sub stăpânirea Porții, desemnată în mod generic cu denumirea de
Balcani13. Pentru români, păstrarea statutului de autonomie s-a datorat unui
complex de factori: politici, militari și economici14. Otomanii s-au înstăpânit
deplin asupra unei mari părți a Balcanilor din secolul al XIV-lea, pentru ca după
11
Jason Goodwin, Lords of the Horizons: a History of the Ottoman Empire, London, 1998.
12
Daniel Goffman, op. cit., p. 3.
13
Din punct de vedere istoric, prin „Balcani” se înțelege adesea zona de dominație
otomană în această parte a Europei; Peter N. Stears (ed.), op. cit., p. 421.
14
Tema a fost pusă în discuție de P.P. Panaitescu, De ce nu au cucerit turcii Țările Române?,
în Interpretări românești, ediția a II-a, postfață, note și comentarii de Ștefan S. Gorovei și Maria
Magdalena Székely, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 111–118; Mihai Maxim,
Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în evul mediu,
București, Editura Enciclopedică, 1993, p. 111–142.
Mohács (1526) să facă un pas către Centrul Europei. După înfrângerea pe mare,
la Lepanto, la 7 octombrie 1571, Imperiul Otoman a rămas o putere de uscat, iar
din 1571 până în 1683, puterea otomană și a statelor creștine se echilibrează,
chiar dacă aparențele continuă să funcționeze în favoarea celei dintâi15.
Eșecul turcilor sub zidurile Vienei a avut urmări imediate, militare și
politice, ulterior și economice. Românii nu au fost simpli spectatori ai evenimen-
telor. Insuccesul otomanilor a fost dătător de speranță într-o eliberare de sub
stăpânirea Porții. O descriere a stării de spirit din acel moment o aflăm într-o
scrisoare adresată, în toamna anului 1683, de boierii Ilie Moțoc și Savin Zmucilă
clucerului Cantemir, pe care îl îndemnau să se alăture efortului de eliberare a
țării. Scopul era, potrivit autorilor epistolei, „să fărâmăm păgânul, să ne răscum-
părăm pământul nostru care dintâi ne străinaseră păgânii”16. Românii nu au fost
singurii care au sperat atunci. În contextul războiului dintre Liga Sfântă și
Imperiul Otoman (1683–1699), al slăbirii vremelnice a autorității otomanilor,
creștinii balcanici au avut, așa cum se întâmplase cu aproximativ un secol în
urmă, o tentativă de eliberare17. Mișcările au debutat cu revolta de la Târnovo,
în fruntea căreia s-a aflat Rostislav Strațimirovici, cel care se declara urmaș al
ultimului suveran al statului medieval bulgar, Ivan Strațimir18. Acțiunile armate
au fost însoțite de gesturi simbolice, cu scopul vădit al restaurării țărilor creștine
peste care, cu câteva secole în urmă, se întinsese stăpânirea otomană. Agitația
momentului a fost amplificată și de mirajul pe care începea să-l producă Rusia,
ca posibilă eliberatoare a popoarelor ortodoxe din Balcani19.
Dacă militar și politic tensiunile și reașezările din zonă se fac simțite de la
sfârșitul secolului al XVII-lea, din perspectivă economică, modificările vor fi
sesizabile abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În bazinul medite-
raneean este mai evident și mai rapid avansul economiei Europei Apusene prin
intermediul Franței și Angliei20, în zona care ne interesează influențele vor veni
15
Pierre Chaunu, Civilizația Europei clasice, I, București, Editura Meridiane, p. 69.
16
I. Tanoviceanu, O scrisoare a boierilor Ilie Moțoc și Savin Smucilă, zis și Smucicâne,
către clucerul Cantemir din 1683, în „Arhiva”, Iași, VIII, 1897, p. 716.
17
Veselin Traikov, Les événements des Balkans pendant les années 80 du 17e siècle et le
rôle que Grecs et Bulgares y jouèrent, în EB, nr. 3–4/1992, p. 19–24.
18
Dimitrov Strashimir, Mouvements de libération en Bulgarie orientale pendant les années
80 du 17e s., în EB, nr. 3–4/1992, p. 235.
19
Pericolul coagulării conștiinței religioase a fost imediat sesizat de otomani. Drept
urmare, din primii ani ai secolului al XVIII-lea, au fost trimise ordine către administrația
provinciilor pentru a limita fluxul de icoane rusești destinate regiunilor sud-dunărene. O cale de
pătrundere a acestor obiecte de cult străbătea Transilvania, apoi Banatul și ajungea în Serbia. Au
fost luate măsuri ferme, gesturi pe care le-am putea interpreta, în primă instanță, ca forme de
intoleranță religioasă, dar care se explică mai curând din perspectiva evoluției raporturilor dintre
Rusia și Imperiul Otoman începând din ultimii ani ai secolului al XVII-lea (Bistra A. Cvetkova,
Analyse d'un document ottoman concernant les relations entre la Russie et les terres balkaniques
au début du XVIIIe siècle, în CMRS, 9, no. 1, janvier-mars, 1968, p. 65-69).
20
Sugestiv este cazul portului Izmir, care cunoaște o dezvoltare spectaculoasă de la
jumătatea secolului al XVIII-lea. O prefacere susținută de creșterea volumului comerțului între
țările Europei Apusene și Imperiul Otoman. Orașul anatolian devine o poartă maritimă, surclasând
dinspre Centrul Europei, mai ales prin intermediul Austriei care, prin tratatele
încheiate cu Poarta în secolul al XVIII-lea, a urmărit să-și promoveze interesele
economice21.
În privința evoluției urbane din partea europeană a stăpânirii otomane
există câteva studii importante prin informația documentară pusă în circulație și
interpretarea acesteia. O lucrare clasică pe tema istoriei orașelor balcanice din
timpul stăpânirii otomane este aceea lui Nikolai Todorov22. Istoricul bulgar a
reușit, în urma unui efort de documentare impresionant în arhivele otomane, să
compună o imagine clară evoluției urbane din Balcani, cu toate că atenția s-a
îndreptat mai ales asupra orașelor din Bulgaria. În cartea sa aflăm informații
privitoare la meșteșuguri, comerț, prețuri, profituri, specializări zonale sau
lucrări publice comandate de autoritățile otomane. Datele demografice ocupă un
loc însemnat în economia cărții lui N. Todorov, autorul reușind să schițeze
trăsăturile unei populații cosmopolite din perspectivă etnică, socială și confe-
sională. Interesante sunt și informațiile ce surprind frânturi din viața cotidiană a
locuitorilor orașelor balcanice. Autorul afirmă de la început că abordarea vieții
urbane din Balcani, în ciuda diferențelor zonale, a putut fi privită ca un întreg,
fiindcă dominația otomană a creat contextul care a influențat cursul istoriei
urbane a acestei părți a Europei23.
O problemă larg dezbătută a fost aceea a urmărilor cuceririi otomane a
Balcanilor, creându-se, așa cum observă și N. Todorov, imaginea unui cataclism
care s-ar fi abătut asupra acestei regiuni, inclusiv a orașelor din statele
medievale cucerite. Percepția fost amplificată de interpretările lui K. Jireček,
reunite în Istoria bulgarilor, acolo unde se considera perioada care a precedat
renașterea națională drept cea mai neagră din istorie. Istoricul ceh mai afirma că
cele mai multe orașe balcanice au fost distruse de invadatorii turci, iar locuitorii
care au scăpat masacrelor s-au retras în zonele muntoase, mai puțin accesibile,
unde au întemeiat noi așezări. N. Todorov, prin apelul la surse de primă mână și
ocolirea resentimentelor istorice acutizate în perioada emancipării naționale a
popoarelor balcanice, a adus corecții viziunii istoriografice anterioare. Dacă
înainte, când se făcea referire la stăpânirea turcească, erau amintite în primul
rând dezastrele care au afectat centrele urbane, se insista asupra stării de
înapoiere economică și a fenomenului agrarizării centrelor urbane, sau era
Alexandria, porturile siriene și insulele Arhipelagului. Pe aceeași piață se vor afla într-o concurență
aprigă Franța, Anglia și chiar mărfurile sosite din spațiul german (Elena Frangakis, The Ottoman
Port of Izmir in the Eighteenth and Early Nineteenth Centuries, 1695–1820, în ROMM, 39, 1985,
Les Ottomans en Méditerranée. Navigation, diplomatie, commerce, p. 149–162). Pentru
protagoniștii comerțului din bazinul mediteraneean în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
relevante sunt datele cuprinse în studiul lui Daniel Panzac, Les échanges maritimes dans l'Empire
ottoman au XVIIIe siècle, în ROMM, 39, 1985, p. 177–188.
21
Constantin A. Stoide, Ioan Caproșu, Relațiile economice ale Brașovului cu Moldova. De la
începutul secolului al XVIII-lea până la 1850, Chișinău, Editura Universitas, 1992, p. 16–24, 26–29.
22
Nikolai Todorov, The Balkan City (1400–1900), University of Washington Press, Seattle
and London, 1984.
23
Ibidem, p. XIX.
condamnat procesul de supradimensionare a Istanbulului, care s-ar fi făcut în

defavoarea altor orașe, Nikolai Todorov a fost capabil de o reevaluare. A
rezultat că nu avem de-a face cu o fractură în evoluția orașelor din Balcani ci,
dimpotrivă, au dezvăluite elemente care demonstrează o continuitate, în ciuda
schimbărilor demografice și administrative. După distrugerile provocate de
cucerire și de șocul inițial, s-a constatat chiar o anumită creștere a prosperității
regiunii. Dispariția barierelor politice, abolirea vechilor privilegii comerciale
acordate de fostele state medievale negustorilor italieni și, peste toate acestea,
instaurarea unei atmosfere relativ stabile și pașnice – iată câțiva factori care au
relansat, în primă instanță, viața urbană în Balcani. În comparație cu spațiul
românesc, pentru cunoașterea spațiului sud-dunărean există surse demografice
mai numeroase, păstrându-se registre fiscale alcătuite de administrația
otomană24. Informația mai abundentă a făcut ca studiile pe teme de demo-
grafie istorică să necesite o recapitulare a principalelor direcții care s-au
conturat în timp25.
În secolul al XVI-lea, în Balcani existau câteva orașe ce însumau peste
1.600 de case (reprezentând echivalentul a aproximativ 8.000–10.000 de locuitori).
Între orașele considerate mari aglomerări umane pentru acea vreme, să amintim:
Sarajevo, Nicopole și Skopje, fiecare având între 10 și 15 mii de locuitori, apoi
Atena, Adrianopol și Salonic cu 20–30 de mii de locuitori. În Constantinopol
erau, potrivit estimărilor, 100 de mii de locuitori, ceea ce făcea din capitala
Imperiului unul dintre cele mai mari orașe ale Europei26. O creștere a populației
urbane va avea loc în preajma anului 1800, când numai în teritoriile locuite de
greci existau deja opt orașe cu o populație de peste 10.000 de locuitori27.
Stăpânirea otomană în Balcani a provocat, în plan demografic, un aflux de
elemente etnice de origine turcă sau de confesiune musulmană. Totodată, s-a
petrecut un fenomen de convertire la islamism, apoi a existat și un proces de
apariție a noi localități urbane. Se remarcă o creștere a numărului localităților
urbane considerate mijlocii, numărând între 400 și 800 de case. Așadar, s-a
constatat o creștere susținută a numărului populației urbane până în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, pentru ca, apoi, din cauza crizei care se va
abate asupra Imperiul Otoman la sfârșitul Epocii clasice, ritmul de creștere să
încetinească, iar de la jumătatea secolului al XVII-lea, să se înregistreze chiar o
stagnare a numărului populației urbane.
24
Prezentarea principalelor izvoare demografice pentru spațiul balcanic, în special a celui
bulgăresc, vezi la Machiel Kiel, La diffusion de l'Islam dans les campagnes bulgares à l'époque
ottomane (XVe–XIXe siècles): colonisation et conversion, în RMMM, 66, 1992 (Les Balkans à
l'époque ottomane), p. 43–46.
25
Daniel Panzac, La population de l'empire ottoman et de ses marches du XVe au XIXe siècle:
bibliographie (1941–1980) et bilan provisoire, în ROMM, 1981, 31, p. 119–137.
26
Pentru evoluția demografică a orașelor din Balcani de la jumătatea secolului al XVI-lea
până în secolul al XIX, vezi Nikolai Todorov, The Balkan City, p. XIX și 231.
27
Jan de Vries, European urbanization, p. 339.
I.2. Polonia
Uniunea de la Lublin încheiată în 1569, prin care Polonia și Marele Ducat
al Lituaniei au devenit un singur stat28, a avut consecințe asupra echilibrului de
forțe din regiune. În primul rând, Coroana polonă și-a conservat timp de mai
bine de un secol rolul de putere regională. Republica a reprezentat, de la
jumătatea secolului al XVI-lea până în a doua jumătate a secolului următor, un
obstacol atât pentru avansul în regiune a statului moscovit, cât și față de pretențiile
otomanilor. Semnele declinului au apărut de la jumătatea secolului al XVII-lea și
s-au manifestat deplin în secolul al XVIII-lea, prin împărțirile succesive ale
Poloniei între puterile învecinate.
Pentru Moldova, părțile sudice ale stăpânirii poloneze au reprezentat o
zonă dinspre care au venit influențe diverse, pornind de la cele politice și
militare până la cele economice și sociale; un teritoriu asupra căruia Polonia în
secolul al XVII-lea va începe să piardă controlul. O zonă disputată în egală
măsură de Imperiul Otoman și Cnezatul Moscovei. Ion Neculce amintește
episodul în care marele logofăt Miron Costin a fost întrebat de marele vizir dacă
schimbarea survenită în urma ocupării cetății Camenița de către otomani, în
anul 1672, ar fi pe placul moldovenilor. Boierul moldovean, încurajat de
interlocutor să-și exprime fără teamă părerea, a răspuns: „[…] suntem noi
moldovenii bucuroși să să lățască în toate părțile cât de mult, iar peste țara
noastră nu ne pare bine să să lățască”29. Extinderea stăpânirii otomane în
Podolia ducea, așadar, la anularea poziției Moldovei de hotar între otomani și
poloni, fapt care putea favoriza transformarea țării într-un pașalâc, așa cum se
întâmplase cu țările din Balcani și cu o parte a Ungariei30. Chiar dacă nu s-a
petrecut așa, ocuparea turcească a Cameniței a produs Moldovei scădere prin
sporirea sarcinilor economice și instabilitatea întreținută de disputa militară
aproape continuă. Atât de acut au resimțit moldovenii acele momente încât,
după înfăptuirea lor, și-au amintit că fuseseră vestite prin semne. În cronică se
spune: „[…] făcutu-s-au și o minune mare, arătare la Hotin, într-o mănăstioară
mică ce este supt cetate. Au lăcrămat icoana Maicii Precistei, cât să scurseră
lacrămile pe chipul icoanei, de le vide toți oamenii. Și pica într-o tepsie ce era
pusă supt icoană, de era de mirare a prăvi arătarea și sămnu ca acela, carele au
fostu adevărat sămnu de pieire a mulți creștini în Țara Leșască și începătura
28
Oscar Halecki, A History of Poland, revised edition with additional material by A. Polonsky,
London, Routledge, 1978, p. 117–131.
29
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de
Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1982, p. 221.
30
Din perspectivă poloneză, a existat în permanență temerea ca acest lucru să nu se
întâmple și să fie amenințate direct interesele Republicii la Marea Neagră. Disensiunile între
polonezi și Imperiul Otoman acutizează când echilibrul dintre cele două puteri tinde să fie anulat.
Așa s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XVI-lea și tot așa se va întâmpla după ce turcii vor
ocupa cetatea Cameniței, după 1672. Pentru caracterul relațiilor polono-otomane și temerile
poloneze, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, ca Moldova și chiar Transilvania să nu fie
transformate în pașalâcuri, vezi: Mihai Maxim, op. cit., p. 122–123.
durerei și stricărei țărâi noastre. Că de atunce din an în an tot rău și amar de

creștini și pustiire au rămas locurile pre acolo”31.
După recuperarea cetății Camenița și a Podoliei în urma Păcii de la
Karlowitz, Polonia s-a implicat într-un nou conflict, în condițiile în care țara ar
fi avut nevoie de o reașezare. Istovirea completă a forțelor a dus la ruina și
dezintegrarea statală din secolul al XVIII-lea32.
În secolele al XIV-lea și al XVI-lea, perioadă în care Polonia și-a afirmat
poziția de putere politică europeană, din perspectivă economică s-a produs
transformarea modului de stăpânire a pământului, a economiei senioriale,
aspecte care au dus la cristalizarea unei structurări sociale marcată de preemi-
nența nobilimii în domeniul politic și economic, inclusiv asupra orașelor33.
Acele transformări își vor arăta deplin efectele în secolul al XVII-lea, rămânând
în mare parte neschimbate până în secolul al XIX-lea34. A fost un cadru în care
elita orășenească nu a jucat un rol activ în viața publică, neavând acces la
funcțiile publice, cu excepția celor locale. Doar câteva dintre orașele mari au
avut reprezentanți în Seim, și aceia cu rol de observatori, nu cu drept de
participare la luarea hotărârilor35. Toate deciziile referitoare la orașe erau luate
de către nobilime, în Seim sau în adunările regionale. Monarhia a cărei
autoritate a fost erodată de competiția dintre diferitele grupuri de magnați și
nobili a fost, treptat, deposedată de o parte a atribuțiilor anterioare36.
În acest cadru aflat într-o schimbare defavorabilă orașelor, dacă privim
către evoluția vieții urbane vom descoperi că, în secolul al XVI-lea, în regatul
Poloniei exista o rețea urbană bine conturată. Majoritatea orașelor aveau o
populație puțin numeroasă, doar Gdanskul număra aproximativ 30.000 de locui-
tori, fiind urmat de Cracovia, cu aproximativ 18.000, și Liov, Torun și Elblag,
care numărau aproximativ 8.000 de locuitori. La acestea se adăugau Poznanul și
Lublinul cu 6.000 și, respectiv, 7.000 de locuitori, pentru ca Varșovia să numere
între 5.000 și 6.000 de locuitori37. Localitățile amintite puteau fi considerate
31
Ion Neculce, op. cit., p. 222.
32
Oscar Halecki, A history of Poland, p. 180–189.
33
O enunțare a coordonatelor vieții urbane din Polonia, până la jumătatea secolului al XVI-lea,
realizată cu scopul înfățișării influenței pe care a avut-o asupra Moldovei, a fost făcută de
Laurențiu Rădvan, Considerații privitoare la evoluția orașelor din Polonia medievală, în AIIX,
XLV, 2008, p. 47–63, reluată și amplificată în volumul Orașele din Țările Române în Evul Mediu
(sfârșitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”,
2011, p. 25–47.
34
Andrzej Janeczek, Town and Country in the Polish Commonwealth, 1350–1650, în Town
and Country in Europe, 1300–1800, edited by S.R. Epstein, Cambridge University Press, 2001, p. 158.
35
Restrângerea drepturilor s-a făcut progresiv. Procesul a început încă din primii ani ai
secolului al XVI-lea, pentru ca în secolul al XVII-lea dreptul reprezentanților orășenimii de a se
pronunța în privința treburilor urbane să nu mai fie respectat, interesele orășenilor fiind repre-
zentate prin delegare (Daniel Stone, The Polish-Lithuanian state, 1386–1795, University of
Washington Press, 2001, p. 82).
36
Andrzej Janeczek, op. cit., p. 159.
37
Maria Bogucka, Polish Towns Between the Sixteenth and Eighteenth Centuries, in A
Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864, edited by Henryk Samsonowicz, Cambridge
University Press, 1982, p. 138.
orașe mari și mijlocii, asemănătoare celor din Apusul Europei38. Statutul diferit
al acestor centre urbane era indicat și în registrele fiscale ca civitates primi
ordinis39. Alături de acestea existau alte aproximativ 80 de orașe care aveau
între 2.000 și 3.000 de locuitori, dar cele mai multe localități considerate
urbane, în jur de 600, numărau între 500 și 1.500 de locuitori. Multe dintre cele
care aparțineau ultimei categorii au apărut din inițiativă particulară, având un
regim diferit de al orașelor vechi, regale40. Densitatea urbană era în Polonia mai
scăzută decât cea din Apusul continentului, iar populația orașelor reprezenta
aproximativ 15% din totalul locuitorilor. Dacă orașele din bazinul Vistulei și-au
datorat prosperitatea din secolul al XVI-lea comerțului cu grâne și cu alte
produse agricole, un negoț în care terminalul îl reprezenta orașul Gdansk,
piețele orașelor Liov, Lublin și Poznan aveau o poziție privilegiată în negoțul
care lega Lituania și Rusia, precum și piața Imperiului Otoman cu Centrul și
Apusul Europei41. În secolul al XVI-lea, Polonia ajungea la maxima sa putere și
tot atunci viața urbană a cunoscut cea mai mare prosperitate. Perioada fastă se
va sfârși în secolul următor, când se întrevăd semnele regresului. Condițiilor
economice și politice dăunătoare mediului urban li s-au adăugat devastările
provocate de războaie. Prin urmare, o parte a orașelor poloneze au fost grav
afectate, unele fiind aproape în totalitate distruse42. Doar în contextul războiului
suedez s-a apreciat că a existat o diminuare cu 60 sau chiar cu 70% a numărului
populației urbane43. De altfel, în perioada cuprinsă între 1648 până în 1715,
devastările provocate de marșurile armatelor, asedierea orașelor, confiscările de
bunuri, rechizițiile de hrană, au creat o situație economică precară44. În acea
conjunctură, ținându-se cont și de unele pierderi teritoriale, s-a estimat că
războiul, în combinație cu epidemiile, a dus la o scăderea cu aproximativ 30% a
populației între 1650 și 172045 în regiuni precum Mazovia. Situația demografică
era critică și înaintea marelui dezastru provocat de Potopul din anii 1655–166046.
Reconstruirea și repopularea orașelor s-au făcut cu greutate, mai ales în cazul
38
Henryk Samsonowicz, Polish Politics and Society under the Jagellonian Monarchy, in
A Republic of Nobles..., p. 68.
39
Idem, Les villes d'Europe centrale à la fin du Moyen Âge, în „Annales” ESC, 43e année,
no. 1, 1988, p. 175–176.
40
Ibidem, p. 295–296.
41
Maria Bogucka, Polish Towns..., p. 140.
42
Daniel Stone, op. cit., p. 295.
43
44
Daniel Stone, op. cit., p. 289.
45
Jerzy Topolski, La régression économique en Pologne, du XVIe au XVIIIe siècle, în APH,
III, 1962, p. 28–49; un articol în care au fost enumerate opiniile istoricilor polonezi în privința
cauzelor care au dus la declinul economic al Republicii și la dispariția statală în secolul al XVIII-lea.
Între cauzele situației economice sumbre au fost identificate distrugerile și pierderile de vieți
omenești provocat de luptele din secolul al XVII-lea și de la începutul celui următor, iar din
perspectivă strict economică sistemul domenial caracteristic întregii regiuni de la răsărit de Elba
ar fi amplificat decăderea.
46
Irena Gieysztorowa, Guerre et régression en Masovie; aux XVIe et XVIIe siècles, în
„Annales” ESC, 13e année, no. 4, 1958, p. 655.
localităților mici. Varșovia își va reveni rapid, dar nu din inițiativa orășenilor, ci
datorită apariției unui nou tip de aglomerare urbană, una dominată de palatele
magnaților și de conace. Evoluția Varșoviei a fost, în parte, expresia tendinței
magnaților de a-și afișa prosperitatea și prestigiul prin stabilirea reședinței în
orașe47. Apoi, tot Varșovia, încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea, a dobândit
funcția administrativă de reședință a curții regale în defavoarea Cracoviei48. În
paralel cu stagnarea vieții urbane se constată expansiunea agriculturii. Inclusiv
în mediul urban, în unele cazuri, două treimi din populație ajunge să practice
activități agricole. Despre o renaștere economică se va putea vorbi abia spre
sfârșitul secolului al XVIII-lea, fenomen ce se va manifesta printr-o creștere
rapidă a numărului populației orașelor49.
Din punct de vedere juridic, în Polonia au existat două tipuri de orașe, cele
regale și cele întemeiate pe domenii particulare. Din cele 741 de târguri și orașe
existente în Polonia, la sfârșitul secolului al XVII-lea, doar o treime dețineau
drepturi acordate de rege sau de marii maeștri ai Ordinului teutonic, în cazul
Prusiei, restul de două treimi au apărut din inițiativa unor stăpâni de domenii:
magnați, mici nobili, clerici sau instituții bisericești. Fenomenul înființării de
orașe sporește în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, atunci când noi așezări au
fost organizate ca târguri în apropierea conacelor nobiliare, precum la Glogów,
Ceglóv și Szczuczyn. În alte cazuri, precum la Wschiowa, Leszno, Rawicz și
Bojanowo, aceste localități au fost înființate cu rolul de centre manufacturiere. Au
fost și situații în care astfel de localități au apărut în preajma reședințelor marilor
nobili, precum cele de la Zamosc și Zólkiew, la sfârșitul secolului al XVII-lea, și
de la Bialystok și Rydzyna, la începutul secolului al XVIII-lea. Noile orașe
înființate din inițiativă particulară, în număr atât de mare în secolele al XVI-lea
și al XVIII-lea, au influențat specificul vieții urbane din Polonia. Istoricii au
remarcat că locuitorii orașelor situate pe locuri private erau dependenți față de
stăpâni, care aveau un deplin control asupra organizării vieții urbane, exercitând
o autoritate strictă, iar locuitorii nu se bucurau de libertatea personală și de
privilegii comparabile cu cele deținute de locuitorii orașelor regale. Sporirea
numărului orașelor a însemnat, în plan social, o subordonare a orășenilor față de
nobilime, prin tăierea legăturilor acestora cu regele și cu administrația statului,
împiedicând, astfel, apariția unei burghezii puternice cu impact asupra societății
și a guvernării. Pe lângă acestea, atunci când s-au analizat structurile urbane, cu
scopul evidențierii funcțiilor urbane, s-a constatat că 90% din orașele poloneze
aveau un caracter tipologic mixt, fiind în egală măsură centre comerciale și
meșteșugărești, satisfăcând necesitățile unei piețe locale. Așadar, doar o mică
parte a orașelor, centrele mari, erau implicate în comerțul la mari distanțe,
inclusiv în comerțul internațional. Mai existau și câteva centre specializate în
47
48
Francis W. Carter, Trade and Urban Development in Poland. An Economic Geography
of Cracow, from its Origins to 1795, Cambridge University Press, 1994, p. 185.
49
Daniel Stone, op. cit., p. 299–306.
anumite ramuri de producție, precum orașele miniere Wieliczka, Bochinia și

Olkusz, sau în producția de textile, precum unele orașe din Wielkopolska50.
Distincția între categoriile de populație urbană se făcea în funcție de deținerea
sau nu a unor drepturi. În secolele XVI–XVII s-a putut remarca, în cazul multor
orașe, tendința de restrângere a vechilor drepturi. Limitările s-au făcut pe cale
administrativă, prin operarea unor recensăminte mai temeinice, cu urmări
imediate în plan economic, prin impozitarea în funcție de avere și aplicarea unor
taxe mai mari. Alte două căi au fost cele politice și religioase, care au avut ca
urmare diminuarea drepturilor unor grupuri etnice și religioase. Cumulate,
măsurile amintite au dus la scăderea ponderii cetățenilor, de la 80% din totalul
populației care locuia în orașe, până la mai puțin de 60%, în cazul unora dintre
orașele regale. În strânsă legătură cu acest fenomen se află și sporirea dife-
rențelor economice dintre categoriile de locuitori ai orașelor și o creștere a
numărului populației urbane sărace într-o măsură în care chiar și în cel mai
însemnat centru urban, Gdansk, această categorie să ajungă până la 30 sau 40%.
Ca o completare a acestor evoluții, se constată achiziții masive de proprietăți
urbane din partea nobililor și o lărgire a acestor perimetre (numite iurisdictiones),
sustrase de la aplicarea legilor urbane și scutite de dări. La sfârșitul secolului
al XVI-lea între 5 și 20% din populația care locuia în orașe, în special în
centrele administrative, o formau reședințele nobiliare51. La sporirea numărului
nobilimii care s-a așezat în orașe un aport substanţial l-a avut mica nobilime
sărăcită din cauza dificultăților economice. O parte a nobilimii scăpătate, odată
ajunsă în oraș, va începe să practice activități precum negoțul și chiar mește-
șugul. Dincolo de activitățile pe care le exercită, ei nu abandonează vechiul
statut de nobili, motiv pentru care rămân în afara comunității orășenilor52. Mai
mult, din timpul Contrareformei, clerul va tinde să devină un segment semni-
ficativ al populației urbane, un proces care s-a accentuat odată cu sporirea
numărului mănăstirilor pe teritoriul orașelor. La începutul secolului al XVII-lea,
numărul clericilor din câteva centre a crescut până la 15% din numărul populației.
Statutul diferit al nobilimii și clerului, precum și al spațiilor deținute de
aceste categorii, exceptarea lor de la obligațiile judecătorești și fiscale datorate
de orășeni au fost aspecte ce au subminat integritatea vieții orășenești53. Mulți
50
Maria Bogucka, Polish Towns, p. 141–142.
51
Spre exemplu, la Liov, oraș important din perspectiva relațiilor economice dintre Moldova
și Polonia, s-a constatat că în primele decenii ale secolului al XVI-lea nobilimea reprezenta doar
0,8% din populația urbană; până în 1570 această pondere va ajunge la 1,7%, pentru ca la începutul
secolului al XVII-lea să fie de 2,8%. Tendința de creștere se va accelera cu cât ne îndreptăm spre
sfârșitul secolului al XVII-lea (Jaroslav Miller, Urban Societies in East-Central Europe: 1500–1700,
London, Ashgate, 2008, p. 112).
52
Ibidem.
53
S-a afirmat că germenii acestei slăbiciuni a autonomiilor urbane pot fi identificați încă
din perioada în care viața urbană a cunoscut în secolul al XV-lea o maximă înflorire. Atunci nu a
existat din partea burgheziei un interes manifest de stabilire fermă a privilegiilor, nelegiferare care
a însemnat ulterior un punct slab în confruntarea cu tendința nobilimii de a restrânge privilegiile
orășenești (ibidem, p. 172).
istorici polonezi au apreciat că statornicirea nobilimii și clerului în orașe a

reprezentat, alături de contextul politic tulbure, principala cauză a crizei prin
care a trecut viața urbană în secolul al XVII-lea. Felul în care toate privilegiile
de ordin juridic și fiscal ale nobilimii și clerului au afectat viața urbană o
demonstrează cazurile Cracoviei și Varșoviei. În 1580, 46% din aria urbană
inclusă în interiorul zidurilor Cracoviei reprezenta proprietatea cetățenilor
orașului, nobilii dețineau 18%, iar clerul 35%. În 1667, schimbarea este
evidentă, fiindcă proprietățile clerului reprezintă aproximativ 55% din totalul
suprafeței, orășenii ajungând să mai dețină abia aproximativ 28%54. În cazul
Varșoviei, la mijlocul secolului al XVII-lea aproximativ jumătate din suprafața
orașului aparținea clerului și nobililor, iar vechiul centru al orașului, în care
anterior se concentra activitatea orășenilor, devine o simplă prelungire a noii
secțiuni urbane ocupate de palate, curți și mănăstiri.
I.3. Transilvania
Ca o completare firească a cadrului general în care evoluează viața
orășenească de la jumătatea secolului al XVI-lea până la jumătatea celui de-al
XVIII-lea, va trebui să aruncăm o privire și către Apus, acolo unde, odată cu
înfrângerea Ungariei la Mohács, în 1526 și moartea regelui Ludovic al II-lea,
deținător și al coroanei regatului Boemiei și Moraviei, s-a deschis calea către
pierderea suveranității acestor țări. Pentru Ungaria, cucerirea de către otomani a
regiunilor estice și centrale a determinat alegerea ca succesor a lui Ioan Zápolya,
recunoscut și susținut de către otomani ca rival al regelui Ferdinand. În
consecință, regatul a fost împărțit în trei, fragmentare ce se va păstra până la
sfârșitul secolului al XVII-lea. Relațiile Moldovei cu Principatul Transilvaniei
sunt importante, pornind chiar de la statutul dobândit de această parte a fostului
regat al Ungariei, un statut apropiat din perspectiva relațiilor cu Imperiul Otoman
cu cel al Moldovei și Țării Românești, chiar dacă mai puțin restrictiv55.
Se produc schimbări și în domeniul economic, existând multe asemănări
cu situația descrisă anterior pentru spațiul polonez. De asemenea, în plan social
s-a remarcat o sporire a numărului nobililor: 5% în Ungaria, inclusiv Transilvania,
în comparație cu mai puțin de 1% în cele mai multe dintre țările apusene.
Amintim că acest număr sporit al membrilor categoriei nobiliare nu este dat de
marea nobilime, care, în Ungaria Superioară, aflată sub autoritatea Habsbur-
gilor, de exemplu, nu este reprezentată decât de un număr ce a variat între 49 și
64 de familii, ci de mica nobilime. Mica nobilime s-a format în contextul
perpetuării conflictelor de la hotarele cu Imperiul Otoman, nesiguranță care a
impus menținerea unor forțe militare sporite. Un număr însemnat de oameni de
54
Un studiu dedicat acestui oraș, în care sunt notate inclusiv relațiile comerciale cu spațiul
românesc, este cel al lui Francis W. Carter, Trade and Urban Development in Poland. An
Economic Geography of Cracow, from its Origins to 1795, Cambridge University Press, 1994.
55
Pentru acest moment vezi Cristina Feneșan, Constituirea principatului autonom al
Transilvaniei, București, Editura Enciclopedică, 1997.
arme au fost înnobilați primind mici stipendii și terenuri. În plus, această sporire
a numărului nobilimii a fost însoțită și de o polarizare în cadrul acestei categorii,
diferențele de avere între puținii membri ai marii nobilimi și această mică
nobilime fiind evidente. Specifică aceleiași regiuni este și existența unor cate-
gorii libere din perspectivă juridică și care dobândesc un statut semi-nobiliar. La
polul opus se afla categoria țăranilor al căror statut de servitute este legiferat. În
Ungaria, nobilimea, orășenimea și țărănimea erau categorii foarte precis
conturate, separația socială fiind dublată de cea religioasă56.
În privința vieții urbane, o clarificare în privința definirii și ierarhizării
orașelor libere regale s-a făcut în Tripartitumul lui Werbőczy57. Nu vom insista
asupra Transilvaniei, fiindcă, precum am amintit, situaţia este în mare parte
asemănătoare cu cea descrisă în cazul Poloniei. Atunci când s-a analizat
fenomenul pătrunderii nobilimii în mediul urban, au fost identificate câteva
elemente care au însoțit procesul. În primul rând, s-a observat că cea mai mare
parte a nobililor care s-au așezat în orașe erau săraci. Un al doilea element l-a
reprezentat incapacitatea sistemului administrativ și juridic de a deveni un
arbitru și a menține o linie de demarcație între categoria orășenilor și cea a
nobililor, nobilii putând avea îndeletniciri similare cu ale orășenilor, dar
păstrându-și privilegiile. În al treilea rând, factorii locali de putere s-au dovedit
prea slabi pentru a impune și garanta autoritatea legilor municipale și, peste
toate, nu a existat o conștiință urbană atât de puternică încât să concureze
atracția pe care o generau privilegiile nobiliare și stilul de viață al nobilimii
asupra orășenilor bogați58. În paralel cu așezarea nobililor în orașele libere
regale se petrece și un alt fenomen, cel al apariției unor noi centre urbane din
inițiativa marilor nobili, a Bisericii sau a stărilor, așa cum se întâmpla în 1647
în cazul orașului Sfântu Gheorghe59.
În privința schimburilor economice dintre Transilvania și Moldova, cu
impact asupra vieții urbane, s-au remarcat tendințe fluctuante ale raporturilor
comerciale60. Dacă până în secolul al XVI-lea există dovezi ale unor relații
comerciale mai intense, ulterior vigoarea a scăzut, pentru ca, după o înviorare a
legăturilor către mijlocul secolului al XVII-lea, situația să cunoască iarăși o
înrăutățire, pe fondul conjuncturii nefavorabile de la sfârșitul secolului. Stabi-
lizarea situației din Transilvania, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea,
va reprezenta, în cele din urmă, un fundament pentru revenirea durabilă și în
continuă expansiune a ponderii negoțului dinspre Europa Centrală către Moldova,
56
Jaroslav Miller, op. cit., p. 150.
57
Ibidem, p. 157.
58
Ibidem, p. 117.
59
Ibidem, p. 156.
60
Radu Manolescu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV–XVI),
București, Editura Științifică, 1965; Alexandru I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova și
Transilvania în secolele XIII–XVII, ediție, prefață, bibliografie și indice de I. Caproșu, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989; Constantin A. Stoide, Ioan Caproșu, Relațiile economice
ale Brașovului cu Moldova...
din și prin intermediul Transilvaniei. Din punct de vedere juridic, legăturile

comerciale între orașele din Transilvania și Moldova au fost reglementate
încă din secolul al XV-lea pe baza unor așezăminte vamale și a unor norme
care să asigure protecția reciprocă a negustorilor 61. Dacă în secolele XV și
XVI au funcționat așezămintele acordate și confirmate de domnii Moldovei
brașovenilor, iar spre mijlocul secolului al XVII-lea cunoaștem tendința
revitalizării legăturilor comerciale prin reglementările în timpul domniei lui
Vasile Lupu62, în secolul al XVIII-lea, statutul juridic mai restrictiv impus
Moldovei de către Poată și modificarea statutului Transilvaniei au făcut ca
relațiile economice să fie stabilite prin tratatele încheiate între Imperiul Otoman
și cel al Habsburgilor.
61
I. Bogdan, Documente moldovenești din sec. XV și XVI în Arhivul Brașovului, în CL,
XXXIX, 1905.
62
N. Iorga, Acte românești din Ardeal, privitoare în cea mai mare parte la legăturile
secuilor cu Moldova, în BCIR, II, 1916, p. 179–272.
CAPITOLUL II
Componente ale vieții urbane
În privința numărului orașelor, în Moldova se produc puține schimbări în

comparație cu perioada anterioară, de până la jumătatea secolului al XVI-lea.
Rețeaua urbană rămâne, în linii mari, neschimbată, prefacerile fiind provocate
de pierderile teritoriale de dinaintea mijlocului secolului al XVI-lea1 și de
modificarea contextului economic și politic pe fondul accentuării dominației
otomane, care va constitui cadrul evoluției vieții urbane până la mijlocul
secolului al XVIII-lea. Pentru cunoașterea numărului orașelor din Moldova
secolului al XVI-lea, un izvor important este Catastiful de vistierie din 16062.
Documentul conține, în secțiunea consacrată sulgiului, o listă a târgurilor moldo-
venești. Este, de altfel, prima, în ordine cronologică, cunoscută până în prezent,
mai veche cu peste șapte decenii față de aceea alcătuită de Miron Costin în
Cronica polonă3. În catastif sunt înscrise 27 de orașe notate în sens invers
mișcării acelor ceasornicului, începând cu Suceava și urmând, cu excepția
târgurilor Șcheia și Siret, succesiunea ținuturilor până la ultimele patru din listă
(Hârlău, Dorohoi, Iași și Cârligătura), unde numele celor șapte orașe din aceste
ținuturi și Șcheia din ținutul Roman, învecinată cu hotarul Cârligăturii, se
succed în mod firesc de la nord la sud (Dorohoi, Ștefănești, Hârlău, Cotnari,
Târgu Frumos, Târgul Șcheia, Iași și Țuțora). Majoritatea orașelor din docu-
ment au fost grupate pe ținuturi, iar atunci când au existat mai multe localități
urbane într-un ținut, au fost ordonate potrivit importanței lor, începând cu
reședința de ținut4.
Pe baza acelorași informații s-a observat că, pe lângă ierarhizarea orașelor
în cuprinsul ținuturilor, pot fi sesizate unele schimbări în rețeaua urbană. Se
remarcă sporirea importanței unor așezări mai noi sau decăderea altora mai
vechi. În regres se află Șcheii și lipsește din listă Fălciul, care plătește deja
dajdia „cu ținutul”, precum și Galații, care, chiar dacă erau reședință a ținutului
1
Ne referim în special la Tighina, Chilia și Cetatea Albă, pentru ca ulterior aceeași soartă
să o aibă și Renii.
2
I. Caproșu, Structuri fiscale și administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie din
1606, în AIIX, XXX, 1993, p. 253–277.
3
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, în volumul Opere, editat de P.P. Panaitescu,
București, 1958, p. 216–217.
4
I. Caproșu, op. cit., p. 267. Erau înșiruite următoarele orașe: Suceava, Baia, Neamț, Piatra,
Roman, Bacău, Trotuș, Adjud, Tecuci, Bârlad, Vaslui, Huși, Lăpușna, Orhei, Soroca, Hotin,
Tarasăuți, Cernăuți, Siret, Dorohoi, Ștefănești, Hârlău, Cotnari, Târgu Frumos, Șchéi, Iași, Țuțora.
Covurlui, unde rezida un pârcălab încă din ultimii ani ai secolului al XVI-lea5,
nu apare în listă fiindcă, la acea dată, domnia nu îi recunoscuse încă statutul de
târg6. Tot la crepuscul se afla și târgul Tarasăuți din ținutul Hotin. În același
timp, apare pentru prima dată menționat ca târg Țuțora, în ținutul Iași, punct de
vamă la Prut, pe drumul care lega Iașii de Chilia, prin Lăpușna7.
În privința tipologiei orașelor din Moldova sunt câteva încercări de
grupare a așezărilor din acest spațiu în funcție de o serie de criterii care au stat
la baza apariției și evoluției lor. Încercarea de clasificare înseamnă, în primul
rând, identificarea acelor elemente care au contribuit la apariția vieții de tip
urban și care au dovedit continuitate în timp. Problema tipologiei urbane a
însoțit și chiar a fost pusă în umbră de o temă istoriografică larg dezbătută și
controversată, aceea a identificării factorilor care au stat la baza apariției vieții
urbane8. Cercetarea noastră începe de la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci
când rețeaua de orașe era deja constituită, fapt care ne face să ocolim problema
factorilor generatori ai vieții urbane, rămânându-ne doar să identificăm
elementele care au creat o ierarhie în cadrul sistemului compus din aproape
treizeci de localități urbane. Au existat încercări de încadrare tipologică și de
ierarhizare a localităților urbane, pornindu-se de la criteriul geografic și, în
legătură cu acest aspect, de la poziționarea diferitelor centre urbane de-a lungul
căilor de comunicație9. Într-o astfel de încercare de clasificare în care se punea
accentul pe rolul pe care l-au avut negustorii în apariția și evoluția vieții urbane
în locuri favorabile, D. Ciurea distingea în Moldova orașe adăpostite, enu-
merând în această categorie: Siretul, Baia și Şcheia, orașe în poziție strategică,
precum Suceava, Neamț, Vaslui, orașe de vad în care se încadrau Şcheia,
Țuțora, Ștefănești, Fălciu și Galați și orașe de popas, precum Romanul, Bacăul,
Adjudul, Piatra, Bârladul, Tecucii, Târgu Frumos, Iașii și Hușii10. Și pentru alte
5
Paul Păltănea, Istoria orașului Galați. De la origini până la 1918, I, Galați, Editura
„Porto-Franco”, 1994, p. 52, nota 76.
6
O părere diferită, la Paul Păltănea, op. cit., p. 52, care considera că atestarea unui pârcălab
de Galați într-un zapis din 1590 reprezintă, indirect, o dovadă a existenței, la acea dată a unei
administrații locale orășenești. Mai mult, menționarea în descrierea lui G. Reicherstoffer a Galaților ca
oppidum ar fi o dovadă a existenței sale urbane încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Vorbim totuși nu despre funcțiile pe care Galații, dacă nu din a doua jumătate a secolului al XV-lea,
atunci cu certitudine de la jumătatea celui următor a început să le dobândească. Nu era totuși
suficient, era nevoie și de recunoașterea domniei, singura îndreptățită să certifice statutul urban al
localității. Urmărind evoluții similare de ascensiune sau regres urban, precum la Ocna, Fălciu sau
Baia, vom constata din partea domniei un anumit conservatorism în recunoașterea sau retragerea
statutului de oraș. În aceeași notă poate fi interpretată lipsa Galaților din lista de la 1606, la acea
dată, chiar dacă localitatea întrunea funcții urbane, nu exista și o recunoaștere din partea domniei.
7
Ibidem, p. 268.
8
Mircea D. Matei, Necesitatea tipologizării orașelor medievale românești extra-carpatice,
în „Suceava. Anuarul”, 1995–1996, 22–23, p. 236–245.
9
D. Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV–XVIII), în
AIIAI, II, 1965, p. 178.
10
Idem, Noi considerații privind orașele și târgurile din Moldova în secolele XIV–XIX, în
AIIAI, 1970, VII, p. 23.
Componente ale vieții urbane 53
spații, atunci când s-a discutat despre tipologii, situarea geografică a orașelor și
poziționarea față de căile de comunicație au fost elemente considerate esenţiale
în apariția și evoluția așezărilor umane.
Mai multe lămuriri și o sistematizare metodologică au venit dinspre
studiile de geografie istorică, cum sunt cele ale germanului Fr. Ratzel și cele ale
americanului Ch. Cooley. Cercetările celor doi au fost considerate importante
din perspectiva evidențierii rolului căilor de comunicație în dezvoltarea urbană.
Fr. Ratzel nu face decât să preia o teorie mai veche, atribuind un rol hotărâtor
comunicațiilor în poziționarea și evoluția așezărilor de tip urban. Au fost
identificate trei cazuri în care transporturile determinau apariția vieții urbane:
așezări care apar la capătul unei căi de transport, cele care se dezvoltă la
intersecția a două căi de transport de același tip și cele aflate la joncțiunea a
două căi de transport de tip diferit11. Întemeindu-ne pe aceste criterii, dacă
privim harta urbană a Moldovei, vom descoperi cazuri care se potrivesc celor
trei situații enunțate. Primei situații, a localităţilor urbane care apar la capătul
unei căi de transport, îi corespunde orașul port Galați. Pentru cea de-a doua, a
oraşelor situate la intersecția unor drumuri terestre – un caz la îndemână este cel
al Târgului Frumos –, iar celei de-a treia îi corespund orașe de vad identificate
de Dimitrie Ciurea12. În centrul acestei teorii se află ideea că orașele apar și se
dezvoltă într-un anumit spațiu în funcție de poziționarea lor de-a lungul axelor
de transport, lucru caracteristic nu numai societăților tradiționale, ci și celor
moderne13. Pentru societățile tradiționale, căile de transport pe apă au constituit
elementul cel mai important. Orașele se nasc și se dezvoltă, în cele mai multe
cazuri, la vărsarea unor fluvii, la confluența unor râuri, în puncte unde
transportul fluvial suferă întreruperi (cascade, vaduri etc.), pe malul lacurilor, pe
țărmurile favorabile așezărilor portuare etc.
Dincolo de aceste considerente generale există și nuanțe, observându-se că
importanța căilor de comunicație pe apă nu poate determina singură dezvoltarea
urbană. Evoluția orașelor ține și de mediul înconjurător, de hinterland. De
exemplu, un port excelent nu va cunoaște o înflorire spectaculoasă dacă este
amplasat într-o zonă deșertică, lipsită de resursele care să-i asigure consumul
minimal de produse agricole14. În ceea ce privește Moldova, sesizăm că orașe-port
precum Cetatea Albă și Chilia au fost cucerite încă din secolul al XV-lea de
către otomani cu scopul obținerii controlului asupra rutelor comerciale terestre
care ajungeau în aceste puncte, a tranzitului resurselor procurate din hinter-
landul nord pontic. Pentru a compensa pierderea acestor două ieșiri către
Dunăre și Marea Neagră, în timp se dezvoltă Renii, iar, după ce și acest oraș va
intra sub control otoman, se vor dezvolta Galații. Acestui oraș-port la Dunăre
trebuie să îi adăugăm orașele situate de-a lungul unor râuri a căror albie era
11
P. Bairoch, Histoire économique De Jéricho à Mexico. Villes et économie dans l’histoire,
2e édition corrigée, Paris, Gallimard, 1985, p. 189.
12
D. Ciurea, Noi considerații..., p. 23.
13
P. Bairoch, op. cit., p. 189.
14
Ibidem.
navigabilă sau parțial navigabilă. Transportul pe apă era preferat într-o vreme în
care deplasarea mărfurilor voluminoase se putea face cu greutate pe căile
terestre slab amenajate și cu mijloace rudimentare. Devierea traseului unor
drumuri comerciale care străbăteau Moldova a contribuit la apariția și, în cele
mai multe cazuri, la creșterea importanței unor centre urbane. În această
categorie pot fi încadrate Galații, Botoșanii și Focșanii15.
Din perspectiva amplasării orașelor, transporturile au jucat și mai continuă
să aibă un rol predominant, dar au existat și excepții. Pentru a exemplifica,
enumerăm: orașele centre religioase, orașele miniere și orașe capitale stabilite
din inițiativa puterii politice „create de principi”.
În cazul orașelor centre religioase, trebuie făcută o distincție între cele
care dispun de o bază economică, dar în care au fost implantate, la un moment
dat, instituții religioase importante și centrele religioase unde această funcție a
prevalat de la început fără ca acel centru să însumeze și alte valențe. În primul
caz, așezarea orașelor a fost determinată de factorii economici, de amplasarea
de-a lungul unor axe de transport, iar dezvoltarea instituțiilor religioase s-a făcut
în paralel sau ulterior, fiind determinată de bogăția centrului urban și a terito-
riului din jurul acestuia. În cel de-al doilea caz, al orașelor centre religioase
propriu-zise, localizarea lor derivă dintr-un factor religios ce putea varia de la o
civilizație la alta: un loc favorabil observațiilor astronomice, spații de referință
pentru trecutul religios al unei civilizații, locuri sfinte păstrătoare ale unor
relicve16. Revenind la Moldova, ultimei categorii nu-i putem atribui nici un
centru urban existent în trecut; în schimb, cazurile Romanului și Hușilor se
potrivesc tipului de orașe religioase care au dispus de o bază economică
anterioară, existența acolo a episcopiilor oferind centrului urban o funcție în
plus, cărora li se adăugau cele economice anterioare. Prezența unei instituții
religioase nu generează în mod obligatoriu și o viață de tip urban, vezi cazul
Rădăuților unde, chiar dacă a existat o episcopie, localității nu i s-a recunoscut
de către domnie statutul de târg și nu a depășit stadiul rural.
Pentru categoria orașelor miniere aflăm și în Moldova cazuri precum
Baia, Târgu Trotuș și, spre sfârșitul perioadei studiate de noi, ridicarea la rang
de așezare urbană a Târgului Ocna, chiar dacă localitatea acumulase carac-
teristici urbane înainte de recunoașterea oficială. Astfel de orașe au devenit în
foarte rare cazuri centre urbane importante din cauza predominării unei singure
funcții, justificând rapida lor decădere după epuizarea resurselor.
O altă categorie de orașe, având caracteristici asemănătoare centrelor
religioase, sunt orașele capitală, statutul acesta fiind rezultatul unei voințe
politice17. Să menționăm că astfel de centre administrative sunt în rare cazuri
întemeiate în locuri fără o tradiție urbană anterioară, de obicei suveranii alegând
drept reședință un oraș important, caz în care nu are loc decât o suprapunere a
noii funcții administrative peste cele strategice și economice anterioare. Să
15
D. Ciurea, Organizarea administrativă..., p. 180.
16
17
Ibidem, p. 191.
reținem că ne situăm într-o perioadă în care în toată Europa se manifestă o

tendință de birocratizare, o realitate descifrată ca un semn al modernității.
Pentru Moldova, cazurile Sucevei și Iașilor sunt semnificative din această
perspectivă. Din punct de vedere administrativ, Iașii au trecut prin câteva etape
înainte de a câștiga poziția de reședință principală și apoi de capitală. Dacă
înaintea celei de-a doua jumătăți a veacului al XVI-lea, târgul de pe Bahlui era
doar una dintre cele câteva reședințe domnești ocazionale, localitatea va începe
din vremea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu să pretindă, în
concurență cu Suceava, rolul de reședință principală, fiindcă, zice cronicarul,
„de atunci au început domnii a să așeza mai cu temei în scaunul de la Iași”18.
Apoi, din veacul al XVII-lea, orașul a căpătat statutul de reședință permanentă,
nu doar a puterii laice, ci și a celei bisericești, aici rezidând mitropolitul 19.
Condițiile prielnice din prima jumătate a veacului al XVII-lea, mai ales în
timpul domniei lui Vasile Lupu, au avut ca efect o stimulare a dezvoltării
economice și demografice, sporirea numărului locuitorilor orașului Iași fiind
certificată atât prin relatările unor călători străini, cât și de întinderea teritorială
pe care o va dobândi târgul. Orașul va cunoaște o extindere geografică prin
deschiderea unor ulițe noi, unde se vor așeza nu doar locuitorii satelor înve-
cinate, dar și oameni veniți din afara țării, încurajați și de politica de colonizare
promovată de domnii Moldovei și atrași de posibilitățile pe care le oferea acest
centru urban. Din punct de vedere tipologic, orașul Iași dobândește, în perioada
studiată de noi, pe lângă însușirea de centru permanent al administrației țării, cu
o curte domnească ale cărei nevoi impuneau existența a numeroși slujitori, și pe
aceea de principal centru comercial, datorită poziției sale în raport cu căile de
negoț. În noua ierarhie a drumurilor comerciale care traversau Moldova, cele
mai importante s-au deplasat către Iași, transformând oraşul în cel mai
important punct comercial și meșteșugăresc, un proces de creștere care îl vor
cunoaşte alte două orașe aflate pe aceeași rută, Botoșanii și Galații.
Orașele mai pot fi ierarhizate și în funcție de numărul populației. Din
această perspectivă, majoritatea orașelor Moldovei, până în preajma secolului
al XIX-lea, pot fi considerate orașe mici, cu o populație care nu depășea
2.000 de locuitori. Excepție fac Suceava și Iașii, iar spre sfârșitul perioadei
studiate, Botoșanii și Galații. Reamintindu-ne realitățile prezentate în capitolul
anterior pentru spațiul polonez, mai bine urbanizat decât al Moldovei, numărul
orașelor cu peste 2.000 de locuitori era mic20. Majoritatea orașelor, adică 90%
18
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, în Opere, ediție critică și
studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1982, p. 173.
19
Pentru acest proces de lungă durată și circumstanțele care l-au determinat, vezi V. Neamțu,
Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în AȘUI, XIV, 1968, p. 111–123; Dan Bădărău, Ioan Caproșu,
Iașii vechilor zidiri, ediția a II-a, Iași, Editura Demiurg, 2007, p. 55–56; V. Neamțu, Stabilirea
capitalei Moldovei la Iași, în volumul Istoria orașului Iași, I, sub redacția lui Constantin Cihodaru și
Gheorghe Platon, Iași, Editura Junimea, 1980, p. 82–86.
20
Maria Bogucka, Polish Towns between the Sixteenth and Eighteenth Centuries, in A
Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864, edited by Henryk Samsonowicz, Cambridge
University Press, 1982, p. 138.
din cele peste 700 localități considerate urbane, adunau între 500 și 1.500 de
locuitori21. Dintre orașele Moldovei, doar Iașul, la mijlocul secolului al XVII-lea,
ajunge, după câteva estimări optimiste, să atingă numărul de 10.000 de
locuitori; restul centrelor urbane se încadrează în șirul orașelor mici, socotite
urbane datorită funcțiilor pe care le au.
II.1. Populația. Structură confesională, etnică și socială

În ultimele decenii, istoriografia românească a cunoscut o sumă impor-
tantă de clarificări în urma aprofundării unor subiecte de demografie istorică22.
În primul rând, procedeele metodologice au fost mai bine conturate, ținându-se
cont de particularitățile studierii unei perioade de la care am moștenit un număr
mic de documente statistice23.
Chiar dacă perioada cuprinsă între jumătatea veacului al XVI-lea și
jumătatea secolului al XVIII-lea pare suficient de extinsă pentru a prilejui o
radiografiere a evoluției demografice din orașele moldovenești, tema noastră de
cercetare rămâne o piatră de încercare, tocmai din cauza lipsurilor de care
aminteam. Frânturilor de informații statistice trebuie să li se adauge numeroase
alte date culese din sursele documentare, chiar dacă majoritatea lor privesc
indirect numărul și structura populației, precum și alte tipuri de izvoare, de la
cele narative, până la rezultatele investigațiilor arheologice întreprinse în
cuprinsul vetrelor unor târguri.
Pentru evoluția numerică a populației urbane în Moldova, studiul întocmit
de Dimitrie Ciurea rămâne un model de interpretare a informațiilor puține,
disparate și inegale ca valoare, autorul reușind ca, pe baza celor mai credibile
relatări ale călătorilor străini din veacul al XVII-lea, să întocmească un tabel ce
redă imaginea populării sau depopulării unor localități urbane24 și, de asemenea,
să enunțe câteva din cauzele care au făcut ca orașele moldovenești să nu atingă
21
Daniel Stone, The Polish-Lithuanian state, 1386–1795, University of Washington Press,
2001, p. 295–296.
22
De la lucrări generale: Vladimir Trebici, Demografia, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1979, 481 p.; idem, Ce este demografia?, București, Editura Științifică și Enci-
clopedică, 1982, 132 p.; idem, Demografie și istorie spre o nouă sinteză?, în RdI, 37, nr. 5/1984,
p. 417–421; Ștefan Ștefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Timișoara, Editura Facla,
1974, 171 p.; *** Noi direcții de cercetare în istoriografia română, în RdI, 37, nr. 9/1984, p. 850–852;
până la studii aplicate publicate în volumele: Populație și societate. Studii de demografie
istorică, I–IV, editate de Ștefan Pascu, Cluj, 1972–1980; sau rapoartele periodice ale Labora-
torului de demografie istorică înființat în 1981 pe lângă Universitatea din București, Facultatea
de Istorie, apărute în RdI, 36, nr. 11/1983, p. 1141–1147; 37, nr. 5 și 12/1984, p. 414–416 și
p. 1229–1236; Louis Roman, Demografia istorică în lume la sfârșit de mileniu, în RdI, 42,
nr. 4/1989, p. 405–414.
23
Constantin Turcu, Cele mai vechi statistici moldovenești, în SCȘI, istorie, an. VII, 1956,
fasc. 2, p. 74–84 (în care sunt îndreptate erorile de editare a catastifelor din vremea domniei lui
Petru Șchiopu); I. Caproșu, op. cit., p. 253–277; N. Iorga, Studii și documente, IV, București,
1902, p. 263–264, nr. XCIX („orânduiala birului”, datând din iunie 1654).
24
D. Ciurea, Noi considerații..., p. 33–35.
nivelul economico-social și edilitar al celor din Polonia și Transilvania25. În

domeniul evoluției demografice pentru perioada prestatistică trebuie să ținem
seamă de cauzele care au generat, în trecut, nu neapărat catastrofe demografice,
ci mai ales lungi perioade de stagnare. Stagnarea demografică provocată de o
serie de factori coercitivi (crizele de subzistență, epidemiile și instabilitatea
politică) nu este caracteristică doar orașelor noastre, ea fiind o coordonată a ceea
ce a fost denumit vechiul regim demografic, chiar dacă lucrurile nu s-au petrecut
într-un mod uniform la nivelul continentului, existând excepții și bineînțeles
particularități regionale. S-a estimat că, până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
populația urbană europeană nu a reprezentat mai mult de 10% din numărul
locuitorilor continentului26, fapt constatat și pentru regiunile pentru care s-au
păstrat documente statistice mai numeroase27. În plus, nu doar pentru Europa
Centrală și Răsăriteană, regiuni mai slab urbanizate, s-a observat că în pre-moder-
nitate majoritatea populației urbane locuia în orașe mici, al căror caracter a fost
considerat semi-urban datorită ocupațiilor locuitorilor mai apropiate de cele
agricole, decât de cele specific orășenești, meșteșuguri și comerț28. Numărul
populației orașelor moldovenești din veacurile XVI–XVIII a păstrat aceeași
proporție în condițiile în care, chiar dacă se poate vorbi de o ușoară creștere
demografică față de perioada precedentă, procentual, aceasta trebuie raportată la
numărul total al locuitorilor țării. Declinul demografic al unor orașe, cel mai
reprezentativ caz fiind cel al Sucevei, dar și al altor târguri situate în colțul
nord-vestic al Moldovei, precum Siretul și Baia, a fost un alt fenomen specific
intervalului de timp studiat. Balanța este echilibrată de alte așezări a căror
dezvoltare a fost favorizată de noua conjunctură politică și economică, dintre
acestea Iașii înregistrând cel mai rapid spor demografic stimulat și de funcția
administrativă dobândită începând din a doua jumătate a veacului al XVI-lea.
Din perspectiva analizei structurii populației urbane pe cele trei paliere,
social, etnic și confesional, există deja câteva contribuții care, pe lângă
numeroasele sugestii, au pus în circulația științifică informații istorice necu-
noscute sau insuficient exploatate29.
25
Ibidem, p. 32.
26
P. Bairoch, J. Batou, P. Chèvre, La population des villes européennes de 800 à 1850,
Geneve, Droz, 1988, p. 19.
27
Massimo Livi Bacci, Populația în istoria Europei, volum apărut în colecția Construcția
Europei (The Making of Europe) coordonată de Jacques Le Goff, traducere de Alina Vatamanu,
Iași, Polirom, 2003, p. 54; precum și Jan de Vries, European urbanization 1500–1800, London,
1984, p. 76. Pentru problema caracterului staționar al populației unor orașe europene până către
mijlocul veacului XVIII, vezi și Louis Roman, Laboratorul de demografie istorică 1983–1984, în
RdI, 37, nr. 12/1984.
28
Vera Bácskai, Small Town in Eastern Central Europe, în Peter Clark (ed.), Small Towns
in Early Modern Europe, Cambridge University Press, 1995, p. 77.
29
Radu Manolescu, Cu privire la problema patriciatului în orașele Țării Românești și
Moldovei (secolul al XV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea), în „Cumidava”, Brașov,
IV, 1970, p. 91–99. Pentru R. Manolescu, categoria negustorilor implicați în comerțul cu orașele
ardelene era suficient de înstărită pentru a i se atribui numele de patriciat. Cercetarea a avut la
bază registrele vamale ale Brașovului, în care negustorii originari din Țara Românească și din
II.1.a. Structură confesională

Cu intenția de a surprinde, fie și fragmentar, realitățile confesionale din
perioada la care ne referim, am zăbovit asupra armenilor30 și catolicilor.
Cazul armenilor l-am văzut sugestiv din perspectiva evidențierii schimbărilor
economice și a conjuncturii politice ce a grăbit declinul Sucevei iar, de cealaltă
parte, ascensiunea unor orașe mai bine poziționate acum din punct de vedere
economic, dar și mai ferite din „calea răutăților”. Vechi locuitori ai acestui
spațiu și purtători ai unei civilizații precumpănitor urbane, armenii au repre-
zentat un grup etnic și confesional important în câteva orașe moldovenești31.
Creatori ai unei culturi distincte de aceea a populațiilor majoritare unde
s-au stabilit, o cultură construită în jurul bisericii lor, armenii s-au arătat greu de
asimilat de către cei în preajma cărora s-au așezat de-a lungul secolelor. Datele
catastrofelor și persecuțiilor le punctează trecutul, desemnând atât sfârșitul, cât
și începutul unor noi experiențe pe cărări tot mai îndepărtate de leagănul civili-
zației lor. Nici din cronica armenilor pribegiți de timpuriu în spațiul locuit de
români nu lipsesc momentele de cumpănă. Între acestea, anul 1672 a devenit de
referință, statornicindu-se ca o piatră de hotar pentru începuturile comunităților
armenești din Transilvania.
Precizia datei și suprapunerea ei cu un episod memorabil din trecutul
Moldovei au făcut ca analiza contextului în care s-a petrecut emigrarea unora
dintre armenii de la Răsărit de Carpați să fie însoțită de interpretări eronate și
exagerări. Lipsa unui studiu consacrat circumstanțelor care i-au silit pe unii
dintre armeni să părăsească Moldova, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea,
a condus la perpetuarea consemnării acelui an ca decisiv, și aceasta în ciuda
enunțării unor ipoteze verosimile – e drept, în cadrul unor cercetări privitoare la
istoria armenilor în general sau în lucrări de demografie istorică.
Întâietatea notării sub această dată a trecerii armenilor prin pasurile
Carpaților și schițarea contextului în care a avut loc acea strămutare au aparținut
Moldova apar adesea desfășurând afaceri. Autorul nu și-a propus aprofundarea ipotezei existenței
patriciatului și pe baza surselor interne. Dintr-o astfel de perspectivă, pornind de la informațiile
cuprinse într-un document cu valoare de unicat: Catastiful breslei blănarilor și cojocarilor din
Suceava (publicat de Eugen Pavlescu, în Economia breslelor în Moldova, București, 1939, și,
ulterior republicat după original, cu corecturi, în colecția de documente Suceava. Documente
privitoare la istoria orașului 1388–1918, I, întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu,
Ioan Caproșu și Gavril Irimescu, București, 1989, p. 326–344, nr. 199), Ștefan S. Gorovei în studiul,
Cu privire la patriciatul orășenesc în Moldova medievală. Câteva observații preliminare, în AIIAI,
1988, XXV, 1, p. 253–265, dovedește că materialul documentar care ne stă la îndemână poate fi
îndestulător pentru a surprinde realitățile din veacurile trecute, inclusiv cu privire la elita urbană.
30
Acest fragment privitor la situația armenilor, cu referire specială la situația de la sfârșitul
secolului al XVII-lea, l-am publicat, cu mici diferențe de conținut, cu titlul: Cauze ale părăsirii
Moldovei de către armeni la sfârșitul secolului XVII, în Istorie și societate în spațiul est-carpatic
(secolele XIII–XX), volum editat de Dumitru Ivănescu și Marius Chelcu, Iași, Editura Junimea,
2005, p. 73–81.
31
Pentru primele valuri de colonizare armeană în spațiul românesc, vezi H. Dj. Siruni,
Cronica armenilor din Țările Române (sec. X–XIII), în „Ani”, 1, 1 decembrie 1935, p. 68–73;
N. Iorga, Armenii și românii: o paralelă istorică, extras din AARMSI, s. II, tom XXXVI, 1913,
p. 62–63.
iezuitului Rudolf Bzenský. Lucrarea sa Syllogimaea Transilvaniae Ecleziae per

historiophilum anagnoston, scrisă în 1699 și păstrată în biblioteca din Alba Iulia,
cuprinde un capitol intitulat De Armenis e Moldavia in Transilvaniam
migrandibus32. Notarea evenimentelor, la scurt timp după desfășurarea lor, a
conferit credibilitate informațiilor, fiind ulterior utilizate ca sursă pentru
evocarea momentului.
La începutul secolului al XIX-lea, secuii, deranjați de concurența economică
a armenilor, îi numeau pe aceștia „intruși fără proprietate asimilați jelerilor”,
fiindcă, spuneau ei, abia „în 1672, după trei ani de peregrinări prin munți, au fost
primiți din mila glorioșilor noștri înaintași în acest ținut”33. Această referire este
identică cu relatarea iezuitului Rudolf Bzenský. Coincidența se poate datora atât
preluării datei din scrierile istorice care au avut ca sursă notițele călugărului, dar
putem bănui și o cunoaștere a trecutului celor cărora secuii, după mai bine de un
veac de conviețuire, nu le mai recunoșteau legitimitatea obținerii unor drepturi.
Lupta pentru dobândirea unui statut privilegiat începuse pentru armenii din
Transilvania încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. În memoriile adresate
autorităților, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, armenii ardeleni făceau
trimitere la momentul venirii lor din Moldova, astfel că strămutarea, adesea
invocată, a rămas în amintirea membrilor comunității34.
Dintre cei care au reluat notițele călugărului iezuit îi amintim pe I. Ch. Engel,
în Geschichte der Moldau und der Walachei, publicată la Halle, în 1804, și pe
istoricul transilvănean Kristóf Lukácsi. Acesta din urmă, membru al unei ilustre
familii de armeni ardeleni, paroh al bisericii din Armenopolis (Gherla), între
1856 și 1876, prin activitatea și opera sa este recunoscut ca o personalitate a
Școlii Ardelene Armene35. Autor al lucrării Historia Armenorum Transylvaniae
a primordiis gentis unque nostram memoriam e fontibus authenticis et
documentis antea inedits, apărută la Viena, în 185936, și al unui articol intitulat,
în traducere din limba maghiară, Memorii din viața din trecut a armenilor
ardeleni, publicat în două numere ale revistei „Religio” din Pesta, Kristóf Lukácsi
a văzut, pentru a scrie despre venirea armenilor în Transilvania, atât manuscrisul
lui Bzenský cât și, așa cum transpare din conținutul ultimului articol, versiunea
descoperită la Gherla a poemului preotului Minas Tokatți37. În ciuda faptului că
32
Nicolae Gazdovits, Istoria armenilor din Transilvania. De la începuturi până la 1900,
București, Editura Ararat, 1996, p. 79.
33
Judit Pál, Imaginea celuilalt și imaginea de sine la un grup etnic din Transilvania,
armenii, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane”, Sibiu, III, 1996, p. 92.
34
Pentru trimiteri la surse în care armenii din secuime au amintit de venirea înaintașilor lor
din Moldova, vezi ibidem, p. 93.
35
Nicolae Edroiu, Câteva precizări pe marginea articolului „Un manuscris inedit și o
controversă istorică” de Sergiu Selian, în RI, serie nouă, tom V, nr. 5–6, mai–iunie, 1994, p. 580;
pentru familia Lukács (Gugaszian), vezi Nicolae Gazdovits, op. cit., p. 398–399.
36
Sergiu Selian, Schiță istorică a comunității armene din România, București, Editura
Ararat, 1999, p. 29.
37
Versiunea a fost semnalată de Grigore M. Buicliu, traducătorul din limba armeană a
poemului lui Minas Tokatți, Cânt de jălire asupra armenilor din Țara Vlahilor, editat de Gr. M.
Buicliu, București, 1895, p. 6.
a avut la îndemână informații de primă mână pentru recompunerea trecutului

comunității sale, inclusiv tradiția orală, istoricul armean și-a construit discursul
sub influența curentului renașterii națiunilor din cuprinsul Imperiului Habsburgic.
Cauza așezării înaintașilor săi în Transilvania o identifică într-o persecuție
religioasă, afirmând că, încă de la acea dată, armenii sosiți din Moldova ar fi
fost uniți cu Roma. Amestecând informațiile și acuzând intoleranța moldo-
venilor, Lukácsi pune pe seama lui Gheorghe Duca grozăviile săvârșite
împotriva armenilor în timpul domniei lui Ștefan Rareș38.
Interpretările greșite și exagerările din articolul publicat în „Religio” i-au
atras atenția lui Alexandru Șterca Șuluțiu39. Acesta a pregătit un răspuns cu
intenția de a arăta Adevărata cauză a trecerii armenilor din Moldova în
Transilvania. Observațiile erau susținute de comentariile istoricilor transil-
văneni Fasching și Schultzer, la care a adăugat informații din sursele narative
românești cuprinse în Chronica românilor publicată în 1854, la Iași, de
Gheorghe Șincai. Tonul polemic al textului îl va îndepărta pe Șterca Șuluțiu de
scopul propus, transformându-l într-un apărător al virtuților neamului său. El
neagă existența unor gesturi de intoleranță religioasă în trecutul conviețuirii
dintre armeni și moldoveni, legitimând represiunea lui Gheorghe Duca prin
„crimele de laesae Majestatis, praeditionis Patriae”, săvârșite de armeni „și
prin perfidia lor asupra domnitorului” împotriva căruia s-au răsculat la sfârșitul
anului 1671. Chiar dacă acest răspuns nu a fost publicat, rămânând în
manuscris, conținutul său indică nivelul cunoașterii la acea dată a evenimentului
petrecut în timpul celei de-a doua domnii a Ducăi vodă, precum și a cauzelor
care i-au silit pe armeni să se stabilească în Transilvania40.
Tema participării la revolta izbucnită la sfârșitul anului 1671 apare și în
scrierile lui B. P. Hașdeu, însă nu pentru a-i incrimina pe armeni, ci pentru a le
evidenția gesturile de solidaritate față de români, de vreme ce răscoala lui
Hâncu a fost una antigrecească41. Hașdeu afirmă că adversitatea românilor față
de armeni nu a căpătat forme violente, rămânând, în general, cu excepția terorii
38
Nicolae Edroiu, O lucrare istorică inedită a lui Alexandru Șterca-Șuluțiu, în AIIAC,
XXV, 1982, p. 289.
39
Pentru referiri la studiile în care au fost prezentate viața și opera cărturarului, omului
politic și prelatului greco-catolic Alexandru Șterca Șuluțiu, vezi Nicolae Edroiu, Câteva precizări
pe marginea articolului „Un manuscris inedit și o controversă istorică”, p. 579–580; o descriere
a activității prelatului a fost oferită de Dumitru Suciu în studiul Alexandru Șterca-Șuluțiu și
mișcarea națională românească, publicat în AIIAI, (I) XXV/2, 1988, p. 75–90; (II) XXVII/1,
1989, p. 285–301; (III) XXVII, 1990, p. 51–72; (IV) XXVIII, 1991, p. 123–142; (V) XXIX, 1992,
p. 135–157.
40
Textul a fost publicat după manuscrisul aflat în Biblioteca Academiei, Filiala Cluj, de
către Nicolae Edroiu, O lucrare istorică inedită a lui Alexandru Șterca-Șuluțiu, p. 287–294;
pentru a fi ulterior reeditat de către Sergiu Selian, Un manuscris inedit și o controversă istorică,
în RI, serie nouă, tom IV, nr. 5–6, mai–iunie 1993, p. 561–571, fără să știe de editarea acestuia de
către Nicolae Edroiu. Cel din urmă a ținut să îndrepte eroarea în recenzia cu titlul: Câteva
precizări pe marginea articolului „Un manuscris inedit și o controversă istorică” de Sergiu
Selian, p. 579–583.
41
B.P. Hașdeu, Istoria toleranței religioase în România, București, 1868, p. 38.
dezlănțuite de „smintitul” Ștefan Rareș42, în limitele unor „glume și persiflări”,

iar represiunea din vremea lui Gheorghe Duca nu a avut decât un caracter
conjunctural. Hașdeu nu a insistat însă asupra cauzelor care i-ar fi îndemnat pe
armeni să se alăture răsculaților43.
Oricum, pretextul religios al represiunii îndreptate împotriva lor după
revenirea lui Gheorghe Duca pe tronul Moldovei nu a mai putut fi invocat, în
lipsa susținerii acestuia, pe baza informațiilor vremii. Dimitrie Cantemir scria în
legătură cu armenii din Moldova: „[…] au și ei lăcașuri sfinte tot atât de mari și
tot atât de frumoase ca și bisericile ortodocșilor, bucurându-se de liberul
exercițiu al credinței lor”44. Libertatea practicării cultului este dovedită de
confirmarea unor privilegii acordate Episcopiei armene. Însuși Gheorghe Duca,
în anul izbucnirii revoltei conduse de Hâncu și Durac, va emite un astfel de act.
Cartea domnească îl îndreptățea pe episcopul armean, potrivit obiceiului, să
strângă zeciuiala de pe hotarul Episcopiei și, în plus, îl împuternicea să cheme
în Moldova armeni din Țara Turcească sau din Țara Leșească, asigurându-le
unele scutiri tuturor acelora care se vor așeza sub cârmuirea bisericească a
episcopului45. Actul citat nu cuprinde vreo urmă de intoleranță, dimpotrivă,
vădește interesul domnului pentru încurajarea unei colonizări armenești prin
garantarea practicării cultului și prin acordarea unor scutiri de dări noilor veniți.
Dacă tema unei persecuții religioase nu a mai fost reluată, fiind imposibil
de dovedit, se va perpetua cea a participării armenilor la revolta îndreptată, așa
42
În revista SMIM, XXVII, 2009, a fost alcătuită o rubrică intitulată Moldova urmașilor lui
Petru Rareș, reunind contribuții care se întemeiază informații mai vechi și mai noi și a căror
interpretare a dus la rediscutarea momentului convertirii la islam a lui Iliaș Rareș și a accentelor
de intoleranță de care a fost acuzat fratele și succesorul său, Ștefăniță Rareș (Ștefan Andreescu,
Presiune otomană și reacție ortodoxă în Moldova urmașilor lui Petru vodă Rareș, în SMIM,
XXVII, 2009, p. 25–59; Andrei Pippidi, „Belicâne” – legendă și realitate, p. 61–73; Matei Cazacu,
La conversion a l’Islam du prince Iliaș Rareș. Un nouveau témoignage, p. 75–78; Ovidiu Cristea,
Si e fatto turcho: Di ricco povero, di signor schiavo, p. 79–99; Nagy Pienaru, Un act otoman
privitor la convertirea voievodului Iliaș (30 mai 1551), p. 101–110). În cazul celui de-al doilea se
pare că explicația oferită de Grigore Ureche este apropiată de adevăr. Prigoana îndreptată
împotriva armenilor, dar și a altor locuitori de altă confesiune decât cea ortodoxă, a avut o
motivație religioasă, a fost un gest extrem de apărare a ortodoxiei și în subsidiar a avut un substrat
economic așa cum a înclinat să creadă P.P. Panaitescu (Ștefan Andreescu, Presiune otomană și
reacție ortodoxă, p. 50–51).
43
B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane
a românilor, vol. II, ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, București, Editura
Minerva, 1974, p. 393–394.
44
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, traducere după originalul latin de Gh. Guțu,
București, Editura Academiei, 1973, p. 297.
45
Suceava. Documente, I, nr. 191, p. 316. Scutiri similare au fost acordate și în deceniile
care au urmat. Astfel, în prima parte a secolului al XVIII-lea, Nicolae Mavrocordat și Grigore Ghica
acordau celor cinci preoți și unui diacon de la bisericile armenești din Iași scutiri de dări asemă-
nătoare celor oferite clerului ortodox. În acel act se amintea că aceștia „să nu de nimică: nici zloți,
nici lei, nici taleri, nici la fân, nici la gheață, nici la gunoi, nici la alte dări și angării, nici la unile
câte ș-ar hi pre alții aici, în târg în Iași”. Vezi Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria
orașului Iași, volumul III, Acte interne (1691–1725), editate de Ioan Caproșu, Iași, Editura
„Dosoftei”, 2000, p. 370, nr. 419.
cum amintea Hașdeu, citându-l pe I. Ch. Engel, „contra născândului element

fanariotic”, fiindcă „armenii au luat partea cea mai activă în această manifes-
tațiune, și cei mai compromiși dintre dânșii, într-un număr foarte însemnat, au
fost siliți apoi a fugi din țară”46. Tot Hașdeu va emite ipoteza apartenenței
armene a lui Mihalcea Hâncu47, idee preluată de Dimitrie Dan în studiu dedicat
armenilor din Bucovina, fapt ce ar fi legitimat adeziunea lor la răscoală48. Cu
toate că cercetările ulterioare nu au confirmat prezumtiva origine armenească a
conducătorului revoltei49, ideea a fost reluată în special de către istoricii armeni
care au continuat să-l plaseze pe Mihalcea Hâncu în șirul înaintașilor care au
influențat istoria Moldovei, alături de Ion vodă și legendarii fii ai Serpegăi50.
Cronicile, corespondența diplomatică sau relatările călătorilor străini
impresionați de consecințele tulburărilor ce au zdruncinat ordinea în Moldova
nu-i amintesc însă pe aceștia printre protagoniștii evenimentelor. Nici în
cuprinsul celor două studii, fundamentale pentru înfățișarea frământărilor de la
cumpăna anilor 1671–1672, nu aflăm referiri la rolul armenilor în timpul
episodului soldat cu alungarea temporară a lui Gheorghe Duca din scaunul de la
Iași. În articolul alcătuit de N. Grigoraș, autorul a încercat, așa cum anunța prin
titlu, să identifice în acea frământare o mișcare cu o bază socială foarte largă,
fapt greu de dovedit printr-o interpretare obiectivă a surselor și prin identi-
ficarea mai atentă a cauzelor51.
În ciuda acestui neajuns, autorul a conturat suficient de bine fizionomia
actorilor sociali ai revoltei. În privința cauzelor care au condus la descătușarea
nemulțumirilor, izvoarele timpului sunt explicite, amintind de îndepărtarea din
slujbele mărunte ce atrăgeau o serie de avantaje boierilor din ținuturile de
margine Lăpușna, Orhei și Soroca52. Inițial, acestora li se oferiseră privilegii în
schimbul obligației de a păzi hotarul de la răsărit expus deselor incursiuni
tătărăști. Ca urmare a accentuării dominației otomane, sarcinile militare ale
curtenilor și slujitorilor s-au redus, Poarta dorind diminuarea forțelor combative
interne, garantând apărarea țărilor române cu oștile sultanului. De-a lungul
secolului al XVII-lea, privilegiile fiscale ale curtenilor s-au restrâns progresiv,
afectându-le starea materială și silindu-i pe unii dintre aceștia să-și înstrăineze
părțile de moșie prin vânzări sau donații, sau chiar să prefere plata cislei țărănești53.
46
B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. II, p. 393.
47
Idem, Armenii în România, în „Columna lui Traian”, nr. 30, 1869.
48
Dimitrie Dan, Armenii orientali din Bucovina, Cernăuți, 1918, p. 22–23.
49
În portretele datorate lui C.A. Stoide, Un episod din domnia lui Gheorghe Duca. Răscoala
lui Hâncu și Durac din 1671–2, în „Arhiva”, Iași, an 43, nr. 1–2, 1936, p. 58–62, și N. Grigoraș,
Marea răscoală populară din Moldova dintre 1671 și 1672, în SCȘI, an. XIII, fasc. 2, 1962, p. 222-223,
nu se pomenește nimic despre originea armenească a lui Mihalcea Hâncu.
50
Nicolae Gazdovits, op. cit., p. 78.
51
N. Grigoraș, op. cit., p. 217–221.
52
Kogălniceanu, Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, vol. III, ed. a
II-a, București, 1874, p. 100.
53
N. Grigoraș, op. cit., p. 219.
Gheorghe Duca, interesat în sporirea numărului contribuabililor, le-a agravat

situația, introducând pentru ei o nouă dare, ialovița. Perceperea acesteia reiese
dintr-o poruncă dată în toamna anului 1669 prin care se cerea „a vinde toată vita
câtă va hi luată de la curteni, pentru orânduiala lui mai și pentru dajdea calului
și pentru ialoviță”, iar „care nu-și vor hi dat banii până acmu să aibă a scoate
toată vita în târgu să i-o vânză să hie istovită și să aducă banii la vistieria
domniei mele”54. Impunerea acestei dări a însemnat o implicare indirectă a
domniei în negoțul cu vite în care se specializaseră de timpuriu armenii, un
comerț ce a continuat să înflorească în ciuda monopolului otoman. Turcii erau
interesați să obțină în cantități cât mai mari cereale, vite (în special oi), miere și
ceară, dar vitele mari puteau fi vândute și pe alte piețe, în special în Polonia, de
unde, prin Gdansk, ajungeau în apusul Europei. În acest context și în
prelungirea unui privilegiu ce data din 1614, prin care negustorilor veniți din
Polonia li se permitea tranzitarea Moldovei, cu toată marfa și cumpărăturile lor,
dar numai pe drumul de la Cernăuți, Hotin și Soroca55, se pare că locuitorii din
vecinătatea acestui culoar comercial, cei mai mulți dintre ei curteni, au avut de
câștigat de pe urma creșterii și vânzării animalelor. În plus, putem presupune că,
în condițiile pregătirilor Porții pentru campania de cucerire a Cameniței, domnului
Moldovei i s-a cerut o îngrădire a exportului către regiunile ce urmau a fi ocupate,
scopul fiind și garantarea necesarului de provizii pentru armata otomană ce avea
să traverseze țara pentru a ajunge în Podolia. Introducerea ialoviței și
intransigența aplicării ei au lovit în egală măsură pe locuitorii din ținuturile de
margine și pe negustorii armeni, cei mai activi în comerțul cu vite pe drumurile
ce traversau Polonia pentru a ajunge în Europa Centrală. Ion Neculce, în a cărui
cronică imaginea lui Gheorghe Duca a fost zugrăvită în culori întunecate, ne
sugerează că rumeliotul, abia la sfârșitul celei de-a treia domnii, aflându-se în
captivitate polonă, va regreta urmările politicii sale fiscale excesive56.
Negustorii implicați în acest gen de comerț nu reprezentau decât o mică
parte a locuitorilor armeni din orașele Moldovei. De aceea, ne întrebăm ce i-ar
fi îndemnat pe târgoveții din breslele armenești să simpatizeze și să se alăture
răsculaților.
Pentru persecuția din vremea lui Ștefan Rareș, Grigore M. Buicliu,
traducătorul Cântului de jălire asupra armenilor din Țara Vlahilor, găsea
câteva explicații valabile pentru gesturile de intoleranță îndreptate împotriva
unei comunități greu de asimilat. Între aceste cauze, autorul amintea: organizarea
separată a comunității, garantată prin privilegii de domnii Moldovei, confe-
siunea, izolarea în mijlocul poporului unde locuiau și, peste toate acestea, ura
54
Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, IV, nr. 264, p. 278.
55
Nistor Ciocan, Negoț și neguțători în Moldova veacului XVII, în AIIAI, XXV/1, 1988,
p. 294.
56
Străbătând ținutul Suceava sub paza celor care l-au luat prizonier, domnul cerând unei femei
o cană cu lapte va primi un răspuns vehement: „N-avem lapte să-ți dăm, c-au mâncat Duca vodă
vacile din țară, mânca-l-ar viermii iadului cei neadormiți!” (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei,
p. 43).
grecilor față de armeni57. Ultimul aspect va fi reluat de episcopul Melchisedec

atunci când va evoca trecutul armenilor din orașul Roman. Pentru ierarhul
ortodox, propaganda greacă a stat la temelia nedreptăților la care au fost supuși
armenii de-a lungul timpului. Grecii, prin scrierile lor, răspândiseră povestiri
defăimătoare la adresa armenilor, învinovățindu-i de erezie și chiar de
păgânism, invocând necurățenia lor spirituală și fizică. Povestea adorării
câinelui Harțiburie a fost, poate, cea mai cunoscută, transformându-se în
exemplul clasic de erezie armenească. Referiri la această plăsmuire se regăsesc
în cuprinsul Pravilei de la Govora58, precum și în manuscrise conținând texte cu
caracter religios polemic, în limba slavă și română. Grămăticul Stoica de la
Biserica domnească din Târgoviște a dat, în 1668, și o tălmăcire integrală a
povestirii59. Aversiunea față de ritul armenesc se va perpetua în scrierile
clericilor ortodocși de la noi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, texte
în care imaginea armenilor era asemănătoare cu cea a evreilor60.
Am zăbovit asupra rădăcinilor intoleranței tocmai pentru că vrajba dintre
armeni și greci, cu temeiuri nu doar religioase, ci și economice, a început să-și
facă simțită prezența și în Moldova după ce, de la sfârșitul veacului al XVI-lea
și mai ales în cel următor, grecii încep să pătrundă, nu doar ca negustori aflați în
tranzit, ci și ca locuitori, formându-se comunități în orașele din principatele de
la nordul Dunării. Schimbările din zona de dominație a Porții, ca urmare a
expansiunii otomane în Europa, nu au presupus transformări substanțiale în
privința traseelor comerciale din acest areal, ci au determinat, mai curând, modi-
ficarea componenței etnice a celor care practicau negoțul în bazinul pontic și la
gurile Dunării. Armenii, recunoscuți până în secolul al XVI-lea ca principali
susținători ai comerțului pe căile terestre ce străbăteau Europa Centrală îndrep-
tându-se către Orient, vor fi concurați de negustorii care dețin statutul de supuși
ai Porții. Noii comercianți sosiți din Răsărit se vor statornici în țările române,
dar și în orașele galițiene recunoscute până atunci ca focare ale vieții armene 61.
Înlocuirea actorilor negoțului a fost însoțită de răspândirea acuzațiilor de erezie
venite din partea grecilor, dar și de reacția armenilor amenințați să-și piardă poziția
privilegiată dobândită anterior. În ciuda acestor tensiuni, ele nu vor degenera într-o
reeditare a persecuțiilor religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea, episodul din
timpul domniei lui Ștefan Rareș având alte cauze decât rivalitatea dintre armeni
57
Minas Tokatți, op. cit., p. 8.
58
Pravila de la Govora, 1640, f. 56.
59
Melchisedec, Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman, partea I, București, 1864,
p. 33. Ideea propagandei grecești ca sursă a intoleranței religioase va fi reluată și în alte lucrări
referitoare la trecutul armenilor; vezi V. Mestungean, Istoria armenilor, vol. II, De la căderea
Regatului până în zilele noastre, București, 1926, p. 56; Sergiu Selian, Schiță istorică, p. 28.
Ultimul autor, întrezărind între pricinile persecuțiilor și una de natură socială, „poziția acestei
comunități consolidată de ocupațiile negustorești și de drepturile administrative protejate de
domnii anteriori venind în contradicție cu viziunea despotică a lui Ștefan Rareș”.
60
Grigore M. Buicliu, introducere la Minas Tokatți, Cânt de jălire, p. 9; V. Mestungean,
op. cit., vol. II, p. 56.
61
N. Iorga, Scrisori de negustori, București, 1925, p. VII.
și greci, prematură la acea dată în spațiul românesc62. Domnia nu și-a mai făcut un
scop din asimilarea confesională, căutând dimpotrivă să le garanteze armenilor
libertatea cultului. Totuși, situațiile de criză, ca aceea de la sfârșitul anului 1671, au
fost ocazii pentru ca vrajba, până atunci mocnită, să capete forme mai aspre.
Politica fiscală și comercială a lui Gheorghe Duca, la care s-a adăugat
rivalitatea economică și confesională dintre armeni și greci au reprezentat
suficiente argumente pentru a atrage simpatia celor dintâi pentru cauza rebelilor.
Dorința înlocuirii domnului nu i-a împins totuși în fruntea răzvrătiților,
implicarea lor în evenimente rămânând una de conjunctură. Armenii nu au
făcut, probabil, decât să îngroașe rândurile celor care i-au silit pe greci și pe
evrei să părăsească îngroziți orașele moldovenești și mai cu seamă Iașii63. Poate
că reprezentanții lor s-au alăturat numeroasei delegații ce avea să meargă la
Poartă pentru a cere mazilirea domnului64.
În continuarea acestor observații, spaima represiunii la care s-ar fi așteptat
și invocarea acesteia ca hotărâtoare în decizia părăsirii țării nu se justifică
întru-totul. Mărturii ale actelor de răzbunare ce au însoțit revenirea lui Duca în
țară nu lipsesc. Sunt cunoscute și cazuri în care domnul a confiscat bunurile
unor negustori oferindu-le tătarilor drept mulțumire pentru intervenția în
favoarea sa65. Dar să nu omitem că Poarta l-a reconfirmat în scaun pentru a
reinstaura cât mai repede ordinea necesară proiectatei campanii în Polonia, o
prelungire a tensiunilor fiind potrivnică intereselor sale. Exceptând prada
tătarilor care au căutat să-și rotunjească răsplata jefuind țara66 și pedepsirea
cruntă a instigatorilor revoltei, ororile ce îi sunt atribuite de cronicari lui Duca,
după redobândirea puterii, și săvârșirea acestora până în preajma sosirii
sultanului în Moldova sunt, credem, exagerate67.
De asemenea, sursele ne zugrăvesc o stare de insecuritate generalizată,
mulțimea oamenilor care în toiul iernii și-au căutat refugiul pe cărările ascunse
ale pădurilor și munților, impresionându-i pe cei care au descris evenimentele.
Spaima populației, deci nu numai a armenilor, nu a fost cauzată doar de revenirea
domnului, ci și de intensificarea jafurilor chiar de la începutul tulburărilor, în
contextul lipsei autorității domniei68. În plus, întoarcerea lui Duca la Iași,
62
Pentru reacția ortodoxă la propaganda protestantă, precum și la convertirea unuia dintre
urmașii în scaun ai lui Petru Rareș, noi informații și interpretări au fost oferite în Ștefan Andreescu,
Presiune otomană și reacție ortodoxă, p. 25–59 și Andrei Pippidi, „Belicâne” – legendă și
realitate, p. 61–73.
63
Într-o scrisoare redactată în primele zile ale anului 1672 la Camenița, după ce au fost
enunțate cauzele care au declanșat revolta, se amintea că „[…] s-a fost iscat mare fierbințeală. Au
fugit la noi grecii și evreii”; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din
arhivele polone. Secolele al XVI-lea și al XVII-lea, ediție îngrijită de Vasile Matei, București,
Editura Academiei, 2001, p. 297–298, nr. 149.
64
Hurmuzaki, Documente, XV/2, p. 1343–1344; idem, XVI, p. 9–10, nr. XXI.
65
Ibidem, XVI, p. 11, nr. XXV.
66
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, p. 41.
67
Kogălniceanu, Letopisețele, vol. II, p. 7; vol. III, p. 102.
68
N. Iorga, Documente românești din arhivele Bistriței, vol. II, București, 1901, p. 22–24,
nr. CCIV.
înfrângerea răsculaților și pedepsirea celor învinuiți de ațâțarea revoltei nu au

coincis cu pacificarea țării69. Neistovirea fărădelegilor a avut o altă sursă și a
lovit în special zona de nord a Moldovei. Polonia, amenințată de iminenta
campanie otomană, nu a găsit forța unei reacții hotărâte, s-a mulțumit să le ofere
sprijin și ulterior găzduire răsculaților care s-au retras peste Nistru din fața
trupelor turco-tătare70. Regrupându-se sub oblăduirea tacită a polonilor,
susținătorii lui Hâncu vor efectua câteva incursiuni în nordul țării, contribuind
astfel la prelungirea ostilităților71. Transformarea zonei dinspre hotarul nordic,
acolo unde erau concentrate importante comunități armenești, într-un teren în
care se întâlneau încercările de expansiune ale otomanilor și măsurile de apărare
ale Poloniei au întreținut sentimentul de nesiguranță.
Acesta era, din păcate, doar începutul unui lung șir de nenorociri care s-au
abătut asupra Moldovei, provocând până spre sfârșitul secolului XVII
numeroase mișcări de populație, fie cu scopul retragerii temporare din calea
războiului, fie, așa cum au făcut o parte dintre armeni, pentru a se strămuta
definitiv peste munți. Ajungem, așadar, la conturarea pricinilor care i-au
îndemnat pe unii dintre armeni să părăsească Moldova după anul 1672. De
altfel, N. Iorga, evocând începuturile trecerii armenilor în Ardeal, nu amintește
de amestecul acestora în tulburările de la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiindcă
părăsirea Moldovei nu s-a datorat unor motive politice proprii, ci numai
împiedicării negoțului și suferințelor îndurate de negustori în timpul răz-
boaielor turco-polone, propunând o perioadă mai largă pentru deplasarea lor
peste Carpați72.
Anul 1672 desemnează astfel doar începutul procesului de emigrare.
Atunci numai o parte dintre ei, în frunte cu episcopul Minas, starostele, mai
mulți clerici și negustori s-au refugiat la Bistrița73. Oricum, prezența mai
numeroasă decât de obicei a armenilor în orașul ardelean provoca tensiuni în
primăvara anului 1672. Încercarea autorităților orașului de a-i impozita a atras
protestul celor care declarau că locuiesc în Moldova, aflându-se în Transilvania
doar pentru negoț 74. Inițial, mulți dintre cei care au pribegit nici nu au dorit
ca plecarea să fie definitivă. Garantarea libertății cultului și reînnoirea
oferită, după mazilirea lui Gheorghe Duca, de Ștefan Petriceicu a privile-
giului acordat Episcopiei armene, precum și scutirile oferite armenilor care se
69
N. Grigoraș, op. cit., p. 232–233.
70
Ilie Corfus, op. cit., p. 298–299, nr. 150.
71
Ibidem, p. 298–299, nr. 301–302, nr. 154. Prezentarea atacurilor răsculaților aflați sub
protecția Poloniei la N. Grigoraș, op. cit., p. 232–233.
72
N. Iorga, Armenii și românii, p. 31; idem, Despre țările locuite de armeni, în „Ani”, tom I,
vol. II (aprilie 1936), p. 3. Momentul 1672 ca început al exodului armenilor este amintit și de
Mihnea Berindei, Contribution à l'étude du commerce ottoman des fourrures moscovites. La
route moldavo-polonaise 1453–1700, în CMRS, XII, 1971, no. 4, p. 404.
73
Nicolae Gazdovits, op. cit., p. 79, dă și numele unora dintre cei care l-au însoțit pe
episcop la Bistrița, fără a oferi însă și trimiteri la sursele din care au fost desprinse acele nume.
74
Suceava. Documente, p. 321–323, nr. 196.
vor stabili în Moldova 75, erau suficiente elemente care îi îndemnau să nu

considere pribegia definitivă.
Ocuparea Cameniței de către otomani a avut, pe lângă urmările politice
amintite, și consecințe economice și demografice. După 1672, Moldovei i se va
impune obligația de a aproviziona trupele turcești staționate în teritoriile
cucerite, deturnând astfel o parte din ceea ce mai supraviețuise până atunci din
negoțul cu produse destinate Europei Centrale. Schimburile comerciale cu
Ardealul, și mai ales cu Bistrița, au fost, de asemenea, afectate, fiind de multe
ori blocate drumurile din cauza instabilității politice76. Introducerea unor noi
dări în produse și muncă a împovărat sarcinile contribuabililor, iar campaniile
otomane care au însoțit cucerirea au provocat numeroase lipsuri și au stimulat
răspândirea bolilor77. Pe fondul tulburărilor politice, a crizelor de subzistență și
a epidemiilor, populația Moldovei a fost silită să-și găsească adesea refugiu, fie
pentru o perioadă limitată, prin bejenire, fie prin emigrare în țările din jur, așa
cum a făcut o parte a comunității armene78. Menționăm că doar o parte a
armenilor și-au căutat refugiul în Transilvania, alții se vor retrage din calea
dezastrelor ce au presărat veacul al XVII-lea, strămutându-se, precum vom
vedea în continuare, chiar în Moldova, în locuri mai ferite și mai prielnice
activităților meșteșugărești și de negoț pe care le practicau. Astfel, dacă în cazul
Sucevei constatăm o diminuare a numărului populației armenești, în schimb,
pentru alte orașe moldovenești ca Iași, Botoșani, Galați sau Focșani, tocmai în
secolele XVII și XVIII, asistăm la un proces de creștere demografică.
La Iași, spre exemplu, un călător care a vizitat orașul la sfârșitul secolului
al XVI-lea își amintea că „a mers la biserica armenilor, care, în toate acele țări,
sunt cu mult mai bogați și mai înlesniți decât toți ceilalți, mulțumită negoțului
pe care îl fac cu mirodenii…”79. Un impuls hotărâtor a fost dat sporirii
numărului armenilor la Iași de funcțiile pe care le-a dobândit localitatea în
secolul al XVII-lea. Amplificarea funcţiilor urbane ale oraşului Iaşi, ale cărei
75
Ibidem, p. 325–326, nr. 198. Un privilegiu asemănător le oferi patru ani mai târziu și
Antonie Ruset, îndemnându-i să se așeze în țară (vezi ibidem, p. 346–347, nr. 203).
76
Alexandru I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele
XIII–XVII, ediție, prefață, bibliografie și indice de I. Caproșu, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1989, p. 207–214.
77
Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamitățile naturale ale
trecutului României (până la 1800), București, Silex, 1993, p. 93.
78
Nu doar în timpul tulburărilor provocate de disputa între otomani și poloni pentru
stăpânirea Podoliei, după cucerirea Cameniței, de către cei dintâi, armenii din părțile nordice ale
Moldovei au fost nevoiți să-și găsească locuri de refugiu. O situație asemănătoare s-a petrecut și
în timpul răsturnării din domnie a lui Vasile Lupu. Paul de Alep amintește momentul jefuirii
Sucevei și mai cu seamă a comunității armenești de acolo. Mulți dintre refugiați și-au găsit
adăpost la Gherla sau în Polonia, unde hatmanul Stanislav Ravera Potocki va întemeia pentru ei
un târg pe una din moșiile sale (Petronel Zahariuc, Țara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ștefan
voievod (1653–1658), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, p. 168).
79
Călători străini despre țările române, II, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, Editura Științifică, 1970, p. 524.
motivații politice și economice au fost surprinse în istoriografie80, a fost însoțită

de o creștere demografică rapidă81.
În momentul apariției obștii armenești ieșene în documente, aceasta ni se
înfățișează bine organizată. Breasla armenilor era condusă de staroste. Dintre
cei care au ocupat această poziție îi putem aminti pe Ivan Simpetriu cel bătrân82
și Petre Latef83. Starostele reprezenta interesele obștii în raporturile cu admi-
nistrația locală și centrală, iar sfatul „bătrânilor târgului armenilor” se reunea în
condițiile dezbaterii unor probleme interne ale comunității, ca de exemplu
vânzarea unui teren ce fusese dăruit bisericii prin testament84. În acte mai
întâlnim și alți deținători de funcții cu rosturi administrative. Amintim doar pe
câțiva dintre aceștia: Bietei namesnic armean85, Sava ceauș de armeni86 sau
Andrei Poloboc ușerel armean87.
Revenind la impresiile împărtășite de misionarul care a vizitat Iașii la
sfârșitul veacului al XVI-lea, ne atrag atenția cele referitoare la starea economică
prosperă a membrilor comunității armene. Din numeroasele documente de
vânzare-cumpărare sau de judecată pentru stăpânirea unor locuri, case, pivnițe și
dughene, transpare vitalitatea lor economică. În cea de-a doua jumătate a
veacului XVII este menționată existența unui caravanserai armenesc88, tot
spațiul pe care îl populează armenii pe teritoriul orașului fiind împânzit de
numeroase dughene și pivnițe, stăpânite de ei sau închiriate89. Dughenele
armenești90 nu erau cu siguranță destinate exclusiv negustoriei, multe din
acestea fiind și ateliere de meșteșugar. Aria ocupațiilor meșteșugărești practicate
de armeni era largă, ei fiind: arcari, băibărăcari, ciubotari, cojocari, năsturari,
papucari sau soronari. Specializarea meșteșugurilor a impus în timp organizarea
meseriilor în bresle precum cele ale băibărăcarilor91 și ale soronarilor92. Tot pe
armeni, antrenați prin natura ocupațiilor în jocurile schimbului, îi surprindem în
ipostazele de creditori93 sau debitori94. Ca o dovadă în plus a prosperității unora
dintre negustorii armeni, amintim disputa pentru stăpânirea a cinci dughene cu
80
V. Neamțu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, p. 111–123; Dan Bădărău, I. Caproșu,
Iașii vechilor zidiri, p. 57–58; Istoria orașului Iași, p. 82–86.
81
Pentru evoluția demografică din veacul XVII, sugestiv este tabelul statistic alcătuit de
D. Ciurea în Noi considerații, p. 33–35.
82
Ioan Caproșu, Documente Iași, III, nr. 440, 451.
83
Ibidem, IV, Acte interne (1726–1740), Iași, Editura „Dosoftei”, 2001, nr. 202, 371.
84
Idem, Petronel Zahariuc, II, Acte interne (1661–1690), Editura „Dosoftei”, 2000, nr. 206.
85
Ioan Caproșu, Documente Iași, IV, nr. 274.
86
Ibidem, nr. 277, 370, 391, 392.
87
Ibidem, nr. 277, 370.
88
Ibidem, II, nr. 377.
89
Ibidem, nr. 144.
90
Ibidem, IV, nr. 202.
91
Ibidem, III, nr. 518.
92
Ibidem, IV, nr. 277.
93
Ibidem, III, nr. 440.
94
Ibidem, nr. 53.
loc și pivniță de piatră apărut între Andrei armeanul și mănăstirea Bărboi.

Judecata, inițiată de armean, a pornit de la contestarea stăpânirii imobilelor de
către mănăstire în virtutea încălcării dreptului de preemțiune. Dar nu atât cauza
ori soluția dată procesului este importantă, cât faptul că Andrei era dispus să
răscumpere imobilele în schimbul a 500 de lei95, o sumă cu care la acea vreme
se putea achiziționa o moșie bună.
Sporul demografic înregistrat de armeni la Iași este dovedit și de
perimetrul urban ocupat de aceștia. Construirea bisericii Sfântul Grigore în
mahalaua Cizmăriei se afla în strânsă legătură cu înmulțirea armenilor la Iași în
primele decenii ale veacului al XVII-lea. Noua biserică, avându-l ca slujitor pe
popa Simion96, apare des menționată în actele din anii 1659–170797. Și în pragul
secolului al XVIII-lea avem atestări ferme ale funcționării celor două biserici
armenești, serviciul religios fiind oficiat de șase clerici, preoți și diaconi. Aceasta
este și perioada în care Mihail Racoviță98, Nicolae Alexandru Mavrocordat99 și
Dimitrie Cantemir100 acordă clerului armean confirmări pentru scutiri de dări
similare cu cele oferite tuturor „bisericilor creștinești”. Aceste gesturi sunt
dovezi ale unei politici menite să întrețină un climat de toleranță, situație
amintită de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, fiind o mărturie că nu
motive religioase, precum cele din veacul al XVI-lea, i-au determinat pe unii
dintre armeni să părăsească țara, ci cauze ce țin de insecuritatea generală a
populației și contextul economic nefavorabil.
Incursiunea în trecutul comunităților armenești din Moldova ni s-a părut
utilă, așa cum aminteam la început, pentru a evidenția câteva dintre mutațiile ce
au avut loc în structura populației urbane pe parcursul perioadei studiate. Pe
membrii acestui grup confesional îi aflăm integrați în comunitatea largă a
orășenilor, participând, datorită prestigiului social dobândit ca urmare a rostu-
rilor comerciale și meșteșugărești, atât la viața economică a orașului moldo-
venesc, cât și la cea administrativă și spirituală. Unii dintre armeni vor continua
să se numere printre fruntașii orașelor însă, așa cum am observat, condițiile nu
vor mai fi pentru ei la fel de favorabile ca în veacurile trecute. Declinul urban al
Sucevei declanșat de modificarea traseelor comerciale și culminând, la sfârșitul
secolului al XVII-lea, cu transformarea părții nordice a Moldovei într-un câmp
al disputelor între otomani și poloni, a condus la scăderea numerică a celei mai
importante comunități armenești din Moldova. În orașele care se dezvoltă acum
continuă să existe comunități armenești și se poate constata chiar o sporire a
95
Ibidem, II, nr. 377. Pentru o ierarhizare a valorii proprietăților imobiliare din orașe în
această perioadă, vezi N. Grigoraș, Proprietatea funciară și imobiliară a meseriașilor, negus-
torilor, boierilor și mănăstirilor din orașele moldovenești. Regimul și rolul ei (sec. XV–XVIII), în
AIIAI, VII, 1970, p. 85–86.
96
Ibidem, nr. 85, 302, 377, 430.
97
Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente Iaşi, I, nr. 459; Ioan Caproșu, Documente
Iași, II, nr. 302, 345.
98
Ioan Caproșu, Documente Iaşi, III, nr. 322.
99
Ibidem, nr. 385, 419.
100
Ibidem, nr. 403.
numărului membrilor acestora; însă, nici măcar la Iași, armenii nu vor mai
atinge poziția ce au avut-o anterior la Suceava. Oricum, așa cum am încercat să
schițăm prezentând situația de la Iași, nu toți armenii vor afla refugiu peste
Carpați, ci chiar în hotarele Moldovei, în orașe mai bine plasate de-a lungul
drumului de negoț care făcea legătura între Imperiul Otoman și Polonia.
În perioada de care ne ocupăm, apartenența confesională a reprezentat un
criteriu important de solidarizare între orășeni. Reunirea indivizilor pe criteriul
religios poate fi urmărită chiar și din felul în care sunt dispuse grupurile confe-
sionale pe teritoriul urban. În orașele moldovenești continuă să locuiască
oameni de origini și apartenență religioasă diferite: alături de ortodocșii care
formează majoritatea aflăm, după cum am văzut deja, armeni, dar și catolici,
calvini, musulmani și mozaici. Pentru a răzbate cât de puțin spre realitățile
acelor timpuri, ne-am îndreptat atenția pe lângă armeni și asupra catolicilor
care, chiar dacă într-un număr mai redus decât în perioada anterioară, continuă
să locuiască în acest spațiu.
Scurta noastră privire asupra catolicilor din orașele moldovenești pornește de
la câteva informații de natură demografică oferite de misionarul Paolo Bonnicio.
Era călugăr minorit conventual, a cărui ședere în țările extracarpatice s-a
prelungit pe durata a aproape un deceniu, chiar dacă a ajuns în această parte a
lumii dintr-o întâmplare, așa cum mărturisea el într-o scrisoare recapitulativă
din 24 aprilie 1630 adresată vicarului apostolic al Orientului, Giovanni di Frata.
În încheierea scrisorii, el dă câteva relații despre numărul și soarta comunităților
de catolici din localitățile moldovenești. Așadar, el scrie că „la Iași, unde este
reședința domnului, sunt cam 50 de case de unguri catolici. Preot nu au, și este
o biserică ruinată. La Huși sunt vreo 80 de case, cu o biserică frumoasă și au un
preot de mir. La Suceava sunt 22 de case, cu o biserică. Ca preot au pe un frate
simplu de-al nostru, numai pentru a sluji liturghia și pentru confesiuni. În Baia
sunt vreo 40 de case, au o biserică și un frate de-al nostru încă necalificat
(semplice), dar nu se mai poate întreține din cauza sărăciei acelora. În Neamț
sunt vreo 20 de case, cu o biserică fără preot, pentru că nu au posibilitatea de a-l
întreține. În Roman împreună cu alte sate <vecine> sunt vreo 60 de case cu o
biserică fără preot din cauza sărăciei. În Bacău este Episcopia <catolică> a țării.
Laolaltă cu câteva sate, să fie vreo 100 de case, acum nu e preot pentru că
episcopul vine și ridică venitul și de rest nu-i pasă. În Trotuș împreună cu alte sate
sunt vreo 120 de case cu niște biserici fără preot. În Bârlad sunt vreo 20 de case
cu biserică și fără preot. Aici în Galați sunt vreo 16 case cu o biată bisericuță”.
Pentru a încheia, „să mai știe sfinția voastră că în fiecare zi catolicii aceștia ai
noștri se fac ortodocși, pentru că nu au preot, îndeosebi în ceasul morții”101.
Chiar dacă încercările repetate ale călugărului de a obține din partea
vicarului încuviințarea apostolică ce i-ar fi asigurat acceptarea din partea
101
Scrisoarea din 1630, aprilie 24, Galați, în Călători străini despre țările române, V,
îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București,
Editura Științifică, 1973, p. 14–17.
celorlalți clerici catolici sau ortodocși nu au găsit un răspuns, lui Bonnicio

zbaterea într-un permanent provizorat i-a stimulat dorința de a se familiariza cu
destinul comunităților catolice. În februarie 1632, la terminarea mandatului său
de misionar, Bonnicio scria de la Cotnari: „[…] după 10 ani de activitate […]
iau cu mine în Italia 12 tineri catolici și alți 20 ce iubesc studiul, ce vor deveni
preoți franciscani sau seculari […]; important este ca Via Domnului să fie
îngrijită, indiferent de cine, franciscani sau seculari […]; dar cheltuielile sunt
mari, iar sacul este mic”102. Tot el oferea și soluții Congregației, indicând că
„Suceava este locul cel mai bun care se poate afla și mai ferit de năvăliri, fiind
acolo o cetate puternică pentru a întemeia un seminar de doisprezece tineri, atât
din Secuime, cât și din Moldova, care să fie educați sub îngrijirea unui episcop
italian, și aceștia ar sluji apoi ca preoți atât în Secuime cât și în Moldova” 103. În
plus, slujindu-se de propria experiență, recomanda și altor misionari „să învețe
limba și obiceiurile locului”. În acest ultim raport va relua știrile despre numărul
și situația catolicilor moldoveni. Dar comparând cifrele cu cele cuprinse în
raportul anterior, constatăm câteva diferențe care sugerează o alunecare a comu-
nităților catolice din Huși, Târgu Trotuș, Galați și Bârlad către ortodoxism și
protestantism, ca efect al lipsei resurselor și a îndrumării preoților104.
Faptul că, pe lângă iezuiți, Congregația De Propaganda Fide le încredințează
franciscanilor conventuali, la cererea ministrului general, Giacomo Montanari,
Misiunea din Moldova și Valahia și le va acorda celor din urmă toate calitățile
necesare, va revitaliza misionarismul și, odată cu aceasta, interesul pentru
apărarea, recâștigarea sau chiar revenirea locuitorilor din aceste țări la catolicism,
într-un climat influențat de confruntarea dintre Reformă și Contrareformă.
Misionarii franciscani fiind trimiși de Congregația De Propaganda Fide, ce
făcea parte din Curia Romană, aveau statutul privilegiat de a activa direct sub
conducerea papilor și, prin urmare, erau considerați de multe ori ca niște repre-
zentanți oficiali ai Sfântului Scaun105. S-au creat astfel doi poli de influență: cel
din Polonia, prin intermediul iezuiților, și altul la Constantinopol, prin călugării
franciscani. Dintre urmările benefice ale acestei duble autorități putem aminti o
informare mai bogată ce a dus la o imagine mai clară asupra stării și numărului
locuitorilor catolici din aceste țări. Partea întunecată însă nu a întârziat să apară,
ca rod al neînțelegerilor dintre reprezentanții celor două ordine. Oricum, în
veacul al XVII-lea proiectele legate de soarta catolicismului în Moldova se vor
vădi mai realiste, majoritatea fixându-și drept obiectiv stoparea alunecării credin-
cioșilor spre alte rituri și, eventual, recuperarea sufletelor rătăcite de puțină vreme.
Programe ambițioase, amintind aici de acela al iezuitului Paul Beke, care
socotea Moldova ușor de câștigat pentru catolicism ca etapă a planului de a-i
102
Apud Pr. Mihai Dămoc, Începuturile catolicismului în Moldova. Franciscanii în
România (sec. XIII–XVII), în „Buletin istoric”, Episcopia Romano-Catolică Iași. Departamentul
de cercetare științifică, Iași, Editura „Presa Bună”, nr. 5, 2004, p. 139.
103
Călători străini, V, p. 27.
104
Ibidem, p. 25–27.
105
Pr. Mihai Dămoc, op. cit., p. 138.
converti pe tătari, sunt doar reacții produse de prima impresie, atunci când vreun
domn, ca Vasile Lupu, declara mai mult decât toleranță, gesturi stimulate de
interese politice106. Cam în aceeași vreme, Bartolomeo Bassetti, vicar apostolic,
a desfășurat în Moldova o activitate intensă, fiind sprijinit de secretarul
domnului, Gheorghe Kotnarski, și de medicul curții, Andrea Scocardi107. În
primele două luni ale anului 1643, Bassetti a efectuat o vizită pastorală în
urma căreia va redacta un raport ce se încheia cu un scurt rezumat: „În ziua de
12 aprilie s-a terminat vizita spre lauda și gloria lui Dumnezeu, mărirea sfintei
credințe și mântuirea sufletelor. Localitățile și orașele unde se află catolici sunt 27;
biserici sunt 24; preoți de mir 6; călugări misionari 4; fiecare biserică are un
servitor laic, care în zi de sărbătoare, acolo unde nu este preot, anunță sărbătorile
și ajunurile și citește Evanghelia. Case de catolici sunt circa o mie cincizeci, iar
suflete circa cinci mii”108. Același franciscan a urmărit îndeaproape desfășurarea
Sinodului Ortodox de la Iași, reținând cele mai importante puncte dezbătute de
clericii ortodocși. Aproape în paralel a fost convocat și conciliul Bisericii
Catolice locale, la Cotnari. Preoții catolici participanți la adunare îi vor
încredința lui Bassetti misiunea de a merge la Roma pentru a expune cererile lor
și situația Misiunii de la Răsărit de Carpați, luând asupra sa și o scrisoare de
recomandare din partea lui Vasile Lupu și a medicului Scocardi. Printre cereri
regăsim proiectul mai vechi al înființării unui colegiu în Moldova, de această
dată la Iași, având menirea de a instrui tineretul catolic și ortodox și de a forma
un număr de preoți necesar păstoririi permanente a enoriașilor. Vice-prefectul
Misiunii mai avertiza Congregația de pericolul ce-l puteau reprezenta misionarii
care nu cunoșteau realitățile din Moldova sau care încercau să intre în posesia
bisericii din Iași (iezuiții)109.
Am ocolit cu bună știință o serie de relatări ale unor misionari care, din
cauza grabnicei lor treceri prin aceste locuri și a slabei familiarizări cu
ritmurile vieții de aici, au fost tentați să-și exprime prea ușor dezamăgirea în
privința stării înapoiate în care au găsit aceste țări și pe locuitorii catolici ai
acesteia. Oricum, ne-am amăgi dacă am crede că relațiile de călătorie, citându-le
izolat de alte surse, pot servi ca materiale pentru studiul trecutului, un astfel
de procedeu ne-ar îndepărta prea mult de realitate, redându-ne imagini viu
colorate, dar diforme. Relatările de călătorie sunt subiective și fragmentare,
calitatea lor depinzând mult de structura intelectuală și poziția socială a
106
107
Pentru activitatea lui Bartolomeo Bassetti în Moldova, vezi comentariul din Călători
străini, VII, vol. îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru și Paul Cernovodeanu,
București, Editura Științifică, 1980, p. 42–48. Bassetti recunoaște într-o scrisoare adresată
Congregației De Propaganda Fide că autorizația de vicar a primit-o prin mijlocirea medicului
Andrea Scocardi aflat la acea dată într-o poziție privilegiată la curtea lui Vasile Lupu. Scrisoarea a
fost publicată în Călători străini, VII, p. 49.
108
Diplomatarium Italicum. Documenti raccolti negli Archivi Italiani, vol. II, 1930; text
italian publicat de G. Călinescu. Traducerea în limba română în Călători străini, V, p. 177 și urm.
109
Călători străini, VII, p. 54–55.
autorilor110. Urmărind însă cifrele credibile oferite de călătorii străini, pentru

secolul al XVII-lea se evidențiază o diminuare a numărului locuitorilor catolici,
o ușoară redresare putând fi constatată doar în timpul domniei lui Vasile
Lupu111. Dincolo de proiectele misionarilor aflați în trecere prin Moldova și peste
neînțelegerile dintre franciscani și iezuiți care își vor disputa tot mai vehement în
veacul al XVII-lea întâietatea păstoririi comunităților catolice, acei oameni pe
care Bonnicio îi înfățișa „trăind ca animalele”112, ni se dezvăluie și altfel decât
în nuanțele sumbre zămislite de condeiul vreunui călugăr speriat sau chinuit de
viața grea din Moldova, mai ales din vremurile tulburi. Chiar dacă informațiile
de natură demografică din cuprinsul rapoartelor de călătorie diferă de la un
autor la altul, confruntându-le cu sursele documentare, asupra cărora vom
insista în continuare, vom descoperi o locuire permanentă a catolicilor în câteva
dintre orașele Moldovei. Creșterea sau descreșterea comunităților de catolici
urmând prosperitatea sau decăderea localităților respective.
Din mulțimea informațiilor privitoare la starea catolicilor din Moldova în
secolul al XVII-lea atrag atenția două documente statistice care conțin atât
numărul, cât și numele preoților, diaconilor și al familiilor catolice. Primul dintre
acestea, alcătuit la mijlocul secolului, în urma observațiilor arhiepiscopului de
Marcianopole, Marco Bandini, cuprinde știri despre situația din trecut și despre
cea aflată în timpul vizitației sale. În majoritatea cazurilor, Bandini constată o
diminuare a numărului catolicilor, scădere ce o pune pe seama asimilării prin
convertire la ortodoxie, rezultat al dezinteresului clerului catolic pentru
enoriași113. Dacă în legătură cu informațiile din document există comentarii
numeroase114, pentru cel de-al doilea, care deocamdată nu a cunoscut și o ediție
românească, interpretările sunt abia la început115.
110
Paul Cernovodeanu, Image „de l’autre” réalités balkaniques et roumaines à travers les
récits de voyageurs étrangers, în RESEE, 4, 1980.
111
Moldvai csángó-magyar okmánytár. 1467–1706, vol. I, ed. Benda Kálmán, Budapest,
1989, p. 31–33. În acest volum, editorii au întocmit atât o listă a călătorilor care au estimat
numărul total al catolicilor din Moldova, cât și un tabel în care situația este detaliată pentru fiecare
localitate în care au existat catolici în veacul al XVII-lea.
112
Călători străini, V, p. 15. Se referea în egală măsură la starea lor materială și la cea
confesională, lipsa preoților îndepărtându-i de la credință.
113
Publicat de V.A. Urechia, Codex Bandinus – memoriu asupra scrierei lui Bandinus de
la 1646, în AARMSI, tom XVI, 1893–1894, p. 5–160. A apărut și o ediție ungurească a textului în
Moldvai csángó-magyar okmánytár, I, p. 342–454.
114
Gh. I. Nastase, Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus”, în AB, anul VI,
nr. 4/1934, p. 397–414 și anul VII, nr. 1/1935; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ediție
îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Anghelescu, București, 1981, p. 218–234. O analiză
din perspectivă lingvistică a numelor de persoană demonstrează și o influență românească a
acestora, în ciuda încercării reverendului iezuit maghiar Paul Beke, însoțitorul lui Bandinus și
paroh al Bisericii Romano-Catolice din Iași, de a îmbrăca toate numele în veșmânt unguresc
(Ion A. Florea, Elemente românești în structura numelor de familie ale catolicilor din Moldova,
în CL, an CXXXVI, serie nouă, noiembrie 2003).
115
Documentul se află în Arhiva Congregației De Propaganda Fide, fond Congregazioni
Particolari, vol. 31, f. 470–482 și a fost publicat în Moldvai csángó-magyar okmánytár. 1467–1706,
vol. II, ed. Juhász Gyula, Budapest, 1989, p. 733–748.
Datând din 1696 și redactat tot în limba latină, acesta este un recensământ
al catolicilor din douăzeci de localități moldovene. Dacă în Codex Bandinus
erau numiți doar capii familiilor și, eventual, ocupația acestora, acum este
indicat în dreptul fiecărui nume starea civilă, vârsta, numele soției, unde este
cazul, numărul copiilor, numele și vârsta acestora, precum și intrarea lor în
rândul enoriașilor prin botez. Actul a fost întocmit pe baza listelor redactate de
misionarii catolici rezidenți în principalele localități cu populație catolică, astfel
încât datele oferite sunt credibile, fără a putea susține că sunt și complete. Între
așezările urbane locuite de catolici sunt enumerate Târgu Trotuș, Baia, Iași,
Bârlad și Galați. Lipsesc, după cum observăm, două orașe cu populație catolică
numeroasă: Bacăul și Hușii.
Ne vom îndrepta atenția asupra câtorva din însemnările privitoare la orașul
Iași, acolo unde Felix Antonius Zauoli, prefectul misiunii, nota 22 de case locuite
de catolici116, precum și alte 13 familii care trăiau la Miroslava, fără însă a le numi
pe acestea din urmă117. Prima casă înregistrată a fost cea a lui Andreas Lukas,
cantor la biserică, în vârstă de 45 de ani, căsătorit cu Margarita, în vârstă de 25 de
ani, împreună cu copiii lor: Cattarina, Ana și Michaele, toți trei fiind încă
nevârstnici pentru a primi botezul.
În chiar anul întocmirii registrului, Antioh Cantemir acorda clerului de la
Biserica Catolică din Iași o carte de scutire de felul acelora care s-au acordat,
așa cum aminteam, și preoților armeni. De bunăvoința domnească se bucura atât
preotul Felix Antonius Zauoli, cât și dascălii Andriiaș și Martin, țârcovnicii
Andor și Mihai, și cei doi argați, Mătiaș și Ștefan118. După alți patru ani, atunci
când Constantin Duca va reînnoi scutirea, beneficiarii vor fi cam aceiași, doar
că în dreptul țârcovnicilor nu mai apare Mihai, ci un Iliiaș, iar cei doi argați nu
vor mai fi numiți. Așadar, în cele două acte domnești îl regăsim atât pe șeful
misiunii ieșene, cât și pe cantorul Andreas Lukas, dascălul Andriiaș, așa cum
apare el notat în documentele scrise în limba română. Cumpărarea de către
preotului Felix Zauoli a unei vii de la Deleni, probabil pentru lărgirea patrimo-
niului bisericii, prilejuiește întâlnirea mai multor catolici în calitate de martori.
Pe lângă dascălul ce iscălește Andreas Lucas ecclesie catholicae cantor
affirmo, manu propria, la aceeași vânzare au mai participat: Martin ungurul
din Ulița cea Mare, Petre Mișcoș și Michael Vavina119.
Ultimul presupunem că este Mihai Voroavă120. La data întocmirii listei din
1696, el avea 60 de ani și locuia împreună cu soția, Magdalena, într-o casă în
care se mai adăposteau și familiile a două dintre fiicele lor, Cattarina, căsătorită cu
Nicolai, și Magdalena, căsătorită cu Petrea venit de la Huși121. Din documentele
116
Ibidem, p. 737–738.
117
Ibidem, p. 738.
118
Ioan Caproșu, Documente Iași, III, p. 84, nr. 103.
119
Ibidem, p. 199–200, nr. 230.
120
Moldvai csángó-magyar okmánytár, II, p. 737. În documentul latinesc numele acestuia
este redat sub forma Michael Vuaroua și locuia în a doua casă consemnată în catagrafie.
121
Ibidem.
privitoare la istoria orașului deducem că bătrânul Mihai Voroavă era un târgoveț

mai nou, fiindcă s-a stabilit împreună cu familia în oraș abia în 1679, până atunci
trăind la Miroslava122. Abia în acel an el a cumpărat împreună cu soția și cu fiii,
Andrei și Beneducu, casa din Iași situată pe Ulița Ungurească123. Oricum, Mihai
Voroavă, atunci când participă ca martor la vânzarea unor vii, este numit în
continuare „din Miroslava”124. Fiul său, Andreas/Andrei, locuia, potrivit listei
întocmite de prefectul misiunii, într-o casă separată de cea a tatălui, împreună cu
soția, Ana, și doi copii125. Mai târziu, în anul 1720, pe Ana Andreiasa, soția lui
Andrei Voroavă, o aflăm vânzând împreună cu ginerele ei, Anton Precop, numit
în act fiu, o falce de vie unui văr de-al soțului, fiul lui Neculai Voroavă126; iar
locul casei de pe Ulița Sârbească, unde a locuit Andrei Voroavă și familia sa, va fi
amintit chiar și după trei decenii de la întocmirea recensământului127.
Dintre familiile catolice ieșene de la sfârșitul secolului al XVII-lea notate
de prefectul Bisericii Catolice, ne mai atrage atenția numele lui Petrus Mischoz,
celibatar la acea dată, în vârstă de 28 de ani. Acesta poate fi urmașul acelui
Petrus Miskoczi, înregistrat ca locuitor al târgului în Codex Bandinus128. Așa
cum am văzut, Petrus Mischoz/Petre Mișcoci a participat la cumpărarea de către
preotul catolic a viei de la Deleni129, iar dintr-un act din 1724 aflăm că s-a
căsătorit și a avut o fiică, Ilinca, măritată cu pisarul polonez Gheorghe Frâncul
Strahoschi. Ilinka Strachoska iscălește zapisul prin care soțul donează preotului
iezuit Martin Chernoginschi o moșie cu vad de moară în Bahlui, la Cotnari,
moșie ce-i fusese dăruită pisarului de către Mihail Racoviță voievod130. Același
act cuprinde și un gest testamentar, menționându-se că: „[…] ce ar rămâne de
mine: boi, vaci, cai, iepe, stupi, oi, haine, să nu se amestece svințiia lor la acele, ca
acele câte or fi în casă și afară, deosebit de aceste moșii, care le-am dat svințiilor
sale, rămân toate a iubitei soțul meu Ilinca Strahosca, fata Petrei lui Mișcoci”131.
122
De fapt și numele ne indică locul de baștină al familiei Voroavă, înaintașii acesteia
numărându-se probabil printre poslușnicii mănăstirii Galata ce lucrau viile de la Vorovești din
ținutul Cârligătura, lângă Miroslava. Satul Vorovești a fost domnesc, ascultător de ocolul târgului
Iași, iar după ctitorirea mănăstirii Galata, Petru Șchiopu l-a donat acesteia (vezi Ioan Caproșu,
Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 28, nr. 18 ș.a.), oamenii ce lucrau viile mănăstirii primind
ulterior scutiri de dări (ibidem, p. 269–271, nr. 200).
123
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 467, nr. 521.
124
Ibidem, p. 559, nr. 636; III, p. 35–36, nr. 43.
125
Moldvai csángó-magyar okmánytár, II, p. 737.
126
Ioan Caproșu, Documente Iași, III, p. 523, nr. 595. Acest frate al lui Mihai Voroavă nu
apare nici în lista preotului Felix Antonius Zauoli și nici în documentele privitoare la trecutul
orașului Iași. Se pare însă că acesta a fost legat mai mult de podgoriile de la Odobești, fiindcă
într-un act din 1727 se amintește că Stamate Hioti vameșul a cumpărat un loc cu vie „unde s-a
chemat ograda lui Necola Voroavă” (ibidem, IV, p. 19–20, nr. 24).
127
Ibidem, IV, p. 65, nr. 85.
128
V.A. Urechia, Codex Bandinus, p. 153; pentru siguranța transcrierii, vezi și Moldvai
csángó-magyar okmánytár, I, p. 451. La 1670, ca martor la vânzarea unei vii de la Urșulea apărea și
Ianciu ungurul, ginerele lui Mișcuț (vezi Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 302–303, nr. 331).
129
Ioan Caproșu, Documente Iași, III, p. 199–200, nr. 230.
130
Ibidem, p. 560–561, nr. 651.
131
Ibidem, p. 561.
Un alt personaj din lista caselor catolicilor din Iași, prezent și în docu-
mentele orașului Iași, este Martin Tiutiuca – sau Martinus Tuthuc, așa cum
apare el în documentul latinesc. În 1696 avea 50 de ani și locuia în propria casă
împreună cu soția sa, Ana, în vârstă de 40 de ani132. Un an mai târziu, cei doi
soți și-au întocmit diata în prezența prefectului Bisericii Catolice, hotărând că,
de vreme ce nu au avut copii, să se îngrijească unul de celălalt, iar averea să o
moștenească cel care va trăi mai mult, mărturisind: „[…] fiind noi adunați de
atâta vreme de ani ș-am trăit depreună amândoi și la bine, și-n greutăți, precum
au vrut Dumnedzău, mult – puțin ce-am agonesit în viața noastră, și casel(e) ce-am
făcut aicea, în Iași, pe Ulița Mare, și viile de la Copou și den Valea Irimiei le-am
făcut tot depreună”133. Bănuim că Martin Tiutiuca este martorul de la Deleni
numit în acel act Martin ungurul de pe Ulița Mare134.
Ana Martineasa a trăit mai mult decât soțul ei și, potrivit dispozițiilor
testamentare, a moștenit averea. Din pricina greutăților văduviei va fi nevoită, în
1715, să înstrăineze casele de pe Ulița cea Mare pisarului Gheorghe Frâncul
Strahoschi cu un preț mai mic, dar cu condiția acceptată de cumpărător ca „să
trăiască și dumneaei depreună cu mine într-o cășcioară osăbit, cu liniște, întru
nemică de nime supărată pân-la moartea dumisale”135. Pentru a putea păstra
măcar viile de la Copou, va apela la sprijinul fratelui ei, Iliaș Lapas136. În cele
din urmă Ana, „agingând la gre boală”, își va împărți agoniseala printr-un nou
testament. Astfel, viile cele mai mari de la Copou le va lăsa bisericii, împreună cu
banii casei și câteva lucruri, pentru pomenirea ei și a răposatului Martin Tiutiuca.
Pe fratele ei îl va răsplăti pentru sprijinul din timpul văduviei, lăsându-i via cea
mică de la Copou, precum și treisprezece lei pe care Iliaș urma să-i recupereze
de la marele paharnic Constantin Ruset, banii aceștia fiind o datorie în urma
vânzării unei cantități de vin. Lucruri din casă, haine, câteva bijuterii și bani vor
primi două nepoate, Ana și Catrina137. După moartea Martinesei, întâmplată la
numai câteva zile după scrierea testamentului, fratele ei va fi chemat la judecată
înaintea vornicilor de poartă de către Pavăl, nepotul lui Martin Tiutiuca.
Nepotul era nemulțumit că, în urma împărțirii averii de către mătușa sa, lui nu-i
revenise nimic, pretinzând, în plus, că o parte din lucrurile donate prin testament
îi aparțineau, fiindu-i date spre păstrare încă din vremea când trăia unchiul său.
Pentru a stinge cât mai curând vrajba dintre cei doi, s-a hotărât ca, în toamna
următoare, Pavăl să primească din partea lui Ilie Lapas 50 de vedre de vin138.
Bănuim că testamentul a fost făcut în pripă, fiindcă de prevederile acestuia va fi
132
133
134
Ibidem, p. 199–200, nr. 230.
135
Ibidem, p. 437, nr. 497.
136
Acesta poate fi Elias Kopass, locuind în propria casă împreună cu Ana, soția sa în vârstă
de 40 de ani, și cu cei doi copii ai lor, Elena, de șapte ani, și Franciscus, în vârstă de doi ani
(Moldvai csángó-magyar okmánytár, II, p. 738).
137
138
Ibidem, p. 488–489, nr. 560.
nemulțumit chiar și Ilie Lapas. Acesta va contesta cuprinsul diatei surorii sale,
reclamând stăpânirea viilor lăsate de răposată bisericii. Cele două vii mari de la
Copou, susținea el, au rodit, după moartea cumnatului său, Martin, doar datorită
trudei și cheltuielii sale, plătind lucrul, vădrăritul și pogonăritul139.
Îmbinarea informațiilor cuprinse în lista caselor catolicilor din Iași de la
sfârșitul secolului al XVII-lea cu cele din documentele interne ne va oferi, așa
cum am încercat să dovedim în rândurile de mai sus, satisfacția redescoperirii
unor familii de catolici de-a lungul a câtorva generații. Pe acești locuitori ai
orașului, în ciuda apartenenței confesionale, îi aflăm încadrați, prin statut, mod
de viață și preocupări, în comunitatea largă a târgoveților. Din cele câteva
exemple am putut remarca preocuparea catolicilor pentru stăpânirea unor suprafețe
cultivate cu vie. Această pricepere le-a oferit de timpuriu un loc în peisajul urban
moldovenesc. Bonnicio amintea, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, de
încuviințarea pe care ar fi primit-o din partea domnului moldovean de a
cumpăra locuri pentru a sădi vii140. Aceste culturi intensive, situate în hotarele
târgurilor Cotnari, Huși sau Iași, erau mai bune aducătoare de câștig, dar
solicitau o anumită specializare din partea celor care le îngrijeau. Catolicii
statorniciți în orașe sau din localitățile din preajma acestora au dovedit înclinație
către îndeletnicirea de podgoreni, fapt constatat și de misionarul franciscan care
și-a imaginat probabil o sporire a veniturilor bisericii pe această cale. Și în cazul
Iașilor este posibil ca o parte a acestor cultivatori de vii și livezi să fie urmașii
unor specialiști aduși de domnie din Țara Ungurească, mărturiile toponimice
indicând o colonizare timpurie a acestora141. În perioada studiată, au putut fi
văzute nu doar din partea enoriașilor, ci și din partea membrilor clerului,
încercări de suplimentare a veniturilor parohiilor prin producerea și vânzarea
unor produse și a băuturilor142. Pe baza surselor narative și documentare
publicate s-a putut urmări practicarea explicită a unor îndeletniciri negustorești
de către preoți și misionari, apoi a împrumutului bănesc și încheierea unor
contracte de credit cu scop comercial, pentru ca, spre sfârșit, ca o completare a
primelor două, să se facă referiri la cheltuielile efectuate de clericii catolici
pentru renovarea bisericilor și a caselor parohiale. Comerțul era pentru clerul
catolic o activitate prohibită atât de regula ordinului minoriților conventuali, cât
și prin decretele Congregației De Propaganda Fide. Cu toate acestea, în ciuda
139
Ibidem, p. 505, nr. 582. Se pare că neînțelegerile dintre fratele donatoarei și biserica din
Iași nu s-au stins după intervenția domniei. Ilie Lapas nu a renunțat la stăpânirea viilor de la
Copou, dar în anul 1722 el va fi obligat să recunoască o datorie de 104 lei către Biserica Catolică,
care bani, spunea el, „am luat eu vin din roadele vii cei mari și i-am mâncat … și acea roadă au
fost a besăricii, fiind vie dată de soru-me” (ibidem, p. 536–537, nr. 614).
140
141
Istoria orașului Iași, I, p. 156.
142
Rafael-Dorian Chelaru, Implicarea clerului catolic din Moldova în activități de natură
comercială (sec. al XVII-lea – prima jumătate a sec. al XVIII-lea) – considerații preliminare, în
Cristian Luca (ed.), Negustorimea în Țările Române, între Societas Mercatorum și individua-
litatea mercantilă, în secolele XVI–XVIII, Galați, Editura Universității „Dunărea de Jos”, 2009,
p. 147–168.
numeroaselor acuzații și dispute, mai frecvente în a doua jumătate a secolului

al XVII-lea, preoții catolici din Moldova au practicat negustoria, împrumutul
bănesc și închirierea unor imobile ce aparțineau bisericii, motivând cel mai
adesea aceste situații prin lipsa resurselor necesare întreținerii slujitorilor
bisericești și a lăcașurilor de cult143.
Nu vom încheia fără a ne mai opri măcar în treacăt asupra câtorva aspecte
ce mai răzbat din examinarea „catagrafiei” de la 1696. Din evidența alcătuită de
preotul Felix Antonio Zauoli reiese că în Iași trăiau 115 catolici grupați în cele
22 de case, reprezentând unități impozabile, însă numărul familiilor propriu-zise
era cel puțin dublul acestei cifre. Comparând datele cuprinse în acest document
cu informațiile dintr-un raport redactat de misionarul franciscan Bernardino
Silvestri un an mai târziu, acesta din urmă însemna în dreptul Iașilor un număr
de 23 de familii catolice144. Constatăm că în unele cazuri casele găzduiau ceea
ce demografii denumesc o familie lărgită, compusă din bunici, părinți și copii.
Oricum, într-o locuință trăiau în medie cinci persoane. În câteva situații
această medie este depășită, ca în cazul casei lui Mihai Voroavă, în care
locuiau 10 oameni, și a casei pisarului unguresc Andrei Paholcean/Andreas
Paloska, în vârstă de 38 de ani, căsătorit cu Cattarina, care aveau trei copii, la
care se adăugau familiile a două femei văduve, ajungând astfel la un total de
12 persoane145. Tot 12 suflete se găseau și în casa Bisericii Catolice; acolo
primiseră adăpost familiile celor veniți din alte localități, plătind probabil chirie
bisericii146: Martin de la Miroslava împreună cu soția și copiii lor, Georgius din
Trotuș și văduva Cattarina din Răchiteni147.
De asemenea, reamintind că observațiile noastre se mărginesc doar la
situația din Iași, întâlnim și câteva cazuri de căsătorii mixte între catolici și
ortodocși sau între catolici și calvini148.
În privința speranței de viață, observăm că cel mai bătrân catolic trecut în
listă avea 70 de ani și era văduv, iar Mihai Voroavă și Mihai Amoașei aveau, la
data întocmirii documentului, 60 de ani. Se mai poate constata că, prin
căsătorie, în Iași se stabilesc și catolici din alte localități, precum Huși sau
Trotuș, sau din sate cu populație catolică din ținuturile Roman și Bacău149.
Disputa dintre franciscani și iezuiți, așa cum răzbate, atât din cores-
pondența intensă purtată cu Roma, cât și din sursele documentare interne ce au
ca obiect stăpânirea patrimoniului bisericesc, a avut cu siguranță efecte și asupra
143
Ibidem, p. 158.
144
145
De regulă, familiile unor văduve obțineau o astfel de protecție. Am văzut într-un
paragraf anterior că văduva lui Martin Tiutiuca i-a vândut casa pisarului polonez, obținând însă
încuviințarea de a locui într-o anexă din curte.
146
Probabil aceasta este casa de pe Ulița Mare pentru stăpânirea căreia se vor judeca
franciscanii cu iezuiții în primele decenii ale veacului XVIII (vezi Ioan Caproșu, Documente Iași,
III, p. 395–396, nr. 448; p. 528–529, nr. 601).
147
Moldvai csángó-magyar okmánytár, II, p. 737–738.
148
Ibidem, p. 737.
149
Ibidem.
coeziunii grupurilor de catolici din orașele moldovenești. Din această dispută,

așa cum s-a observat, nu au lipsit motivațiile politice ca prelungiri ale înfruntării
dintre Imperiul Otoman și Polonia. Domnia, prin hotărârile pe care le-a luat în
favoarea sau în dauna celor două părți, a urmat liniile politicii vremii. Clerul a
primit din partea domniei scutiri, averea Bisericii Catolice și cea a slujitorilor ei
fiind protejată de abuzuri150. Populația catolică a beneficiat de libertate confe-
sională, restrângerea numărului acesteia în unele orașe își află răspuns în
procesul natural de asimilare a unor colectivități statornicite aici vreme de mai
multe generații, în condițiile în care nu a mai primit, în unele perioade, adaosuri
prin așezarea a noi coloniști. De asemenea, ritmul asimilării a fost accelerat, așa
cum observa Marco Bandini și alți misionari, de slaba prezență a preoților
catolici printre enoriași. Apoi, tulburările de la sfârșitul secolului al XVII-lea au
afectat și comunitățile catolice din centre urbane în care acest grup confesional
fusese bine reprezentat și important din perspectiva vieții orășenești de până în
acel moment. Ne gândim, în primul rând, la orașe precum Baia151 sau Cotnari152,
cele două așezări, în paralel cu diluarea prezenței populației catolice prin
asimilare sau migrare, își vor atrofia și funcțiile urbane, ajungând în secolul
următor la nivelul unor așezări rurale.
Pentru acest proces cazul Băii îl considerăm elocvent. În a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, înainte ca luptele dintre otomani și poloni să afecteze în
mod grav locuirea umană în partea de nord a Moldovei, unora dintre cei care se
numeau târgoveți din Baia, după numele pe care le poartă, le putem intui și
apartenența confesională. Astfel, un Mătieș, fiul lui Giurge din Baia, vindea cu
voia fiilor săi, Anton și Ianoș, un heleșteu din hotarul târgului lui Vârlan logofăt
al doilea. Iazul fusese moștenit de Mătieș de la părinți, iar nevoia de bani îl
făcea să-l vândă, cu mențiunea să-i fie cumpărătorului „ohabnic în veci”153. La
întocmirea zapisului au fost prezenți boieri care aveau moșii în preajma târgului,
precum pitarul Gavril Brăescul, Toderașcu Nacul, pârcălabii Ursul și Ivașco,
reprezentanții domniei în ținut, dar și Vasile șoltuzul Băii, Andrei al lui Mihul,
Hanos și Giurge, fiii lui Ianoș, Ion Mani, fiul lui Neculai Ianoș, Neculai a Urâtii,
popa Cârlig, și Pintilie, iar pentru autentificare a fost aplicat sigiliul târgului154.
Câțiva dintre martori au iscălit zapisul cu litere latine, dovedind că la acea dată
vechea tradiție orășenească nu fusese încă întreruptă.
150
Pentru statutul pe care l-a avut Biserica Catolică în Moldova, vezi Violeta Barbu, Cato-
licismul în Țările Române. Dreptul de protectorat al puterii seculare asupra misionarilor și comu-
nităților catolice din Țările Române în secolul al XVII-lea (I), în SMIM, XXV, 2007, p. 135–158; (II),
în SMIM, XXVI, 2008, p. 69–89.
151
Vasile Neamțu, Istoria orașului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iași, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, 1997, p. 124.
152
Pentru procesul accelerat de decădere, pe care l-au cunoscut Cotnarii în ultima parte a
secolului al XVII-lea, care s-a prelungit și în secolul următor până la dispariția vieții urbane, o
contribuție notabilă este aceea a lui Mircea Ciubotaru din volumul Podgoria Cotnari, coordonat
de Valeriu D. Cotea, București, Editura Academiei, 2006, p. 69–72.
153
Arh. Naționale Iași, Documente, CLXXIV/58.
154
Ibidem, MXIII/11.
De la începutul secolului al XVIII-lea datează un document întocmit cu

prilejul cercetării unei pricini de hotar dintre Toader Nacul și Toader Rugină,
pentru a cărei lămurire a fost necesară prezența unor locuitori din Baia. Înșiruirea
martorilor este următoarea: „Nacul cel bătrân din Baie, Andrei meserciu din Baie,
Vasilie cel bătrân ot tam, Ianăș Beșicuță din Baie, Gorcea Ioan bătrân ot Baie,
Nacul lui Miron ot Baie, Anton Mătei ot Baie, Acsentie Oiaga ot Baie, Nicolai
Perjul”. Rezonanța unora dintre nume, chiar și după urgia de la sfârșitul
secolului al XVII-lea, mai probează încă o continuitate catolică155. Acei oameni
se mai numeau încă târgoveți, în ciuda unei evidente decăderi a localității, iar
pentru a-și demonstra statutul continuă să aplice sigiliul cu legenda în limba
latină. De altfel, domnia va continua să considere localitatea târg, până când,
spre mijlocul secolului al XVIII-lea, această legitimare administrativă va fi
lipsită total de substanță, viața de tip urban dispărând la Baia156. Singura urmă a
trecutului înfloritor mai rămâne, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
târgul periodic organizat acolo. La doar câțiva ani după ce locul domnesc a fost
dăruit lui Ioan Cantacuzino, în completarea daniei, boierului i se va fixa, în anul
1760, suma pe care avea să o încaseze în urma organizării iarmarocului de la
Sfântul Ilie, iar Baia nu va mai fi numită târg, ci sat157.
II.1.b. Structură etnică

Vorbim despre un timp în care apartenenței confesională, statutul social și
ocupațiile aveau un rol mai important în crearea de solidarități între indivizi
decât originea etnică158.
Astfel că armenii, turcii sau evreii au format comunități distincte, greu de
asimilat, nu din pricina diferențelor etnice, ci din cauza apartenenței confe-
sionale, așa cum, din perspectivă socială, robii țigani, locuind la marginea sau
chiar în cuprinsul orașelor, și țăranii, care încercau să se stabilească în interiorul
târgurilor, și, nu în ultimul rând, boierii, care locuiau în oraș, au fost categorii
situate în afara orășenimii din cauza apartenenței sociale.
155
Iorga, Studii și documente, VII, p. 105–107, nr. 12.
156
În anul 1756, în cadrul procesului alert de înstrăinare a locurilor din târguri care mai
rămăseseră la acea dată în stăpânirea domniei, va fi dăruită de către Mihai Racoviță Cehan
marelui agă Ioan Cantacuzino moșia domnească a târgului Baia (Arh. Naționale Iași, Documente,
CCCXL/68), danie confirmată ulterior de Scarlat Grigore Ghica voievod (ibidem, CDLX/44).
Acest moment fusese anunțat, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de dăruirea mai multor
părți din hotarul târgului, danii de care au beneficiat boieri din familia Sturza (ibidem,
CLXXIII/5; ibidem, CLXXIII/18).
157
Arh. Naționale Iași, Documente, CDXII/158. Într-un act de întărire de la Ioan Calimah
voievod acordat aceluiași boier, în 1768, se amintește că se confirmă stăpânirea asupra „locului
satului Baia, în ținutul Suceava, ce s-a numit mai înainte târg” (ibidem, CDLX/62).
158
Pentru acest subiect, referitor la orașul Iași, a apărut volumul Iași – oraș al diversității.
Categorii etnice și minorități în secolele XV–XX: aspecte sociale, economice și culturale, volum
coordonat de Laurențiu Rădvan, Iași, Editura Ars Longa, 2005. Primul paragraf a fost întocmit de
Laurențiu Rădvan, fiind intitulat Categorii etnice în Iași (secolul al XV-lea – începutul secolului
al XIX-lea), p. 7–77.
Pentru dezvoltarea acestui subiect credem că exemplul grecilor, sârbilor,

sau rușilor stabiliți în orașele moldovenești este sugestiv pentru felul în care
aceștia au fost receptați și cum s-au integrat în comunitățile urbane. În cazurile
amintite, datorită afinităților confesionale cu populația majoritară, originea
etnică diferită nu ar fi trebuit să reprezinte o opreliște spre o integrare și o
asimilare rapidă.
Vom vedea că, uneori, nici în acest caz lucrurile nu s-au întâmplat întot-
deauna lin, diferențele culturale, precum și alte considerente care țin de raportul
identitate-alteritate au provocat tensiuni și chiar atitudini ostile. În acest caz ar
trebui, ca pe baza mărturiilor referitoare la astfel de gesturi să putem identifica
elementele care au accentuat percepția de separare a unui grup etnic față de altul
și să încercăm să deslușim cauzele care au dus la apariția în mentalul colectiv a
unor imagini stereotipe. În istoriografia românească domeniul imagologiei s-a
inspirat din modelele francez și german fiind încadrat în istoria mentalităților159.
Chiar și la o privire sumară vom descoperi că în trecutul legăturilor dintre
români și greci a existat alternanța dintre conviețuirea pașnică și izbucnirile
violente. Este adevărat că aceste manifestări se vor înmulți pe măsură ce ne
îndreptăm către secolul al XIX-lea, atunci când conștiința etnică va începe să fie
înlocuită cu aceea modernă, națională, iar raportarea la cei din preajmă se va
face pe coordonatele apartenenței lingvistice și culturale. Dar și anterior vom
descoperi momente când relațiile au suferit deteriorări. Imaginea și atitudinea
față de greci sunt rezultate ale unei conviețuiri de lungă durată, a unor contacte
zilnice în mediul urban, în care amestecul de religii și populații cu origini
diferite reprezenta un fapt obișnuit. Acești oameni se întâlneau la biserică, în
cadrul breslelor, în târgurile permanente ale orașelor, ca urmare a îndelet-
nicirilor cotidiene.
După cucerirea otomană a statelor medievale din Balcani și a resturilor
Imperiului Bizantin, din perspectivă religioasă se constată o accentuare a
autorității Patriarhiei de la Constantinopol, o autoritate încurajată chiar de
otomani. Înaltul cler se recruta cu predilecție din mediul grecesc fapt care, din
perspectivă culturală, a creat un nou val de difuziune a valorilor bizantine în
spațiul ortodox. De asemenea, în jurul aceleiași Patriarhii s-a format și o
„aristocrație religioasă” și laică care, cu timpul, a devenit o categorie influentă
atât în capitala otomană, cât și în alte centre economice și politice importante
ale imperiului, inclusiv în Țările Române.
Până în timpul formării națiunilor moderne, religia a jucat un rol de
căpătâi în relațiile dintre români și greci. Religia ortodoxă comună a constituit
159
Drumul a fost deschis de Alexandru Duțu, Literatura comparată și istoria mentalită-
ților, București, Editura Univers, 1982; idem, Modele, imagini, priveliști. Incursiuni în cultura
europeană modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; idem, Călătorii, imagini, constante,
București, Editura Eminescu, 1985, și a fost continuat din direcția etnologiei de Andrei Oișteanu,
Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european,
București, Editura Humanitas, 2001, și a literaturii comparate de Dan Horia Mazilu, Noi despre
ceilalți. Fals tratat de imagologie, Editura Polirom, 1999.
un element de legătură, diferențele etnice rămânând în plan secund. Biserica a

arătat, în permanență, diferențele dintre creștinii ortodocși, pe de o parte, și
musulmani, armeni, catolici și protestanți, de cealaltă parte. Cu toate acestea, în
interiorul Bisericii au apărut și primele semne ale discordiei. În general vorbim
despre reacții la poziția dominantă pe care o pretinde clerul de origine greacă
din jurul Patriarhiei de la Constantinopol în raporturile cu ceilalți ortodocși.
Pentru Moldova, această concurență dintre clerul autohton și cel grec, repre-
zentant al Patriarhiei, este în unele momente vizibilă. Dacă începutul disputelor
îl putem localiza înaintea jumătății secolului al XVI-lea, cu cât ne îndreptăm
către veacul al XVII-lea, pe fondul închinării unor mănăstiri din Moldova la
Locurile Sfinte din Balcani și Orient, această rivalitate va cunoaște noi forme de
manifestare. Scoaterea metoacelor de sub autoritatea ierarhului locului, sosirea
în țară și așezarea aici a numeroși călugări greci160 au generat o serie de reacții
de respingere. Un astfel de gest a făcut Anastasie Crimca, care, sub aspru
blestem, a hotărât ca mănăstirea Dragomirna să nu fie vreodată închinată altei
mănăstiri161.
Pornind de la observațiile anterioare, cazul grecilor, sau mai corect spus a
acelor vorbitori de limbă greacă sosiți de la sud de Dunăre162, l-am văzut
160
În unele târguri, vorbitorii de limbă greacă aveau o biserică în care se adunau pentru a
participa la slujbele obișnuite și la cele de la sărbătorile de peste an. La Iași, la cumpăna
veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea, prezența clericilor greci, ierarhi sau călugări, avea să
sporească. În consecință, unele mănăstiri, precum Galata, mănăstirea lui Balica, Sfântul Sava și
Sfânta Vineri vor fi închinate Locurilor Sfinte, fiind puse sub conducerea unor egumeni greci.
Mănăstire „grecească” era numită în vremea lui Petru Șchiopu și metohul de la Sfântul Sava
ridicat în Iași de călugării greci sosiți de la Ierusalim (Catalogul documentelor moldovenești din
Arhiva Istorică Centrală a Statului, I, 1387–1620, București, 1957, p. 212, nr. 858).
161
Actul din anul 1620 are o formulare explicită: „Mărturisim cu această scrisoare a
noastră, când se va întâmpla vreodată sfintei monastiri după moartea noastră vreo nevoie, carele-l
va alege Dumnezeu să fie domn în Țara Moldovei, să nu cuteze cineva din domnii ctitori, sau din
boieri, sau din rodul nostru a închina Sfântului Munte sau Ierusalimului, ori a da mănăstirea noastră
supt puterea vreunui patriarh, ori vreunui mitropolit, ori a scoate pe călugării din Țara Moldovei, ori a
orândui egumen din mănăstire străină, ci să aibă a lăsă mai sus zisa sfânta mănăstire în toată
pacea și neclintită, în veci”. Un testament care se încheia cu formularea unui blestem aruncat
asupra acelora care vor nesocoti orânduiala dorită de ctitor (Suceava. Documente, p. 231). N. Iorga a
văzut în acest text o reacție de respingere a acestui ierarh moldovean și a clerului pământean față
de ascendentul pe care încep să-l aibă călugării greci în urma închinării unor mănăstiri (N. Iorga,
Istoria bisericii românești, I, ediția a II-a, București, 1930, p. 68).
162
Studierea fenomenului pătrunderii elementului grecesc în spațiul locuit de români a impus o
nuanțare a înțelesului de „grec”, acesta nu acoperea, mai cu seamă pentru secolele al XVI-lea și al
XVII-lea, sensul etnic al termenului. Sub numele de greci descoperim și elemente aparținând altor
grupuri, precum macedo-românii sau albanezii, toți însă vorbitori și de limbă greacă. Același
înțeles l-a avut termenul și în Transilvania acolo unde „grecii” încep să se impună în comerțul
internațional, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Pentru originea și evoluția acelui proces
în interiorul arcului carpatic, vezi Olga Cicanci, Companiile grecești din Transilvania și
comerțul european în anii 1636–1746, București, Editura Academiei, 1982. În cuprinsul acestei
lucrări, din perspectiva componenței companiilor grecești care s-au înființat în Transilvania în
secolul al XVII-lea, autoarea remarca faptul că în cadrul acestora activau nu doar grecii ci, în
egală măsură, români, bulgari și aromâni. Dintre contribuțiile noi pe aceeași temă le menționăm
elocvent pentru abordarea problemei structurii etnice a populației urbane din

Moldova. Din secolul al XVI-lea, grecii vor fi tot mai numeroși în spațiul de la
nordul Dunării, ca urmare, pe de o parte, a noii orientări pe care a căpătat-o
comerțul dintre Europa Centrală și Orientul aflat sub control otoman și, pe de
alta, a statutului juridic al Țărilor Române în relațiile cu Poarta163.
Din mecanismul formării unei imagini negative a grecului sosit în
Moldova, factorul economic a jucat un rol important. Accentuarea dominației
otomane începând cu jumătatea secolului al XVI-lea s-a manifestat inclusiv prin
înmulțirea obligațiilor fiscale. Domnii sau pretendenții la domnie vor recurge la
împrumutul bănesc de la marii negustori. Unii dintre creditori își vor recupera
banii prin obținerea unor dregătorii, precum acelea de vistiernic sau cămăraș.
Este o cale de formare a noii boierimi, din negustori și cămătari, mai ales greci,
proveniți din Imperiul Otoman, dar îmbogățiți la nordul Dunării164. Pe de altă
parte, pătrunderea treptată a elementului grec/balcanic în Țările Române este
strâns legată de poziția ocupată de acesta în Imperiul Otoman. Fenomenul este
anterior domniilor fanariote și se constituie, în secolul al XVII-lea, într-o
perioadă denumită de istorici a prefanariotismului. Un element care a permis
grecilor îmbogățiți din capitala otomană să intervină în viața politică otomană a
fost de natură religioasă, derivând din interdicția adresată musulmanilor, cuprinsă
în Coran, de învățare a limbilor străine. O prohibiție religioasă care a ușurat
fanarioților calea spre participarea la politica Imperiului Otoman165.
Mai mult, cadrul economic general devine favorabil implicării negustorilor
greci/balcanici în comerțul care traversa Moldova. Așadar, numărul negus-
torilor balcanici, vorbitori de limbă greacă, aflați în trecere s-au statorniciți în
Țările Române a sporit, ajungând ca la mijlocul secolului al XVII-lea numele
de grec să fie similar cu acela de negustor166. Înclinația negustorilor balcanici
pe cele ale Máriei Pakucs-Willcocks, Negoț și negustori în comerțul oriental al Transilvaniei în

secolul al XVI-lea. Câteva observații privind negustorii „greci”, în Cristian Luca (ed.), op. cit.,
p. 13–31; articol în care autoarea reia dezbaterea mai largă pe care a făcut-o acestui subiect în
lucrarea Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania, Köln, 2007.
Acești negustori vor ajunge treptat, în ciuda unor măsuri restrictive care urmăreau protejarea celor
autohtoni, să se impună pe piața transilvăneană adoptând diverse strategii, între care și dobândirea
statutului de cetățeni ai unor orașe ardelene. Procesul de persuasiune va fi încununat spre sfârșitul
secolului al XVI-lea cu obținerea unor privilegii; pentru acea evoluție, vezi Florina Ciure, Contribuția
negustorilor străini din Transilvania la dezvoltarea comerțului exterior al Țărilor Române în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, în Cristian Luca (ed.), op. cit., p. 33–61.
163
Un tablou al cadrului economic și politic ce a favorizat implicarea economică mai activă
a elementului grec după cucerirea Constantinopolului și Balcanilor și a impunerii controlului
otoman asupra bazinului Mării Negre este oferit de Gheorghe Lazăr, Les Marchands en Valachie
(XVIIe–XVIIIe siècles), București, Institutul Cultural Român, 2006, p. 106.
164
I. Caproșu, Rolul capitalului cămătăresc în aservirea micii proprietăți din Moldova
(până la începutul regimului fanariot), în AIIAI, VII, 1970, p. 108.
165
Eugen Stănescu, Préphanariotes et phanariotes dans la vision de la société roumaine
des XVIIe–XVIIIe siècles, în Symposium. L’époque phanariote. 21–25 octobre 1970. À la mémoire
de Cléobule Tsourkas, Thessaloniki, 1974, p. 347–358; Andrei Pippidi, Phanar, Phanariotes,
Phanariotisme, în RESEE, XIII, 2, 1975, p. 231–240.
166
Călători străini, VI, p. 135.
vorbitori de greacă spre ocupațiile aducătoare de venit: comerț, cămătărie,

obținerea de dregătorii, implicarea lor în organizarea și funcționarea unui sistem
fiscal adesea abuziv, sunt elemente care în timp au dus la crearea unei imagini
stereotipe a grecului rapace și vanitos167. Se formează o identitate care se
manifestă în feluri și circumstanțe diferite. De la apelativul de „grecul” acordat
și însușit de cei care aparțineau grupului, până la concentrarea într-un anumit
spațiu în cuprinsul orașului, sau prin participarea la întrunirile publice ca
entitate distinctă168.
Dintre balcanicii sosiți și statorniciți în Țările Române s-a remarcat că
sârbii și bulgarii au fost mai lesne predispuși la asimilare169. În cazul grecilor,
din motivele pe care am încercat să le schițăm anterior, procesul asimilării a fost
mai lent, pentru ca diferențele și tensiunile să fie tot mai vizibile cu cât ne
îndreptăm spre mijlocul secolului al XVIII-lea, într-o vreme în care instaurarea
regimului fanariot a adus un nou val de emigrație grecească. Motivele reacției
antigrecești au fost căutate și dezbătute. Au fost evaluate momentele când
adversitatea față de greci a cunoscut forme violente de manifestare, în timpul
unor revolte sau războaie. Exacerbarea violențelor pe fondul lipsurilor și
tulburărilor generale a fost descifrată inclusiv în contextul „crizei generale”170.
Momente de tensiune au existat în Moldova în secolul al XVII-lea. Pentru
dezlănțuirile de furie s-au oferit motivații mai directe, economice, dar și mai
profunde, ce țin de diferențe culturale și mentalități. În Moldova, reacțiile antigre-
cești au apărut pe fondul unor dezechilibre provocate de starea economică
precară. Oricum, reprezintă momentele de vârf ale unor acumulări de nemul-
țumire provocate de înăsprirea regimului fiscal și încălcarea unor privilegii. În
plus, odată declanșate, direcționarea furiei s-a făcut în funcție de anumite
sensibilități, de percepții construite în perioada anterioară, în definitiv de un
anumit imaginar colectiv.
Este cunoscut momentul care a dus la alungarea din scaunul Moldovei a
lui Alexandru Iliaș. Cauzele au fost analizate din unghiuri diverse, pornind de la
167
Toader Nicoară, Le Discours antigreque et antiphanariote dans la société roumaine
(XVIIe et XVIIIe siècles), în Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, edited by
Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj, Editura Universității, 1995, p. 207.
168
Paul de Alep amintește că grecii din Iași, boieri și negustori, participau la slujbele
religioase în biserica de la mănăstirea Sfântul Sava, lăcaș unde liturghia se oficia în limba greacă.
Ca o dovadă a veridicității informațiilor oferite de episcopul sirian sunt și gesturile de susținere a
vieții monahale de acolo de către negustori greci, precum acel Scarlat gelep care a dăruit lăcașului
pentru pomenire o vie la Hârlău și niște dughene în Iași (Catalogul documentelor moldovenești
din Arhiva Istorică Centrală a Statului, III, 1653–1675, București, 1968, p. 99, nr. 372).
169
Toader Nicoară, op. cit., p. 206.
170
Geoffrey Parker, Crisis and Catastrophe: The Global Crisis of the Seventeenth Century
Reconsidered, în „American Historical Review”, October 2008, p. 1053–1056. A identificat doar
pentru perioada 1635–1666 un număr de douăzeci și șapte de revolte importante care au afectat
diferite regiuni ale Europei, din Anglia și Spania până în Rusia și din Scandinavia până la
Istanbul. Între acestea, pentru spațiul apropiat Moldovei le amintim pe cele din Ucraina, revolta
cazacilor conduși de Bogdan Hmelnițchi care a început în 1638, cele din 1649 și 1662 care au cuprins
un număr însemnat de orașe din Rusia, precum și tulburările din capitala Imperiului Otoman din
1648, 1651 și 1656, primele ducând la uciderea sultanului.
motive etnic-naționale171 până la cele sociale172. Atunci, după relatarea lui

Miron Costin, „atâta mulțime s-au strânsu den toate părțile, cât nu încăpea în
târgu, ce împlusă locul pe supt Miroslava pretutinderea, strâgându pen toate
ulițele pre greci”173. Prima senzație ne-ar face să credem că spiritele au fost
tulburate din pricina adversităților etnice. Totuși, din felul în care s-au derulat
faptele vom observa că revolta a avut, mai curând, un substrat politic și economic.
Nemulțumirea s-a îndreptat către creditorii greci, în frunte cu Batiște Veveli174.
Au fost vizați acei greci care au sprijinit financiar candidatura la Poartă a lui
Alexandru Iliaș și l-au însoțit în Moldova, obținând apoi dregătorii aducătoare
de venituri. Presiunile creditorilor asupra domnului au provocat sporirea
sarcinilor fiscale. S-a afirmat că țărănimea ar fi fost aceea care ar fi reprezentat
partea cea mai activă a acelor evenimente, insistându-se asupra caracterului de
răscoală țărănească. Este adevărat că și cronicarul amintește că, atunci când
situația a început să scape de sub control, boierii adunați la Curtea din Iași, la
îndemnul domniei, ar fi încercat să domolească „țărănimea”175. Chiar și în
studiile întocmite din perspectivă marxistă s-a amintit că rolul de căpătâi l-a
avut atunci categoriile fiscale care, în schimbul unor scutiri, aveau sarcina
apărării hotarelor. Vedem, așadar, că nemulțumirea față de sporirea sarcinilor
fiscale și încălcarea unor privilegii au fost motivele declanșării tulburării din
vara anului 1633 și nu, așa cum s-a afirmat, o reacție a țărănimii aservite176. Că
este așa, ne-o dovedește și faptul că un anume Bosie Lăpușneanul, care nu era
de fel un țăran, ci un slujitor din ținuturile de margine ale țării, s-a aflat în
fruntea celor care i-au aplicat o cruntă pedeapsă lui Batiște Veveli, pe care „fără
de nice o milă, de viu, cu topoară l-au făcut fărâme”177.
Sugestivă este și reacția pe care „gloata” o va avea față de Lupu Coci.
Miron Costin amintea că marele vornic, trimis să-i domolească pe răzvrătiți, va
resimți furia acestora. Chiar dacă se pretinde conducător al boierimii de țară, în
acele clipe mulțimea îi amintește „că ieste și el den greci” și „au zvârlit unul cu
un os și l-au lovit în cap, den care lovitură au fost Vasilie vornicul multă vreme
rănit”178. Asimilarea lui Lupu Coci cu grecii reprezintă o dovadă că numele de
grec nu avea un înțeles etnic bine definit, fiind o formulă care îi cuprindea pe
cei proveniți din sudul Dunării, străini care în momentele de criză erau arătați ca
sursă a necazurilor179. Apoi, același moment este lămuritor și pentru felul în
171
A. H. Golimas, Diplomatul Constantin Batiște Vevelli Rettimiotul și revoluția Moldovei
din primăvara anului 1633, în „Studii și cercetări istorice”, XVIII, 1943.
172
V. Neamțu, Răscoala din Moldova din primăvara anului 1633, în AȘUI, s. III, Științe
Sociale, t. II, 1956, fasc. 1–2, p. 19–34; idem, Frământări sociale în orașul Iași în primele decenii
ale secolului al XVII-lea, în AȘUI, s. III, a. Istorie, filologie, t. IX, 1963, p. 57–69.
173
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, p. 98.
174
V. Neamțu, Răscoala din Moldova, p. 23.
175
176
V. Neamțu, Răscoala din Moldova, p. 24.
177
178
Ibidem, p. 98.
179
Pentru acest amestec etnic al grupului desemnat cu numele generic de „greci”, sugestive
sunt rezultatele unui studiu amplu documentat al Lidiei Cotovanu, L’émigration sud-danubienne
care noua boierime de origine sud-dunăreană căuta să se împământenească. Dar

are oare un substrat etnic faptul că, așa cum am văzut, în scurt timp, această
boierime de origine balcanică îi consideră niște străini pe noii sosiți, în condiții
asemănătoare? Percepția pe care vornicul Lupu Coci sau alți boieri veniți de
dincolo de Dunăre o aveau față de cei sosiți mai recent ar putea fi interpretată,
în primul rând, ca rod al unui proces accelerat de asimilare, chiar dacă, poate fi
și un rezultat al unei diferențieri între acești sud-dunăreni vorbitori de limbă
greacă, dar amestecați din perspectivă etnică. Că împământenirea nu a însemnat
o desprindere definitivă, ne-o arată dovezile de atașament pe care le-au avut
boierii și domnii de origine balcanică față de locurile de baștină, cele mai
evidente fiind daniile și închinările pe care mulți dintre ei le fac așezămintelor
bisericești din întreg spațiul balcanic180. Peste toate, credem că în spatele
atitudinii anti-grecești se ascunde, mai curând, sentimentul că noii veniți sunt
niște concurenți nedoriți.
Un alt moment de maximă intensitate a reacției anti-grecești a fost cel de
la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, atunci când teama grecilor de represiune a
persistat multă vreme. Tensiunile au fost surprinse de Paul de Alep, care în
relatările sale, chiar și după domolirea spiritelor, în condițiile instalării depline
în domnie a lui Gheorghe Ștefan, înregistra spaima grecilor considerați „străini”
de sprijinitorii noului domn. Martor al acelor evenimente, episcopul sosit din
Orient descria intrarea în Iași a lui Gheorghe Ștefan, menționând că principala
cauză a răsturnării lui Vasile Lupu a reprezentat-o nemulțumirea boierilor față
de sfetnicii greci. „Aceștia asupriseră, umiliseră și înjosiseră peste măsură pe
moldoveni, aducându-o în sapă de lemn.” Prin urmare, „cei care erau de neam
grec, toți preoți și mireni, se așteptau, din clipă în clipă, să moară de sabie”181.
Represaliile la care fuseseră supuși atunci membrii comunității grecești din Iași
au rămas în amintirea celor care supraviețuiseră urgiei182. Chiar dacă, așa cum
descrie Paul de Alep, momentul ocupării scaunului de către Gheorghe Ștefan,
noul domn ar fi „trimis dregători pentru a menține ordinea la Iași și în celelalte
orașe”, violențele au atins cote sporite. Îndemnul de păstrare a ordinii se pare că
îi excludea pe dușmanii declarați ai învingătorilor, grecii împotriva cărora „s-au
răzbunat și care au ajuns în stare jalnică, căci li s-au luat toate bunurile. Zilnic îi
supuneau la tot soiul de umilințe; au ajuns să-i înjunghie cu săbiile pe străzi, să
le taie urechile și să-i bată în văzul tuturor. Groaza cumplită îi cuprinsese pe toți
și mulți dintre ei au scăpat de măcelărire datorită domnului nostru patriarh.
Musulmanii și evreii ieșeau în văzul tuturor fără teamă, dar grecii nu mai ieșeau
vers la Valachie et la Moldavie et sa géographie (XV e–XVIIe siècles): la potentialité heuristique

d’un sujet peu connu, în „Cahiers balkaniques”, 42, 2014.
180
Eadem, Le diocèse de Dryinoupolis et ses bienfaiteurs de Valachie et de Moldavie.
Solidarités de famille et traits identitaires multiples (XVIe–XVIIe siècles), în Contribuții privitoare
la istoria relațiilor dintre Țările Române și Bisericile răsăritene în secolele XIV–XIX, volum
editat de Petronel Zahariuc, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009, p. 219–360.
181
Călători străini, VI, p. 77–78.
182
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 187.
din casele lor din pricina marii dușmănii care era împotriva lor, căci boierii lui
Vasile subjugaseră pe moldoveni – după cum am spus – și îi nenorociseră, astfel
că am văzut pe cei mai de seamă dintre ei îmbrăcați sărăcăcios. Ei munceau zi și
noapte și li se dădea atât cât se înțeleseseră cu turcii. Dar ce crimă făptuiseră
oare nenorociții negustori? Căci fără negustori această țară n-ar fi putut exista.
Aga vistieriei s-a înspăimântat și a dat de știre la Constantinopol de ceea ce se
întâmplase”183. Se instaurase atunci un climat de nesiguranță în care schimbarea
celor care prădau țara era aducătoare de spaimă pentru o parte sau alta a
populației urbane. Dacă, așa cum amintea episcopul sirian, la sosirea trupelor
care-l sprijineau pe Gheorghe Ștefan, musulmanii și evreii puteau fără teamă să
meargă pe străzile orașului, nu același lucru s-a întâmplat atunci când cazacii,
susținători ai lui Vasile vodă, au ocupat Iașii, fiindcă „în acest timp, turcii și
evreii au început să tremure în fața cazacilor, care îi jefuiau și care i-au supus la
cazne și violențe neînchipuite”184.
Oricum, pentru viața urbană evenimentele care au dus la schimbarea din
domnie a lui Vasile Lupu și care s-au prelungit și în anii ce au urmat, până în
timpul lui Grigore Ghica, au însemnat o scădere ce s-a reflectat și în diminuarea
numărului populației. Atunci prăzile au afectat majoritatea orașelor. Miron Costin
descria pe un ton grav și într-un ritm alert evenimentele vremurilor în care părea
că Dumnezeu își întorsese fața de la cei care acum plăteau pentru prea multe
păcate. Iașii au fost incendiați, iar dezastrul a fost atât de mare încât „unde și
unde au rămas câte o dugheniță”185. Curtea domnească restaurată anterior a fost
abandonată, fiindcă domnul, amenințat de furia trupelor tătaro-cazace, a fost
silit să părăsească orașul și să se adăpostească în Codrii Căpoteștilor. Tot atunci
locuitorii care s-au adăpostit în spatele zidurilor mănăstirilor au încercat să
reziste atacurilor „că era și oameni cu sinețe închiși prin mănăstiri” 186 pentru
a-și apăra avutul și viața. Chiar și „bijuteria” arhitectonică a Trei Ierarhilor a
fost afectată de flăcările incendiului provocat de jefuitori. Scrie Miron Costin că
„numai la mănăstirea a Trei Sfetiteli oamenii ce-au fost închiși acolo au avut
primejdie, că ardzândŭ târgul, din para focului s-au aprins și mănăstirea. Deci,
au căutat o samă de oameni, de arșiță și de groaza focului a ieși pre o portiță ce
este în zid, spre hăleșteul orașului și acolo au luat pre mulți oameni în robie
tătarâi și mulți oameni s-au și înecat în hălășteu de groaza robiei”187.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, o manifestare violentă a avut
loc în timpul revoltei condusă de Mihalcea Hâncu și Apostol Durac. Eveni-
mentele ne-au fost înfățișate de Ion Neculce. S-a spus că, din perspectiva
cauzelor, revolta a fost o reeditare, peste decenii, a aceleia din vremea lui
Alexandru Iliaș, fiindcă asemenea acelui, și Gheorghe Duca a decis ca o parte a
183
Călători străini despre țările române, volumul VI, îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru și Mustafa Ali Mehmet, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, p. 95.
184
Ibidem, p. 83.
185
186
Ibidem.
187
Ibidem.
datoriilor să le achite prin punerea în dregătorii a unor creditori. Duca a revenit

în scaunul Moldovei înconjurat de greci țarigrădeni, având cu aceștia legături de
rudenie, de prietenie și mai ales de afaceri. Din rândul acestor însoțitori, fiii lui
Constantin Ruset au produs cea mai mare indignare, așa cum atitudinea lui
Batiște Veveli iscase revolta din timpul lui Alexandru Iliaș. Cronicarul spune că
răsculații veniseră asupra domnului „pentru urâciunea grecilor, și mai ales
pentru Cupăreștii, ce erau aice în țară”188.
Ne aflăm, așadar, într-o fază de început a cristalizării unor diferențieri din
perspectivă etnică a unor categorii de populație urbană. Fără ca originea etnică
în raportul identitate/alteritate al diferitelor grupuri de populație urbană să fie
lipsită de valoare, acest criteriu nu este încă deplin articulat, continuând să
existe neclarități, precum atribuirea, într-o primă fază, a numelui de greci
tuturor celor care proveneau din sudul Dunării. Limpezirile se vor produce în
paralel cu modificarea statutului Țărilor Române, culminând cu instaurarea
regimului fanariot și cu transformări ce vor conduce la câștigarea de către greci
a unei poziții dominante în raport cu a celorlalți ortodocși aflați sub stăpânire
turcească. Prefacerile percepției asupra originii etnice vor fi însoțite de momente
de tensiune precum cele câteva de care am amintit pentru secolul al XVII-lea. Dar
dincolo de aceste schimbări, reperul fundamental de separație între diferitele
grupuri de populație din spațiul urban rămâne acela religios, urmându-i acela
social, și în mai mică măsură cel etnic.
II.1.c. Structură socială

În privința structurii sociale a populației urbane din Moldova, constatăm o
perpetuare a stării anterioare, fiindcă în interiorul comunității lărgite a orășe-
nilor, formate din oameni liberi189, pot fi identificate diferențe ce țin de starea
economică și, implicit, de statutul pe care unii indivizi l-au dobândit în cadrul
comunității190. Argumentele aduse în favoarea susținerii existenței unei elite
urbane, numită chiar și patriciat, cu nuanțele știute, credem că nu pot fi
negate191. Totuși, formarea elitei urbane moldovenești credem că nu poate fi
legată exclusiv de destrămarea obștii orășenești, așa cum s-a propus în istorio-
grafia marxistă192. Stăpânirea în devălmășie a țarinii orașelor care, ulterior, s-a
restrâns, supusă fiind unor presiuni susținute de hotărârile puterii centrale de
înstrăinare a moșiilor târgurilor către mănăstiri și boieri, în virtutea dreptului
domniei de dominium eminens, poate a influențat evoluția urbană, dar nu a fost
elementul care să fi declanșat diferențieri de avere și statut între orășeni.
188
189
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 297.
190
Aceste diferențieri au fost firești și le regăsim în orice țară, așa cum afirma și Fernand
Braudel în Jocurile schimbului, vol. II, traducere de Adrian Riza, București, Editura Meridiane,
1985, p. 7.
191
Ștefan S. Gorovei, Cu privire la patriciatul orășenesc, p. 253–265.
192
Lia Lehr, Aspecte urbanistice și forme de proprietate în orașele Moldovei și Țării Româ-
nești (secolele XVI–XVII), în RdI, 1980, XXXIII, nr. 1, p. 63–80.
Deosebirile de stare din cadrul orășenimii au avut cauze mai numeroase, multe
ținând de contextul politic și economic în care s-a desfășurat viața urbană din
Moldova de la jumătatea secolului al XVI-lea.
Din cercul restrâns al negustorilor implicați în marele comerț – e drept, nu
de anvergura celui din veacurile trecute –, al meșterilor ce se grupează în bresle
din nevoia protejării intereselor, orășenii și-au ales reprezentanții. Funcțiile de
șoltuzi și pârgari nu erau doar onorifice, ele fiind încărcate de responsabilitatea
reprezentării intereselor târgoveților în raporturile cu puterea centrală. Recu-
noașterea autorității lor de către orășeni este dovedită și prin participarea
șoltuzului și a celor 12 pârgari la numeroase tranzacții ce privesc înstrăinarea
unor locuri din vatra și din hotarul orașului, precum și prin soluționarea unor
litigii dintre târgoveți.
Pe lângă cei care din punct de vedere juridic erau considerați orășeni,
prin funcțiile sale, spațiul urban a determinat așezarea și a altor categorii de
populație. Dintre categoriile de locuitori ai orașului, neasimilate juridic orășe-
nilor, numeric importantă a fost aceea a robilor și asupra acesteia vom insista
în continuare.
Primele contribuții istoriografice menite să deslușească trecutul acestei
categorii de populație sunt sincrone cu mișcarea aboliționistă ce a prins contur
în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Atunci, perpetuarea stării de robie în
care se găseau unii dintre locuitorii Principatelor a devenit incompatibilă cu
dorința modernizării societății românești. Mihail Kogălniceanu, unul dintre
promotorii dezrobirii, căutând soluții la născânda „problemă țigănească”, a
simțit nevoia privirii asupra trecutului celor care au fost ținuți timp de mai multe
secole într-o stare de inferioritate193. Pe lângă menirea practică, de probă
științifică la dosarul dezrobirii, lucrarea era un început pentru studiile de istorie
a țiganilor, îmbinând informațiile istorice, lingvistice și etnografice cu datele
statistice peste care s-au suprapus gândurile autorului.
Gestul înnoitor menit să alăture corpului social un număr important de
oameni priviți până atunci ca „unelte” a determinat dezrobirea graduală a
categoriilor de țigani, începând cu cei ai domniei și încheind procesul cu cei
aflați în stăpânirea mănăstirilor și boierilor. Însă momentul ieșirii țiganilor din
starea juridică în care se găseau nu a însemnat și rezolvarea problemelor
acestora; dimpotrivă, le-a amplificat, fiindcă schimbarea de statut a reprezentat,
în primă instanță, o rupere a tradiției. Eșecurile repetate în acțiunea de
„civilizare” au generat tot atâtea întrebări la care unii istorici și etnografi au
căutat să găsească răspunsuri. Amintim aici două teze de doctorat pe tema
situației juridice a țiganilor: prima, alcătuită în 1931 de Adalbert Gebora,
referitoare la realitățile din Ardeal194, și a doua întocmită opt ani mai târziu de
193
M. Kogălniceanu, Esquisse sur l’histoire, les mœurs et la langue des Cigains, Berlin,
1837; a fost republicată trei ani mai târziu, în traducere germană. La începutul secolului XX,
Gheorghe Ghibănescu a oferit și varianta în limba română cu titlul: Schiță despre țigani.
194
Adalbert Gebora, Situația juridică a țiganilor în Ardeal, București, 1932.
Boris Scurtulencu, avându-i în atenție pe țiganii din Principate195. Cele două

lucrări au fost cu certitudine impulsionate și de studiile de istorie a vechiului
drept românesc în care practica robiei și cadrul juridic ce a ținut-o în ființă erau
subiecte dezbătute196. În perioada interbelică, George Potra a întocmit prima
monografie istorică a țiganilor din România197. Unele observații din volum
poartă însemnul contextului, considerațiile depreciative fiind reflectări ale defi-
ciențelor apărute din domeniul integrării și asimilării. De altfel, eșecurile și
nemulțumirile vor căpăta, în epocă, forme brutale prin acțiunile de deportare
săvârșite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În general însă, lucrarea,
însoțită de un consistent grupaj documentar, reunind acte sugestive pentru trecutul
țiganilor de la noi, rămâne un câștig pentru studierea subiectului. În aceeași
perioadă, sub influența Institutului Social Român patronat de Dimitrie Gusti se
fac pași în cercetările etnografice și sociologice, orientate către studierea rela-
țiilor dintre populația majoritară și țiganii stabiliți în mediul rural198. Totuși,
contribuția de mari dimensiuni a lui Ion Chelcea199 este, în fapt, o întregire din
această perspectivă a celei istorice realizate de George Potra.
În istoriografia din perioada comunistă, trecutul țiganilor, ca, de altfel,
și istoria altor marginali, a fost pus într-un con de umbră. Chiar dacă, aparent,
tocmai regimul care se declara izbăvitor și ocrotitor al tuturor celor oropsiți
ar fi trebuit să încurajeze studierea istoriei acelor categorii, s-a recurs la
ocolirea acestor subiecte. Merită amintit aici studiul lui Nicolae Grigoraș,
care, prin temeinicia concluziilor rezultate din interpretarea surselor și redis-
cutarea teoriilor legate de problematica trecutului țiganilor, rămâne, după
aproape patru decenii de la publicare, cea mai amplă contribuție la istoria
țiganilor din Moldova 200.
După 1989, cercetările istorice, etnografice și sociologice pe temă au
căpătat amploare, reluându-le ca intensitate pe cele din perioada interbelică. A
apărut inclusiv o nouă monografie redactată de Viorel Achim, având meritul de
a repune în discuție o serie de teme legate de trecutul țiganilor din România și
de a realiza un bilanț al cercetărilor de până acum201. Lucrările menționate nu
ignoră prezența țiganilor în mediul urban, dar abordările rămân tangențiale. De
asemenea, nici în studiile consacrate trecutului unor localități urbane din
195
Boris Theodor Scurtulencu, Situația juridico-economică a țiganilor în Principatele Române,
Iași, „Albina Românească”, 1938.
196
Ioan Nădejde, Din dreptul vechiu românesc, București, 1898; Ioan Peretz, Curs de
istoria dreptului român, vol. IV, Hrisoave domnești, București, 1931.
197
George Potra, Contribuții la istoricul țiganilor din România, București, 1939.
198
Domnica I. Păun, Țiganii în viața satului Cornova, în „Arhiva pentru Știința și
Reforma Socială”, X, 1932, nr. 1–4, p. 521–527; Aurel Boia, Integrarea țiganilor din Șanț
(Năsăud) în comunitatea românească a satului, în „Sociologie românească”, III, 1938, nr. 7–9,
p. 351–365.
199
I. Chelcea, Țiganii din România. Monografie etnografică, București, 1944.
200
N. Grigoraș, Robia în Moldova (De la întemeierea statului până la mijlocul secolului
al XVIII-lea), în AIIAI, (I), IV, 1967, p. 31–79; (II), V, 1968, p. 43–85.
201
Viorel Achim, Țiganii în istoria României, București, Editura Enciclopedică, 1998.
Moldova pasajele rezervate țiganilor nu sunt consistente, rămânând la nivelul

simplelor consemnări202.
În continuarea acestei idei revenim la o afirmație cuprinsă în amplul studiu
monografic al lui Ion Chelcea, și anume că „țiganii, chiar dacă din perspectivă
juridică au avut același statut, nu au format un tot omogen”203. Diferențele au
apărut ca urmare a stăpânilor diferiți pe care i-au avut: domni, mănăstiri sau
boieri, precum și ca urmare a ocupațiilor practicate de robi. Acestor cauze le-am
putea adăuga și diferențele rezultate din modul de locuire între cei sedentarizați
și cei care au continuat să cutreiere țara.
Această ultimă deosebire a fost constatată la începutul secolului al XIX-lea
de un călător englez, care observa că țiganii stabiliți la orașe nu țineau atât de
mult la limba lor, procesul de românizare făcându-se cu mai multă ușurință
decât în cazul țiganilor nomazi204. Această impresie poate fi suspectată de
subiectivismul însemnărilor de călătorie, însă, dacă luăm în calcul valențele
spațiului urban ca zonă de interacțiune a unor populații diverse, în care
fenomenul de aculturație se produce cu o mai mare intensitate, vom putea
considera observațiile referitoare la țiganii locuitori în orașe ca adevărate.
O parte a țiganilor s-au aflat în stăpânirea domniei. Pentru situația țiganilor
domnești, cea mai importantă transformare din perioada studiată a reprezentat-o
dispariția caracterului itinerant al domniei și stabilirea definitivă, cu intermitențe
în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dar ireversibilă din veacul
următor, a reședinței domnești la Iași. Dacă până atunci fiecărei curți existente
în cele câteva orașe-reședință îi erau atribuiți un număr de robi, așezați fie în
preajma curții, fie în localități din hotarul orașului, numite cel mai adesea
Tătărași205, ulterior numărul țiganilor va scădea în cursul secolului al XVII-lea
în așezări ca Vaslui sau Bârlad, iar prezența lor se va limita la satisfacerea de
către meșterii țigani a nevoilor orășenilor.
Interesant este cazul unei familii de țigani din Bârlad ai cărei înaintași
putem presupune că s-au numărat printre țiganii ce au lucrat pentru curtea
domnească din acel oraș în secolele al XV-lea și al XVI-lea. În momentul
apariției membrilor acestei familii, ei se găsesc într-un stadiu avansat al
asimilării, iar porecla de Țiganul ne poate conduce pe căi greșite, putând fi o
poreclă. Pentru familia Țiganul din Bârlad avem însă câteva indicii care ne
sugerează că la obârșia numelui s-a aflat apartenența etnică. La începutul
202
Amintim aici câteva dintre lucrări, începând cu cea a episcopului Melchisedec,
Chronica Hușilor și a episcopiei cu asemenea numire, București, 1868 (interesul episcopului
cărturar a fost stimulat, fără îndoială, necontenirea discuțiilor în jurul dezrobirii și a problemelor
pe care aceasta le-a generat); la aceasta se adaugă monografii ale diferitelor orașe, între care
Botoșani, datorată lui Artur Gorovei, Monografia orașului Botoșani, Fălticeni, 1936, până la
volumul de sinteză publicat de Constantin C. Giurescu, Târguri sau orașe și cetăți moldovene din
secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, București, 1967.
203
Ion Chelcea, Țiganii din România, p. 44.
204
N. Iorga, Un călător englez înainte de eterie, în „Arhiva”, Iași, an VII, 1896, p. 10–36.
205
Pentru satele Tătărași la N. Grigoraș, Robia în Moldova, partea I, p. 34.
veacului al XVIII-lea, vornicii de târg judecau o pricină pentru un loc de casă

situat în vatra orașului, mărturisind, în urma cercetării, că spațiul în litigiu nu se
putea afla în stăpânirea lui Lupașco Țiganul, chiar dacă acesta dovedise că l-a
cumpărat de la Baboiu Țiganul. Hotărârea vornicilor se întemeia pe litera legii,
fiindcă, susțineau ei, „nici încapi țiganul să vânză, că țiganul n-are moșii”,
declarând locul de casă domnesc206. Următoarei generații din aceeași familie i
se va recunoaște însă dreptul de stăpânire asupra locului de casă, fiindcă Sandul,
fiul lui Lupașco, îl va vinde unui târgoveț207. Peste numai câțiva ani, respectând
regulile preemțiunii, locul va reintra în stăpânirea familiei, fiind cumpărat de
Chiriiac Țiganul, nepot al lui Lupașco208. La originea ultimei vânzări s-a aflat,
așa cum deslușim dintr-un document ulterior, o răscumpărare. Ilie, fiul lui
Sandul Țiganul și nepotul lui Lupașco, a încuviințat trecerea locului în stăpâ-
nirea lui Chiriac, probabil vărul său, cu condiția ca acesta să se îngrijească de
pomenirea înaintașilor. Ultima condiție nu a fost respectată și, drept urmare,
întoarcerea în târg a ginerelui lui Lupașco Țiganul și a fiicei aceluia, Maria, a
adus „tragerea lui Chiriac înaintea ispravnicului”, în urma judecății căruia cel
incriminat de încălcarea înțelegerii va pierde stăpânirea209.
În decursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, sălașe de țigani au
continuat să locuiască în orașe ca Roman și Huși, unde Episcopiile aveau în
stăpânire robi, dintre care se recrutau argații, sau plăteau o taxă stăpânului,
fiindcă practicau, cu învoirea acestuia, meserii prin țară. În secolul al XVIII-lea,
episcopii de Roman vor reclama frecvent domnilor că țiganii Episcopiei ce
lucrează fierul sunt cobzari sau lăutari și locuiesc împreună cu poslușnicii,
suferă de pe urma impunerii lor la plata „leului pentru cheltuiala grajdului
domnesc”, o dare ce-i viza pe toți țiganii din târguri ce se îndeletniceau cu
prelucrarea metalelor210. Constantin Mavrocordat a introdus această dare cu
intenția de a asigura resursele necesare întreținerii țiganilor de la grajdul
domnesc de pe lângă curtea din Iași, precum și pentru a evita păgubirea altor
stăpâni de robi, prin luarea țiganilor de beilic211.
De asemenea, în Suceava a continuat să ființeze o comunitate de țigani
aflați în stăpânirea mitropolitului, însă numărul țiganilor din fosta reședință
domnească s-a diminuat ca efect al decăderii orașului și al mutării reședinței
mitropoliților la Iași.
În orașe ca Focșani sau Galați, ce se găsesc acum într-un proces de
creștere datorită funcțiilor pe care le dobândesc, primul fiind plasat la hotarul cu
Muntenia, de unde pătrundeau pe diferite căi țiganii în Moldova, și al doilea ca
singura poartă a țării către Dunăre și Marea Neagră, numărul robilor va spori. În
Focșani, o parte a țiganilor erau robi ai Mitropoliei, iar numărul lor însemnat,
206
Ioan Antonovici, Documente bârlădene, II, Bârlad, 1912, p. 17–18, nr. XI.
207
Ibidem, p. 25, nr. XVIII.
208
Ibidem, p. 25–26, nr. XIX.
209
Ibidem, p. 42–44, nr. XXVIII.
210
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 17–18, nr. 18; p. 175, nr. 202.
211
Corneliu Istrati, Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, Iași, 1986, p. 75, nr. 158.
precum și cărțile de apărare acordate pentru evitarea abuzurilor din partea

juzilor de țigani domnești212 erau, probabil, menite să compenseze pierderile
suferite la sfârșitul veacului al XVII-lea. Pagubele au fost atât de grave, încât
amintirea lor a dăinuit și după mai bine de jumătate de secol, când mitropolitul
Gavril se plângea lui Grigore Calimah că Mitropolia „să află foarte slabă atât
dintr-alte venituri, cât și de robi țâgani, carii sunt cei mai trebuitori pentru slujba
casei”, iar pentru a legitima cererea de ajutor, mitropolitul preciza că „au avut în
trecutele vremi sfânta Mitropolie țâgani, dar la vremea când au luat leșii
odoarele sfintei Mitropolii de aicea din țară, atuncea tot de dânșii s-au luat și
toate scrisorile, atât pe moșii cât și pe țâgani”213. Rugămințile atrag un șir de
danii din partea domnilor214 sau a unor boieri215, care vor trece în stăpânirea
Mitropoliei un număr de sălașe pentru sănătatea și pomenirea donatorilor.
Transferul unor țigani domnești din Iași în stăpânirea mitropolitului determină
protestul acestora, neîmpăcându-se cu noul statut, fiindcă cer o confirmare,
spunând că „ne știm că suntem gospod: moșii noștri aice, la Curtea mării tale,
au îmbătrânit”; însă hotărârea domniei este irevocabilă, iar jeluitorilor li se
poruncește să o urmeze216.
Un interesant act de danie către Mitropolie este cel al armeanului Bogdan
din Iași, care îl scoate din temniță pe țiganul care i-a ucis fratele fiindcă, spune
el, „am socotit că, cu moartea ce i să va face lui, moartea frăține-mieu nu oi
întoarce-o, iar dăruindu-l sfintei Mitropolii, și frate-meu va avea parte de
pomenire”217. Așadar, pe diferite căi, Mitropolia va fi înzestrată cu țigani
meșteri: zlătari, lăutari sau bucătari, care vor locui atât la Iași, cât și în alte
târguri ca Botoșani sau Focșani. Pe doi țigani zlătari ai mitropolitului îi aflăm
practicându-și meseria cu vicleșug. Cei doi au avut chiar îndrăzneala de a-l
acuza pe vameșul târgului Chișinău că i-a păgubit, dând câștig de cauză unui
sârb care i-a învinuit, susțineau ei, fără temei, de amestecarea unei cantități de
argint cu plumb. La judecata Divanului a fost chemat și Ion Costandiniță, boier
mazil, care a mărturisit că și el i-a scos din temniță pe chezășie pe cei doi țigani,
fiind închiși în urma plângerii unui evreu din Iași „amăgit de dânșii, de i-au
vândut niște aramă în loc de aur”218. În ciuda repetării infracțiunilor, țiganii,
buni meșteri în prelucrarea metalelor prețioase, găsesc de fiecare dată chezași
care să le răscumpere capetele și, scăpând de temniță, continuă să-și practice
meșteșugul cinstit sau, uneori, amestecând metalele.
Cererea de mână de lucru atrage în orașul-port Galați stabilirea aici și a
unor țigani veniți din Țara Românească. La jumătatea secolului al XVIII-lea,
episcopul de Buzău primea o carte de împuternicire pentru a-și lua țiganii ce-i
212
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 260, nr. 301; p. 420–421, nr. 465.
213
Ibidem, p. 430–431, nr. 476; ibidem, V, p. 246, nr. 440.
214
Ibidem, IV, p. 150, nr. 209; p. 197–198, nr. 276.
215
Ibidem, p. 203–204, nr. 284; p. 302, nr. 409.
216
Ibidem, V, p. 470, nr. 722.
217
Ibidem, IV, p. 196, nr. 274.
218
Istrati, Condica Mavrocordat, II, p. 454–456, nr. 1121.
avea în orașul din Moldova219. O astfel de împuternicire era dată și episcopului

de la Râmnic220.
Un alt oraș a cărui funcție economică a atras sporirea populației este
Târgu Ocna. Mulți dintre robi lucrau acolo cu leafă, printre aceștia numărându-se
și cei ai unor mănăstiri. Decizia egumenilor de retragere a țiganilor de la ocnă a
provocat reclamații și anchete la fața locului, fiindcă robii nu voiau să se
întoarcă la mănăstiri, deoarece la minele de sare aveau o situație de oameni
cvasi-liberi, putându-și exercita meseriile fără a da seamă cuiva 221 și, în plus,
lucrul la mină, nu neapărat ca tăietori de sare, ci ca fierari, spre exemplu, le
aducea un venit mai bun decât în alte locuri. Uneori chiar cămărașii se opuneau
să le fie luați robii de la lucru.
Cei mai numeroși robi așezați în sau lângă orașe, s-au aflat la Iași. Din
secolul al XVII-lea, cele două curți, a domnului și a mitropolitului, erau
deservite de numeroși robi meșteri sau argați. De asemenea, toate mănăstirile
din târg sau din împrejurimi au fost înzestrate cu sălașe de țigani, trecute în
catastifele averilor mănăstirești în paragraful rezervat moșiilor. Numărul țiga-
nilor din oraș a fost rotunjit și de cei aflați în stăpânirea boierilor care locuiau în
oraș. Documentele din secolul al XVII-lea atestă existența mahalalei numită
Țigănime, situată mai jos de Curte, într-o zonă frecvent inundată, accentuând
astfel imaginea deplorabilă consemnată de călători, care, încă de la pătrunderea
în oraș pe Drumul Țarigradului, erau impresionați de promiscuitatea viețuirii
țiganilor. Nevoile târgului au oferit însă posibilitatea ca unii dintre țigani,
amintindu-i aici pe zlătari sau potcovari, să aibă un statut mai bun. Unii dintre
aceștia având posibilitatea să-și cumpere locuri de case și case în zonele
comerciale ale târgului. Astfel de exemple, ca și cele amintite anterior în cazul
Bârladului, ne arată că, în ciuda tendinței de respectare a rigorilor ierarhiei,
comunitatea urbană moldovenească a fost capabilă să își alăture și elemente,
puține e drept, care, din perspectivă juridică, se găseau în afara ei.
În concluzie, situându-ne într-o perioadă care prefațează modernitatea,
discutând despre categorii de populație urbană, am încercat să identificăm
criteriile în funcție de care se creează ierarhiile și separările între anumite
grupuri care formează corpul social. Am văzut cum criterii precum cel confe-
sional, social și etnic determină structura populației urbane, iar enunțarea lor în
această ordine corespunde credem importanței pe care au avut-o în ierarhizarea
grupurilor de populație care locuiau în spațiul urban.
Pentru spațiul și timpul de care ne ocupăm, raportarea se făcea în primul
rând la religia creștină și „pravoslavnică”. Atât în documente cât și în scrierile
veacului al XVII-lea vom descoperi că „legea” denumea apartenența religioasă.
Pornind de la acest criteriu, am descoperit în orașul moldovenesc, alături de o
majoritate creștină ortodoxă, alte două minorități creștine, cea catolică și cea
219
Ibidem, II, p. 121, nr. 274.
220
Ibidem, II, p. 121, nr. 270.
221
N. Grigoraș, Robia în Moldova, partea I, p. 56.
armeană, asupra cărora ne-am îndreptat atenția, fără ca din acest amestec de
populație să lipsească și alte grupuri religioase, precum musulmanii și evreii.
Apoi, din perspectivă socială, populația care locuia în cuprinsul orașului nu era
compusă doar din orășeni ci și din grupuri așezate în afara ei, situate la
extremitatea ierarhiei sociale, precum robii.
În privința ultimului criteriu enunțat, cel etnic, credem că acesta un era
încă deplin cristalizat. Cea mai însemnată minoritate etnică, atât ca număr, dar
și ca influență în societatea românească, a fost cea greacă, dar chiar și în acest caz
vom identifica o seamă de incertitudini. La o privire mai atentă, vom descoperi că
în spatele acestui grup, pe care am fi tentați să-l numim etnic, îi vom descoperi nu
doar pe greci, ci pe toți vorbitorii de limbă greacă sosiți din Balcani și statorniciți
în Moldova, și care puteau fi în egală măsură aromâni, albanezi ș.a.
II.2. Economia urbană – comerț, meșteșuguri, agricultură

II.2.a. Comerț
Între factorii care au afectat economia Moldovei de la jumătatea secolului
al XVI-lea până la jumătatea secolului al XVIII-lea, pe fondul general al
dominației otomane, au fost identificați: desele expediții de pradă, precaritatea
regimului socio-politic și abuzurile domniei, regulamentele închistate ale
breslelor, slabul randament tehnic, concurența mărfurilor străine, proasta
întreținere a căilor de comunicații, iar peste toate, calamitățile care au afectat
populația și bunurile acesteia. Așadar, un mediu plin de constrângeri, care nu a
îngăduit o creștere a economiei și nu a permis meșteșugarilor și negustorilor să
dobândească avere, prestigiu, putere politică și, în definitiv, o conștiință bine
conturată222. Economia urbană din Moldova a evoluat într-un context mai larg,
situându-se într-o poziție periferică atât în raport cu economia otomană, cât și
cu cea central-europeană223. Situaţia generală a avut efecte negative generatoare
de obstacole și inconsecvențe. În această construcție mai trebuie adăugată o
nuanță. Cel puțin până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, economia
Moldovei, în comparație cu cea a Țării Românești, datorită poziției geografice,
s-a menținut într-un relativ echilibru față de cele două sisteme economice,
reprezentând o punte de legătură între Imperiul Otoman și Polonia224. Această
realitate ne este dezvăluită de modificarea ierarhiei traseelor comerciale care
străbăteau Moldova, situație ce poate fi probată de cazul Galaților, Iașilor și
Botoșanilor, orașe care se aflau în continuă creștere. În noul cadru, poziția
excentrică a Sucevei în raport cu marile rute comerciale ce legau Varșovia și
Caffa sau Varșovia și Varna și devierea, în veacul al XVII-lea, a traficului prin
222
Paul Cernovodeanu, Elemente incipiente ale burgheziei în societatea românească sub
fanarioți, în RdI, XL, 1987, nr. 5, p. 480.
223
Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, Considerații asupra abordării mondiale a proceselor
istorico-economice, în AIIX, 1993, p. 541.
224
Această poziție a Moldovei a fost indicată de P.P. Panaitescu, Drumul comercial al
Poloniei, în op. cit., p. 83–98.
Botoșani, Iași și Galați a fost remarcată și de contemporani225. Pornind de la

tema tipologiei urbane, constatăm că factorii care au susținut ridicarea
demografică și economică a celor trei orașe sunt doar până la un punct
asemănători. În cazul Galaților și al Botoșanilor, ascensiunea a fost mai lentă,
desăvârșindu-se abia în veacul al XVII-lea, odată cu statornicirea rolului celui
dintâi ca singură poartă a Moldovei către Dunăre și Marea Neagră226, iar pentru
celălalt ca loc de popas pe drumul care ducea spre Polonia, la care s-a adăugat
organizarea, în aceste zone, a celor mai importante iarmaroace unde se achizi-
ționau animalele mari ce luau drumul Europei Centrale. Pentru Galați, acce-
lerarea dezvoltării se va produce în condițiile desprinderii de sub stăpânire
moldovenească a Chiliei și Cetății Albe, iar ulterior și a altor teritorii din aceeași
parte a țării, inclusiv a Renilor227. Pentru Botoșani, factorul care i-a accelerat
dezvoltarea l-a reprezentat poziția periferică a Sucevei care suferă o decădere
lentă ce se va pronunța în condițiile distrugerilor și depopulării de la sfârșitul
secolului al XVII-lea. În acest context, Galații vor dobândi, începând de la
sfârșitul veacului XVI, un rol important în cadrul comerțului polono-otoman228
ce se desfășura pe drumul ce venea din Liov, trecând prin Hotin, Dorohoi,
Ștefănești, Iași, Vaslui, Bârlad și Tecuci, pentru a ajunge la portul dunărean.
Acest drum, numit și „al Țarigradului” sau „împărătesc”, va dobândi importanță
începând de la mijlocul veacului al XVI-lea, devenind principala arteră
comercială a Moldovei229. Botoșanii, prin poziția sa mai ferită, dar apropiată
atât de vechiul drum al Siretului, cât și de acela mai nou, din preajma Prutului,
va cunoaște o dezvoltare accentuată din secolul al XVIII-lea, în condițiile în
care zona din vecinătatea Sucevei, în ultima parte a secolului anterior, căzuse
pradă devastării și depopulării vechilor centre urbane. În cazul Iașilor, ascen-
siunea a fost susținută de funcția administrativă pe care va avea prin stabilirea
aici a reședinței domnești principale230.
Un aspect reprezentativ al perioadei studiate îl reprezintă organizarea
orășenilor, negustori sau meșteri în bresle231. Alcătuirea atunci a breslelor se
225
D. Ciurea, Noi considerații, p. 31.
226
Paul Păltănea, Câteva date privind începuturile orașului Galați, în AIIAI, VI, 1969,
p. 141–150.
227
Desprinderea Renilor și a câtorva sate din jur a avut loc după campania otomană de la
Hotin din 1621. Momentul a fost amintit de Miron Costin. Cronicarul menționa că „sintŭ luate
Renii cu câteva sate de soltan Osmanŭ, sat de țară pe Dunăre, ascultătoriŭ cătră ocolul Galaților,
și sintŭ date de împărățiie cătră Smil (Ismail), de atuncea, căruia olatŭ venitul ieste închinatŭ la
mormântul lui Mahmet, ce ieste în Țara Arăpască, aproape de Marea Roșie” (Miron Costin,
Letopisețul Țării Moldovei, p. 85).
228
P. Păltănea, Istoria orașului Galați, I, p. 47. De la Galați, în vremea lui Petru Șchiopu,
s-a încercat trimiterea spre Veneția a unei corăbii încărcate cu 12.000 de piei de bou, ceară și alte
produse moldovenești.
229
Ibidem, p. 50.
230
V. Neamțu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în AȘUI, istorie, XIV, 1968, p. 111–123;
Dan Bădărău, I. Caproșu, Iașii vechilor zidiri, p. 57–58.
231
Pentru acest subiect, lucrarea lui Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, rămâne
un studiu care își păstrează valoarea, mai ales datorită unei interpretări mai largi în care
încadrează într-un fenomen caracteristic orașelor din această parte a Europei232.

Poate din acest motiv tipul de organizare, așa cum transpare el din frânturile de
informații ajunse până la noi, îl apropie mai mult de modelul existent în
cuprinsul Imperiului Otoman, al isnafurilor, decât de acela existent în orașele
din Transilvania. Diferența constă în funcția principală pe care au avut-o aceste
„frății”. În Moldova, ca și în Țara Românească, apariția lor a fost determinată în
subsidiar de intenția de a crea un cadru care să protejeze interesele strict
economice, prin anihilarea eventualei concurențe, la baza lor stând, în primul
rând, dorința de reprezentare a orășenilor în relațiile cu puterea centrală.
Autoritatea tot mai presantă a dregătorilor domnești în orașe a fost poate cea
mai serioasă piedică în calea maturizării instituțiilor urbane.
Când vorbim despre ocupații, diferențele confesionale, etnice sau sociale nu
ar fi trebuit, aparent, să fie piedici în calea conturării unor forme mai cuprin-
zătoare de solidarizare între orășeni. Totuși, dacă ar fi să aruncăm o privire asupra
negustorilor din acea perioadă, vom constata că deosebirile – firești – care
transpar din sursele vremii se transformă, de multe ori, în elemente care separă.
S-a încercat, în cazul negustorilor, o identificare a statutului pe care îl dețineau
unii indivizi în cadrul breslei, pornindu-se de la denumirile cu care au fost
consemnați în documente233. În condițiile lipsei unor surse statistice, studiile
genealogice pot oferi sugestii pentru dezvăluirea comportamentului social al
unor categorii de orășeni, de la formele de socializare până la strategiile
matrimoniale234.
În Iași se stabilesc numeroși greci, sârbi, bulgari și albanezi care își vor
păstra condiția de negustori, asimilați ulterior datorită potrivirii confesionale cu
populația majoritară. În acest sens, mărturiile călătorilor străini sunt sugestive;
urmărind înșiruirea acestor neamuri, observăm că cel mai adesea – după
moldoveni – au fost amintiți grecii235. În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir
determinările de natură simbolică în constituirea asociaților meșteșugărești ocupă un loc

important. Din aceeași serie mai pot fi amintite și contribuțiile lui N. Iorga, Istoria comerțului
românesc. Epoca veche, în vol. Opere economice, ediție îngrijită de Georgeta Penelea, București,
Editura Științifică, 1982, p. 533–633; Dum. Z. Furnică, Din istoria comerțului la români. Mai
ales băcănia (Publicațiune de documente inedite 1593–1855, cu 17 portrete, 6 tablouri și 20 foto-
grafii-facsimile de documente si subscrieri), București, 1908, precum și cele ale lui Ștefan Olteanu și
Constantin Șerban, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova în evul mediu, București,
1969, p. 155–208; precum și cea a lui N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova, I, Organizarea
de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea, București, 1971.
232
D. Ciurea, Noi considerații, p. 31.
233
Nistor Ciocan, op. cit., p. 293–305. Identificarea negustorilor străini cu cei organizați în
„breasla neguțătorilor” și a celor autohtoni sub denumirea de „cupeți” poate suferi nuanțări
referindu-se, credem, mai curând la o distincție între marii negustori care făceau comerț cu
ridicata și cei care practicau vânzarea mărfurilor cu amănuntul, chiar dacă și această schemă nu
poate fi absolutizată. Doar o recompunere a destinului unora dintre personajele care se ascund în
spatele celor două denumiri ne va putea oferi confirmări sau infirmări ale acestor ipoteze.
234
Ștefan S. Gorovei, Cu privire la patriciatul orășenesc, p. 253–265; Louis Roman,
Genealogia și demografia istorică, în RI, serie nouă, II, 1991, nr. 3–4, p. 183–198.
235
Călători străini, II, București, 1970, p. 131–132; Călători străini, IV, București, 1972,
p. 21, 75, 233; Călători străini, VII, București, 1980, p. 150. Proporţia se va păstra și în
dezvăluia că în țară se afla un număr mare de locuitori străini, în cea mai mare
parte negustori, și adăuga, în privința statutului acelora, că grecii, albanezii,
sârbii și bulgarii trăiau liberi și unii se îndeletniceau cu negoțul, iar alții slujeau
la Curtea domnească236.
Într-adevăr, încă din secolul al XVI-lea negustorii greci pătrund în
Moldova în număr tot mai mare, fiind atrași de noua orientare a economiei țării,
una direcționată către Imperiul Otoman. Mulțimea grecilor statorniciți în
Moldova impresionează, iar o parte a acestora se vor alătura orășenilor, cei mai
mulți în breasla negustorilor237. Avem și numele unor staroști ai breslei negus-
torilor ieșeni: Isac Arapul, Gheorghie Dimuță238, Curt blănaru239, Toader240,
Pană Caceaune241, pentru a-i aminti până acum doar pe cei din prima jumătate a
veacului al XVII-lea. În a doua parte a secolului al XVII-lea, destinele breslei se
vor afla în mâinile lui David242, Costanda243, socrul lui Iane Berda, care va
accede și el în fruntea tagmei neguțătorilor244, a lui Mădzărachi245 și a lui
Sava246. Negustorii ieșeni atestați documentar sunt numeroși, majoritatea lor
iscălesc grecește, dezvăluindu-și astfel obârșia sud-dunăreană, nu neapărat
grecească, fapt lesne de înțeles de vreme ce limba greacă devine o veritabilă
lingua franca a negustorilor247. Ei sunt cei care exportă grâul și vinul în Rusia și
în Polonia și tot ei trimit piei, cergi, ceară, miere, pastramă de vită, unt și
legume la Constantinopol. Chiar și o parte din vinul grecesc care se aducea din
Creta, pentru a ajunge în Polonia și în Germania, trecea prin Moldova248.
secolul al XVIII-lea, atunci când numeroși călători vor observa mulțimea grecilor din Iași sau
Galați care se ocupau cu negustoria; vezi Călători străini, VIII, București, 1983, p. 189.
236
237
La Iași, existența breslei negustorilor este atestată într-un document din 1610, avându-l
în frunte pe Isac Arapul. Prezența acestuia ca martor la întocmirea actului prin care postelnicul
Alexa Arapul dăruia mănăstirii Sfântul Sava un loc de casă de pe Ulița Armenească dezvăluie, pe
lângă potrivirea de nume, o posibilă legătură de rudenie între staroste și boier (vezi Ioan Caproșu
și Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, nr. 94).
238
Ibidem, I, nr. 227. În cuprinsul aceluiași document aflăm de existența unei bresle a
cupeților, a negustorilor cu amănuntul, avându-l ca staroste pe Arghirie. Gheorghie Dimuță a
dăruit o parte din satul Șendreni mănăstirii Hlincea „pentru sufletul său și al părinților săi” (vezi
ibidem, II, nr. 41).
239
Ibidem, I, nr. 352, 355, 361, 444.
240
Ibidem, nr. 359.
241
Ibidem, nr. 424.
242
Ibidem, II, nr. 18, 41, 34, 45.
243
Ibidem, III, nr. 68, 78, 118.
244
Ibidem, nr. 164, 277.
245
Ibidem, nr. 449, 478, 490, 553, 582.
246
Ibidem, nr. 112, 114.
247
Despre membrii breslei negustorilor din Iași la jumătatea secolului al XVII-lea, despre
înrudirile și interesele lor negustorești, precum și despre locuirea într-o anumită zonă a orașului,
vezi Maria Magdalena Székely, Ctitori mari și ctitori mici la biserica Sfântul Dimitrie (Balș) din
Iași, în Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre Țările Române și Bisericile răsăritene,
volum editat de Petronel Zahariuc, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009, p. 81–91.
248
Călători străini, IV, București, 1972, p. 587.
Există însă o diferență între acești negustori care se alătură breslei și marii
negustori greci care devin clienții domniei, furnizori ai sumelor de bani necesare
cumpărării sau confirmări tronului, dar și pentru plata la timp a haraciului și a
celorlalte obligații bănești. Aceștia din urmă părăsesc adesea condiția de
negustori prin obținerea unor funcții, în special de vameși și vistiernici, pentru
ca, pe această cale, să acceadă în rândurile boierimii249. De altfel, sursele ne
dezvăluie pătrunderea în Sfatul domnesc a elementului sud-dunărean, care,
treptat, prin statornicire și împământenire, va conferi particularități elitei
politice, element care va avantaja suzeranitatea otomană250. Putem spune că
pătrunderea marilor negustori „greci” în Moldova a lăsat urme mai adânci
asupra boierimii. Pe această cale însă, orășenimea a pierdut numeroase elemente
care s-ar fi putut pune în fruntea ei și ar fi contribuit la formarea unei elite
capabile să-i susțină mai viguros interesele.
Dacă în cazul negustorilor numiți greci apartenența confesională a repre-
zentat o punte către o lesnicioasă integrare și, ulterior, asimilare, dar și o cale
care le-a ușurat, pentru cei mai avuți, părăsirea condiției inițiale, în cazul
armenilor și mai cu seamă al turcilor, religia s-a transformat într-o piedică
dificil de ocolit. Demarcația confesională i-a constrâns pe armeni să rămână
fideli îndeletnicirilor negustorești, având ca punct de susținere numeroasa și
influenta colonie armenească din Liov251. Prin puterea tradiției, pe armeni îi
aflăm și spre sfârșitul veacului al XVI-lea preocupați de negoțul cu mirodenii252,
însă, în noile condiții economice, ei vor îmbrățișa comerțul cu vite destinat
Europei Centrale253. La Iași, un călător străin care a vizitat orașul la sfârșitul
veacului al XVI-lea își amintea că „a mers la biserica armenilor, care, în toate
acele țări, sunt cu mult mai bogați și mai înlesniți decât toți ceilalți …”254.
Dacă în cazul armenilor conviețuirea care s-a prelungit pe parcursul mai
multor secole a creat punți spre integrare în viața orașelor Moldovei, amintind
fie și numai faptul că această comunitate a avut în unele orașe reprezentanți în
249
Pentru începutul procesului de pătrundere a elementelor grecești în Țara Moldovei în
ultimele decenii ale veacului XVI, vezi I. Caproșu, O istorie a Moldovei prin relațiile de credit.
Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iași, 1989, p. 57–59.
250
Ibidem, p. 59.
251
H. Dj. Siruni, Armenii în viața economică a Țărilor Române, în „Balcania”, II–III,
1939–1940, p. 138–140; idem, Armenii din România. Cu prilejul unui centenar, în „Arhiva
Românească”, V, București, 1940, p. 8–11; N. Iorga, Istoria comerțului românesc. Epoca veche,
în vol. cit., p. 476.
252
Un negustor armean din Iași practica acest tip de comerț la sfârșitul secolului al XVI-lea,
având legături cu Lublinul polonez, vezi N. Iorga, Studii și documente, XXIII, p. 432–436 și 451.
În Itinerarul lui Giulio Mancinelli se amintește că armenii sunt mult mai înlesniți și mai bogați decât
toți ceilalți negustori din Iași tocmai datorită negoțului cu mirodenii (Călători străini, II, p. 524).
253
N. Iorga, Studii și documente, XXIII, p. 341–342, nr. 155, un document din cuprinsul
căruia aflăm că pe la mijlocul secolului XVI negustorii armeni duceau în Polonia boi, piei crude și
vin moldovenesc. Un studiu general asupra îndeletnicirilor comerciale ale armenilor din Moldova,
până în secolul al XIX-lea, vezi Anaïs Nersesian, Negustori armeni în comerțul Moldovei, în vol.
Armenii în istorie și cultură, p. 170.
254
Călători străini, II, p. 524.
rândul șoltuzilor și pârgarilor, criteriul confesional a devenit un factor categoric

de separare în cazul musulmanilor. Aceștia au sosit în Moldova încă de la
mijlocul veacului al XIV-lea, însă statutul special rezervat Țărilor Române în
cadrul Imperiului nu le-a oferit posibilități similare cu cele aflate în orașele
balcanice255. Interzicerea dreptului de a deține proprietăți imobiliare și îngră-
direa practicării cultului, prin împiedicarea ridicării așezămintelor religioase pe
pământul acestor țări, au fost elemente care au întreținut excluderea musulmanilor
din rândul comunităților orășenești256. Dimitrie Cantemir îi trece pe turci în șirul
negustorilor străini, alături de armeni și evrei. Tot Dimitrie Cantemir dădea și o
explicație pentru înclinația negustorilor turci spre abuzuri, spunând că, de vreme
ce „aceștia nu pot avea în Moldova pământuri sau case, au acaparat tot comerțul
Moldovei, ducând la Constantinopol turme și cirezi întregi de oi și vite
cumpărate pe un preț de nimic”257.
Numărul lor va spori începând din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea
pe fundalul crizei ce a rupt echilibrul în care s-a aflat negoțul Moldovei,
comerțul țării orientându-se, atunci, în mod categoric spre piața otomană258.
Lipsiți de dreptul de stăpânire, fiind, totodată, scoși de sub jurisdicția țării, pe
acești negustori îi caracterizează într-adevăr, așa cum bine a observat cărturarul
domn, împrumutul cu dobânzi foarte ridicate și graba cu care căutau să
recupereze datoriile259. Abuzurile lor, semnalate încă din prima jumătate a
veacului al XVII-lea de Grigore Ureche, vor cunoaște forme îngrijorătoare în
prima jumătate a secolului următor, pentru ca în domniile Mavrocordaților să
apară și întâile măsuri pentru stăvilirea „nelegiuirilor”. În acest registru, pe
negustorii turci din Iași îi aflăm adesea în ipostaza de creditori ai unor familii
boierești sau târgoveți care, pentru neplata datoriilor, își înstrăinează casele și
dughenele. În cazul imposibilității datornicilor de a întoarce sumele împrumutate
cu dobândă, riscau să fie întemnițați până când aflau chezași care să-i scoată din
„năpasta turcească”.
În Iași, la jumătatea secolului al XVII-lea, chiar și în cazul locurilor de
găzduire a celor care tranzitau orașul, se remarcă o specializare în funcție de
apartenența confesională. Pe lângă caravanseraiul armenesc, de care am amintit,
exista și unul turcesc. Turcii stabiliți în Iași nu sunt numai negustori, ci și
meseriași. Dar cu toate că, așa cum se întrezărește din surse, ei reprezintă un
element activ în economia orașului, apartenența confesională le va rezerva un
loc marginal. Singura cale de asimilare în structurile de organizare ale orășenilor
era creștinarea.
255
Nikolai Todorov, The Balkan City (1400–1900), Seattle and London, University of
Washington Press, 1984, p. 13–15.
256
Prezența lor în orașele Țării Moldovei este confirmată de relatările călătorilor străini din
veacul al XVII-lea; vezi Călători străini, vol. V, p. 75, 233, 276, 328.
257
258
Bogdan Murgescu, Impactul conjuncturii europene, p. 514–524.
259
Locul creditorilor turci în trecutul economic al țării a fost surprins de I. Caproșu, O istorie
a Moldovei, p. 114–127.
Așadar, ipoteza existenței în veacurile al XVI-lea și al XVII-lea a unui

puternic spirit de solidaritate între orășenii moldoveni întemeiat pe conștiința
apartenenței lor la un grup social, altul decât cel al boierimii și care se coagula
dincolo de granițele etnice ori confesionale260, presupune nuanțări. Să nu uităm
că aspectul eterogen se va perpetua și după jumătatea veacului al XVIII-lea261.
Chiar dacă, indiscutabil, a existat o categorie care, prin statutul deținut în cadrul
orășenimii, poate fi denumită elită, au fost, după cum am încercat să
demonstrăm, suficiente elemente care au îngrădit dezvoltarea acesteia.
Toate aceste realități, din care se întrevede o slabă omogenizare a corpului
orășenilor, în consecință, o întârziere a cristalizării unei conștiințe comune
menite să ducă la reacții energice pentru apărarea intereselor întregii obști sunt,
fără îndoială, reflectări ale mediului economic.
Am amintit că o lungă perioadă de timp din intervalul cuprins între
jumătatea secolului al XVI-lea și jumătatea secolului al XVIII-lea, din punct de
vedere economic, Moldova a avut rolul unui culoar de legătură între piața
Imperiului Otoman și cea a Poloniei. Astfel, de-a lungul acestei căi terestre, se
întâlneau numeroși negustori din care o parte locuiau în orașele moldovenești,
iar alții se aflau doar în tranzit. Importanța acelei rute comerciale era dată nu
doar de mărfurile tranzitate între teritoriile otomane și Europa Centrală și
Apuseană, referindu-ne mai ales la produsele care, după ce ajungeau la Liov,
erau direcționate către diferite destinații spre nord în bazinul Vistulei către
Danzig sau spre Cracovia, pentru a ajunge în regiunile centrale ale conti-
nentului, ci trebuie să includem și legăturile cu teritoriile ucrainene și pe cele
mai îndepărtate, cu Moscova. Însemnătatea pe care Poarta o acordă drumului
comercial care străbate Moldova se datorează, în egală măsură, acestei direcții
de unde veneau numeroase materii prime de lux cum erau blănurile și colții de
morsă. N. Iorga amintea și această direcție a comerțului românesc din perioada
veche262. Pe unii dintre domnii Moldovei îi aflăm interesați în stimularea acestor
legături comerciale, mai ales comerțul cu blănuri fiind atent supravegheat de
domnie pentru că prețioasele bunuri reprezentau o bună plată pentru cumpărarea
scaunului domnesc ori pentru salvarea vieții și domolirea furiei vreunui sultan263.
Din perspectiva Moscovei, odată cu mijlocul secolului al XVI-lea apare o
nouă dimensiune în geografia economică, perspectivă deschisă de obținerea
controlului asupra bazinului mijlociu și inferior al Volgăi. Această extindere a
autorității cnezatului a oferit dintr-o dată noi perspective prin înfiriparea unor
relații comerciale stabile cu populațiile din stepă și, mai departe, cu Persia și cu
260
Ștefan S. Gorovei, Cu privire la patriciatul orășenesc, p. 256; Emil Ioan Emandi,
Habitatul urban și cultura spațiului. Studiu de geografie istorică. Suceava în secolele XIV–XX,
Iași, „Glasul Bucovinei”, 1996, p. 70, 74.
261
Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Iași,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1997, p. 289.
262
N. Iorga, Istoria comerțului românesc, în Opere economice, ediție îngrijită de Georgeta
Penelea, București, Editura Științifică, 1982, p. 615.
263
hanatele din Asia Centrală264. Mai mult, înaintarea moscoviților în Siberia a

însemnat și lărgirea ariei de contact cu centrul Asiei. În acest context, Moscova
ajunge la porțile Chinei, iar legăturile comerciale, cel puțin cu Regatul de Mijloc,
capătă regularitate spre mijlocul secolului al XVII-lea. Toate aceste schimbări
acordă Moscovei rolul de potențial intermediar în marele comerț dintre Europa
și Asia. Dacă în privința primelor legături comerciale ale Moscovei cu țările din
Asia cercetările nu sunt prea avansate din cauza numărului mic de surse editate
și a penuriei studiilor pe această temă, în privința relațiilor cu Poarta situația
este mai bună, iar pentru noi tocmai aceste legături sunt importante. În contextul
mai larg pe care l-am amintit, relațiile mult mai vechi cu Poarta suferă
transformări, cea mai vizibilă dintre ele constând în deplasarea tradiționalei rute
de-a lungul Niprului până în Crimeea și de acolo pe Marea Neagră spre
Constantinopol, spre Balcani și în special către Moldova265.
Pentru reconstituirea traseelor pe care le străbăteau în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea la nordul Mării Negre caravanele negustorilor otomani
pentru a ajunge la Moscova, singurul loc de unde aveau voie să procure
prețioasele mărfuri, există un studiu întemeiat pe surse de arhivă otomane și
informații documentare din arhivele rusești din care reiese mai bine rolul pe
care l-a avut Moldova în cadrul legăturilor comerciale ale Porții cu regiunile de
nord-pontice266. Din cele șase rute principale de-a lungul cărora se puteau
deplasa negustorii pentru a ajunge de la Istanbul la Moscova, aceea care
traversa Moldova era în întregime terestră, era una din cele mai lungi, însă a fost
socotită, pentru o bună bucată de timp din intervalul care ne interesează, cea
mai sigură dintre toate267. S-a constatat că cele mai multe dintre caravanele
otomane, cu excepția perioadei tulburărilor care au afectat Moscova între 1605
și 1614268, la care adăugăm intervalul ulterior cuceririi de către otomani a
Cameniței, au urmat acest itinerariu care permitea evitarea raidurilor căzăcești
din spațiul nord-pontic format din bazinul inferior al Niprului, până la Kiev269.
Un itinerariu străbătut de mulți dintre călătorii străini care au trecut prin
Moldova în secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, venind dinspre Istanbul și
Adrianopole pentru a traversa Dunărea la Isaccea, iar de acolo, intrând în
Moldova, să se îndrepte către Iași și, pe urmă, spre Hotin, pentru a ajunge în
Polonia la Camenița270. Din orașul podolian negustorii se îndreptau către nord,
străbătând zonele împădurite ale Rusiei Albe, trecând prin Turov și Minsk către
264
J.T. Kotilaine, Russia’s Foreign Trade and Economic Expansion in the Seventeenth
Century, Leiden, Brill, 2005, p. 442.
265
Ibidem, p. 442.
266
Alexandre Bennigsen, Alexandre Lemercier-Quelquejay, Les marchands de la cour
ottomane et le commerce des fourrures moscovites dans la seconde moitié du XVIe siècle, în CMRS,
XI, 1970, nr. 3, p. 363–390.
267
Ibidem, p. 376–377.
268
Ibidem, p. 389.
269
Ibidem, p. 377.
270
Caravanele străbăteau această cale terestră prin interiorul Moldovei. Locurile de popas
sunt relatările cuprinse în volumele de Călători străini, II–VIII.
Smolensk, iar de acolo la Moscova271. Acestei căi numite moldo-poloneze a

comerțului otoman cu Moscova i s-a acordat atenție și din perspectiva surselor
otomane păstrate în arhivele românești și poloneze272.
În timpul domniei lui Vasile Lupu, legăturile comerciale dintre Moldova și
Moscova s-au intensificat. Există mărturii că trimiși ai domnului Moldovei s-au
aflat în capitala cnezatului străbătând drumul care lega Imperiul Otoman de
regiunile din sudul Poloniei și, mai departe, cu Moscova. Această prezență nu a
fost întâmplătoare, fiind rodul eforturilor lui Vasile Lupu de a stabili relații cu
cnezatul, inclusiv economice. În deceniul care a urmat anului 1639, domnul a
trimis spre Moscova nu mai puțin de 47 de solii și a primit la Iași 19 solii
moscovite273. Se amintește că, în 1646, trimisul lui Vasile Lupu a cumpărat, cu
suma de 4.500 de ruble, 1.200 de piei de hermină274. Următorul domn,
Gheorghe Ștefan, a făcut un pas mai departe către apropierea de Moscova,
încercând chiar o desprindere de sub suzeranitatea otomană printr-un gest
comparabil cu acela făcut de hatmanul cazacilor care a pus armata zaporojeană
sub protecția țarului. Oricum, din cuprinsul acelui tratat reiese importanța
legăturilor comerciale între cele două părți. Cu acel prilej, a fost acordat negus-
torilor moldoveni dreptul de a veni și a face comerț în toate provinciile rusești,
fiind liberi să importe și să exporte toate felurile de mărfuri275.
Cu privire la relațiile comerciale ale Moldovei cu părțile nordice și
răsăritene, N. Iorga îi menționa și pe negustorii din Șarhorod276, subiectul fiind
ulterior reluat de C.A. Stoide277. Pe temeiul informațiilor cunoscute, nu se poate
spune când s-au înfiripat acele relații278, ci doar că primul negustor din Șarhorod
amintit în Moldova ar fi Ion Adam, care, în 1650, îi ajuta pe călugării de la
Bisericani să-și zăgăzuiască un eleșteu, gest pentru care va fi trecut, împreună
cu soția sa, în pomelnicul mănăstirii. Nu se poate spune dacă acesta ar fi același
personaj cu Adam negustor din Iași279.
În schimb, prezența șarhorodenilor în Moldova o poate interpreta cu
certitudine ca efect al tulburărilor provocate de revolta cazacilor lui Bogdan
Hmelnițchi, atunci când traseele de negoț au devenit nesigure, schimburile
comerciale aproape încetând, o parte dintre negustori găsindu-și refugiul în
Moldova, la Iași, Suceava sau Galați280. Într-un document din 6 februarie 1671281
271
Alexandre Bennigsen, Alexandre Lemercier-Quelquejay, op. cit., harta de la p. 373.
272
Mihnea Berindei, op. cit., p. 393–409.
273
Ibidem, p. 445.
274
Ibidem, p. 443.
275
N. Iorga, Studii și documente, IV, p. 244–245; Mihnea Berindei, op. cit., p. 408.
276
N. Iorga, Istoria comerțului românesc, în vol. cit., p. 615; Constantin A. Stoide, Negustorii
din Șarhorod în Moldova, în RIR, V–VI (1935–1936), p. 384.
277
Constantin A. Stoide, op. cit., p. 382–387.
278
Acele începuturi pot fi puse în contextul evoluției altui oraș din Podolia, Movilăul de pe
Nistru, aflat, ca și Șarhorodul, pe drumul care venea din Moldova și traversa Podolia îndreptându-se
către Kiev și Moscova.
279
Constantin A. Stoide, op. cit., p. 383.
280
Ibidem.
281
Actul a fost reeditat de Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 311–313, nr. 340.
se precizează că negustorii Mihai Hagi, Rustea, Enachi, Manea a Stamei,

Costantin și Zamfir au venit în Moldova de la Șarhorod în „vremea de s-au
sculat pe acela loc oști și prăzi”, cu mai bine de două decenii în urmă, în timpul
ridicării cazacilor. După douăzeci de ani, în care probabil au sperat că se vor
întoarce în orașul pe care fuseseră siliți să-l părăsească, vin, împreună cu
episcopul de Roman, pentru a dărui bisericii mari a Sfântului Mormânt, înaintea
patriarhului Ierusalimului, odoarele făcute de ei pentru biserica Sfântul Ioan
Botezătorul de la Șarhorod282. Erau lucruri luate în grabă în vremurile cumplite
și încredințate spre păstrare călugărilor de la Pobrata cu speranța că biserica din
orașul ucrainean își va recăpăta odoarele odată cu întoarcerea fugarilor din
pribegie. Nu s-a întâmplat așa, fiindcă ceea ce părea doar o scurtă retragere din
calea războiului s-a transformat într-o ședere de lungă durată în Moldova. Pe
Rustea negustorul, același personaj care, peste câțiva ani, împreună cu frații săi
întru negustorie, va dărui Sfântului Mormânt odoarele bisericii din Șarhorod, îl
aflăm în preajma domniei, beneficiind de protecția lui Eustratie Dabija. Domnul
iscălea la 5 aprilie 1662 un act prin care îi acorda celui numit „prietenul nostru”,
a cărui soartă se asemăna altor „neguțători carii sintu printr-alti țări fugiți de
multe prade și răutăți”, un privilegiu de așezare și scutire. Din cuprinsul actului
aflăm că Rustea a cerut domnului ca, odată ce s-a așezat în Moldova, să plă-
tească la vistierie, „cu rupta”, câte treizeci de galbeni pe an, „precum plătesc și
brăilenii Diia și Șerbu”283, și nu cum plăteau negustorii obișnuiți. Pe lângă
această „așezare fiscală”, a mai cerut să i se permită a se stabili în oricare din
târgurile sau sloboziile țării. Mai mult, se hotărăște ca, pentru câte oi va avea
negustorul, să plătească gorștina turcește, pentru o mai clară lămurire preci-
zându-se că plata se va face precum „dau și Diia și Angheluță”284. Pentru ca
scutirea să fie deplină, se mai stabilea ca „pentru împrumuta sau schimbul sau
alte cheltuieli, câte vor fi pre alți neguțători, nimeni întru nimica nu-l va învălui
cu alți neguțători”285. Privilegiul se încheia cu un îndemn către alți negustori,
care în anii din urmă părăsiseră țara, referirea se făcea la nestatornicia ce a
urmat schimbării din scaun a lui Vasile Lupu, de a se așeza în Moldova, sau mai
curând de a-și relua o activitate care în vremurile mai liniștite era prosperă, atât
pentru ei cât și pentru domnie.
Grija cu care au fost tratați de către domnie i-a făcut pe unii negustori să
nu părăsească Moldova în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, între aceștia
îi descoperim alături de Rustea, care a beneficiat de protecția lui Eustratie Dabija,
și pe Enache Șarhodoreanu, stabilit la Suceava unde avea prăvălie286. Cel din
282
În cuprinsul actului sunt înșiruite acele obiecte de cult, menționându-se că acestea sunt
doar o parte din cele făcute de ei pentru biserica din Șarhorod, multe lucruri de preț pierzându-se
în acele timpuri tulburi (ibidem, II, p. 312, nr. 340).
283
Ibidem, II, p. 20–21, nr. 22. Actul a fost editat cu unele greșeli de Constantin A. Stoide,
op. cit., p. 386.
284
Ibidem, II, p. 21, nr. 22.
285
Ibidem.
286
N. Iorga, Istoria comerțului românesc, în vol. cit., p. 615; Constantin A. Stoide, op. cit.,
p. 384.
urmă dăruia, împreună cu soția sa, Maria, în domnia lui Gheorghe Duca și a
păstoririi mitropolitului Ghedeon, o Evanghelie la biserica unde se prăznuia
hramul Nașterea Maicii Domnului287.
Pe negustorii refugiați de la Șarhorod nu ni-i putem închipui desfășurând
activități diferite de cele pe care le practicaseră în târgul din Podolia, adică
participând la comerțul de tranzit între Imperiul Otoman, Polonia, și mai departe
către Moscova. Legăturile economice cu Moscova au fost, în ciuda tulburărilor
de la jumătatea secolului al XVII-lea, reluate prin implicarea activă a domniei,
fapt dovedit de prezența la Moscova, în anul 1671, a unui trimis, numit în actele
rusești Alecsei Vasiliev, cu suma de 7.209 de ruble și mărfuri ce au fost
schimbate pentru blănuri de hermină și vulpe288.
Intrarea Cameniței și a regiunii înconjurătoare în stăpânire turcească a dus
la creșterea volumului tranzacțiilor dintre otomani și moscoviți. Din docu-
mentele care se păstrează în arhivele rusești reiese că, cel puțin în primii ani de
după includerea Podoliei în rândul posesiunilor otomane, prezența negustorilor
supuși ai Porții la Moscova este mai bine atestată în comparație cu perioada
anterioară. Astfel, solii care soseau dinspre Imperiul Otoman achiziționau în
special blănuri. Se cunoaște, spre exemplu, că valoarea articolelor schimbate de
negustorii otomani pentru blănuri de hermină la Moscova s-a ridicat la 1.044 de
ruble în martie–iunie 1672, 1.134 de ruble în martie–iulie 1673, 1.363 în
septembrie 1673 și august 1674, 23.190 între octombrie și iulie 1675. În 1679,
doi trimiși ai otomanilor cumpărau 200 de hermine și 50 de vulpi pentru un total
de 1.375 de ruble289. Creșterea volumului mărfurilor importate de la Moscova
nu este întâmplătoare după intrarea în stăpânirea vremelnică a Imperiului Otoman
a unei părți din Ucraina. Dincolo de divergențele politice, vecinătatea nemijlocită
cu teritoriile moscovite a impulsionat legăturile comerciale care nu mai depindeau
de bunăvoința altor intermediari, precum polono-lituanienii sau tătarii290.
Totuși, revenirea pe piața moscovită a negustorilor trimiși direct de la
Istanbul va fi de scurtă durată, schimbările politice și tensiunile militare de la
sfârșitul secolului, după eșecul otomanilor la Viena, urmate în secolul următor
287
Însemnarea acestui gest pios pe Tetraevanghelul aflat acum la Biblioteca Academiei a
fost făcută în limba slavă în zilele preotului Gheorghe de la aceeași biserică, la 1668 iunie 12, la o
dată ulterioară daniei negustorului (Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei.
Un corpus, editat de I. Caproșu și E. Chiaburu, volumul I (1429–1750), Iași, Casa Editorială
Demiurg, 2008, p. 267–268.
288
J.T. Kotilaine, op. cit., p. 443.
289
Ibidem, p. 443.
290
Mihnea Berindei, op. cit., p. 405, prezenta atmosfera care a urmat înaintării otomane în
Podolia și, în acel context, dislocarea unei părți a populației urbane armenești din orașe ca
Suceava și Liov și așezarea acelora în orașe din Transilvania, mai ferite de tulburările frecvente în
acea perioadă. Legat de același moment autorul presupunea, așa cum au făcut și alți cercetători ai
perioadei, că s-a produs atunci o deplasare a rutelor comerciale care veneau din nord, spre
Transilvania și Țara Românească. Credem totuși că în privința legăturilor comerciale cu Moscova,
stăpânirea otomană asupra Podoliei a fost benefică, cel puțin sursele așa o indică; acum la
Moscova, după o lungă întrerupere, reapar negustorii trimiși direct de la Poartă, iar rolul celor
care, cel puțin aparent, desfășurau acel comerț pe cont propriu începe să se diminueze.
de ascensiunea politică și militară a Rusiei în regiune, se vor reflecta asupra

comerțului. Cea mai importantă prefacere constă în faptul că inițiativa nu va
mai aparține negustorilor otomani, ci a acelora supuși țarului.
II.2.b. Meșteșuguri
Dimitrie Cantemir îi considera orășeni doar pe meșteri, pornind de la
faptul că aceștia locuiau permanent în târguri, spre deosebire de negustori care
erau într-o continuă mișcare și care ar fi fost cu toții străini, și nu moldoveni291.
Fostul domn al Moldovei exagera spunând că toți negustorii erau străini, așa
cum deforma realitatea considerându-i pe toți meșterii localnici.
Ne propunem să-i descoperim pe câțiva dintre meșteri privind spre
destinul unui monument. Modificând perspectiva, am încercat să redăm lăcașului
valoarea de reper al vieții celor care locuiau în jurul acestuia. Am considerat că,
redescoperind biserica, îi vom regăsi și pe oamenii prin a căror strădanie a fost
ridicată, locuitori în Iașii veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea care, înainte de a
se recomanda ca târgoveți, se identificau cu poporul de la Curelari.
Observațiile noastre încep din momentul în care în actele păstrate apar
numele unor curelari, pentru ca apoi să identificăm aspecte ale organizării lor în
breaslă și concentrarea lor într-un anumit spațiu de pe teritoriul orașului, unde
s-a ridicat o biserică care le-a împrumutat numele. Vom încheia la mijlocul
secolului al XVIII-lea în momentul în care edificiul, după un incendiu, a
cunoscut o intervenție radicală.
Începutul practicării meșteșugului curelăriei la Iași nu îl vom putea
surprinde pe baza surselor invocate și analizate de noi. Data la care apar în
documente primii curelari este, fără îndoială, una târzie, având în vedere
destinația produselor confecționate de ei, ca piese de îmbrăcăminte și harna-
șament. Putem doar bănui, în paralel cu o istorie a vestimentației și a
mijloacelor de transport terestre, că meșterii ieșeni care lucrau curele au însoțit
întregul trecut urban al localității. De altfel, importanța acestei meserii ne este
indicată și de numărul tot mai mare, la Iași, a practicanților și, în consecință,
organizarea curelarilor într-o asociație separată de a altor meșteri ce produceau
articole din piele cum ar fi cizmarii, ciubotarii sau talpalarii.
Primul meșter curelar cunoscut este un Vasile, ginerele Drumoaiei292. În
legătură cu acesta, interesant este cuprinsul a două zapise scrise cu puțin
înaintea celui care îl numește curelar, acte alcătuite cu ocazia vânzării unei case
și a unui loc de casă de pe Podul Vechi și unde, în calitate de megieș, Vasile
participă „la negoț și la datul banilor și la aldămaș”293, dar acolo i se spune
strelar294. Prin urmare, înainte de a se ocupa de curelărie, Vasile a fost oștean al
țarului moscovit. Faptul că el era de curând așezat în Iași îl arată și numirea lui
291
292
Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 403–404, nr. 327.
293
Ibidem, p. 406–407, nr. 332–333.
294
Micul dicționar academic, Pr–Z, București, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, 2003, sub voce.
prin referire la numele soacrei, Drumoaia. El putea fi unul dintre oamenii străini
din categoria orășenilor sau a poslușnicilor ce lucrau în folosul vreunei
mănăstiri. Peste câțiva ani, în 1661, regăsim între martorii la vânzarea unei case
din aceeași zonă pe un Dumitrașco curelar295. Situarea curelarilor în acea parte a
orașului nu este întâmplătoare, fiindcă locul din capătul Podului Vechi, peste
drum de mănăstirea Trei Ierarhi, era locuit de alți meșteri ce confecționau
obiecte din piele, cizmari, precum Oprea cel bătrân296 și fiului său, Iacob. Tot
acolo a locuit și Tănasie cizmar297, precum și câțiva șelari. Dintre șelari îi
amintim pe Bejan, martor și el la vânzarea casei ce aparținuse cizmarului Oprea
cel bătrân298, pe Manta șelarul299 și pe Toader șelarul300.
Prezența unor croitori, cizmari, curelari sau bărbieri în apropierea
mănăstirii zidite de Vasile Lupu se poate justifica prin existența înaintea porții
așezământului a unui târg de a cărui organizare s-a ocupat ctitorul mănăstirii.
Podirea Uliței Vechi și ridicarea dughenelor peste drum de Trei Ierarhi repre-
zentau elementele esențiale ale organizării unui spațiu comercial a cărui
funcționare era aducătoare de venituri pentru mănăstire. În câteva din dughene
lucrau, probabil, și câțiva meșteri supuși mănăstirii. Această posibilitate este
probată de conținutul unei porunci adresate de Iliaș Alexandru voievod
slujitorilor domnești din târg, precum și șoltuzului și pârgarilor, de a nu încălca
scutirile acordate anterior mănăstirii Trei Ierarhilor pentru zece poslușnici
printre care este enumerat și un curelar301. Situația amintită este asemănătoare
cu cea a Episcopiei de Huși pentru care sunt cunoscute numeroase confirmări
ale unei scutiri de dări oferite de Miron Barnovschi pentru câțiva poslușnici. Și
în acel caz șoltuzul și pârgarii târgului Huși erau atenționați să nu încalce
scutirile dobândite de oamenii care lucrau în folosul Episcopiei, printre aceia
numărându-se, de asemenea, un curelar302.
Înainte de a trece la curelarii care s-au asociat în breaslă, aparținând
categoriei orășenilor și care au locuit în zona unde va fi ridicată biserica ce le va
purta numele, pentru ca apoi o mahala să fie botezată după numele lor, trebuie
să amintim că a mai existat o branșă de meșteri de acest fel, cei supuși domniei.
În privința curelarilor domnești sursele sunt puține, iar câteva informații refe-
ritoare la statutul lor datează abia din prima jumătate a veacului al XVIII-lea.
De pildă, Ioniță curelar, despre care se spunea că „lucrează la cămara gospod”,
primea scutiri de dări. În privința lui, domnul poruncea ca: „[…] și tu, vătafe de
curelari, și voi, curelari, la nimic cu voi să nu-l amestecați”. Ioniță, curelarul
295
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 4–5, nr. 4.
296
297
Ibidem, p. 508–509, nr. 453.
298
Ibidem, p. 481, nr. 420; p. 495–496, nr. 436; p. 500–501, nr. 442; p. 517–518, nr. 464.
299
Ibidem, p. 497–498, nr. 438.
300
Ibidem, p. 527–528, nr. 477.
301
302
DRH, A, XIX (1626–1628), întocmit de Haralambie Chircă, București, Editura Academiei,
1969.
domnesc, era separat astfel de orășeni pentru „ca să fie de scuteală, nimărui nimic
să nu dea, măcar orice greu ar fi pă țară sau pre breasla curelarilor, despre toate să
aibă pace”303. Ulterior, pe acest curelar îl regăsim martor la vânzarea unei case din
Târgul Făinii304, precum și la cumpărarea unei case de pe Podul Vechi, din
Fânărie305. Pe Ioniță îl mai aflăm și printre hotarnicii unui loc de casă de pe
Ulița Chervăsăriei, lângă biserica Sfântul Pantelimon306. Din cuprinsul condicilor
de venituri și cheltuieli ale Vistieriei, datând din a doua jumătate a veacului al
XVIII-lea, observăm că meșterii curelari domnești se aflau sub ascultarea marelui
comis și plăteau un plocon anual de un leu și șaizeci de bani, sumă din care
jumătate se dădea la Sfântul Gheorghe, iar cealaltă jumătate la Sfântul Dumitru307.
Trecând la cei care se vor organiza în breaslă, amintim că spațiul în care
s-au concentrat cei mai mulți meșteri curelari era situat la răspântia mai multor
drumuri care intrau în oraș dinspre Botoșani, Ștefănești sau Hotin. În această
parte, dincolo de zidurile mănăstirii Golia orașul se lărgise după ridicarea
bisericii logofătului Golăi, la sfârșitul veacului al XVI-lea. Creșterea demo-
grafică din veacul următor a dus la deschiderea a noi ulițe. Mahalaua și biserica
curelarilor le regăsim la întâlnirea Uliței Noi, al cărei nume va fi schimbat
ulterior în Ulița Hagioaiei, cu Ulița Chervăsăriei, Cizmăria și Ulița din Afară.
Concentrarea meșterilor ce prelucrau pieile: cizmari, curelari sau talpalari spre
marginea orașului s-a datorat atât creșterii demografice și extinderii teritoriale a
târgului, cât și aplicării unor măsuri de salubrizare.
De la mijlocul secolului al XVII-lea datează primele știri despre meșterii
curelari și de biserica lor. În anul 1663, la vânzarea unei vii de la Vacota erau
prezenți preotul Ion „de la biserica de la Curălari și Crețul curelarul de târgul de
Iași”308. Cei doi martori aplicau sigilii: al preotului fiind de formă octogonală,
curelarul având unul rotund. Ulterior, printre martorii la vânzarea unei case cu
pivniță de pe Ulița Nouă, peste drum de Biserica Curelarilor îl aflăm iarăși pe
Crețul curelarul, care aplica același sigiliu rotund și care îi avea alături pe un
Mihăilă curelar și pe fiul acestuia, Ionașco309. Crețul participa și la o învoială
pentru stăpânirea unei case de pe Ulița Chervăsăriei, iar de această dată nu mai
aplica sigiliul, ci iscălea310. Prezența lui ca martor atât la vânzările din preajma
spațiului locuit de curelari, cât și la înstrăinarea unei vii de la Vacota, alături
de preotul bisericii311, sunt indicii ale situării curelarului Crețul în vârful
ierarhiei meșterilor.
303
Ioan Caproșu, Documente Iași, IV, p. 25, nr. 32.
304
Ibidem, p. 152, nr. 214.
305
Ibidem, p. 271, nr. 371.
306
Ibidem, V, p. 65–66, nr. 118.
307
Ibidem, VII, p. 241, nr. 221; p. 334, nr. 266.
308
Ibidem, p. 53–54, nr. 50.
309
Ibidem, p. 150–151, nr. 168.
310
Ibidem, p. 191–192, nr. 218.
311
Pe „popa Ion și Crețul curelarul” îi regăsim ca martori și la vânzarea unui loc de casă de
pe Ulița din Afară unde cei doi aplică sigiliile și nu amprente digitale așa cum apare în descrierea
arheografică (ibidem, II, p. 289–290, nr. 311).
Ca și în cazul altor târgoveți, negustori sau meșteri, vedem că și unii

curelari, fără îndoială dintre cei mai înstăriți, dețineau terenuri cultivate cu vie.
Vânzarea unor vii de la Vacota, în prezența preotului și a unor meșteri ne arată
că Mihăilă, fiul acestuia, Ionașco, și Crețul curelarul, împreună cu preotul de la
biserica Curelarilor stăpâneau vii acolo312. După câțiva ani, Gheorghe Duca,
ajuns domn, dorind să-și înzestreze ctitoria de pe dealul Cetățuii va cumpăra de
la mai mulți târgoveți viile din jurul noului lăcaș. Între vechii stăpâni ai viilor de
la Cetățuia îl aflăm și pe Vlasie curelarul din Iași ce locuia pe Ulița Cher-
văsăriei313 care a vândut domnului o jumătate de falce și zece prăjini de teren
cultivat cu vie314. Sunt doar câteva exemple ce dovedesc îmbinarea ocupațiilor
meșteșugărești cu cele agricole. Într-o adăugire la o diată tocmită de Ștefan
zugravul, asupra cuprinsului căreia vom reveni, acesta preciza că „m-am
războlit după vremea culesului până la Bobotează”315.
Primul act care dovedește că breasla curelarilor era deplin organizată,
având în frunte un staroste, datează din 1672. Starostele Gligorie curelarul și
fratele acestuia, Andrei, participau la vânzarea unei case de pe Ulița Cher-
văsăriei. Tot acolo, Gligorie, în calitate de megieș, mai asistase la o astfel de
înțelegere și în anul anterior, fiind atunci însoțit de curelarii Vlasie și
Donosie316. După câțiva ani, în august 1675, ca staroste îl aflăm pe Toader, martor
și el, alături de alți târgoveți, la vânzarea unui loc de casă de pe Ulița Hagioaiei,
fosta Uliță Nouă317. Credem că acesta este același cu Toader, care în primăvara
anului următor va cumpăra niște case cu pivniță pe Ulița Chervăsăriei. Chiar
dacă în zapisul vânzării caselor atât ocupația, cât și funcția lui Toader nu sunt
amintite, putem presupune, pe temeiul înșiruirii martorilor, unde îi aflăm atât
popa Ioanichie, cât și pe meșterii Vlasie și Costantin, că noul stăpân nu este
altul decât Toader starostele curelarilor318. După hramul bisericii și al breslei din
anul 1676, prin voința breslașilor, Toader a lăsat locul lui Costantin pe care îl
amintește ca staroste de curelari un act din luna decembrie319. Costantin a fost
de mai multe ori staroste. Îl regăsim la conducerea breslei și după alți șase ani,
martor atunci la diata întocmită de Ștefan zugravul, prin care dăruia soției, Anița
zugrăvița, o casă cu loc în poporul Curelarilor320. Testamentul zugravului a fost
scris în 1682 de mâna duhovnicul său, preotul Gligorașco de la biserica cu
hramul Pogorârea Duhului Sfânt. În ciuda dorinței testatorului ca nimeni – „nice
socrii, nice nepot, nice nepoată” – să nu-i strice dania, locul acelei case care,
așa cum arată actele ulterioare, era situat pe Ulița Curelarilor, lângă școala
312
Ibidem, II, p. 289–290, nr. 311.
313
Ibidem, p. 333, nr. 359.
314
Ibidem, p. 210–212, nr. 241.
315
Ibidem, p. 503–504, nr. 567.
316
Ibidem, p. 333, nr. 359.
317
Ibidem, p. 389–390, nr. 428.
318
Ibidem, p. 403–404, nr. 446.
319
Ibidem, p. 391–392, nr. 432.
320
Ibidem, p. 503–504, nr. 567.
jidovească321 și în apropierea dughenelor călugărilor de la mănăstirea Aron Vodă,

va isca un îndelungat proces. La câțiva ani după moartea lui Ștefan, Anița va
vinde mănăstirii Aron Vodă casa și locul primit de la cel pe care atunci când „a
dzăcut în pat și l-a îngrijit cu mare cheltuială”322, fapt amintit într-un adaos la
textul diatei. Din acel moment, invocând dreptul de preemțiune, urmașii
Antimiei, prima soție a zugravului, au încercat să conteste vânzarea locului
către mănăstire, fără a izbuti, în cele din urmă, acest lucru323.
Pentru subiectul nostru, cele câteva acte care descriu judecata sunt
importante deoarece, deocamdată, au rămas printre puținele mărturii care mai
amintesc de biserica și mahalaua Curelarilor. Mai mult decât atât, din 1685,
atunci când între martorii la vânzarea unei case îl regăsim pe un Neculai staroste
de curelari324, și până în anul 1727, când, cu ocazia scutirii de dări a unui curelar
ce lucra pentru cămara domnească325, așadar domnesc, în documente nu mai
aflăm nici o urmă despre curelari și breasla lor. Tăcerea, dacă nu este doar
întâmplătoare, fapt greu de crezut în condițiile în care numărul actelor privitoare
la istoria orașului emise și păstrate din acea vreme este destul de mare, o putem
pune pe seama unor dificultăți pe care le-au întâmpinat meșterii.
Aminteam mai sus că prima atestare a breslei datează din anul 1672, și de
atunci, după cum am putut urmări, atât pe unii meșterii curelari, dar și pe câțiva
dintre staroștii breslei lor, îi regăsim martori într-o înșiruire întreruptă brusc în
anul 1685. Pe baza acestor observații, bănuim că în perioada cât a durat stăpâ-
nirea otomană asupra Cameniței și care după spusele cronicarului a adus numai
nenorociri țării326, curelarilor ieșeni le-a adus bunăstare327. O stare bazată pe
intensificarea transportului de mărfuri de la Iași, prin Tabăra, Ștefănești, Hotin
și, de acolo, spre Podolia. După redobândirea Cameniței de către Polonia, la
care s-a adăugat șirul tulburărilor ce au continuat, cu intensități diferite, până la
începutul veacului următor, volumul traficului de mărfuri s-a diminuat.
Scăderea volumului transporturilor de marfă cu carele s-a răsfrânt, fără îndoială,
asupra meșteșugului curelăriei. De bună seamă, nu vorbim despre dispariția
curelarilor, ci doar o restrângere a producției și, poate, chiar desființarea
temporară a breslei și alipirea meșterilor la o altă „frăție”, asemănătoare ca
ocupație, cel mai probabil la cea a ciubotarilor.
Abia din anul 1727 mai avem știri de existența breslei. Din acea vreme
reîncep să fie amintiți curelari ca martori în Târgul Făinii 328 sau mai sus de
321
Ibidem, p. 551, nr. 625.
322
Ibidem, p. 503–504, nr. 567.
323
Ibidem, III, p. 3, nr. 4.
324
Ibidem, II, p. 544–545, nr. 617.
325
326
327
O specializare în domeniul mijloacelor de transport este atestată și în cazul Botoșanilor.
În timpul domniei lui Mihai Racoviță (1707–1709), domnul a cerut meșterilor să lucreze căruțe și
să facă potcoave pentru cai (Artur Gorovei, op. cit., p. 17).
328
Ulița Hagioaiei, la răspântia ulițelor de lângă biserica lor329. Un Sandul Vlase,

de pildă, este amintit ca staroste în șirul martorilor la dania către Mitropolie a
unei părți din satul Cucioaia, de peste Prut330. Același Sandul mai iscălește și
actul vânzării unei case de pe Ulița Muntenimii331. Peste câțiva ani, Andrieș
porușnic, probabil fiul lui Sandul Vlase, cumpără niște case din mahalaua
Tălpălarilor332. Mai târziu, staroste al breslei a fost Cioară, tatăl lui Lupașco
Cioară curelar. Dacă acest Cioară vătav este același cu Vasilie Cioară, atunci el
era și tatăl lui Grigorie bărbier și socrul lui Toader becer333, toți aceștia fiind
martori la o cercetare hotarnică făcută de către vornicii de poartă pentru un loc
de casă de pe Ulița Chervăsăriei. După aproape 15 ani, fiii lui Lupașco Cioară,
Ionașco și Vasilie, vindeau un loc de casă din Târgul Făinii, locul fiind probabil
moștenit de la tatăl lor334.
În a doua jumătate veacului al XVIII-lea mai apar în acte ca martori și alți
curelari: Ioniță, cumnatul lui Ilie căpitan de Iarova, martor la vânzarea unui loc
de casă de pe Ulița Fierbinte335, și Scarlat, martor la vânzarea unui loc de
dugheană din Sărărie, înspre Târgul Boilor.
Interesant este cuprinsul zapisului datând din aceeași perioadă, prin care
Ștefan curelar, împreună cu soția sa, Anița, se învoiau să cumpere de la
cumnatul său, Lochmann chirurg, locul unei dughene de pe Ulița Hagioaiei.
Dugheana și locul fuseseră cumpărate de Lochmann de la un evreu, însă, de
vreme ce dugheana se părăginise nefiind folosită, medicul a închiriat-o cumna-
tului cu opt lei pe an. După ce curelarul a cheltuit timp de mai bine doi ani o
sută opt lei pentru reparațiile dughenei și pivniței de sub aceasta, bani ce s-ar fi
scăzut din plata chiriei, toată lucrarea a fost mistuită de flăcări „când au arsu
târgul”. În aceste condiții, în 1757 Lochmann336 hotărăște să-i vândă lui Ștefan
curelar locul cu suma de 158 de lei337, la prețul vânzării ținându-se cont și de
cheltuiala curelarului.
Din această înșiruire de meșteri și de staroști ai breslei curelarilor ce se
suprapune unui veac din istoria Iașilor, descoperim un segment al categoriei mai
cuprinzătoare a meșterilor și, implicit, a târgoveților. O categorie care, așa cum
am văzut, creează solidarități în jurul ocupației practicate și a bisericii înălțate în
preajma locului unde trăiesc. Pentru modul de organizare al breslei câteva
informații, e drept, târzii, datând din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, le
aflăm din statutul breslei ciubotarilor ieșeni. În 1766, ciubotarii au venit înaintea
329
Ibidem, p. 179, nr. 252.
330
331
Ibidem, p. 78–79, nr. 105.
332
Ibidem, p. 178–179, nr. 251.
333
Ibidem, V, p. 65–66, nr. 118.
334
Ibidem, p. 518–519, nr. 791.
335
Ibidem, p. 361–362, nr. 583.
336
În același an Lochmann cumpărase de la stolnicul Iordache Costachi „casă cu ogradă, cu
grajdiu, cu cuhne și cu poartă șindrilită” ce se afla pe Ulița Strâmbă în spatele pivniței mănăstirii
Trei Ierarhi și lângă dughenele bisericii catolice (ibidem, VI, p. 76, nr. 88).
337
Ibidem, VI, p. 82–83, nr. 94.
mitropolitului, cerând să li se înnoiască catastiful vechi, deoarece tălpălarii s-au

despărțit de breaslă, formând o „frăție” separată. Dintru început, ciubotarii au
cerut mitropolitului să li se confirme vechile obiceiuri, inclusiv acela ca breasla
lor să țină praznic de ziua Înălțării Domnului.
Textul statutului poate servi ca sursă de informare și în cazul funcționării
breslei curelarilor, meșteșugul acestora fiind apropiat de cel al ciubotarilor și al
tălpălarilor. La început a fost enunțată autoritatea starostelui pe care breslașii
sunt datori „să-l cinstească și să-l asculte”. Starostele, asistat de breslași, avea
drept de judecată a pricinilor mărunte, doar „vinile grele” erau judecate înaintea
mitropolitului.
Majoritatea prevederilor arată caracterul închis al acestui tip de asociere.
Partea cea mai consistentă a statutului este formată din regulile de pătrundere în
breaslă, acelea de subordonare și accedere în ierarhia breslei, precum și cele
care reglementează producția și vânzarea obiectelor realizate de meșteri și, mai
cu seamă, prevenirea și îndepărtarea oricărei concurențe de pe piața orașului.
Un meșter sau ucenic străin care ar fi dorit să intre în breaslă trebuia să meargă
„la starostele și la breslași, ca să-și ia voie”. Mai ușoară era calea de pătrundere
în asociație a fiilor de meșteri, chiar și suma ploconului ce trebuia plătită de
aceștia cu acel prilej era înjumătățită.
Era îngrădită trecerea unui ucenic de la un stăpân la altul. În cazul în care
acest lucru s-ar fi întâmplat prin fuga novicelui la un alt stăpân, acesta din urmă
era obligat să plătească o amendă. În cazul accederii de la o stare la alta în
cadrul breslei doar prin încuviințarea starostelui și a breslașilor un ucenic, în
urma cererii stăpânului său, putea fi avansat în rândul meșterilor.
Importante erau și măsurile de organizare a producției și de protejare
împotriva concurenței. Între acestea amintim pe aceea care nu permitea întovă-
rășirea dintre un meșter și un negustor fără știrea starostelui și a celorlalți
breslași. Oricum, negustorilor nu le era permis să cumpere marfă de la meșteri
și să o vândă pe piața orașului, fiindcă în Iași doar meșterii puteau vinde
produsele lor. De asemenea, dacă un negustor străin care ar fi vrut să cumpere
marfă pentru a o vinde în altă parte era obligat „să meargă să arate starostelui și
starostele să orânduiască la toți câte puțintele să vândă, iar nu numai unul”.
Dacă însă un negustor aducea marfă asemănătoare din altă parte, trebuia să
ceară permisiunea breslei și să plătească acesteia un plocon pentru fiecare
produs destinat vânzării. Vânzarea pe ascuns a mărfii aduse din afara orașului
atrăgea confiscarea ei.
Chiar dacă documentul este târziu, credem că o mare parte din prevederile
statutului breslei ciubotarilor, cum, de altfel, se pomenește de câteva ori în text,
păstrau „vechile obiceiuri”.
Nu poate fi neglijat caracterul religios al acestor tipuri de asociere, chiar și
în cazul unor bresle numite de Eugen Pavlescu industriale, categorie din care
făcea parte și cea a curelarilor. Se remarcă în acest sens atât supunerea față de
mitropolit, care era instanță supremă de judecată pentru breslași, dar și
importanța zilei praznicului. De la importanța cuprinsă chiar în statut a zilei
hramului breslei vom trece, în încheierea acestui pasaj dedicat meșterilor și

asocierii lor, la câteva observații asupra trecutului bisericii numită a curelarilor.
Nu putem ști dacă biserica cu hramul Pogorârea Sfântului Duh s-a ridicat
din inițiativa meșterilor curelari sau a mai multor târgoveți care locuiau în
mahala. După cum am văzut, hramul breslei ciubotarilor se prăznuia de ziua
Înălțării Domnului și nu putem decât bănui că meșterii curelari, atâta vreme cât
au format o breaslă distinctă, își aveau hramul în ziua bisericii care le poartă
numele. Din păcate, lăcașul, ca și în cazul altor edificii clădite pe baza unor
contribuții colective, fără a fi ctitorie domnească sau boierească, nu a avut o
pisanie care să-i indice numele ctitorilor și nici data clădirii338. Cu toate acestea,
forma pe care o are astăzi biserica se datorează unei intervenții majore datând
de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, după ce edificiul s-a năruit din cauza
unui dezastru, probabil incendiul care a mistuit și biserica Sfinții Teodori din
apropiere339. În ceea ce privește arhitectura bisericii Curelari, Gheorghe Balș
observa înfățișarea diferită de a bisericii Sfinților Teodori, totuși este o biserică
de același tip ca plan, sau este o biserică mai veche, radical modificată în
interior, în felul bisericii din Muntenime, atunci când i s-a adăugat pridvorul cu
clopotniță ce servea de intrare. Fațadele indică gustul primei jumătăți a veacului
al XVIII-lea și sunt într-un stil diferit de cel al Sfinților Teodori, dar interiorul
arată o evidentă înrudire cu biserica din apropiere, ridicată în preajma anului
1760. Acest lucru indică faptul că în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea
biserica a fost radical reparată și transformată în interior după gustul epocii.
Printre ctitorii refacerii se află Vasile Ruset, prin osteneala căruia s-a turnat
clopotul. Același boier, câțiva ani mai târziu, în 1767, va afierosi și clopotul de
la Sfinții Theodori.
Dacă ar fi să coborâm spre mijlocul veacului al XVII-lea, am putea
presupune că și biserica Curelarilor a fost ridicată tot din lemn, ca și biserica
veche a Sfinților Teodori, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, prin efortul
locuitorilor din mahala.
Anterior publicării sistematice a actelor interne privitoare la trecutul
orașului Iași, pentru atestarea primei biserici a Curelarilor erau amintite docu-
mentele din anii 1667340 și respectiv diata lui Ștefan zugrav din 1682341. Acum,
ca urmare a editării unui act din 1663 referitor la vânzarea unei vii de la Vacota,
unde participă ca martor preotul Ion de la această biserică342, prima atestare a
edificiului mai coboară câțiva ani. Oricum, ridicarea aproape simultană a două
biserici în târg, una prin osteneala mahalagiilor din Muntenime și cealaltă cu
hramul Pogorârii Sfântului Duh, numită a Curelarilor, la mică distanță una față
338
D. Bădărău, I. Caproșu, Iașii vechilor zidiri, p. 402.
339
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 279–280, nr. 325.
340
N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din
Moldova, București, 1974, p. 444.
341
D. Bădărău, I. Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ed. cit., p. 402.
342
de cealaltă ne indică, printre altele, densitatea sporită a populației urbane din

zonă la mijlocul secolului al XVII-lea.
Primul preot cunoscut de la Curelari, Ion sau Ioanichie, va fi chemat să
legitimeze prin prezența sa și alte tranzacții de locuri sau case din preajma
bisericii. Următorul slujitor al bisericii este preotul Gligorașcu, duhovnic al lui
Ștefan zugrav și scriitor al testamentului acestuia. Pe Gligorașcu îl regăsim în
documente până în anul 1689 ca martor la vânzări sau danii. Pe la 1700,
Gheorghi Butuc apare ca preot la Curelari, până spre jumătatea veacului al
XVIII-lea și alți slujitori ai lăcașului apărând în documentele păstrate: preoții
Roman, Gavril, care a fost și protopop, Grigorie și Ioan. Interesant este că, în
1735, la vânzarea unei case de pe Ulița Hagioaiei s-au înfățișat nu mai puțin de
trei preoți de la biserica respectivă343.
Data transformării radicale săvârșită spre mijlocul veacului al XVIII-lea,
așa cum ne-o sugerează starea ei actuală poate fi, în opinia noastră, plasată în
preajma anului 1756, an în care are loc judecarea pricinii dintre Anița, fosta
soție a lui Dima negustor, și vechilul marelui logofăt Ioan Bogdan. Anterior,
Anița dăduse casa de lângă biserică boierului, fiindcă acesta a plătit pe la
negustori o sumă de datorii ale răposatului soț și pentru ca ea să fie îngrijită de
logofăt până la moarte și pomenită după trecerea la cele veșnice. Dar, atunci
când a ars târgul, incendiul a mistuit casele rămânând din ele doar piatra de la
temelie. Este vorba de incendiul care a risipit și osteneala cumnatului lui,
Lochmann chirurgul, curelarul Ștefan de care am amintit mai sus, precum și
biserica de lemn cu hramul Sfinții Teodori344. În acele condiții, Anița, împreună
cu ginerele ei, peste toate judecățile ce au avut, au îndrăznit și au luat piatra de
temelie și au dat-o la biserica cu hramul Pogorârii Duhului Sfânt de la Curelari.
Gestul pios al Aniței l-a înduplecat în cele din urmă și pe boier care, „văzând că
au pus piatra la sfânta biserică, i-au iertat, ce acea piatră, și să rămâie pomană
dumisali și acelor prestăviți a neamului dumisali”345. Nevoia de piatră pentru
biserică ne indică atât faptul că vechea construcție suferise de pe urma aceluiași
incendiu, precum și începerea reclădirii acesteia înaintea anului 1756.
Astfel se încheie un veac din istoria meșterilor curelari și a bisericii lor din
Iași, cu urcușurile și scăderile, un trecut care ni se dezvăluie cu zgârcenie printre
rândurile înscrisurilor care au ajuns până la noi. Cazul curelarilor l-am socotit
semnificativ pentru felul în care orășenii care practică un meșteșug se organizează
cu scopul unei mai bune reprezentări în raporturile cu ceilalți târgoveți sau în
relațiile cu alte categorii care locuiesc în târg. Solidaritatea dintre meșteri nu era
doar rezultatul unor afinități economice, a unor interese de ordin administrativ,
coeziunea cuprindea și o dimensiune religioasă dovedită de funcționarea ca
reper al vieții acestor orășeni a unei biserici unde se adunau în zilele de sărbă-
toare și de hramul căreia meșterii reînnoiau legămintele și îi alegeau pe aceia
343
Ibidem, IV, p. 179, nr. 252
344
Ibidem, VI, p. 279–280, nr. 325.
345
Ibidem, p. 28–29, nr. 34.
care aveau să-i reprezintă în anul următor. Am mai presupus în cazul meșterilor
curelari că schimbarea produsă după cucerirea de către otomani a cetății
Camenița nu le-a adus acestora scăderile pricinuite altor categorii de populație,
ci dimpotrivă a însemnat pentru ei o perioadă prielnică datorită sporirii cererii
pentru obiecte de harnașament confecționate din piele. Pe aceleași coordonate
s-a derulat activitatea altor meșteri din cuprinsul orașelor, prosperitatea sau
starea lor de sărăcie fiind condiționată de cererea mai mare sau mai puțin
importantă pentru produsele lor. Cazul Iașilor este unul ideal datorită mărimii
orașului și a funcțiilor pe care acesta le-a acumulat, cererea pentru produsele
meșteșugărești având în permanență căutare pentru acoperirea nevoilor curente
ale Curții, a unei populații numeroase, și a celor călători, soli sau negustori,
aflați în trecere prin Moldova.
II.2.c. Bresle
În intenția de a aduce completări la trecutul unor bresle, ne situăm în
continuarea unor cercetări mai vechi, concretizate prin apariția lucrărilor mono-
grafice datorate lui Eugen Pavlescu346, Ștefan Olteanu și Constantin Șerban347
sau a lui N. Grigoraș348. De această dată însă am restrâns aria investigației,
concentrându-ne atenția, după ce câteva indicii am oferit și în paragraful
anterior, când am vorbit despre curelari, asupra a două astfel de asociații ieșene,
urmărindu-le existența timp de un veac și jumătate. Tratarea lor împreună s-a
făcut în baza principiului compatibilității funcției pe care o îndeplineau.
E drept că pentru perioada cercetată de noi, situată între începutul veacului
al XVII-lea și jumătatea celui de-al XVIII-lea, cu greu am putea întrezări un
proiect care să fi schițat crearea unui sistem de sănătate. Totuși, aducând la
lumină frânturi din viața bărbierilor și a cioclilor ieșeni, culegând informații
risipite prin cronici, ispisoace, zapise sau în relatările vreunui călător aflat în
trecere prin Iași, nu ne-am putut feri să nu vedem în acei oameni niște precursori.
Cu certitudine însă, și atunci lumea a cunoscut și o sumă de acumulări ce
vor rodi mai târziu într-un cadru mai prielnic. Nu lipsesc intențiile de a pune
ordine, de a da coerență vieții, fie ea instituțională, socială, economică ori
spirituală; principalii factori care au făcut ca lucrurile gândite și pe jumătate
înfăptuite să nu se contureze deplin au fost întreruperile violente și inconsec-
vențele pricinuite de lipsa mijloacelor. O parte a târgoveților vor sta în atenția
noastră în paginile ce urmează, remarcând de la început că spațiul urban s-a
dovedit mai sensibil la asimilarea noului. Conviețuirea unor indivizi provenind
din medii culturale diferite a oferit posibilitatea unei lărgiri a orizontului. Lumea
cunoscută sau măcar imaginată își extinde, pentru orășeni, hotarele prin
asumarea experienței celor care prin natura ocupațiilor au fost obligați să
părăsească un spațiu geografic limitat.
346
Eugen Pavlescu, Economia breslelor, București, 1939.
347
Ștefan Olteanu și Constantin Șerban, op. cit.
348
N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova, I.
Vom vorbi mai întâi despre bărbieri ale căror cunoștințe farmaceutice și
chirurgicale erau apreciate într-o vreme în care medicina păstra încă o
consistentă doză de empirism. Chiar dacă beteșugurile trupului erau privite ca
însemne ale mâniei divine pentru păcatele sufletului și, prin urmare, rugăciunea
era considerată mai grabnic izbăvitoare decât terapia, oamenii au căutat adesea
să vadă în mâna unui bărbier sau a unui doftor o altă cale prin care Dumnezeu
își putea întoarce fața către păcătos349.
Atestarea lor, relativ târzie, abia în actele de la începutul veacului al XVII-lea,
ne poate face să credem că primii bărbieri ieșeni au fost cei din slujba curții
voievodale, statornicindu-se în acest oraș după ce domnii Moldovei și-au
exprimat, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, preferința pentru stabilirea
reședinței permanente aici350. Astfel, în ordinea apariției în acte, primul bărbier
ieșean de care avem știință este Tudor351. Oricum, el se afla în oraș cu mult
înaintea emiterii actului din 1604, în care apare ca protagonist al disputei pentru
succesiunea soției sale. Trecerea la cele veșnice a Agafiei, alături de care
bărbierul „a fost și la bine și la rău și a trăit cu dânsa douăzeci de ani”, la care se
adaugă, probabil, lipsa unor urmași din această însoțire, a dat prilejul Tudoscăi
din Suceava, cumnata lui Tudor, să îl cheme la judecată pe bărbier, revendicând
o parte din bunurile imobile, câteva dughene și terenuri cultivate cu vie, pe care
defuncta ei soră le cumpărase în timpul căsătoriei. Faptul că cei doi soți
reușiseră să cumpere în cele două decenii de căsnicie câteva bunuri ne arată că
îndeletnicirea lui Tudor era aducătoare de suficiente resurse care să-i asigure
acumularea unei brume de avere.
În anii ce urmează acestei prime consemnări, numărul bărbierilor care se
înfățișează atât ca martori la diferite transferuri de proprietate din vatra și
hotarul târgului, cât și ca subiecți ai unor astfel de tranzacții sporește, pentru ca,
într-un act de vânzare din 1637, să fie semnalată existența unei bresle a
bărbierilor. La acea dată, printre cei care asistă la întocmirea zapisului vânzării
unui loc de casă din Târgul de Jos îl regăsim pe Vasilie Gânscă staroste de
bărbieri, însoțit de Voico bărbierul352. Starostele era purtător al unui nume
întâlnit și la un diac ce a trăit în aceeași perioadă353, iar dacă legăturile de
familie între cei doi vor fi existat, natura lor nu o putem preciza aici în lipsa
unei examinări din perspectivă genealogică a Gânsculeștilor din veacul XVII.
Datorită prestigiului său și a breslei pe care a condus-o, pe același Gânscă îl
349
O reflectare o regăsim în asumarea de către așezămintele monahale a funcției de asistare
a săracilor sau bolnavilor; vezi Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie. Instituții de
asistare a săracilor din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, București, Nemira,
2001, p. 99–110.
350
Vasile Neamțu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în Istoria orașului Iași, I, p. 82–86.
351
352
Ibidem, p. 350–351, nr. 267.
353
DRH, A. Moldova, XXIII (1635–1636), volum întocmit de Leon Șimanschi, Nistor Ciocan
ș.a., București, 1996, p. 163–164, nr. 127. Un Petrea Gânscă se afla în 1635 în slujba marelui
logofăt; vezi ibidem, p. 201–202, nr. 165.
aflăm, spre sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, în fruntea administrației

orășenești ca șoltuz354. Bărbierul era posesor al unui sigiliu inelar rotund, având
un scut heraldic cu slovele: „G\<n>sc\”, a cărui amprentă se păstrează pe un
act de vânzare a unei vii din Valea Cozmoaiei355 pe unde, probabil, a stăpânit și
el, ca și alți târgoveți, o bucată din podgoria de la Bucium.
Au ajuns până la noi și alte nume de staroști ai breslei bărbierilor. Două
acte din a doua jumătate a veacului al XVII-lea au fost întocmite în prezența
lui Tudosie starostele bărbierilor ieșeni 356. Primul dintre acestea, scris în anul
1669, are ca obiect vânzarea unei vii de la Miroslava. În primii ani ai secolului
al XVIII-lea, în fruntea breslei s-a aflat un Sava, stăpân al unui loc din hotarul
Piscanilor, din ocolul târgului357, alături de mănăstirea Copou care primise danie
de la Vasile Lupu două părți ale acelui sat358. Mai târziu, pe starostele
Dumitrașco îl găsim locuind și exercitându-și meșteșugul într-o dugheană aflată
în stăpânirea negustorului Costandinache, situată în Târgul de Jos, pe Ulița
Rusească359; pentru ca, la mijlocul veacului XVIII, Ștefan, staroste al cetei
bărbierilor, să dea mărturie pentru un loc pustiu din viile de la Șorogari360.
Alcătuirea breslei a fost motivată, ca și în cazul altor profesii, de nevoia
consacrării unei ierarhii și a reprezentării membrilor în relațiile cu domnia. O
astfel de asociere în jurul unor valori simbolice (religioase) sau profane
(economice) era esențială într-o lume în care doar respectarea rânduielilor
garanta recunoașterea drepturilor și protejarea intereselor, atât în cadrul
grupului, cât și în relațiile cu autoritățile orășenești sau centrale361.
Pe lângă cele enumerate mai sus, un șir de zapise ne oferă indicii
privitoare la averea unor bărbieri, mărturii indirecte ale statutului lor social,
rezultat al căutării de care se bucura printre orășeni priceperea lor de cosme-
ticieni și terapeuți. Interesantă este, de altfel, și reconstituirea legăturilor de
familie. Pătrașco bărbier, trăitor pe la mijlocul veacului XVII, își avea casa în
Târgul de Sus, pe Ulița Nouă362, și era ginerele lui Vasile Gagea croitor. Din
conținutul actului care păstrează amprenta sigiliului său reiese că participase și
la împărțirea moșiilor socrului și, ulterior, împreună cu soția, renunțase la
dreptul de preemțiune asupra unui loc de prisacă de la Bârnova363. Unul pe
354
355
Ibidem, p. 414, nr. 340.
356
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 226–227, nr. 256 și p. 377–378, nr. 412.
357
Ibidem, III, p. 206–207, nr. 242.
358
Ibidem, p. 171–174, nr. 202 și 203.
359
360
Ibidem, V, p. 370, nr. 596.
361
Pentru organizarea breslelor în Moldova, un studiu amplu este cel al lui Eugen Pavlescu,
Economia breslelor, în care determinările de natură simbolică în constituirea asociațiilor mește-
șugărești ocupă un loc important, p. 25 și p. 397414; subiectul a fost reluat ulterior de Ștefan Olteanu
și Constantin Șerban, în op. cit., p. 234, și N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova, p. 387–390,
în care motivația economică a constituirii breslelor devine precumpănitoare pe fundalul dialecticii
marxiste.
362
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 79–80, nr. 82; p. 307–308, nr. 337.
363
Ibidem, p. 148–149, nr. 165.
nume Lupul, soțul Mariei, vânzător al unui loc de casă de pe Ulița Strâmbă, a
fost ginerele unui popă Gligorcea, probabil slujitor al Bisericii Talpalari364. Pe
Vasile bărbier, cumnatul lui Tofan, îl aflăm debitor în catastiful unei prăvălii 365
și plătitor de chirie pentru locuirea timp de doi ani și trei luni a unei dughene din
Târgul Făinii aflată în stăpânirea lui Chiriac vier366. După 32 de ani, în 1719,
Maria, fiica lui Vasile, dăruia, în prezența lui Enachi Căsiian, vătaful vierilor,
un loc de dugheană din târgul unde se vindea făina, probabil tocmai locul
aceleia pentru care tatăl său a plătit la început chirie, dar pe care a reușit ulterior
să o cumpere cu tot cu loc367. Gligoraș a lăsat copiilor săi Neculai, Irina Muta și
Catrina o dugheană cu loc, pe Podul Hagioaiei, lângă târgul de pește proaspăt.
Copiii bărbierului vor vinde o bucată din acel loc lui Istratie croitor368. Tot în
Târgul de Sus, intens locuit din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, unde se
înființează câteva nuclee comerciale specializate și se înmulțesc dughenele de
brașovenie și lipscănie, concurând vechiul centru comercial al orașului din
preajma Curții, îi întâlnim în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și pe alți
bărbieri. Dintre aceștia, Costantin cumpăra două locuri de dughene situate pe
Ulița Hagioaiei de la urmașii unui staroste de blănari369; Vasile bărbier, ginerele
lui Vasile Frunză, vindea un loc de casă din capătul aceleiași ulițe, împreună cu
fiica sa, Anița370, deoarece, probabil, acel loc îl avea de la socrul său, iar
bărbierul Andrei, ginerele lui Ion Holban blănar, îi vindea paharnicului
Constantin Balș un loc de casă de lângă biserica Vovidenia371.
Adunarea și interpretarea acestor fărâme de viață ne dau imaginea unui
grup solidar și perfect integrat în spațiul meșteșugăresc ieșean372. Se înrudesc cu
alți meșteri sau cu preoții de pe la bisericile târgului, își însușesc meseria în
cadrul familiei sau își lasă fiii să urmeze o altă cale, poate mai lesne aducătoare
de venit. În cazul bărbierilor, cel puțin în a celor orânduiți în breaslă, nu asistăm
la o concentrare a locuirii, specificul acestui meșteșug determinându-i să se
răspândească pe întreg cuprinsul vetrei orașului, deschizându-și dughenele,
închiriate sau proprii, în zonele mai aglomerate ale piețelor sau pe ulițele mai
importante. În lipsa mai multor informații, ni-i putem doar închipui, în
dughenele lor, spălând și tunzând pletele și bărbile unor mușterii, scoțând vreo
măsea care nu mai dădea pace bietului om să se mai gândească la altceva decât
la durere, sau grăbind pasul, în toiul nopții, pe ulițele înguste și întortocheate ale
orașului pentru a ajunge la casa unui jupân pe care Cel de Sus l-a pedepsit
pentru lăcomia burții și acum are nevoie să i se ia sânge 373. Tot la ei sunt aduși
364
Ibidem, III, p. 63–64, nr. 80.
365
Ibidem, II, p. 463, nr. 520.
366
Ibidem, p. 562, nr. 640.
367
368
Ibidem, IV, p. 1–2, nr. 3.
369
Ibidem, III, p. 229–230, nr. 272.
370
Ibidem, IV, p. 8–9, nr. 13 și p. 30–31, nr. 40.
371
Ibidem, V, p. 362–363, nr. 586.
372
Ștefan S. Gorovei, Cu privire la patriciatul orășenesc, p. 256.
373
Eugen Pavlescu, op. cit., p. 263–264.
cei răniți pentru a le fi oblojite rănile, așa cum s-a întâmplat în târgul Sucevii pe
la 1638, când doi tineri bistrițeni, smintiți de prea multă băutură, începură să
umble cum nu se cuvine prin oraș „ca nește tâlhari cu săbii și cu dorduri și cu
topoară” și au „tăiat pe un fecior a străjerilor”374. Tot ei se întâlneau, așa cum
făceau și în veacul al XIX-lea, în ziua hramului Sfintei Paraschiva și cea
Sfântului Pantelimon la bisericile din Muntenimea de Sus și din Târgul Făinii375,
asistând la slujbă și apoi ospătându-se și veselindu-se la creștineasca masă376.
În rândurile următoare vom încerca să schițăm imaginea și rostul
bărbierilor domnești. Îi surprindem uneori pe voievozii Moldovei, cerându-le
ardelenilor trimiterea vreunui bărbier sau doftor iscusit pentru a le alina sufe-
rințele trupești377. Bărbierii aflați în slujba Curții au fost poate cei dintâi care s-au
stabilit în Iași în condițiile în care, așa cum aminteam la începutul acestor
observații, din a doua jumătate veacului al XVI-lea, Iașii vor dobândi o funcție
administrativă tot mai explicită. Nu știm cum erau răsplătiți pentru serviciile
aduse, dar putem presupune că, pe lângă plata obișnuită, aceștia beneficiau de
unele scutiri de dări, fiind oricum degrevați de cele impuse breslelor târgului.
Pe un Ilie bărbier îl aflăm, în 1633, martor la vânzarea unei case de pe
Ulița Mare, cumpărătorul fiind un croitor domnesc, iar documentul care
certifică tranzacția păstrează urmele palide ale imprimării în fum a șapte sigilii
inelare378. E posibil ca unul dintre aceste sigilii să-i fi aparținut bărbierului Ilie
cel pe care, câțiva ani mai târziu, îl regăsim participând, de această dată, la
vânzarea unui loc de pe Ulița Rusească, unde își va fi avut și casa, aplicând, la
sfârșitul actului, un sigiliu rotund ce cuprindea un scut heraldic timbrat de o
cască cu lambrechini și o coroană379. Prezența coroanei în această reprezentare
poate fi interpretată, credem, fie printr-o înclinație imitativă, nu rareori întâlnită
în cazul unor meșteșugari posesori ai unor sigilii, fie ca un însemn al aparte-
nenței lui Ilie la tagma bărbierilor domnești. Conturul acestei peceți îl întâlnim
până târziu, în a doua jumătate a veacului, alături de numele bărbierului chemat
să autentifice desele modificări în domeniul stăpânirii unor locuri de case sau
dughene din acea mahala. Tot el s-a încumetat să împrumute bani cu camătă de
la un negustor atunci când nenorocirea s-a abătut asupra familiei Mititicăi, soția
croitorului Costantin Cadiul, mama lui Sava Cadiul, poate în urma unei
epidemii, sumă cu care a „grijit” pe tată și fiu. Prin 1676, Cadioaia îi scria din
Țara Muntenească bărbierului, împuternicindu-l să scoată la vânzare o casă cu
loc pentru a istovi chezășia și a nu lăsa „să se suie camăta”380. Tainele mește-
șugului bărbieriei au fost deprinse în familie deoarece Ambrohie, probabil
374
375
N.A. Bogdan, Istoria orașului Iași, ediția a II-a, p. 355–356.
376
Eugen Pavlescu, op. cit., p. 399.
377
Pompei Gh. Samarian, Medicina și farmacia în trecutul românesc, I, 1382–1775,
Călărași, 1935.
378
379
Ibidem, p. 469, nr. 407.
380
fratele mai tânăr al lui Ilie, a fost tot bărbier381 și îl întâlnim adesea ca martor pe
Podul Vechi382 sau alături de fratele său la vânzarea unei vii de la Copou383, dar
și pe Ulița Rusească384.
Pe aceeași Uliță Rusească, din apropierea Curții, îl aflăm ca martor la
unele transferuri de proprietate din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe
un Enachie practicant în folosul domniei al aceleiași meserii385. Pentru ca, la
începutul veacului următor, Andronachi, bărbierul domnesc, fiul lui Vasilie
(poate același cu bărbierul din Târgul Făinii de care aminteam mai sus), să
cumpere de la călugării de la Sfânta Vineri o casă stricată386, pe locul căreia și-a
ridicat alte case ce sunt amintite până târziu, în 1742, pe Ulița Rusească, în
hotarul locului de dughene al mănăstirii387. Știința de carte l-a recomandat pe
Andronachi să întocmească un act de zestre, prin care Anița Agioaia dădea
casele și pivnița cu tot locul lor fiicei ei, Maria, și ginerelui Gheorghiță, în
condițiile în care aceștia o vor ocroti până la „darea sufletului” 388. Stilul
îngrijit, foarte concis în exprimarea angajamentului testamentar, ni-l dezvăluie
ca pe un scriitor inițiat în tainele acestei îndeletniciri. Dumitrachi, fiul
bărbierului, nu va urma însă meșteșugul părintelui, îmbrățișându-l pe cel de
blănar, moștenind numai aplecarea către deprinderea scrisului, fiindcă în
actele la întocmirea cărora participă se iscălește de fiecare dată389. Nu este însă
singurul bărbier care s-a încumetat să întocmească un zapis. Spre mijlocul
secolului al XVIII-lea, Gligore, bărbier din Târgul de Jos, scrie actul vânzării
unei case de pe Ulița Brăhăriei390.
Pe un anume Dumitrașco îl aflăm cu ocazia răsplătirii sale de către
Grigore Ghica pentru fidelitate. În ispisocul prin care îi este dăruită o dugheană
de lângă biserica Sfântul Nicolae Domnesc se amintește: „[…] ne-au slujit cu
dreptate și mai vârtos în vrémile celi mai de trebuințe, când alții ne-au părăsit,
iar el s-au aflat tot nelipsât lângă noi la toate întâmplările noastre”391.
Spre deosebire de ceilalți bărbieri, răspândiți, precum am văzut prin
mahalalele orașului, cei domnești locuiau în Târgul de Jos, în apropierea Curții. Ei
nu au dat totuși la Iași, așa cum s-a întâmplat la București, numele unei ulițe392.
Nu vom încheia acest capitol al observațiilor privitoare la bărbieri fără a-i
aminti pe cei de la feredeul cel mare, construit de Vasile Lupu mai sus de
381
Ibidem, p. 5–6, nr. 6.
382
Ibidem, p. 186–187, nr. 213; vezi și ibidem, Indice, sub voce; p. 607.
383
Ibidem, p. 55, nr. 52.
384
Ibidem, p. 187–188, nr. 214.
385
Ibidem, p. 176–177, nr. 201; p. 178, nr. 203.
386
Ibidem, III, p. 422–423, nr. 478.
387
Ibidem, V, p. 144, nr. 262; și p. 254–255, nr. 451.
388
389
Ibidem, V, p. 576–577, nr. 852.
390
Ibidem, IV, p. 124–125, nr. 176.
391
Ibidem, p. 272–273, nr. 372.
392
Apud Ștefan Olteanu și Constantin Șerban, op. cit., p. 197, nota 838.
heleșteul de pe Bahlui și dăruit mănăstirii Trei Ierarhi pentru înzestrare și

pomenirea ctitorului393.
În primele decenii de funcționare a băii Trisfetitelor, aceasta aducea
însemnate venituri. Indirect, prosperitatea îi este confirmată de hotărârea lui
Ștefăniță Lupu de a oferi mănăstirii Golia, a cărei zidire o isprăvise, jumătate
din veniturile feredeului. Punerea băii sub un dublu patronaj nu a fost decât o
realitate vremelnică, fiindcă la numai un an, același domn, probabil în urma
plângerilor soborului Trei Ierarhilor, a renunțat la intervenția asupra daniei
tatălui său. Conflictul între cele două așezăminte monahale se va prelungi însă
până în timpul domniei lui Iliaș Alexandru, când, în cele din urmă, ispisocul de
miluire oferit de Ștefăniță Goliei va fi rupt în Divan. Actele de întărire ce au
urmat acestei reveniri la starea proiectată de Vasile vodă, și în special cele din
secolul al XVIII-lea, ne oferă mai multe detalii asupra modului de funcționare a
acelei instalații. Calificarea celor trei bărbieri este mai explicită decât în cazul
celorlalte categorii, cei de la Curte sau cei din breasla târgului. Cert este că nu-i
putem include în rândul celor din urmă deoarece, beneficiind de scutiri, ei nu
pot fi amestecați nici juridic și nici economic cu cei care plăteau dările
obișnuite, mănăstirea Trei Ierarhi fiind îndemnată să-și caute lucrători la feredeu
printre „oamenii străini fără dajdie la Vistierie”.
În încheiere, putem afirma că, după statornicirea în Iași a unor doctori394
sau spițeri395, rolul lor de tămăduitori s-a diminuat, cu toate că vor continua
până târziu să-și etaleze cunoștințele de mică chirurgie și stomatologie396.
Constatăm, în plus, o specializare a lor formând încă din veacul al XVII-lea cel
puțin trei categorii: bărbierii orașului, organizați în breaslă, cei domnești, aflați
în slujba Curții, și cei de la feredeu.
De la tagma bărbierilor menită, prin aptitudinile celor care o alcătuiau, să
mențină sănătatea și chiar viața orășenilor, vom trece la cealaltă extremă, înfă-
țișându-i pe ciocli, care îndeplinind o ingrată misiune, aceea de gropari, au fost
lesne asociați cu imaginea mesagerilor morții. Adevăratul lor rost îl aflăm în
vremurile dezastrelor abătute cu regularitate asupra orașului, și, în special, în
cele ale foametei și ciumei, funestul epilog al unui întreg șir de nenorociri.
Încercând să închipuim o cronologie a celor mai ucigătoare epidemii care au
măcinat fondul demic al Moldovei, ne va fi ușor să schițăm sinistrul registru. În
documentele veacurilor XVII și XVIII, ciuma, alături de invazii, tulburările
interne sau foametea devin repere temporale mai precise decât abstracta curgere
393
Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, Contribuții la istoria Trei-Ierarhilor, în
AIIX, t. XXX, 1993, p. 442–443.
394
395
Ibidem, IV, p. 178–179, nr. 251; p. 239, nr. 333. Pentru acest domeniu, un reper sunt
studiile lui Sorin Grigoruță, Un doctor ieșean din a doua jumătate a veacului XVIII: Dracache
Dapasta, în AIIX, XLVII, 2010, p. 33–47; idem, Aspecte din viața și activitatea unui doctor de la
curtea lui Grigore al III-lea Ghica. Doctorul Fotache, în AIIX, LI, 2014, p. 81–91.
396
N. A. Bogdan, Istoria orașului Iași, p. 356; Eugen Pavlescu, op. cit., p. 264.
a veacurilor de la facerea Lumii. Urmărind sursele, vom enumera aici anii care,
din cauza ravagiilor ciumei, par cei mai impregnați de moarte397.
Anul 1603, când Ieremia Movilă, împins fiind de spaima contaminării să
se refugieze din oraș, îi scria suveranului polon că, „din cauza ciumii, rătăcesc
peste câmpii și păduri cu toată casa mea, ca să mă feresc de molipsiri“398.
Anul 1641, când, după lipsurile provocate de o secetă prelungită, la care
s-au adăugat consecințele încercărilor zadarnice ale domnului Moldovei de a
deveni stăpân și în Țara Românească399. Urmează anii care încheie domnia lui
Vasile Lupu, atunci când tulburările ce i-au însoțit decăderea și răsturnarea400 au
creat condițiile izbucnirii unei noi epidemii, ale cărei urmări au fost reținute atât în
actele interne sau externe, dar și în relatările călătorului englez Robert Bargrave401.
Un alt val apocaliptic s-a abătut asupra Moldovei neocolind capitala, în
conjunctura tulbure care a dus la cucerirea de către otomani, în 1672, a cetății
Camenița. Lipsurile alimentare și promiscuitatea la care a fost condamnată
populația țării din cauza nesfârșitelor tulburări au generat o altă epidemie,
amintită în cronica lui Neculce în dreptul văleatului 7183 <1675>, când „s-au
scornit o ciumă mare în toată țara”, molimă ce a ținut „de la luna lui iuni, ș-au
ținut pân-la ghenar”. În același context, amintea că au „murit mulți oameni, cât
nu-i pute îngropa și-i arunca prin gropi, de-i năruia”, iar „Dumitașco-vodă,
văzindu atâta omor, au eșit în diial la Gălata cu boiarii, și acolo șéde”402. Un
document din 15 martie 1676 confirmă spusele cronicarului, la acea dată o
Paraschiva, fiica Vârvarei și nepoata Floarei, vindea egumenului mănăstirii
Bârnova o vie în valea Cozmoaiei, pentru a achita datoriile de îngropăciune ale
Floarei, „care a murit de ciumă, cu feciori cu tot”403.
Odată cu spulberarea sub zidurile Vienei a visului otomanilor de a
pătrunde în Centrul Europei, asupra Moldovei avea să se abată din nou
greutățile provocate de această dată de foamete: o criză de subzistență relatată
atât în cronicile muntene404, cât și în cea atribuită lui Nicolae Costin. În aceasta
din urmă, ținând cont și de înfloriturile care îi înviorează stilul, se amintește că
în vremea lui Dumitrașco vodă Cantacuzino s-au văzut „mulți oameni murind
de foame, ca de ciumă, zăcând pe ulițe, se învățase lupii de mâncau acele
trupuri moarte, neputându-i birui cu îngroparea pe toți morții”405.
397
O astfel de cronologie a dezastrelor abătute asupra spațiului românesc de-a lungul timpului
se regăsește și în volumul semnat de Paul Cernovodeanu și Paul Binder, op. cit., p. 72–124.
398
Pompei Gh. Samarian, Ciuma. Din epidemiologia trecutului românesc, București, 1932,
p. 42.
399
Ibidem, p. 43–44.
400
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 104–124.
401
Călători străini, V, p. 487–488.
402
403
404
Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, ediție de C. Grecescu, București,
1963, p. 180–181.
405
Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumi până la 1601 și de la 1709
la 1711, în Opere, volumul I, editat de C. Stoide și I. Lăzărescu, Iași, 1976, p. 34–35.
În secolul care urmează nu se poate constata o diminuare a agresiunii

epidemiologice, ba dimpotrivă, parcă ritmul acesteia se întețește, stimulat firește
și de insecuritatea care domnește odată cu accentuarea rivalităților politice,
având ca măr al discordiei teritoriul Principatelor.
În vara lui 1719 izbucnește o epidemie de ciumă a cărei virulență a fost
accentuată de slăbiciunile provocate de foametea ce i-a precedat, fiindcă, se
amintește în cronică, „au ținut șase luni și au murit mulți oameni. Și câți scăpase
din foamete au murit de ciumă”406.
Despre ciuma din 1738, în cronica atribuită lui Enache Kogălniceanu se
notează: „[…] cari boală au intrat și în iarnă pi-ncet, iar de primăvară s-au ațâțat
foarte tari, cât și domnie au eșit (vedem aici asemănarea cu Ieremia Movilă și
Dumitrașco Cantacuzino) cu urdie, iar la Frumoasa, mai pe urmă și la Socola.
Împrăștiindu-să norodul că atâta mure cât nu-i pute dovedi cu îngropatu, ce rămâne
pe câmpi de-i mânca ferăle, fiindcă poruncisă vodă câți îi love boala îi scote la
câmpu, orânduind și breaslă pentru căutarea bolnavilor cari le zic cioclii”407.
Cioclii ieșeni nu au fost însă orânduiți în breaslă atât de târziu, dar
afirmația cronicarului nu face decât să dezvăluie dificultatea cu care puteau fi
găsiți cei dispuși să-și riște viața în schimbul unor privilegii fiscale. Înnoirea
repetată a așezământului acestei bresle nu i-a oferit statornicia de care orașul ar
fi avut nevoie în momentele de criză. Ca o confirmare a acestei situații, dacă am
avea curiozitatea să comparăm anii de maximă intensitate a molimei cu cei în
care au fost emise cărțile patriarhale sau mitropolitane în favoarea cioclilor,
vom constata că acestea sunt adesea ulterioare flagelului, începând cu cel înnoit
de mitropolitul Dosoftei în 1676408 și continuând cu cele emise în 1696 (în
domnia lui Antioh Cantemir)409, 170<4> (în cea a lui Mihail Racoviță)410, 1710
(confirmat de Nicolae Alexandru Mavrocordat și de Dimitrie Cantemir)411, sau
cele înnoite de patriarhii Hrisant al Ierusalimului, în 1714412, și de cel al
Alexandriei, un an mai târziu413. Cât de acută a fost problema respectării regu-
lilor de recrutare a cioclilor și cea a permanentizării funcționării breslei ne-o
dovedește chiar așezământul emis sub autoritatea mitropolitului Dosoftei414.
Actul din august 1676 se încheie cu o formulă de blestem terifiantă, parcă
anume gândită pentru a nu se îndepărta prea mult de esența îndatoririlor celor
puși la adăpostul acestei cărți. Cei care se vor încumeta să nesocotească obice-
406
Cronica anonimă a Moldovei 1661–1729 (Pseudo-Amiras), editată de Dan Simonescu,
București, 1975, p. 91–92.
407
Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopisețul Țării Moldovii de la domnia întâi și până la a
patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod (1733–1744), editat de Aurora Ilieș, Ioana Zmeu,
București, 1987, p. 4.
408
409
Ibidem, III, p. 86–87, nr. 106.
410
Ibidem, p. 218, nr. 256.
411
Ibidem, p. 339–340, nr. 282; p. 357–358, nr. 405.
412
Ibidem, p. 408–409, nr. 461.
413
Ibidem, p. 436–437, nr. 496.
414
Ibidem, II, p. 413–417, nr. 457.
iurile și privilegiile breslei vor fi osândiți ca „în trupurile lor, aproape de

ocalnica moarte lor, duhul necurat să intre, să-i răzbească și să-i sdrobească, să
alerge pe ulițile Iașilor dezbrăcați, goi cu totul, răcnind și țipând, să-i prinză
cioclii să-i lege și la cumplita și strașnica moarte lor să n-aibă parte de sfânta
preceștanie și de prohod, ci să moară negrijiți, păgânește.
Iar după ocalnica moarte lor, să fie legați cu trupul și osândiți cu sufletul,
trupurile lor să fie legate și nici odinioară dezlegate și-n veacul acesta și-n cel
viitor: hierul ruginește, piatra mucezește, lemnul putrezește, iar trupurile acelor
dușmani să nu putredească, nici să să strice, ci să stea întregi, neclătite, negre și
uscate și înpuțite, să fie ei afurisiți. Și după înfricoșatul județ al lui Dumnezeu
Sfințiii Sale, amărâte sufletele lor, dinpreună cu a lor pedepsite trupuri, în
muncile iadului să să sălășluiască, în sălașul Satanii, întru întunerec osebit, în
focul nestins, în viermii neadormiți, dinpreună cu ocalnicul Iuda și cu trecletul
Arie și cu măciteli și cu toți ereticii, acolo în veci, nesfârșit să să muncească,
amin”. Această formulare, în care putem bănui prezența scriitoricească a mitro-
politului Dosoftei, nu i-a descurajat pe cei care, încălcând adesea așezământul,
făceau imposibilă statornicirea numărului necesar de oameni pentru funcțio-
narea breslei.
Credem că, dintre toate capitolele enunțate în așezământ, cel mai greu de
respectat a fost tocmai cel referitor la modalitatea recrutării cioclilor. Acesta
suna în felul următor: „[…] starostile, de veac, a scrie câte patru ciocli de la
toate breslile de meserelile tuturor, a tot felul de meșterșug: din blănari, din
croitori, den ceprăgari, din croitori de abale, ce să cheamă abăgieri, din săraci ce
să zic săidăcari, din zlătari, din șelari, din lăcătuși, din pânzari, din pietrari, din
stoleri, din surănari, din tălpălari, din bărbieri și dintr-alte meserele, din toate.
Deci, precum au din veac, așa să fie și de acmu înainte, în veac, și din făclieri,
ca și dintr-alții, din toți”415. Cu mențiunea ca toți aceștia să fie burlaci, iar din
momentul în care se vor fi căsătorit să mai rămână în breaslă până la praznicul
Trei Ierarhilor. Însă credem că puțini erau ucenicii care ar fi dorit să se supună
pericolelor acestei slujbe și la fel de rari staroștii care în felul acesta ar fi pierdut
autoritatea asupra unor oameni din breslele pe care le conduceau.
Cele două cazuri, bărbierii și cioclii, le-am socotit reprezentative pentru
cele două tipuri de asociere în funcție de ocupațiile unor orășeni, iar prin
comparație cu breasla meșterilor curelari, ni se oferă imaginea diversității
modalităților și condițiilor asocierii în breaslă. Dacă în cazul bărbierilor,
organizarea acestora s-a făcut sub impulsul necesității reprezentării lor mai ales
în relațiile cu domnia, ca de altfel și în cazul curelarilor, un tip de organizare
caracteristic pentru breslele numite „economice”, în cazul cioclilor inițiativa
asocierii lor s-a datorat domniei și Bisericii.
415
Ibidem.
CAPITOLUL III
Înfățișarea orașelor și elemente de urbanism
III.1. Metodologie și imagine de ansamblu

Tema capitolului poate ridica semne de întrebare, creând impresia unei
alăturări forțate a termenilor: oraș din Moldova, secolele XVI–XVIII și
elemente de urbanism. Mai ales acela de urbanism poate fi socotit pretențios
pentru realitățile pe care ne așteptăm să le descoperim în oricare din târgurile
Moldovei. Ar îndemna către respingerea acestei alăturări a termenilor tocmai
lucrul care îi făcea pe unii dintre călătorii sosiți din Apusul continentului să
consemneze că, în aceste părți de lume, nu au întâlnit orașe. Aidoma unora
dintre martorii pasageri, am putea fi ispitiți să căutăm în spatele cuvântului
urbanism o așezare care, privită din depărtare, să își aibă limitele precis
conturate printr-o centură de ziduri în spatele cărora se înalță clădiri construite
din cărămidă sau piatră, iar, apropiindu-ne și trecând de porțile păzite de o strajă
permanentă, să străbatem artere mai largi sau mai strâmte, drepte sau mai
întortocheate, pavate cu dale de piatră și care să ne conducă spre o piață
centrală1. Mai mult, poate că vom fi tentați să credem că doar într-un cadru cu o
asemenea înfățișare vom putea identifica elementele definitorii ale apariției,
funcționării și evoluției unei așezări urbane și că doar într-un asemenea loc i-am
putea întâlni pe acei locuitori care se denumesc orășeni, conștienți de statutul lor
diferit de al celorlalte categorii, boieri sau țărani.
Sesizând dintru început nepotrivirea dintre realitatea pe care o vom
descoperi și imaginea clasică a unui oraș occidental, nu considerăm lipsită de
temei încercarea noastră de a identifica câteva din faptele ce au marcat evoluția
așezărilor urbane din Moldova secolului al XVII-lea și pe care să le putem
aduna sub denumirea de elemente de urbanism. Încercăm să identificăm
elementele de urbanism utilizând mărturiile călătorilor străini sosiți din
Occident, dar și a celor veniți dinspre Orient, imaginile zugrăvite de cronicari,
actele interne, precum și vestigiile arheologice descoperite în cuprinsul vetrelor
orașelor. De fapt, dorim să surprindem acele detalii care făceau diferența între
aceste localități și cele rurale.
Însă, înainte de a porni mai departe către redescoperirea înfățișării și a
funcțiilor orașelor din Moldova secolului al XVII-lea, este necesară enunțarea
1
Pentru amenajarea piețelor centrale și a căilor principale de circulație în orașele
occidentale, vezi Paul Levedan, Histoire de l’urbanisme. Antiquité – Moyen Âge, Paris, 1926,
p. 496–497; L. Mumford, La cité à travers l’histoire, Paris, 1964, p. 392–394.
conținutului termenului urbanism. În opinia noastră, acest termen trebuie privit

din perspectivă sociologică, având în vedere modul în care locuitorii devin
conștienți de respectarea unor reguli care să asigure o folosire judicioasă a
spațiului.
Această definire a termenului are nevoie și de o scurtă descriere a contex-
tului în care se derulează imaginile pe care le vom înfățișa în continuare. Ne
referim la un timp în care Moldova a reprezentat zona de separație, dar și de
contact între două lumi, cea otomană și cea polono-lituaniană; avem în vedere,
mai exact, secolul al XVII-lea, cunoscut ca o perioadă de criză prelungită,
generată de un complex de factori greu de ierarhizat – climatici, demografici,
religioși și politici –, având ca efect, cu excepția unor scurte perioade de
acalmie, o perpetuare a insecurității manifestate prin revolte și războaie2.
Din secolul despre care vorbim s-au păstrat câteva prezentări grafice ale
unor orașe din spațiul extracarpatic, dar valoarea de document a acestor repre-
zentări este redusă, fiind creații ale unor artiști care se bazau rar pe descrieri, cel
mai adesea apelând la imaginație3. Dacă în privința reprezentării unor orașe din
Ardeal s-a considerat că unele din gravurile secolului al XVII-lea includ, alături
de exagerările specifice epocii, și informații reale, pentru cele câteva ilustrări
ale unor orașe din Moldova și Valahia scepticismul în privința identificării unor
informații veridice despre înfățișarea pe care o aveau atunci acele localități este
îndreptățit4. În cele mai multe cazuri, astfel de creații se datorează unor artiști
din Apus care, pentru a putea desena un loc necunoscut lor, îl plasau instinctiv
între niște limite cunoscute, a stereotipurilor mentale. În acest scop se adopta o
schemă tipică de oraș, cunoscută deja, căreia i se adăugau un număr de trăsături
distinctive, suficiente pentru ca orașul astfel rezultat să poată fi acceptat sau
chiar recunoscut de către eventualii privitori ai imaginii ca veridic5. Mai mult,
aceste imagini erau destinate unui public care, la fel ca autorul, nu a văzut și,
probabil, nu avea să vadă locurile respective, dar recunoștea în ele ceea ce
desemna termenul de oraș. Iată motivul pentru care orașele din spațiul la care ne
2
În istoriografia occidentală dar și în studiile românești, secolul al XVII-lea a fost privit ca
o lume aflată într-o perioadă de cumpănă. Astfel s-a ajuns ca secolul respectiv să devină sinonim cu
sintagma „criza generală”. Un bilanț al studiilor din jurul temei îl aflăm în lucrarea lui Jan de Vries,
The Economic Crisis of the Seventeenth Century after Fifty Years. O cercetare în care, pe lângă
imaginea de ansamblu asupra fenomenului, ne este oferită o privire critică asupra metodologiilor
adoptate de-a lungul anilor în studierea perioadei. Tot despre criză, dar dintr-o viziune mai largă decât
cea economică, a vorbit și Pierre Chaunu. Acesta identifica o fază și trei crize, 1640–1685–1715, trei
perioade, 1640–1685, 1685–1715, 1715–1750, două mari revoluții 1630/1640 și 1680/1690 care
îmbrățișează totul, politică, viața statelor, aventura spiritului (în Idem, Civilizația Europei clasice,
I, București, Editura Meridiane, p. 39).
3
Anda-Lucia Spânu, Reprezentări grafice ale orașelor din România. Secolul al XIX-lea.
Caracteristici, în HU, X, 1–2, 2002, p. 97.
4
Florența Ivaniuc, Peisajul românesc în gravura universală din secolele XVI–XVIII: între
realitate și convenție, în Romania and Western Civilization. România și civilizația Occidentală,
Iași, 1997, p. 74.
5
E.H. Gombrich, Artă și iluzie, București, Editura Meridiane, 1973, p. 104.
Înfățișarea orașelor și elemente de urbanism 127
referim erau înfățișate aidoma celor occidentale, chipul târgurilor din Moldova
și Țara Românească nefiind, în aceste reprezentări, chiar și în secolul al XVIII-lea,
decât adaptări ale imaginii unor orașe medievale apusene6.
În cazul călătorilor sosiți din Occident, tiparul mental al înfățișării unui
oraș devine adesea imposibil de aplicat realităților pe care le descoperă în
Moldova. Spre deosebire de artistul gravor care adună impresii și adaugă multă
imaginație, călătorul apusean sosit în această țară și înștiințat de însoțitorii săi că
se apropie de un oraș constată, cu surprindere, că toate semnele distinctive pe
care se aștepta să le zărească nu i se arată.
Această primă impresie mai este adesea puternic influențată și de dificul-
tățile întâmpinate pe drumurile străbătute de autor până a ajunge la unul din
locurile de popas aflate în orașele acestei țări. Deplasarea pe traseele ce fac
legătura între centrele urbane devine o experiență neplăcută dacă se întâmpla în
vremea unor tulburări interne sau a războaielor, a unor calamități naturale,
precum foametea sau bolile, ori în condiții climatice improprii, ierni aspre, veri
secetoase sau precipitații abundente. Pentru cei care au avut neșansa să
întâlnească astfel de obstacole, contactul cu orașul generează emoții puternice,
oscilând între dezamăgirea aflării unei așezări nedemne de a purta numele de
oraș, până la satisfacția descoperirii „tărâmului făgăduinței”7.
Diversitatea originii și ocupațiilor acestor martori poate fi cu greu cuprinsă
în sfera noțiunii de călător în sensul propriu al cuvântului8.
6
Andrei Cornea, De la portulan la vederea turistică. Ilustratori străini și realități româ-
nești în secolele XVIII–XIX, București, Editura Sport-Turism, 1977, p. 38. Pentru astfel de imagini
ale orașelor din Moldova, de văzut cele înfățișând orașul Suceava, redate în Dimitrie Cantemir,
Descriptio Moldaviae, traducere după originalul latin de Gh. Guțu, București, Editura Academiei,
1973, p. 176, și în Călători străini despre țările române, VI, îngrijit de M.M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru și Mustafa Ali Mehmet, București, Editura Științifică, 1976, ilustrația nr. 15. Cea
din urmă prezintă imaginea sfântului protector, Ioan cel Nou, și a fost publicată în Cartea de
învățătură a mitropolitului Varlaam, Iași, 1943, din Biblioteca Academiei, Secția manuscrise și
cărți vechi, II/45. Ultima reprezentare pare a fi opera unui meșter familiarizat cu aspectul orașelor
din Moldova. În primul rând din această imagine lipsesc zidurile înconjurătoare. Doar o singură
clădire, dintre cele înfățișate, a fost înconjurată de ziduri, iar aceea poate reprezenta curtea
domnească. În rest, alături de clădiri publice, au fost înfățișate numeroase biserici.
Pentru Iași cunoscută este imaginea păstrată la Cabinetul de stampe al Academiei Române,
redată în lucrarea lui Alexandru Andronic, Iașii până la mijlocul secolului al XVII-lea, Iași,
Junimea, p. 136, fig. 53. Autorul crede, în studiul Curtea domnească din Iași – reședință voievodală
(sec. XV–XVII), în AIIAI, XVIII, 1981, p. 545, că acea ilustrare nu ar fi întru-totul fantezistă și că, în
realitate, înfățișează curtea domnească din Iași din vremea lui Constantin Cantemir, zugrăvită fiind
ca o cetate de tip occidental. Ipoteza lui Alexandru Andronic a fost respinsă de Dan Bădărău,
I. Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ediția a II-a, Iași, Editura Demiurg, 2007, p. 113.
7
Formula a fost folosită de baronul de Tott în jurnalul său atunci când își amintea de
drumurile rele ale Moldovei străbătute în toamna anului 1768. Textul reprodus de Artur Gorovei,
Monografia orașului Botoșani, Fălticeni, 1936, p. 48.
8
Pentru imaginea orașelor medievale din Țara Românească, o încercare de recuperare pe
baza mărturiilor scrise și a celor arheologice a fost făcută de către Gheorghe I. Cantacuzino,
Imaginea unor orașe medievale din Țara Românească, în HU, t. X, 2002, nr. 1–2, p. 45–61.
Desigur, aprecieri referitoare la valoarea de document a acestor surse literare regăsim în Călători
Dintre descrierile mai vaste sau mai succinte ale orașelor din Moldova
secolului al XVII-lea, cele mai multe se referă la Suceava și Iași, acestea fiind
orașele cele mai importante ale țării la acea vreme.
Dar iată cum au înregistrat primul contact cu orașele Moldovei călători
sosiți din diverse zări. Zestrea culturală, precum și starea de spirit în care se
aflau scriitorii relatărilor, datorită experiențelor personale trăite în timpul
trecerii lor prin aceste ținuturi, determină nuanțele în care sunt redate impresiile.
Spre exemplu, un german care a străbătut în primii ani ai acelui secol o
Moldovă răvășită de luptele din timpul domniei Movileștilor, victimă a acelor
vremuri zbuciumate, căci se afla pe drumul de întoarcere în Polonia după șapte ani
de robie turcească, spunea despre Iași că „nu e mare, pare mai degrabă un târg,
nu e înconjurat cu ziduri, are înăuntru un palat păcătos, în care voievodul își
ținea curtea”9. În aceeași perioadă, un gentilom francez, participant la aventura
„principilor poloni” porniți să instaleze în domnie pe tânărul pretendent
Alexandru Movilă, vorbea despre același oraș ca despre „cel mai de seamă oraș
din principat, în care domnul sau voievodul își ține de obicei curtea. Acest oraș
se află la o depărtare de o jumătate de leghe de râul Prut. Nu este înconjurat cu
nici un fel de ziduri, cum nu sunt nici celelalte orașe și sate ale țarii, astfel încât
cine e stăpânul câmpiei poate după bunul său plac să dispună de toată țara”10.
Vorbim despre o perioadă în care sistemul de apărare al vetrelor orașelor prin
șanț, val de pământ și palisadă, dovedit arheologic pentru secolele XIV–XV, în
cazul unor orașe precum Suceava11, Roman12 și Iași13 nu mai era la fel de
eficient în condițiile noilor tehnici de luptă. Cu toate acestea, renunțarea defi-
nitivă la acel sistem de apărare și de marcare a perimetrului urban s-a produs mai
târziu, de vreme ce pentru orașul Iași, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
extinderea teritorială a urbei va depăși vechiul șanț, numit „hindichi”14. Mai
mult, la 1739, generalul Münich constata că incintele mănăstirilor sau cea a
curții domnești nu mai puteau, nici acelea, face față unor asedii sprijinite de
artilerie. Prin urmare, generalul a hotărât să se sape un șanț în jurul Iașilor.
Lucrarea a fost începută cu concursul populației, mai ales al breslelor, și apoi
s-a făcut prin munca plătită pe bază de contribuții bănești din partea negus-
torilor15. Șanțului astfel realizat i s-a zis „hindichiul Iașilor” sau „hindichiul
străini despre Țările Române, vol. I, editat de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
Paul Cernovodeanu, București, 1967, p. XIII–XIV, XXX și urm.
9
Călătorul german Johann Wilden străbătând Moldova în 1611, în Călători străini, IV,
editat de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, p. 351.
10
Charles de Joppecourt, în Călători străini, IV, p. 378.
11
Al. Andronic, în „Carpica”, V, 1972, p. 179.
12
Mircea D. Matei, Lucian Chițescu, Probleme istorice în legătură cu fortificația și
așezarea mușatină orășenească de la Roman, în „Studii și materiale de muzeografie și istorie
militară”, 1968, 1, p. 31–62.
13
Alexandru Andronic, Iașii, p. 136, fig. 52–54.
14
Dan Bădărău, I. Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 87–88; Ioan Caproșu, Documente privitoare
la istoria orașului Iași, volumul II, Acte interne (1661–1690), Editura „Dosoftei”, 2000, nr. 206,
p. 162–163, nr. 183.
15
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 200.
moscalilor”16, și a delimitat perimetrul orașului, până aproape de mijlocul

secolului al XIX-lea17, așa cum la jumătatea secolului al XVII-lea vechiul șanț
marca limita dintre partea veche a orașului și cea nouă. Și la București, în
secolul al XVIII-lea, sub Alexandru Ipsilanti sau Nicolae Mavrogheni, au fost
ridicate șanțuri și garduri la marginea orașului, cu scopul de a demarca perime-
trul urban prin limitarea dezvoltării necontrolate a orașului și pentru a asigura
încasarea taxelor și o mai bună organizare a serviciului de strajă18. Fenomenul
deschiderii orașelor a fost socotit greu de explicat, afirmându-se că, în afară de
spațiul de la est de Nistru, cele înconjurătoare au cunoscut practica fortificării
cu ziduri și turnuri de apărare, o explicația parțială fiind căutată în efectele
dominației otomane19. Bănuiala se apropie de o dezlegare valabilă, iar o privire
mai atentă către spațiile din jur, mai cu seamă către Balcani, ar fi oferit și certi-
tudini. Dacă ne vom uita către provinciile balcanice ale Imperiului Otoman vom
afla, în privința sistemului de apărare, numeroase similitudini. Dacă la Buda sau
Belgrad, spre exemplu, sunt modernizate citadelele, în schimb, orașele din
interiorul provinciilor, precum Sofia, nu dețin fortificații. Așa se întâmplă și în
cazul Țărilor Române, unde la hotare sunt păstrate și modernizate puncte
fortificate, teritoriul din jur fiind transformat în raia, administrația musulmană
oferind, din perspectivă otomană, mai multă siguranță funcționării acestor
puncte strategice. Dacă privim către Țara Românească, așa s-a întâmplat la
Giurgiu și Brăila, iar în cazul Moldovei, Tighina și Cetatea Albă reprezintă cele
mai clare dovezi ale alcătuirii sistemului fortificat de apărare a Imperiului, în
secolul al XVIII-lea adăugându-se și Hotinul. Astfel, vechile cetăți din interiorul
țării, din preajma unor orașe, nu-și mai aflau rostul și chiar dacă acestea nu au fost
demantelate, așa cum afirmă cronicarul, ele nu vor mai fi, în secolele XVI–XVII,
transformate în acord cu noile tactici de asediu, rămânând la forma și dimen-
siunile din secolul al XV-lea20.
Secolul al XVII-lea avea să se încheie, pentru Moldova, mai tragic decât
începuse, fiindcă intervalul dintre cucerirea otomană a Cameniței, în 1672, până
la pacea încheiată între Imperiul Otoman și Polonia, în 1699, adică două
decenii, a însemnat pentru țară un lung șir de neajunsuri. Tocmai imaginea
dezastrului apare cel mai frecvent în descrierile orașelor. Pentru starea disperată
în care se afla populația urbană, silită să-și abandoneze casele pentru a se
refugia din „calea răutăților”, lămuritoare sunt răspunsurile la chestionarele
16
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, Acte interne (1756–1770), Iași, Editura „Dosoftei”,
2004, p. 85, nr. 98.
17
18
Laurențiu Rădvan, Drumuri de țară și drumuri de oraș în Țara Românească în
secolele XVII–XVIII, în Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident. Tranziția de la
medievalitate la modernitate, volum editat de Laurențiu Rădvan, Iași, Editura Universității
„Al. I. Cuza”, 2007, p. 92.
19
Mircea D. Matei, Particularități ale civilizației urbane românești în Evul Mediu, în
volumul Aspecte ale civilizației românești în secolele XIII–XVII. Culegere de studii, coordonat de
Emil Ioan Emandi, Suceava, 1986, p. 15.
20
Dan Floareș, Fortificațiile Țării Moldovei din secolele XIV–XVII, Iași, Editura Univer-
sității „Al. I. Cuza”, 2005, p. 130.
întocmite de misionarii catolici privitoare la starea bisericilor și a enoriașilor din

unele localități ale Moldovei21.
Într-o relatare despre provinciile Moldova și Valahia redactată la
Constantinopol, la sfârșitul secolului al XVII-lea, apare o scurtă descriere a
Iașilor în care se spune că orașul, chiar dacă este „capitala Moldovei, n-are
nimic vrednic de luare aminte, decât poziția lui care este foarte plăcută, datorită
vecinătății unui mic râu, ce curge de-a lungul zidurilor sale”22. Se făcea, fără
îndoială, referire la zidurile curții domnești alături de care curgea Bahluiul. Iar
un sol polon își amintea că orașul „este așezat împrăștiat pe dealuri fără nici o
întărire și că, de altfel, nici nu are porți”23. Pentru ca în timpul campaniei din
1686, în care oastea polonă a prădat mare parte din orașele țării, un participant
la expediție, după ce menționa că majoritatea localităților se aflau în ruină,
spunea despre Iași că era capitala Moldovei, „oraș mare – dacă poate fi numit
oraș – căci este deschis din toate părțile, fără porți, fără șanț și fără ziduri”24.
În jurnalul unei solii polone din anul 1700 au fost redate imagini sugestive
pentru dezastrul care se abătuse asupra orașelor Moldovei în anii de la sfârșitul
secolului al XVII-lea. Solii au făcut popas la mănăstirea Zamca, ale cărei ziduri
fuseseră de curând întărite și adaptate unui sistem bastionar, modern la acea
vreme. Era, de fapt, singura înnoire într-un loc plin de ruine. Autorul jurnalului
amintea că, ceva mai jos de mănăstire, spre Răsărit, „era așezarea orașului
vechi, unde se aflau zidurile pustii ale mănăstirilor și ale caselor mari de piatră,
precum și ruinele unui oraș, odinioară populat”25. Ajungând la Baia, solii nu
aflară decât „urmele unui oraș”, din care locuitorii dispăruseră26, apoi, pe traseul
de la Iași către Constantinopol, s-au oprit într-un „orășel pustiu” numit Vaslui,
urmat de Bârlad, care, prin comparație cu primul, părea un „oraș mai mare”. În
plus, pe tot traseul, solii au resimțit din plin lipsurile în care se afla această țară27.
Între aceste triste paranteze, de început și de sfârșit de secol, aflăm și timpuri
mai tihnite, precum cele din domnia lui Vasile Lupu. Atunci Iașii erau descriși ca
un „oraș așezat jumătate în șes, iar cealaltă jumătate pe coasta unui deal”28; se
21
În momentele dificile, precum cele care au însoțit cucerirea de către turci a cetății
Camenița <1672>, orașele Moldovei au suferit devastări din partea trupelor combatante. După ce
în anii anteriori, în timpul revoltei conduse de Hâncu și Durac, ținuturile din răsăritul țării au avut
de suferit, după campania de la Hotin și alungarea din scaun a lui Ștefan Petriceico a venit rândul
Țării de Sus să cunoască ororile războiului. Într-o scrisoare din 2 iulie 1674, prefectul Misiunii
din Moldova, Piluzzi, descria atât situația personală disperată, cât și starea enoriașilor nevoiți să
rătăcească prin munți. El scria că „Cetatea Neamț este arsă cu totul, în Iași și în Suceava puține
case au mai rămas” (Călători străini, VII, editat de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, Editura Enciclopedică, 1980 p. 101).
22
Secretarul de La Croix, în ibidem, p. 260.
23
Relația lui Michal Floryan Rzewuski staroste de Helm, secretar al soliei polone trimise la
Poartă în vara anului 1677 pentru ratificarea păcii de la Žurawna (ibidem, p. 357).
24
Ibidem, p. 289.
25
Ibidem, VIII, p. 165.
26
Ibidem.
27
Ibidem, p. 170.
28
Ibidem, V, editat de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
București, Editura Enciclopedică, 1973 p. 75.
amintea că „nu are ziduri, numai palatul domnului este înconjurat de o parte cu
ziduri și de cealaltă parte este închis cu bârne îmbucate unele într-altele”29. Tot
atunci și despre Suceava se spunea că era „un oraș neîmprejmuit, dar că alături
se află o cetate foarte frumoasă și puternică așezată pe un deal, la poalele căruia
curge un râu numit Suceava”30.
Pentru Paul de Alep, orașul Iași avea o înfățișare plăcută, impresionând
mai ales prin numărul mare de biserici care se zăreau de la mare depărtare.
Locuirea era favorizată de aerul curat, de apa dulce și sănătoasă, mai bună,
credea el, decât cea din celelalte orașe ale țării31. Aceeași imagine de ansamblu
în care turlele bisericilor se zăresc de la mare distanță l-a impresionat și pe
Marco Bandini. Acesta spunea despre Iași că „de departe orașul se arată celor ce-l
privesc ca o nouă Romă, deoarece turlele, bisericile și mănăstirile oferă ochilor
oarecare măreție”32. Însă dispoziția călătorului se modifică radical atunci când se
apropie, fiindcă nu află înăuntru „decât colibe și cocioabe, și nici chiar marii boieri
nu au case mărețe, și nu le construiesc decât cu pereții din lemn acoperit cu lut”33.
Lipsa unui sistem de apărare compus din ziduri înconjurătoare, aspectul
plăcut oferit de numărul mare al bisericilor și mănăstirilor, sistemul de
construcție considerat rudimentar din perspectiva materialelor folosite, lemn și
lut, apoi imposibilitatea de a descoperi vreo aplecare către sistematizarea
spațiului ocupat de oraș, sunt câteva elemente care, după cum am văzut, se
repetă în imaginea orașelor din Moldova redată de călători.
Dar pentru a observa nuanțele, vom căuta, așa cum am anunțat la începutul
capitolului, să utilizăm și alte surse pentru a recompune înfățișarea și
organizarea spațiului din orașele moldovenești.
III.2. În căutarea unui model (dezvoltarea teritorială și

modalități de ocupare a spațiului)
III.2.a. Piața centrală. Zonă administrativă, comercială și religioasă
Pentru călătorul sosit din Occident, acolo unde dezvoltarea urbanistică a
căpătat contururi mai precise, organizarea în teren a celor moldovenești apare
haotică, fiindcă din ignorarea vreunui plan ar fi rezultat o țesătură stradală cu o
alcătuire haotică. Această impresie este oferită de orașul din Moldova chiar și în
plin secol al XIX-lea34, atunci când normele urbanismului modern încep să fie
puse în practică în anumite zone ale orașelor românești35.
29
Ibidem.
30
Ibidem, V, p. 258–259.
31
Ibidem, VI, p. 66.
32
Ibidem, V, p. 328.
33
Ibidem.
34
O expunere a imaginii orașelor din Moldova în secolul al XIX-lea aflăm la Victor Tufescu,
Iașii și orașele din N. Moldovei. Schița preliminară asupra așezării și dezvoltării lor, în
„Arhivele Basarabiei”, an IV, nr. IV, nr. 3 (iulie–septembrie), 1932, p. 227.
35
Teodor Octavian Gheorghiu, Imaginea modernă a orașului – complex și aspirație a
administrației urbane românești extracarpatice (începutul secolului XIX – mijlocul secolului XX),
În intenția noastră de a descoperi și elemente fixe în această construcție

aparent informă36, ar trebui să identificăm întâi de toate „inima orașului”, acel
loc simbolic, reper al vieții orășenilor, spațiul unde aceștia se adunau cu prilejul
procesiunilor publice a sărbătorilor sau în timpul unor evenimente. Ar trebui să
identificăm un perimetru unde să fie reprezentate, atât la nivel simbolic, cât și
practic, trei dintre funcțiile unei așezări cu trăsături urbane. O zonă pe care să o
putem denumi piață centrală, unde să ni se dezvăluie rosturile administrative,
religioase și economice ale unui oraș37. Ordinea enunțării acestor funcții este
aleatorie, deoarece o încercare de ierarhizare ne va conduce spre mai vechea și
controversata problemă a specificului orașelor extracarpatice și, în subsidiar, la
problema originii acestora. Noi nu ne propunem să reluăm firul acelei dispute
istoriografice, fiindcă riscăm să ne îndepărtăm de subiect.
Vom constata că, la o privire mai atentă, mai puțin înclinată spre
desenarea unor imagini panoramice sau către consemnarea amănuntelor
în HU, X, nr. 1–2, 2002, p. 155–169. Studiul oferă un cadru general, folositor mai ales pentru
partea introductivă, unde se fac precizări asupra conținutului urbanismului de tip modern, precum
și pentru înfățișarea stadiului în care se aflau gândirea și practica urbanistică în România.
36
Eugenia Greceanu, în Prefață la a II-a ediție a lucrării Ansamblu urban medieval Botoșani.
Botoșanii care s-au dus, revizuită și adăugită sub îngrijirea lui Octavian Liviu Șovan. Cuvânt
înainte de Ioan Caproșu, Indice general de Alexandrina Ioniță, Iași, Casa Editorială Demiurg,
2009, p. 13, 16, constata cu regret că problema dezvoltării haotice a orașelor românești
extracarpatice s-a transformat într-o prejudecată susținută de unii istorici și arhitecți și a slujit ca
temei planului stalinist de sistematizare agresivă a centrelor istorice a majorității orașelor.
Autoarea mai constata că fie și numai prin studiul Botoșanilor se poate demonstra lipsa de temei a
acestei judecăți, putându-se evidenția trăsături comune, specifice orașelor medievale europene, pe
care le prezintă toate orașele din provinciile românești. Dintre acele trăsături enumera rolul
determinant al arterelor de tranzit pentru planul general și pentru amplasarea locurilor de schimb,
prezența unui țesut urban specific zonelor de producție și desfacere, afirmarea unei ierarhii sociale
și politico-administrative în formele și înălțimea verticalelor care domină silueta orașului etc.
37
În acest context pot fi citate cuvintele lui Jacques Le Goff, care, analizând imaginea
orașului medieval în vechea literatură franceză, observa cum se „construiește stereotipul urban
medieval pornind de la elemente rele și […] de la elemente imaginare, care conferă realității
adevărata ei existență. Aceste elemente sunt mai întâi zidurile de apărare și porțile, apoi turnurile,
turnuri înalte, turnuri ascuțite, apoi materiale de construcție ale orașului, piatra în primul rând,
apoi rețeaua de străzi și piețe – rețeaua de drumuri și de popasuri – și, în cele din urmă, palatele și
bisericile. Însă locul central al orașului, loc real și simbolic, unde se desfășoară activitatea majoră,
esența orașului […] locul acesta este piața”; vezi Jacques Le Goff, Războinici și târgoveți
cuceritori. Imaginea orașului în literatura franceză din veacul al XII-lea, în volumul Imaginarul
medieval, traducere și note de Marina Rădulescu, București, Meridiane, 1991, p. 279. Și în
continuare același autor observa că imaginile materiale ale orașului „sunt elementele definitorii
ale stereotipurilor urbane: zidurile, porțile, turnurile, apoi materialele sugerând trăinicia, bogăția și
frumusețea: piatra, marmura, aurul și argintul. Preponderente sunt două monumente – sau tipuri
de monumente – care materializează funcționarea puterilor dominante: Templul și Palatul,
biserica și castelul”; în ibidem, p. 314.
Pentru existența și funcționalitatea piețelor centrale în orașele extracarpatice s-a afirmat că
avantajul unei piețe centrale era imens, că piața era „centrul activității urbane, teatrul adunărilor și
a sărbătorilor populare, că era „centrul simbolic al orașului”; vezi Tudor O ctavian Gheorghiu,
R. Radoslav, Spațiul central al orașului medieval românesc extracarpatic din secolele XIV–XVI,
spațiu al coeziunii sociale. Elemente pentru un studiu comparativ european, în HU, I, 1993, nr. 2,
p. 157.
pitorești, ne va călăuzi către identificarea unui asemenea spațiu chiar și în

orașele moldovenești, chiar și în condițiile în care, din păcate, se știu
deocamdată prea puține lucruri despre piețele din alte orașe decât cele de la
Baia38, Suceava39 și Iași40, unde cercetările arheologice au dat la iveală vestigii
mai numeroase.
Funcția administrativă era indicată prin existența în acel perimetru a curții
domnești, iar după ce domnia și-a pierdut caracterul itinerant, a unor clădiri
aparținând unor instituții cu meniri administrative, de reprezentare a puterii
centrale în oraș și, adesea, în ținut, dacă respectivul centru urban îndeplinea și
funcția de reședință a unui ținut, a Țării de Sus sau a celei de Jos41.
Funcția religioasă se reflecta în existența, tot acolo, a unor biserici, reședințe
mitropolitane sau episcopale, și în cele mai multe cazuri a bisericii domnești, fără
a omite orașele care au avut o populație catolică numeroasă, precum Baia, Siret
sau Cotnari, unde bisericile acestor comunități dominau inima orașului.
În același perimetru vom descoperi dimensiunea economică a orașului,
prin funcționarea târgului celui vechi al orașului, atunci când localitatea, odată
cu extinderea demografică și teritorială, își amplifică funcția economică, iar
nucleele comerciale se multiplică și se specializează.
Unii călători amintesc de existența și funcționalitatea pieței centrale.
Astfel, încă de la jumătate secolului al XVI-lea, dintr-o descriere a Sucevei se
menționa că exista acolo o „piață mare” (1562)42, iar în apropierea acesteia o
„curte” și o biserică unde aveau loc numeroase ceremonii la care participa
38
Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, S. Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV–XVII,
II, Iași, Editura Junimea, 1984, p. 42–43; Vasile Neamțu, Istoria orașului medieval Baia. Civitas
Moldaviensis, Iași, 1997, p. 160.
39
Mircea D. Matei, Civilizație urbană medievală românească. Contribuții (Suceava până la
mijlocul secolului al XVI-lea), București, 1989, p. 157; Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, Să
nu dărâmi, dacă nu știi să construiești (Contribuții de morfologie urbană la cunoașterea istoriei
orașului Suceava, 1388–1988), Rădăuți/Iași, 1991, p. 57; Tudor Octavian Gheorghiu, R. Radoslav,
op. cit., p. 165–168.
40
Alexandru Andronic, Iașii, p. 136.
41
O situație specială întâlnim în cazul Botoșanilor. Acolo curtea domnească a funcționat în
afara perimetrului orașului, la Popăuți; Artur Gorovei, op. cit., p. 47–50; Eugenia Greceanu, op. cit.,
ed. a II-a, p. 29. Dacă ar fi să căutăm o explicație acestui fenomen, credem că o dezlegare ar putea
veni dinspre vechimea orașului. La Botoșani părerile rămân divergente în privința momentului
apariției vieții de tip urban. Un argument al întârzierii ar fi faptul că în centre mai vechi curțile
domnești au funcționat în interiorul orașelor, aici însă curtea s-a aflat în afara târgului. La acest
argument s-ar adăuga atestarea târzie a orașului, precum și faptul că Botoșanii nu au fost în
perioada medievală reședința unui ținut. În fruntea celor care au optat pentru o evoluție urbană
mai târzie la Botoșani s-a aflat N. Iorga, Inscripții botoșănene, București, 1905, p. 6–7. De partea
cealaltă se situează Alexandru Papadopol-Calimachi, Notiță istorică despre orașul Botoșani, în
AARMSI, seria a II-a, VIII, 1885–1886, secțiunea II, p. 100–101; Constantin C. Giurescu, Târguri
sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea,
București, 1967; ediția a II-a, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 196, unde se afirmă că
orașul a apărut înainte de întemeierea statului medieval, la fel ca Baia, Suceava, Siret sau Hotin.
42
Călători străini, II, Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
București, Editura Enciclopedică, 1973, p. 155, 227–228.
domnul. Pornind de la astfel de mărturii cărora li s-au adăugat urmele

arheologice pentru Suceava, s-a observat că evoluția zonei cu funcție de târg,
s-a dezvoltat pe diagrama căilor de comunicație, această „inimă a târgului”,
reflectând importanța pe care a avut-o funcția economică în viața orașului. Mai
mult, s-a presupus că, în structura urbană, această „inimă a târgului” corespunde
topografic cu modul de amplasare al pivnițelor medievale (150.000 mp). În
perioada de până la dezastrul din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea,
„inima târgului” ar fi fost alcătuită din patru nuclee principale: „piața mare” sau
„Târgul de Jos”, „Târgul Boilor”, „Târgul de Sus” și „Târgul de Pește”. Străzile
s-au conturat aici odată cu construirea mai densă a perimetrului comercial, dar
corespunzător orientării primelor laturi, care erau drepte. Pe măsura creșterii tot
mai însemnate a localității se formează două străzi comerciale principale (Ulița
Fruntea și Ulița Mare), aproximativ paralele (lungi de 200 de m și la o distanță
una de alta de 100 m), legate printr-o piață transversală tocmai această piață
centrală numită în documente – „piața mare”, „târgul de jos” sau „târgul vechi”43.
Astfel, s-a constatat că cea mai veche parte a orașului Suceava s-a format
la intersecția unor căi de tranzit de primă importanță în perioada medievală.
Utile pentru reconstituirea vechii trame stradale au fost informațiile cartografice
cuprinse în harta austriacă a Bucovinei, întocmită între anii 1772 și 177444.
Un alt exemplu îl constituie orașul Baia, unde s-au descoperit porțiuni din
piața centrală a orașului. Acest perimetru a fost identificat la capătul principalei
artere de circulație a orașului, demarcat de catedrala romano-catolică și reședința
episcopului. În urma săpăturilor arheologice au fost descoperite părți importante
din pavajul de piatră al acelei piețe, materialul de construcție fiind procurat din
albia râului Moldova45.
La Suceava, în urma cercetărilor arheologice, s-au descoperit pavaje
datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea și până în secolul al XVI-lea46.
Urmele unei piețe asemănătoare au fost identificate și la Hârlău. Această
piață a fost amenajată în afara incintei bisericii Sfântul Gheorghe și în apro-
pierea curții domnești. Aici pavajul nu s-a realizat precum la Baia, cu piatră, din
pricina lipsei acestui material în apropiere, ci s-au folosit deșeurile rezultate din
prelucrarea pietrei necesare lucrărilor de zidire ale unor construcții din incinta
curții domnești47. Și la Botoșani „inima târgului” s-a suprapus pe diagrama
căilor de tranzit care traversau orașul48.
43
Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, Să nu dărâmi, p. 57.
44
Cunoscută sub numele de harta Büschel, interpretarea acesteia în ibidem, p. 53–57.
45
Eugenia Neamțu, V. Neamțu, Stela Cheptea, op. cit., II, p. 12; V. Neamțu, Istoria
orașului medieval Baia, p. 118–119; idem, Piețele și ulițele din orașele medievale ale Moldovei,
în HU, VII, 1999, nr. 1–2, p. 116.
46
Gh. Diaconu, Observații cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea marilor
asedii otomane și polone din veacul al XV-lea, în SMIM, I, 1956, p. 270; Mircea D. Matei, Emil I.
Emandi, Observații asupra stratigrafiei curții domnești de la Suceava, în „Anuarul Muzeului
Județean Suceava”, 1977, p. 112–113.
47
Stela Cheptea, Un oraș medieval Hârlău, Iași, Editura Dosoftei, 2002, p. 42–43.
48
Eugenia Greceanu, op. cit., ed. cit., p. 57.
La Iași, inima târgului ar fi fost jalonată de biserica Sfântul Nicolae Domnesc

și de poarta cea mare a curții, acolo unde, în beciul turnului, funcționa temnița
domnească, și unde Ștefan Tomșa a zidit o biserică numită „de pe Poartă”49. În
același perimetru erau plasate spânzurătorile50. Identificarea în cazul Iașilor
trebuie să aibă în vedere și de specificul acestui oraș. În secolul al XVII-lea
Iașul, pe lângă funcțiile comune tuturor orașelor moldovenești, va dobândi și un
rost administrativ proeminent. Dacă privim lucrurile astfel, piața ce se deschide
înaintea porții curții domnești, flancată de Biserica domnească și de cea a comu-
nității catolice din oraș51, va căpăta un puternic sens administrativ în condițiile
sfârșitului de veac XVI și în cursul celui următor, atunci când domnia se așeza
mai cu temei aici52. Această disociere între funcția administrativă și cea comer-
cială, chiar dacă și în preajma acestei piețe exista la întretăierea Uliței Mari53 cu
Podul Vechi un nucleu comercial important, în acest oraș epicentrul activității
comerciale va fi acela situat în capătul Uliței Rusești, din apropierea vămii54.
În concluzie, la o privire mai atentă, așa cum am încercat să arătăm în
rândurile de mai sus, se poate identifica, cel puțin în zona centrală, o alcătuire
mai ordonată, o sistematizare a spațiului urban care, cu îndreptățire, a fost iden-
tificată ca o influență culturală apuseană. Această înrâurire așezările din Moldova
au cunoscut-o înaintea perioadei de care ne ocupăm, atunci când atât coloniștii
catolici statorniciți în orașele de la răsărit de Carpați, cât și legăturile mai
strânse cu spațiul central european și-au pus amprenta și asupra modului de
organizare a teritoriului orașelor. La jumătatea secolului al XVI-lea, această
trasare relativ ordonată a străzilor din zona centrală a orașelor era de multă
vreme alcătuită55.
Poziția dominantă pe care a avut-o domnia în relațiile cu orașul s-a
manifestat și prin felul cum s-a făcut amenajarea spațiului urban56.
49
Stela Cheptea, Biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Iași, în
„Europa XXI”, Iași, III–IV, 1994–1995, p. 278.
50
Călătorului rus Trifon Korobeinikov, în Călători străini, III, p. 352.
51
Stela Cheptea, Șase veacuri de istorie, în Catedrala romano-catolică din Iași, volum
editat de Dănuț Doboș, Iași, 2005, p. 11–23.
52
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 57–58.
53
Accentuarea funcției administrative a zonei este dezvăluită și de numirea în actele vremii
a acestei artere și Ulița Mare a Boierilor sau Podul Domnesc (Ioan Caproșu, Documente Iași, V,
p. 554–556, nr. 831).
54
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 37–39.
55
Pentru problema organizării spațiului urban, un studiu recent este cel alcătuit de
Laurențiu Rădvan și Mihaela Rădvan, Cu privire la organizarea spațiului urban în Țara Moldovei în
Evul Mediu, în AȘUI, LIX, 2013, p. 61–98.
56
Intervenția domniei în evoluția urbanistică a orașelor moldovenești a fost rediscutată,
ajungându-se chiar la concluzii contrare ipotezelor mai vechi. Această perspectivă pornește de la
consecințele distrugerilor suferite de orașe în timpul invaziilor străine, ce ar fi provocat stagnarea
vieții urbane, precum și de la constatarea că Ștefan cel Mare a fost interesat mai curând de conso-
lidarea sistemelor de apărare din orașe sau din preajma acestora. Se mai afirmă că, în cele mai
multe cazuri, configurația urbană a fost stabilită până la mijlocul secolului XV, iar intervențiile
din timpul domniei lui Ștefan cel Mare și urmașilor săi nu ar fi adus modificări substanțiale; vezi
Dacă în partea veche a orașelor se poate constata o relativă organizare a

ocupării spațiului prin trasarea simetrică a principalelor artere ce sunt terminale
ale căilor de tranzit care gravitează înspre zona pieței centrale, în rest, în părțile
mai noi ale târgurilor, forma tramei stradale pare să ignore orice rațiune de
ocupare a spațiului. Apoi, suprafețele largi dintre locuințele în care se află anexe
gospodărești și grădini amplifică impresia de neorânduială. Tocmai această
impresie de proastă alcătuire spațială se întipărește în memoria unor călători în așa
măsură încât nici măcar relativa simetrie a zonei centrale nu mai este remarcată.
Ne întrebăm dacă putem identifica factorii care au dus la părăsirea
planului mai bine sistematizat al centrelor vechi. Răspunsul cel mai la îndemână
ar fi acela că extinderea teritorială a târgurilor moldovenești s-a făcut prin
înglobarea localităților din jur și că, în privința topografiei acestui tip de
localități, planimetria a fost determinată în special de particularitățile solului57.
Oferind astfel de răspuns nu trebuie să ignorăm faptul că aceste extinderi
prin înglobare nu s-au făcut decât cu acordul domniei și că aceeași instituție
centrală, în perioadele prielnice, a continuat să se implice în organizarea și
modificarea înfățișării orașelor, intervențiile urbanistice fiind mai vizibile în
cazul orașelor importante, Suceava și Iași.
Preferința unor domni pentru reședința din Iași, încă din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, și-a pus amprenta asupra evoluției urbanistice a orașului.
Un prim pas l-a făcut Alexandru Lăpușneanu, la care face trimitere și cronicarul
atunci când amintește de așezarea „mai cu temei” a domnilor Moldovei aici58.
Gesturi similare vor face și urmașii săi în scaun, Petru Șchiopu59, Aron Tiranul60
sau Ștefan Tomșa.
Teodor Octavian Gheorghiu, Elemente de structură și morfologie urbană românească extracar-

patică la cumpăna secolelor XV și XVI (cazul Moldovei lui Ștefan cel Mare), în HU, XII, 2004,
nr. 1–2, p. 31–52.
57
V. Neamțu, Piețele și ulițele, în HU, VII, 1999, nr. 1–2, p. 114.
58
Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, 1994, p. 132.
59
Ctitor al mănăstirilor Galata de Sus cu hramul Înălțarea Domnului, pe care o zidise „de
iznoavă” după ce Galata din Vale se ruinase din cauza relei alegeri a locului (Ioan Caproșu,
Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria orașului Iași, I, Acte interne (1408–1660),
Iași, 1999, p. 28–29, nr. 18). Fiindcă nu a vrut, așa cum amintește Grigore Ureche, Petru Șchiopu
„să lase în deșert pomana sa, carea o zidisă întâi mănăstirea Galata din Vale, care apoi să răsipisă,
ci cu toată nevoința au silit și cu toată osârdiia au zidit Galata din Deal, carea trăiește și până
astăzi (Grigore Ureche, Letopisețul Țărâi Moldovei, ediție îngrijită, studiu introductiv, indice și
glosar de P.P. Panaitescu, București, 1958, p. 202). Pentru momentele de început și evoluția în
timp a acestui așezământ, vezi N. Grigoraș, Mănăstirea Galata, în MMS, XXXVI, 1960, nr. 5–6,
p. 338–346; idem, Un important monument de artă al Iașului – Galata, în CI, II, 1971, p. 349–364;
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 130–141. Fiind din multe puncte de vedere, și mai
cu seamă din perspectivă arhitectonică, deschizătoarea de drum pentru numeroase edificii
religioase din secolul al XVII-lea.
60
O reluare a gestului ctitoricesc al părintelui său, Alexandru Lăpușneanu, care zidise, în a
doua domnie, atunci când a rezidat o perioadă mai lungă la Iași, biserica mănăstirii Sfântul Nicolae
din Țarină, dar care din cauza vitregiei vremurilor și a neglijenței obștii călugărilor de acolo s-a
risipit (Gh. Pungă, op. cit., p. 183).
Ultimului din această înșiruire merită, din perspectiva implicării în

trasarea unor contururi urbanistice în cazul Iașilor, o atenție mai mare decât cea
acordată până acum. Este interesant cuprinsul unei note din 12 februarie 1784
adresată de căpitanul de cavalerie Pitzelli și locotenentul auditor Harsani, în
numele Comisiei de Delimitare a Proprietăților din Bucovina, Consiliului Aulic
de Război din Viena, referitoare la data mutării scaunului domnesc și a celui
mitropolitan de la Suceava la Iași, a ducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou în
Polonia și necesitatea întoarcerii lor la Suceava. La aceste întrebări se răspundea
că, după tradiție: „Ștefan Tomșa voievod muta în jurul anului 1610, probabil din
porunca Porții, pe motive de securitate, reședința domnească din Suceava la
Iași, pe când Constantin Cantemir vodă, în anul 1683, face să treacă într-acolo și
pe mitropolitul de atunci Dosoftei. A fost momentul când, au trecut într-acolo
chiar și moaștele lui Ioan cel Nou, unde acestea au fost păstrate câțiva ani de-a
rândul, până la sfârșitul anului 1685, când Ioan Sobieski, regele Poloniei, stăpâ-
nește, în tulburările cauzate de războiul de atunci, o bună parte din Moldova și
chiar Iașii. Acesta l-a luat pe același mitropolit Dosoftei cu sine, și acesta
moaștele lui Ioan cel Nou, împreună cu toate comorile și documentele, în
Polonia, unde aceste relicve, după aproape 98 de ani, trebuie să se aștepte la
providența sceptrului lui Iosif al II-lea ca să se întoarcă din nou, în locul lor de
odihnă de odinioară, la biserica Mitropoliei din Suceava”61.
Reținem că, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit tradiției, lui
Ștefan Tomșa îi era atribuită mutarea reședinței domnești de la Suceava la Iași.
Nu știm ce dovezi dădeau temei tradiției, putem însă constata că, în cazul lui
Ștefan Tomșa, avem câteva mărturii ale implicării sale în modificarea aspectului
orașului. Pornind de la ctitoria sa, biserica Sfântul Ioan Zlataust62, pe acest
domn îl aflăm interesat de amenajarea unei zone mai largi, situate atunci la
periferia orașului63. Ștefan Tomșa a pus să fie prelungită Ulița Făinii spre pârâul
Cacaina. Noua uliță ce s-a format se îndrepta către „Podul lui Ștefan Vodă”64,
61
Suceava. Documente privitoare la istoria orașului. 1399–1918, volumul I, întocmit
de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu, Ioan Caproșu și Gavril Irimescu, București, 1989,
p. 472–473, nr. 300.
62
N. Grigoraș, O biserică din Iași zidită în 30 de zile, în „Cetatea Moldovei”, an. IV, 1943,
vol. IX, nr. 5, p. 277; Cătălina Chelcu, O biserică din secolul XVII: Sfântul Ioan Zlataust, în
Monumentul, VIII, volum îngrijit de Aurica Ichim și Lucian Valeriu Lefter, Iași, 2007, p. 29. La
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 129, nota 3, se optează pentru atribuirea primei
biserici din lemn lui Ștefan I Tomșa, așa cum propunea Nicolae Grigoraș în studiul Biserica
Sf. Ioan Zlataust din Iași, în MMS, XXXIX, 1963, nr. 5–6, p. 280–281.
63
Această biserică, ce va deveni în secolul al XVII-lea mănăstire pe care Gheorghe Duca
o va închina la Arghirocastro, era situată mai sus de Podul lui Ștefan Vodă, de peste Cacaina
(Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 567–568). Podul și locul din preajmă îi era dăruit, în 1657,
marelui vornic Ștefan Boul pentru „ca să facă dumnealui acolo pod și dughene, cum au fost și
mai-nainte” (Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 485–486, nr. 426). Probabil
zona comercială de a cărei organizare se ocupase ctitorul bisericii Sfântul Ioan Zlataust a fost
afectată de tulburările de la mijlocul secolului al XVII-lea. Dintr-un act din aceeași perioadă
aflăm că pe locul confirmat vornicului au fost construite două poverne pentru producerea
băuturilor alcoolice (Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 456, nr. 395).
64
Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 456, nr. 395.
iar construirea unor dughene și a podului de piatră peste pârâu sunt acțiuni ce
pot fi considerate măsuri de stimulare a funcției comerciale a zonei65. Aceeași
aplecare către înnoiri urbanistice este probată și prin zidirea Bisericii de pe
Poartă66, în fața căreia se deschidea piața, precum și o uliță mai veche, dar care,
credem noi, va fi abia de acum înainte pusă mai bine în valoare. Ulița Mare va fi
numită și Ulița Boierilor67, iar piața formată înaintea turnului porții domnești va
primi denumirea de „piață boierească”68. Locuirea în oraș a unor familii
boierești este urmarea procesului de birocratizare și de statornicire a centrului
puterii la Iași. Boierii din Sfat și cei mai mici, de diferite ranguri, formează un
aparat administrativ central ai cărui membri activează la curte și locuiesc în
oraș. Apropierea lui Ștefan al II-lea Tomșa față de orașul Iași se reflectă indirect
și în sprijinul pe care l-a obținut din partea târgoveților în momentul confruntării
domnului cu boierii. Sprijinul, inclusiv militar, ar putea avea temeiuri mai
profunde decât opțiunea de moment a orășenilor pentru sprijinirea acestui domn69.
Un proiect urbanistic similar a fost realizat în domnia lui Miron
Barnovschi, cel care, lângă ctitoria sa, va amenaja un târg ce-i va purta numele70
și asupra alcătuirii căruia vom zăbovi mai mult atunci când vom aminti de
nucleele comerciale ale orașelor.
În aceeași primă jumătate de veac, în anii liniștiți și prosperi ai domniei lui
Vasile Lupu asistăm la implicarea hotărâtă a lui vodă în configurarea urba-
nistică a Iașilor, dar și a altor centre urbane ale țării. Astfel, așa cum s-a
remarcat, renovarea curților și bisericilor domnești din orașe aparține unui plan
mai larg71. În timpul lui Vasile Lupu, la Iași asistăm la o reașezare urbanistică
ce a vizat înfățișarea Uliței Mari și tot atunci vor apărea noi zone comerciale ca
efect al sporului demografic și extinderii teritoriale a orașului. Astfel, așa cum s-a
observat, domnia pare implicată acum într-un proiect urbanistic realist și nu
65
C. Cihodaru, Dezvoltarea demografică și teritorială, în Istoria orașului Iași, I, volum
editat de Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Iași, Editura Junimea, 1980, p. 95.
66
N. Grigoraș, Bisericile curții domnești din Iași, în MMS, anul XLV, nr. 5–6, mai–iunie
1969, p. 312–318.
67
68
Cronica Ghiculeștilor. Istoria Moldovei între anii 1695–1754, ediție îngrijită de Nestor
Camariano și Ariadna Camariano-Cioran, București, Editura Academiei, 1965, p. 235.
69
Din unele surse aflăm că Ștefan Tomșa „făcea dreptăți săracilor” sau „că era bun pentru
săraci”, iar aceste formulări, interpretate din perspectivă marxistă, și-au diluat înțelesul, deoarece
în spatele termenului de săraci au fost identificate „masele largi populare” (vezi Vasile Neamțu,
Frământări sociale în orașul Iași în primele decenii ale secolului al XVII-lea, în AȘUI, s. III,
a. Istorie, filologie, IX, 1963, p. 64).
70
În acel spațiu de pe Ulița Rusească, la mijlocul secolului al XVII-lea își desfășurau
activitatea numeroși negustori de origine balcanică, care iscălesc grecește zapisele la întocmirea
cărora au fost martori (Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 425, nr. 355). Tot
acolo a stăpânit niște dughene, în locul numit Neguțitori, și un mehterbașă turc, care s-a creștinat
primind numele de Ioan și care a dăruit dughenele sale Sfântului Mormânt de la Ierusalim la care
era închinată și mănăstirea Adormirea Maicii Domnului a lui Miron Barnovschi (Ioan Caproșu,
Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 437, nr. 369).
71
Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, Contribuții la istoria Trei-Ierarhilor, în
AIIX, XXX, 1993, p. 437.
unul fantezist precum cel gândit, cu aproape un secol mai înainte, pentru Hârlău,
de către Despot vodă72, cel care își propusese ridicarea unui oraș „înzestrat cu zid
de apărare, castele și chiar cu caldarâm” și unde colegiul ocupa un loc central73.
S-a spus că acțiunea lui Vasile Lupu n-a fost finalizată, așa încât, de pe
urma domnului cu „hire împărătească”, a rămas un monument de artă; ne
referim la ansamblul de la Trei Ierarhi, înconjurat de căsuțe și dughene, menit
parcă să scoată și mai mult în evidență discrepanța care îl șocase pe episcopul
Bandini74. Astfel, chiar și după intervențiile din timpul domniei lui Vasile Lupu,
orașul rămâne un spațiu al contrastelor. Un peisaj în care predomină clădirile prost
construite într-un amestec strident cu cele puține de piatră aparținând boierilor și,
mai cu seamă, unde zidurile mănăstirilor de care se lipesc dughenele negustorilor
și atelierele meșterilor vor, parcă, să traseze granițe în interiorul orașelor.
Ne întrebăm dacă în alcătuirea proiectelor urbanistice de la mijlocul
secolului al XVII-lea, din domnia lui Vasile Lupu ori în scurtele răstimpuri de
liniște din perioada care ne interesează, domnia, ca inițiator al acestor
amenajări, a urmat vreun model și din ce direcție au venit influențele. Nu
credem că resursele neîndestulătoare au dus la abandonarea vechilor modele de
organizare a spațiului urban, la organizarea relativ simetrică, de inspirație
apuseană. Credem că impresia de alcătuire haotică a spațiului, pe care o lasă
târgurile moldovenești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, nu este doar rodul
extinderii teritoriului urban prin înglobarea unor localități rurale, ci este, mai
degrabă, influența unui alt model, diferit de acela din Centrul sau Apusul Europei.
Privind în jur, vom sesiza că civilizația românească, în trecerea de la
medieval la modern, se afla în secolul al XVII-lea la o răscruce, receptând
influențe atât dinspre spațiul polonez, cât și dinspre cel otoman75. Vorbind
despre înfățișarea orașelor și ocuparea spațiului, influențele sud-dunărene nu pot
fi ignorate.
De exemplu, Sofia avea câteva însușiri specifice multora dintre orașele
balcanice. În primul rând, era un oraș lipsit de ziduri, cu o zonă centrală unde
aflăm un complex arhitectonic format din clădiri ridicate din fonduri publice,
din inițiativa înalților demnitari otomani. În inima orașului balcanic, repre-
zentată schematic în imaginile care s-au păstrat din acea vreme datorate unor
călători apuseni76, se distinge în primul rând moscheea și edificiile anexe ale
acesteia, caravanseraiuri, dughenele, băile, apoi palatul pașei. În imediata
72
Călători străini, II, p. 134–135.
73
Ibidem, p. 141. Despre școala ridicată în acea vreme, vezi Ștefan Bârsănescu, „Schola
latină” de la Cotnari. Biblioteca de curte și proiectul de Academie al lui Despot Vodă, București,
1957; Cultura orășenească în Moldova în secolul XVI, în AUB, 1971, nr. 1, p. 73–75.
74
Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 438.
75
Răzvan Theodorescu, Între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550–1800),
București, Editura Meridiane, 1987, p. 99–100.
76
Ludá Klusáková, Between reality and stereotype: town views of the Balkans, în UH, 28,
nr. 3, 2001, p. 359–377. Autoarea își întemeiază observațiile asupra tipologiei orașelor balcanice
pe baza a 26 de desene datorate unui călător rămas anonim, ce ar fi străbătut drumul de la Viena
către Istanbul în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
vecinătate, printr-o trecere adesea abruptă, se aflau casele oamenilor de rând,

construite din lemn acoperit cu lut, înșirate de-a lungul unor străzi prost
întreținute77.
O situație asemănătoare regăsim și în cazul celei de-a doua reședințe a
curții sultanilor, Adrianopole. Fiind amplasat în mijlocul unor terenuri cultivate
cu vii și livezi, orașul oferea privitorului, din depărtare, o perspectivă impre-
sionantă, mai ales dacă acesta sosea dinspre Istanbul pe un drum care străbătea
o zonă în care vegetația era destul de sărăcăcioasă78. Mulți dintre călători,
observând orașele balcanice deschise, le consideră niște întinse suburbii79, iar
impresia despre orașe este identică cu aceea înregistrată de călătorii care au
străbătut Moldova și Țara Românească.
O dezvoltare urbanistică de inspirație occidentală vor începe să dobân-
dească orașele din Balcani abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sub
impulsurile modernizării, pe fondul reformării statului otoman, orașele din
partea europeană a imperiului își vor modifica înfățișarea, funcțiile și structura
populației80. Așadar, se menține și sub acest aspect paralelismul între orașul
românesc extracarpatic și cel otoman balcanic.
Așadar, nu credem că greșim dacă vom identifica înrâuriri otomano-
balcanice în structura urbanistică din Moldova, fără a ignora influențele de
77
Elisabetta Borromeo, Voyageurs occidentaux dans l’Empire ottoman (1600–1644),
Paris/Istanbul, 2007, p. 238, unde accentul cade asupra imaginii pestrițe din punct de vedere
confesional și etnic pe care o lasă călătorilor occidentali acest oraș considerat, și din această
perspectivă, tipic pentru modelul balcanic de evoluție urbană. Aceeași imagine prezentată și în
studiul întocmit de Ludá Klusáková, op. cit., p. 368.
78
Trimitere la aspectul orașului Adrianopole. Într-o tipologie care ține seama de aspectul
orașelor otomane, atât Adrianopole, cât și orașe ca Bursa sau Manisa sunt denumite orașe verzi,
deoarece condițiile de climă au permis ca localitățile respective să fie înconjurate de suprafețe
întinse de livezi și grădini de legume; vezi Gönul Tankut, The Spatial Distribution of Urban
Activities in the Ottoman City¸ în Structure sociale et développement culturel des villes Sud-Est
Européennes et Adriatiques aux XVIIe–XVIIIe siècles. Actes du Colloque interdisciplinaire tenu à
Venise, 27–30 Mai 1971, București, 1975, p. 257–258.
79
Ludá Klusáková, op. cit., p. 364.
80
Reformele adoptate de către statul otoman, precum acordarea drepturilor civile și politice
majorității locuitorilor, evoluția economică și sporul demografic, au reprezentat elementele ce au
stimulat dezvoltarea unui nou tip de comportament socio-economic, care s-a răsfrânt și în
domeniul urbanistic. Astfel, datorită reformelor funciare și înnoirilor din domeniul imobiliar
datorate atât unor inițiative particulare, a unor comunități sau a organismelor publice, spațiul
urban din partea europeană a Imperiului Otoman va cunoaște, mai vizibil din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, reamenajări și „modernizări”. Primele reglementari urbanistice moderne
datează din perioada 1848 și 1891 și se referă mai ales la apariția și dezvoltarea noilor cartiere. Se
remarcă interesul pentru colonizarea în spațiul urban a unor grupuri etnice și religioase până
atunci minoritare. Pentru liniile generale, dar și pentru câteva studii de caz care surprind acele
transformări, vezi Alexandra Yerolympos, Formes spatiales d’expansion urbaine et le rôle des
communautés non musulmanes à l’époque des Réformes. Études de cas dans les villes des
provinces européennes de l’Empire ottoman (1839–1912), în RMMM, nr. 107–110, septembre
2005, p. 113–142. Pentru transformările urbanistice care au avut loc în capitalele fostelor
provincii otomane din Balcani, mai ales după dobândirea autonomiei și independenței, un studiu
comparativ este cel întocmit de Dobrina Jeleva-Marins, Le Traits communs et spécifiques de
l’urbanisme des capitales des états Balkaniques au XIXe siècle, în EB, 1–2/1997, p. 131–145.
sorginte central-europeană, ultimele fiind vizibile în felul în care era ocupat

spațiul din zona veche a orașelor. Am văzut că, pentru orașele noastre, putem
identifica o piață centrală a orașului, perimetru care își păstrează funcțiile și în
perioada la care ne referim. Dincolo de aceste supraviețuiri, fizionomia înnoirilor
de tipul celor din domnia lui Vasile Lupu și chiar modul în care este organizat
spațiul urban nu pot să nu ne ducă cu gândul la imaginea orașelor otomane, cel
puțin a acelora balcanice. Și acolo, ca și în Moldova și Țara Românească,
înnoirile urbanistice s-au făcut din inițiativa autorităților centrale și nu a
orășenilor. În orașele balcanice, dezvoltarea urbanistică pare lipsită de
organizare81; mai ales amestecul de clădiri monumentale cu cele prost construite
este izbitor, dând impresia de neorânduială și provizorat.
Dacă în cazul Țărilor Române, pentru înfățișarea lipsită de strălucire a
orașelor se poate invoca nestatornicia vremurilor, tulburările interne, invaziile și
războaiele ce au afectat nu doar realizarea unor înnoiri, ci însăși cursul vieții
urbane, pentru orașele din Balcani astfel de argumente sunt mai puțin valabile.
În Balcanii secolelor XVI–XVIII, stăpânirea otomană a oferit mai multă
siguranță, existând, implicit, o viață orășenească ferită de rupturi. Cu toate
acestea, atât organizarea spațiului, cât și tehnicile de construcție sunt asemă-
nătoare cu cele prezente la nord de Dunăre, ceea ce ne face să presupunem
existența unui tip comun de gândire a locuirii urbane. Similitudinile pot fi
încadrate în șirul influențelor culturale pe care societatea românească le-a
receptat din spațiul otoman, odată cu sporirea influenței politice și economice
din acea direcție, o înrâurire culturală care se va accentua în secolul fanariot.
III.2.b. Ulițe și poduri

Despre felul cum arătau și cum se circula pe arterele din interiorul orașelor
moldovenești, mai cu seamă în cele din zonele de deal și câmpie, amintirile
multora dintre călători nu sunt prea plăcute. Se constată adesea că „noroiul le
face aproape de necunoscut iarna și sunt atât de pline de praf vara, încât nu se
mai vede chiar nimic. Cele care susțin un trafic mai intens sunt acoperite de
trunchiuri și rădăcini de copaci, așezați unul după altul, în chip de pardoseală,
pentru a le face accesibile”82. Sau că „străzile acestor orașe sunt strâmte,
murdare și neregulate”83.
Descrierea anterioară nu este specifică așezărilor urbane din Moldova și
Țara Românească84, ci aparține unui tip mai larg de amenajare a spațiului urban.
Am văzut că, în descrieri ale unor orașe balcanice, regăsim numeroase
asemănări ce pot constitui argumente ale acestei afirmații. În legătură cu
fizionomia rețelei de transport din interiorul orașelor otomane, s-a încercat o
81
Gönul Tankut, op. cit., p. 254.
82
Secretarul de La Croix în cuprinsul relației despre provinciile Moldova și Valahia,
întocmită la Constantinopol și purtând data de 4 mai 1676, în Călători străini, VII, p. 260.
83
Ibidem.
84
Pentru situația din orașele Țării Românești, vezi Laurențiu Rădvan, op. cit., p. 94–109.
reconstituire de ansamblu și identificarea trăsăturilor specifice. În cazul orașelor

din Apusul Europei, s-a constatat că încercarea de a descoperi ierarhia arterelor
din interiorul așezărilor urbane duce la identificarea tipului de plan urmat odată
cu extinderea teritorială a orașului respectiv. În cazul celor de „tip otoman”,
lucrurile stau diferit. Cu toate că existau în oraș diferite tipuri de căi de acces,
stabilirea unei ierarhii între acestea este greu de realizat, de aici rezultând și
impresia de creștere teritorială haotică85. În general, în cazul orașelor balcanice,
căile principale de circulație erau mai largi, dar cu o formă adesea neregulată, pe
când arterele secundare erau înguste și drepte în centru şi înguste și
întortocheate cu cât se îndepărtau de zona centrală86. De asemenea, s-a
evidențiat că gruparea străzilor secundare era una intenționată, și nu accidentală,
în ciuda faptului că, prin însumarea nucleelor în jurul cărora gravitau, rezulta un
plan neuniform al orașului87.
Despre imaginea de ansamblu a orașelor moldovenești am amintit în prima
parte a acestui subcapitol și am reținut impresia de alcătuire dezordonată pe care
o lasă călătorilor veniți din Apusul Europei. În privința formei ulițelor, pe baza
mărturiilor documentare și a unor planuri din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea,
s-a putut reconstitui forma tramei stradale medievale și premoderne88.
În privința deplasării în interiorul orașelor, credem că populația urbană de
rând se deplasa mai mult pe jos, fiindcă teritoriul orașului nu era foarte întins89.
Pentru Suceava și Iași, având în minte hărțile vetrelor vechi reconstituite
pe baza surselor istorice, vom observa că suprafața ocupată de cele două mari
orașe ale Moldovei90, chiar dacă, așa cum știm, mai ales la periferie existau
terenuri virane și grădini, teritoriul urban avea dimensiuni restrânse, care
favoriza mersul pe jos.
Atelajele erau folosite mai cu seamă pentru transportul mărfurilor, pentru
deplasarea domnilor, a unor vizitatori străini, a boierilor și ierarhilor. Numărul
mare al căruțelor este amintit, printre alții, de Paul de Alep, martor la eveni-
85
Gönul Tankut, op. cit., p. 258.
86
Ibidem, p. 259.
87
Kemal H. Karpat, The Background of Ottoman Concept of City and Urbanity, în Structure
sociale et développement culturel des villes Sud-Est Européennes et Adriatiques..., p. 337.
88
Istoria orașului Iași, fig. 1; Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, op. cit., fig. 16.
Utile pentru reconstituirea vechii trame stradale sunt informațiile cartografice. Cea cunoscută sub
denumirea de harta Büschel, întocmită între anii 1772 și 1774, a fost interpretată, pentru Suceava,
de Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, op. cit., p. 53–57.
89
În timpul stăpânirii otomane, majoritatea orașelor balcanice nu se întindeau pe o rază mai
mare de 1 km, condiții în care deplasarea se făcea, de preferință, pe jos. Chiar şi în orașele
considerate mai mari mersul pe jos era preponderent. În Istanbul abia după secolul al XVI-lea se
poate vorbi despre o sporire a modului de deplasare cu trăsura sau călare a orăşenilor, dar mai ales
atunci când mergeau în zonele din preajma orașelor, începând să fie practicată plimbarea în
împrejurimile oraşului. În plus, s-a constatat că orășenii locuiau de regulă în zona în care
munceau. Mai mult decât atât, din cauză că, în cea mai mare parte, arterele din orașele otomane
erau strâmte și întortocheate, mersul cu trăsura devenea anevoioasă; vezi Gönul Tankut, op. cit.,
p. 259–260.
90
Suceava. Documente, hartă; Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, hartă.
mentele din vremea căderii lui Vasile Lupu. Episcopul sirian își amintea că,
„toți negustorii și orășenii s-au adunat și și-au dus lucrurile în mănăstiri; s-au
întărit acolo, făcând baricade de trăsuri în jurul fiecărei mănăstiri”91. În privința
deplasării prin oraș a alaiului domnesc, știrile sunt numeroase. Avea loc, cu acel
prilej, un adevărat ritual, la care orășenii erau spectatori. Alaiurile domnești
aveau strălucire mai cu seamă la înscăunarea domnilor, la sărbătorile religioase,
la sosirea unor oaspeți de seamă92, la evenimente precum căsătoria unor domni93
sau a vlăstarelor acestora94.
Preferința pentru podirea principalelor căi din interiorul orașelor95 se
justifică, în primul rând, prin accesul la materialele de construcție. Pentru
orașele situate la distanțe mari față de carierele de piatră, lemnul reprezenta
singurul material disponibil, ușor de procurat și ușor de transportat, fiindcă
tocmai dificultatea transportului unor încărcături voluminoase pe distanțe mari
ducea la utilizarea cu zgârcenie a pietrei ca material de construcție, nu numai în
cazul pavării ulițelor, dar și în privința construcției clădirilor. Această grijă de a
pardosi ulițele intens circulate cu un material mai ușor de procurat, lemnul,
dovedește grija pentru îmbunătățirea modului de deplasare în interiorul orașului.
Ameliorarea circulației căilor principale din orașe prin tehnica podirii este
întâlnită încă de timpuriu în spațiul polonez96, în cel rusesc97, dar și în
91
Călători străini, VI, p. 76–77.
92
Sosirea la Iași a sultanului cu prilejul campaniei îndreptate împotriva Poloniei, soldate cu
ocuparea cetății Camenița în 1672, este relatată de Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și
O samă de cuvinte, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura
Minerva, 1982, p. 215.
93
Alaiul organizat la Iași cu prilejul căsătoriei lui Constantin Duca cu fiica lui Constantin
Brâncoveanu este descris de Ion Neculce în Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 354.
94
Petrecerea nunții domniței Ruxandra cu Timuș Hmelnițchi sau aceea a fiicei lui
Gheorghe Duca cu Radu Leon. Ultima a fost descrisă de Ion Neculce în Letopisețul Țării
Moldovei, ed. cit., p. 263.
95
Călători străini, V, p. 596; VII, p. 260, 553.
96
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 102; Vasile Neamțu, Piețele și ulițele, p. 116, nota 24;
W. Hensel, L’étude des villes du haut Moyen Âge en Pologne au moyen de la méthode archéo-
logique, în „Dacia”, NS, V, 1961, p. 481; W. Hensel, L. Leciejewicz, En Pologne médiévale:
l’archéologie au service de l’histoire, în „Annales” ESC, 17e année, nr. 2, 1962, p. 219, cei doi
autori menționând că pe cale arheologică a fost atestată pavarea cu lemn a majorității străzilor din
Gdansk încă din secolul al XI-lea.
97
Englezul William Coxe străbătând Rusia în anul 1778, trecând prin Smolensk, Moscova,
Klin, Tver și Novgorod, descria și înfățișarea arterelor din Moscova, de starea cărora se arăta
mulțumit. Călătorul menționa că străzile moscovite erau lungi și largi, unele erau pavate cu piatră,
altele, mai ales acelea din suburbii, erau amenajate prin înșirarea unor trunchiuri de copac peste
care erau așezați dulapi sub o formă asemănătoare cu podeaua din încăperi. Altă metodă era și
aceea a acoperirii străzilor cu fascine, mănunchiuri de nuiele sau de ramuri subțiri, legate din loc
în loc cu sârmă, uneori umplute cu piatră, moloz sau pământ, folosit la întărirea terasamentelor, la
construirea digurilor sau a drumurilor în regiunile mlăștinoase, precum și la alte lucrări făcute în
terenurile desfundate (Tracy Nichols Busch, Connecting an Empire. Eighteenth-Century
Russian Roads, from Peter to Catherine, în „The Journal of Transport History”, 29, 2, Sep-
tember 2008, p. 252). După ce Petru cel Mare a impulsionat procesul de modernizare a țării, între
priorități s-a regăsit ameliorarea stării drumurilor care legau principalele orașe, în special
Transilvania98. Amintim că și în unele orașe din America, în secolul al XIX-lea,

s-au practicat două tipuri de pavare a străzilor cu lemn, primul constând în
buturugi îngropate în nisip și prundiș sau bucăți de lemn asemănătoare dalelor
din piatră, cel de-al doilea prin podire cu dulapi, asemănător cu cel realizat în
orașele noastre. Cea de-a doua metodă era cea mai răspândită, mai ușor de
realizat și mai puțin costisitoare. Se consideră că tehnica de pavare cu lemn a
drumurilor ar fi fost de origine rusească99 și ar fi pătruns în Lumea Nouă mai
întâi în Canada100. De asemenea, după 1846, în statul New York au fost
amenajate în acest fel chiar și drumurile dintre localități. După un avânt inițial
care a dus numai în Wisconsin la apariția, către jumătatea secolului al XIX-lea,
a 135 de societăți care executau astfel de pavări, constatându-se că aceste
drumuri se degradează în câțiva ani, devenind periculoase pentru trafic și
necesitând costuri repetate de întreținere, preferința pentru această tehnică de
ameliorare a stării drumurilor s-a stins101. Cu toate acestea, în orașe precum
Chicago sau New Orleans mai existau, în secolul al XX-lea, porțiuni de străzi
pavate cu lemn.
Revenind la spațiul românesc, pentru Țara Românească informațiile scrise
despre podirea unor ulițe din București sunt mai timpurii decât cele referitoare
la pavarea căilor de circulație din reședințele domnești din Moldova102. Totuși,
chiar dacă dovezile scrise pentru Moldova datează abia din veacul al XVII-lea,
pe cale arheologică s-a dovedit că sistemul a fost practicat mult mai devreme,
chiar și în zone unde piatra era la îndemână. Astfel, la Baia au fost descoperite
urme ale amenajării în acest fel a unui drum care, în a doua jumătate a secolului
al XIV-lea, evolua pe direcția est–vest, paralel cu latura nordică a pieței centrale
a orașului103.
Tehnica de construcție a acestui tip de pavaje era asemănătoare cu aceea
folosită la ridicarea podurilor de peste albiile râurilor. Numele dat acestui tip de
Moscova de Petersburg. Amenajările s-au făcut în secolul al XVIII-lea prin metoda pavării cu
lemn. Primul drum pavat între două localități ale imperiului a fost acela dintre Petersburg și
Țarskoe Selo, iar acela care lega Moscova de Tver a fost următorul, pentru ca, în timp, cele două
capitale să fie unite printr-un drum mai scurt decât cel anterior și amenajat prin pavare pentru a
scurta durata deplasărilor (ibidem, p. 243).
98
Într-o descriere a Transilvaniei de la mijlocul secolului al XVI-lea se menționa că o
parte a arterelor Mediașului erau podite cu bârne de lemn (Călători străini, II, p. 350). Și pentru
Timișoara există dovezi ale existenței aceluiași tip de construcții (Costin Feneșan, Timișoara în
amurgul Evului Mediu. Concluzii, în Timișoara în amurgul Evului Mediu, Timișoara, Editura
Miroton, 2007, p. 337).
99
Am amintit anterior răspândirea metodei pavării drumurilor în Rusia secolului al XVIII-lea,
și nu doar a drumurilor din interiorul orașelor, ci și a celor dintre localități (Tracy Nichols Busch,
Connecting an Empire, p. 240–258).
100
Virginia Hart, The Story of American Roads, New York, Sloane, 1950, p. 174.
101
Ibidem, p. 175.
102
Dintr-o relatare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea aflăm că „orașul e podit cu
trunchiuri de copaci” (Călători străini, II, p. 426).
103
Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, Stela Cheptea, op. cit., II, p. 45, și fig. 1; V. Neamțu,
Piețele și ulițele, p. 116–119.
îmbunătățire a transportului în interiorul orașelor indică această asemănare.

Detaliile au putut fi reconstituite pe baza mărturiilor arheologice și a acelora
scrise, din secolul al XVIII-lea și chiar din secolul al XIX-lea, când încă se mai
utiliza metoda podirii104. Pavarea ulițelor mari presupunea o tehnică mai
complexă. Astfel, pe fundația de pământ, prin nivelare, i se dădea o formă
albiată, iar pe axul acelui traseu se săpa un șanț, numit hindichi, adâncit până la
50–80 cm, zidit cu cărămidă, iar la distanță de 150 m prevăzut cu haznale sau
batacuri adânci de până la 2–3 m, acestea servind pentru colectarea apelor
pluviale și a celor menajere105. Peste această fundație era așezat un rând de
grinzi (urși), în sens transversal, din trei în trei metri. Peste aceste grinzi se
puneau la distanță de doi metri, longitudinal, alte grinzi, de aceeași grosime,
prinse de primele cu piroane de fier; peste acestea se așeza, în sens transversal,
podina de uzură, tot din grinzi de stejar, despicate la jumătate și prinse la capete
cu scoabe de fier106. Se realiza prin acest sistem de construcție o supraînălțare
considerabilă a uliței, iar pentru a evita eventualele accidente prin răsturnarea
atelajelor, în preajma locurilor virane, marginile acestor poduri erau prevăzute
cu paramlâcuri107.
Pavarea arterelor secundare se făcea urmându-se o tehnică mai simplă din
care lipseau șirurile intermediare de grinzi, iar șanțul din mijloc nu mai era atât
de adânc și nici zidit. Astfel că se așezau de-a lungul drumului grinzile nefa-
sonate, pe două șiruri, la distanță de cca 3 metri, iar peste acestea, de-a latul, se
așeza direct podina de uzură108. Din secolul al XIX-lea există informații despre
materialele necesare pentru înlocuirea pavajelor vechi, putându-se astfel estima
costurile pe care le presupunea acest tip de amenajare a căilor de transport109.
Pavarea cu lemn a ulițelor orașelor a fost larg răspândită până în perioada
modernă, atunci când resursele și evoluția mijloacelor de transport au făcut mai
lesnicios accesul la piatra de râu. În plină modernitate, și în țări unde pavajele
cu piatră de râu aveau o lungă tradiție, erau încă aduse în prim plan, pe lângă
slăbiciuni, și beneficiile pavării străzilor cu lemn. Printre avantaje se număra
104
La București podirea ulițelor s-a practicat până spre mijlocul secolului al XIX-lea, când
a început să fie introdusă tehnica pavajelor de piatră, cu bolovani de râu (Paul I. Săndulescu,
Istoricul pavajelor bucureștene. Studii și documente, București, 1936, p. 13–14).
105
Uneori tehnica amenajării canalizării nu era urmată întocmai. Așa s-a întâmplat la Iași
înaintea anului 1756. Cu acel prilej, vornicul Manolache Costache a reclamat că ispravnicii
podului nu au fost cu băgare de seamă și, în loc să se construiască „hindichiul” pe la mijlocul
podului, l-au făcut într-o parte a Podului Vechi, acolo unde boierul avea pivniță. Construirea
șanțului în apropierea gropii pivniței a provocat „stricăciuni puțului ce are cu apă și pivniții” (Ioan
Caproșu, Documente Iași, VI, p. 35, nr. 44).
106
Paul I. Săndulescu, op. cit., p. 9–11, și fig. 1 unde este reconstituită înfățișarea podului
de lemn de pe Mogoșoaia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; Laurențiu Rădvan, op. cit.,
p. 98–99.
107
Paul I. Săndulescu, op. cit., p. 10.
108
Ibidem, p. 10–11; Mircea Rusu, Podurile de-a lungul timpului, București, Editura Tehnică,
1988, p. 37.
109
Paul I. Săndulescu, Istoricul pavajelor bucureștene, p. 11–12; Laurențiu Rădvan, op. cit.,
p. 99.
mai ales diminuarea zgomotului provocat de deplasarea animalelor și atelajelor

pe suprafața de rulare110.
Primele referințe documentare despre ameliorarea prin podire a circulației
pe arterele principale datează din timpul domniei lui Vasile Lupu; de atunci
apare menționat în acte Podul Vechi111, fără ca această denumire să însemne
neapărat că aceea a fost prima uliță pavată în Iași. Într-un zapis din anul 1646,
scris cu prilejul vânzării unei case, se menționa că locul pe care se afla imobilul
ajungea „până în pod”112. Pavarea uliței indică importanța pe care o avea artera
de circulație în configurația orașului, fapt dovedit de existența la extremitățile
acelei ulițe a două comunități cu o contribuție importantă la evoluția orașului,
cea catolică și cea armenească. Acolo vedem funcționând unul dintre nucleele
comerciale importante ale orașului. Nu întâmplător, Vasile Lupu a fost interesat
de amenajarea urbanistică a zonei. El va înălța, peste drum de Ulița Mare,
mănăstirea Trei Ierarhi, iar cadranul ceasornicului instalat în turnul mănăstirii
va fi îndreptat către Ulița Veche, pentru a fi privit de târgoveții care își
desfășurau activitățile cotidiene acolo113. Era, așadar, un ceasornic care măsura
timpul și vestea fazele zilei locuitorilor orașului114, nu doar un element deco-
rativ. Nu se poate totuși spune dacă timpul măsurat de orologiu era împărțit
după obiceiul oriental115 sau după cel apusean116. Amintim aici că observatorii
occidentali descopereau, la începutul secolului al XVII-lea, un ceasornic la
Belgrad, amplasat într-unul din turnurile citadelei. Era considerat totuși un
element rar întâlnit în orașele musulmane117.
Din aceeași perioadă avem știri și despre podirea Uliței Noi. Vasile Lupu a
dat prin acest gest urbanistic un impuls dezvoltării urbanistice pe versantul din
spatele mănăstirii Golia118. Nu credem că este întâmplător faptul că primele știri
despre podirea ulițelor din Iași le avem din timpul domniei lui Vasile Lupu.
110
George W. Tillson, Street Pavements and Paving Materials. A Manual of City Pavements:
The Methods and Materials of their Construction, New York, 1901, p. 293–328.
111
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 87. Unde se afirmă că nu se poate
preciza când anume a început podirea ulițelor Iașilor și că dovada este, în lipsa altor surse, doar
menționarea în 1650 a Uliței Vechi cu numele de Podul Vechi și că doar se poate presupune că
această tehnică de pavare a ulițelor trebuie situată cu mult înaintea acestei date.
112
113
Sorin Iftimi vede în orientarea ceasornicului o dovadă că instrumentul nu avea doar o
menire simbolică, decorativă, ci una practică, destinată folosului orășenilor (Sorin Iftimi, Cercetări
privitoare la istoria bisericilor ieșene. Monumente, ctitori, mentalități, Iași, Editura Trinitas, 2008,
p. 104).
114
Orășenii erau obișnuiți cu măsurarea timpului zilnic. Într-o însemnare pe un act din
1682 se amintește că „în anul acela, când au fost cutremurul cel mare, în luna lui avgustu, în 8 dzile,
în șeapte ceasuri de noapte”.
115
Sorin Iftimi, op. cit., p. 104.
116
117
Elisabetta Borromeo, op. cit., I, p. 230. Chiar dacă orologiile nu erau prea răspândite în
spațiul otoman, există dovezi că un ceasornic funcționa la Sarajevo la sfârșitul secolului al XVI-lea;
Clifford Edmund Bosworth (ed.), Historic Cities of the Islamic World, Leiden, Brill, 2007, p. 465.
118
Oricum, din felul cum apar menționate podirile ulițelor, putem observa că erau
construite în zonele comerciale ale orașului, acolo unde traficul era mai
intens119. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea informațiile privitoare la
podiri se înmulțesc. Pe lângă cele două podiri atestate din timpul domniei lui
Vasile Lupu, Ulița Podului Vechi și Ulița Nouă, numită, mai târziu, Ulița
Hagioaiei, aflăm că și Ulița Rusească a fost pavată 120. Cele trei ulițe despre a
căror amenajare, până la mijlocul secolului al XVII-lea, avem informații
sigure, aveau în comun existența la capătul fiecăreia a unui târg permanent. Pe
Podul Vechi funcționa o zonă comercială în fața turnului mănăstirii Trei Ierarhi,
iar la cealaltă extremitate exista un nucleu comercial lângă mănăstirea Sfântul
Sava. La capătul Uliței Noi se organiza Târgul Făinii, iar pe Ulița Rusească
funcționa Târgul lui Barnovschi, numit și Târgul cel Mare. Importanța
comercială și traficul intens au determinat căutarea unor soluții pentru ame-
liorarea deplasării.
Motivații asemănătoare au dus, ulterior, și la podirea altor ulițe, precum
Ulița Chervăsăriei. Momentul construcției a fost consemnat într-un act din 1714
prin care, după o judecată cu călugării de la mănăstirea Aron Vodă, comunitatea
evreiască din Iași primea întărire pentru stăpânirea locului unde funcționa
școala. Se menționa că evreii au cumpărat, în anul 1670, „o casă gata cu loc cu
tot, câtu-i ține ograda și înaintea vracniții iaste loc cât să întoarce un car, și locul
giumătate de uliță, pân-unde se face pod în Ulița Chervăsăriei”121. În acte din
anii când s-a făcut podirea se precizează că această Uliță a Chervăsăriei se afla
„în dosul Târgului Făinei”122 și în apropierea bisericii Bărboi123, iar într-un zapis
din aceeași vreme i se spunea Ulița Strâmbă a Chervasaralei124. Într-o însemnare
din secolul al XIX-lea se preciza că traseul acestei ulițe trecea prin preajma
bisericii Sfântul Pantelimon125. Lucrările au avut loc în timpul celei de-a doua
domnii a lui Gheorghe Duca, iar amenajarea urbanistică s-a făcut, la fel cum se
întâmplase în trecut și cu alte zone comerciale ale orașului, prin intervenția
domniei în beneficiul unui așezământ monahal126.
Dintr-un act din 1669 aflăm cum a apărut acolo caravanseraiul. Pe acea
uliță, fratele domnului, marele vameș Cristea, răscumpăra opt dughene, fiindcă
119
Podul Chervăsăriei, Podul Vechi, Podul Meserciilor ș.a.
120
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 260, nr. 260. Importanța comercială a zonei străbătute
de Ulița Rusească, poziționarea la intersecția drumurilor care intrau în oraș, reorganizarea acolo,
în timpul lui Miron Barnovschi, a târgului permanent, apropierea de vama și curtea domnească,
sunt suficiente motive care ne fac să bănuim că ameliorarea traficului a fost anterioară domniei lui
Vasile Lupu.
121
122
Ibidem, II, p. 304, nr. 334; p. 316, nr. 342.
123
Ibidem, p. 470, nr. 525.
124
Acolo a locuit și și-a construit pivniță și dughene ceasornicarul Gașpar Callie și tot
acolo își aveau case, pivnițe și dughene numeroși negustori (ibidem, II, p. 287, nr. 307).
125
Ibidem, II, p. 175, nr. 199.
126
Anterior, în același fel au fost reorganizate zonele comerciale din preajma mănăstirilor
Sfântul Sava, Adormirea Maicii Domnului (Barnovschi) și Trei Ierarhi.
imobilele aparținuseră în trecut socrului vameșului și ajunseseră în stăpânirea

mănăstirii Golia. Răscumpărarea de la mănăstire s-a făcut în virtutea dreptului
de preemțiune, iar cu banii primiți, așezământul bisericesc a lărgit „locul
chervăsăriei carea noi o am făcut, de iznoavă, chervăsărie noaă”127. Astfel că, în
anul următor, așa cum am aflat din menționarea actului de stăpânire pe care îl
aveau evreii pentru locul sinagogii, ulița a fost pavată. Zona avea, așa cum am
văzut, o importanță comercială dată de existența acolo a numeroase dughene și
pivnițe și de înființarea unui nou caravanserai. În Târgul Vechi, pe locul unde
Drumul Țarigradului intra la Iași venind dinspre Vaslui, funcționa de multă
vreme caravanseraiul domnesc din preajma vămii 128 și a Târgului cel Mare.
Acest nou caravanserai se va ridica în zona unde orașul s-a extins în cursul
secolului al XVII-lea și la intrarea marelui drum comercial ce venea dinspre Hotin
și Camenița. În plus, zona o aflăm în a doua jumătate a secolului al XVII-lea bine
populată, aici statornicindu-se inclusiv comunitatea evreiască din oraș.
Trecând aproape jumătate de secol de la podire, în 1714, Podului Cher-
văsăriei i se va spune și „Ulița Podului Vechi”129, indicând că, la începutul
veacului al XVIII-lea, existau deja pavări mai noi în preajmă. Situația aceasta
credem că este sugestivă și pentru ce se întâmplase în prima jumătate a
secolului al XVII-lea în partea veche a orașului. Precum am amintit, acolo era
menționată, în domnia lui Vasile Lupu, Ulița Podului Vechi, numire ce apăruse,
privind cazul transformării numelui Uliței Chervăsăriei în Ulița Podului Vechi,
nu neapărat fiindcă ar fi fost cea mai veche uliță podită din oraș, ci prin rapor-
tarea la podirile mai noi efectuate în preajmă. Dacă ne gândim la această din
urmă zonă și la felul în care domnia s-a implicat în dezvoltarea urbanistică,
credem că denumirea Uliței Podului Vechi provenea poate din raportarea la
pavarea mai nouă, la jumătatea secolului al XVII-lea, a Uliței Mari.
Din secolul al XVIII-lea, știrile despre pavările cu lemn a ulițelor Iașilor se
înmulțesc și, de asemenea, apar și mărturii despre felul în care se realizau.
Inițiativa, așa cum am anticipat, vorbind despre Podul Vechi și despre Podul
Chervăsăriei, a aparținut domniei, ca, de altfel, toate amenajările urbanistice
importante. Din 1742 datează o poruncă adresată unor slujitori domnești să
împlinească de la oamenii care au luat bani pentru a aduce podele necesare
podurilor care se fac în oraș130. „Banii podurilor” erau adunați în urma impu-
nerii unei dări „pentru poduri”, plătită de târgoveții, boierii mazili și preoții din
Iași și din ținuturi precum Suceava, Bacău, Putna, Fălciu sau Orhei131. În 1764,
Grigore Alexandru Ghica a numit mai mulți negustori ca epitropi pentru
127
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 247, nr. 274; p. 252, nr. 277; p. 253, nr. 278.
128
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 14, p. 37, hartă.
129
130
Ibidem, V, p. 171, nr. 313.
131
De la jumătatea secolului al XVIII-lea s-au păstrat porunci domnești pentru urgentarea
strângerii „banilor podurilor” de la negustori, mazili și preoți (Corneliu Istrati, Condica
Mavrocordat, I, p. 36–37, 39, 45, 306).
înnoirea și întreținerea podurilor de pe ulițele Iașilor132. Din preambulul actului,

domnia își etala rolul de oblăduitoare a vieții orășenilor, fiind în sarcina
domnului ca pe „lângă alte ocârmuriri și chivernisiri ce facu supușiloru săi, să
grijască și celi trebuincioase pentru odihna săracilor și a țărăi și cele spre înfru-
musețarea și împodobirea acestora și să le iconomisească cu buna rânduială, mai
vârtosu socotindu să poată afla și chipulu iconomiei ca să păzască fapta și
rânduiala neclătită și nestrămutată, mai alesu cu petrecerea de vreami să afle și
să câștige și mai bunî stare și rânduială”133. Dacă în acest citat sunt cuprinse, în
esență, principiile care îndemnau pe domn să se implice în fapte care să ducă la
ușurarea vieții supușilor, în următorul paragraf este arătată nestatornicia
vremurilor care nu i-au lăsat pe ocârmuitorii acestei țări să-și împlinească
menirea. Astfel, „neputându în fieștecare vremi ca să găsască rânduiala și starea
sa, pentru drumuri și poduri, de vreme ce, învechindu-să și stricându-să și iarășu
cu multe cheltuiale înnoindu-să și prefăcându-să, pentru neiconomiia ce era, și
dinu vreme în veme au rămasu la stare ră”134. Domnia hotăra ca organizarea
construirii și întreținerii pavărilor să fie pusă în sarcina a paisprezece negustori
străini „de cinste și de treabă”, anume: Papa Dimitrie Săchelario, Dimitrie
Leonardu, Costa Gheorghiu, Hristodoru Papafilu, Hagi Polizu, Hagi Chiriță,
Iane Rufa, Dimitrie Pavli, Xantho Lambro, Zoia Leondaru, Mihailu Gheorghiu,
Stamati Bano, Panaite Gheorghiu, Gheorghie Petala. În sarcina acestor „vechili
și epitropi” urma să cadă strângerea banilor datorați de târgoveți pentru
construcția și întreținerea podurilor. Banii, „mulți sau puțini”, erau administrați
de către epitropi sub supravegherea marelui vistiernic și prin înștiințarea
domniei. Epitropii îl aveau în subordine pe bulucbașa podarilor, iar marele agă,
atunci când era cazul, avea îndatorirea de a-i strânge pe podarii rânduiți pentru
pavări. În plus, lucrările erau executate sub supravegherea unui suiulgiu135.
Rostul suiulgiului îl aflăm gândindu-ne că pe sub ulițele mari era construit
sistemul de canalizare alcătuit dintr-un șanț zidit cu cărămidă, care, din loc în
loc, era prevăzut și cu rezervoare unde se aduna apa menajeră. Supravegherea
stării podurilor și constatarea necesității reparaților era făcută de către bulucbașa
de podari care, în astfel de cazuri, îi înștiința pe epitropi. Aceștia din urmă
evaluau cheltuielile și eliberau sumele pentru „meremetisirea podurilor”, dând,
din vreme în vreme, socoteală marelui vistiernic pentru sumele adunate de la
târgoveți și pentru cheltuielile făcute. Nu știm dacă împărțirea responsabilității
pavării ulițelor între domnie și târgoveți a fost viabilă, fiindcă epitropia
podurilor nu am mai găsit-o menționată în actele ulterioare.
132
Epitropia podurilor administrată de către reprezentanți ai târgoveților era mai veche.
Acest lucru îl aflăm indirect din conținutul unei porunci adresate de Constantin Racoviță unor boieri
pentru cercetarea unei plângeri înaintată în anul 1756 de marele vornic Manolache Costache, din
cauza pagubelor pricinuite imobilelor sale de construcția defectuoasă a podului (Ioan Caproșu,
Documente Iași, VI, p. 35, nr. 44).
133
Ibidem, VI, p. 537, nr. 616.
134
Ibidem.
135
Ibidem.
Într-o condică a vistieriei pentru veniturile și lefurile dregătorilor și

slujbașilor domniei și ale slujitorilor curții domnești întocmită la 1 septembrie
1776, un paragraf este rezervat celor care se îndeletniceau cu construcția și
întreținerea podurilor. În acest act nu mai este amintită epitropia podurilor
formată din negustori locuitori ai orașului. La data respectivă, unui căpitan de
podari, care nu este altul decât acel bulucbașă de podari menționat în deceniul
anterior, îi erau subordonați un ceauș, douăzeci de teslari, zece toporași, zece
pietrari, 20 de salahori, numărând în total șaizeci și unu de oameni. Toți
lucrătorii erau scutiți de birul vistieriei și slujeau fără plată la întreținerea
podurilor, fiecare după meseria lui, în funcție de natura reparațiilor, fiind
răsplătiți din venitul dării podului doar atunci când se făcea pod „de iznoavă”136.
Într-un document asemănător, din luna aprilie a anului următor, se preciza datoria
căpitanului de podari de a cerceta zilnic starea podurilor pentru a constata even-
tualele deteriorări și a le putea repara cât mai grabnic. Pentru păstrarea curățeniei,
dughengiii erau obligați ca, în dreptul dughenelor lor, să măture podul de două ori
pe săptămână, pentru a-l curăța „de tină și de gunoiu”, iar pe porțiunile unde nu
existau dughene la pod această treabă cădea în sarcina podarilor137.
Avem și numele unor bulucbași sau căpitani de podari138. La mijlocul
secolului al XVIII-lea, Nicola bulucbaș de podari locuia în mahalaua Fere-
deielor, spre Bahlui, mai jos de locul unde se arunca gunoiul curții domnești.
Locuirea sa în acea zonă poate fi pusă în legătură cu sarcinile sale privind
curățenia orașului. Din cuprinsul unui act din 1774 aflăm că domnia numea
căpitanul de podari dintre meșteri și era solicitat să participe la diferite acțiuni.
Astfel, Dumitru căpitanul podarilor, împreună cu calfa lui și cu ceaușul pe care
îl avea în subordine au fost chemați, în anul 1774, să estimeze valoarea unor
dughene ridicate fără drept pe locul bisericii Sfântul Nicolae139. Acest Dumitru
căpitan de podari locuia în mahalaua Broșteni unde îl aflăm martor la vânzarea
unei case140. Pe lucrătorii domnești ai podurilor, precum Trandafil calfă de
podari, Vasile Chiochiul teslar, Lupașco calfă de pietrari, Ioniță Boghian pietrar îi
găsim locuind în mahalaua Broșteni dând mărturie pentru prețul unei case care a
aparținut lui Neculai teslar domnesc, fiul lui Manolache teslar141. Pentru
serviciile aduse domniei în timpul anilor cât a fost căpitan de podari în Iași, Iane
Carage, fiind om bătrân și sărac, primea, în 1782, scutire de toate dările către
Vistierie142. De aceleași scutiri va beneficia și fiul său143.
Tot din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea datează câteva mărturii
ale călătorilor străini care descoperă la Iași șase ulițe mai mari, pardosite cu
136
Ioan Caproșu, Documente Iași, VII, p. 249, nr. 221.
137
Ibidem, p. 342–343, nr. 266.
138
Ibidem, VI, p. 532, nr. 610.
139
Ibidem, VII, p. 109, nr. 127.
140
Ibidem, p. 110, nr. 128.
141
Ibidem, VIII, p. 35, nr. 17.
142
Ibidem, p. 151, nr. 121.
143
Ibidem, X, p. 31–30, nr. 22.
bârne, puse de-a curmezișul, ca la niște poduri pe ape. Informații similare aflăm
și din preajma Eteriei și de după acel moment, de când există informații că
străzile orașului Iași erau pavate cu scânduri netede de lemn, aranjate în felul
unui pod, sub care stăteau murdăriile144.
Așadar, metoda podirilor a fost practicată și în secolul al XIX-lea, pentru
ca, în paralel, de la 1833, să înceapă să fie amenajate și pavări cu piatră de
râu145, cel puțin pe arterele importante, restul rămânând, în plină modernitate,
desfundate146. La Iași, în 1815, epitropul podurilor, vornicul Șerban Negel,
împreună cu mitropolitul și boierii Divanului cereau să se aprobe cumpărarea
materialelor necesare construirii a 3.600 de stânjeni de „pod nou”, din totalul de
„6.000 de stânjeni ce sunt toate ulițele”147, fapt care ne arată că în acel moment
erau pavate cca 12 km148 de drum în interiorul orașului. În acest context ne
putem închipui ce aspect aveau drumurile din orașele mai mici ale țării.
Arheologic și documentar este atestată și amenajarea prin așternerea unui
strat de pietriș amestecat cu nisip. Acest tip de împietruire se făcea în mod
sistematic prin tasarea cu maiurile a amestecului rezultat149. Metoda a fost atestată
și arheologic pentru orașele situate în preajma unor râuri cu albia pietroasă.
La Suceava, de exemplu, au fost descoperite urmele pavării cu dale mari
de piatră așezate pe un pat de prundiș a Uliței Crimca150. Urme de pavare cu
piatră de râu au fost descoperite și la Baia151. De asemenea, la Hârlău, în piața
din preajma bisericii Sfântul Gheorghe și a curții domnești au fost descoperite
urme ale îmbunătățirii circulației prin folosirea resturilor obținute de la
demolarea unor clădiri mai vechi152. Aceste urme de pavare cu piatră constituie
dovezi ale utilizării ambelor tipuri de ameliorare a circulației în interiorul
orașelor, metoda aplicată fiind determinată de accesul la materialele de
construcție și de costurile pe care le presupunea o astfel de amenajare.
În momente speciale, precum cel al trecerii prin Iași a sultanului cu ocazia
campaniei îndreptate în 1672 împotriva Poloniei, Gheorghe Duca, pentru a-și
impresiona oaspetele, a organizat o primire din al cărei fast a făcut parte și
decorarea ulițelor străbătute de alaiul împărătesc. Ion Neculce amintește că
„s-au tinsu câteva bucăți de atlazuri și de tăfți pre îmbe părțile de uliță, pe unde
mergea împărăția”153.
144
C. Cihodaru, Preocupări edilitare și în legătură cu salubritatea orașului, în Istoria
orașului Iași, I, Iași, Editura Junimea, 1980, p. 434–435.
145
N. A. Bogdan, Cu prilejul pavării câtorva uliți din Iași, în 1833, în IN, fasc. 1, Iași,
1921, p. 41.
146
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne
(1800–1848), traducere din franceză de Maria Carpov, ediția a IV-a revăzută, București,
Humanitas, 2006, p. 188–189.
147
C. Cihodaru, Preocupări edilitare, p. 435–436.
148
Un stânjen măsoară aproximativ 2 m (N. Stoicescu, Cum măsurau strămoșii. Metrologia
medievală pe teritoriul României, București, Editura Științifică, 1971, p. 46).
149
Paul I. Săndulescu, op. cit., p. 8.
150
Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, op. cit., p. 72 și nota 139.
151
Vasile Neamțu, Piețele și ulițele, p. 116.
152
Stela Cheptea, Un oraș medieval. Hârlău, p. 42.
153
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 215.
În privința felului cum erau denumite ulițele, regăsim multe asemănări

între orașe. Între criteriile formării denumirilor ulițelor putem enumera: poziția
pe teritoriul orașului, poziția față de un reper urbanistic, în cele mai multe cazuri
reprezentat de o biserică, ocupația sau apartenența etnică preponderentă a
locuitorilor dintr-o anumită zonă, sau de tradiție, prin amintirea numelui unei
persoane sau a unei familii care a locuit într-o anumită zonă a orașului. De
exemplu, pentru Suceava întâlnim numiri precum Ulița Fruntea154 și Ulița Nouă155,
desemnând poziția în cadrul spațiului urban în raport cu partea mai veche a
orașului. Apoi, a existat ulițele Mitropoliei156, Sfântul Nicolae157, Sfântul
Teodor158, Sfânta Vineri159 ce indicau, ca puncte de reper, biserici. Ulița lui
Mane160, Ulița lui Pone161 sau Ulița lui Crimca162 amintesc de numele primilor
locuitori ai unor zone din cuprinsul târgului. De asemenea, Ulița Armenească 163
desemna specificul etnic rezultat din concentrarea, în zona respectivă, a
comunității armenești.
Numele ulițelor din Botoșani sunt menționate tot mai des în documentele
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când orașul va cunoaște o
dezvoltare accelerată, iar numărul actelor privitoare la acest oraș sporește. Felul
cum se formează denumirile ulițelor este asemănător cu al Iașilor și Sucevei.
Orășenii din Botoșani numesc ulițele în funcție de poziția lor în cuprinsul
orașului (Ulița Veche sau Ulița Târgului Vechi), de un reper urbanistic (Ulița ce
merge spre Sfeti Gheorghe, Ulița ce merge spre târgul cailor), de ocupațiile
preponderente într-o anumită zonă (Ulița Băcăliilor, Ulița Căsăpiei), compo-
nența etnică (Ulița Armenească) sau de importanța unei astfel de artere de
circulație (Ulița Mare)164. O Uliță Mare sau una a Târgului Vechi a existat și la
Galați165, iar exemplele ar putea continua.
III.2.c. Ulițe și mahalale

Cuvântul uliță provine din limba slavonă (8li]a>166, iar mahala din
limba turcă (mahalle)167. Cele două cuvinte adoptate în limba română veche din
154
Suceava. Documente, p. 337, nr. 199; Iorga, Documente Callimachi, I, p. 585–586, nr. 30.
155
Ibidem, p. 155, nr. 48.
156
Ibidem, p. 338, nr. 199.
157
Ibidem, p. 339, nr. 199.
158
Ibidem, p. 342, nr. 199.
159
Ibidem, p. 338, nr. 199.
160
Ibidem, p. 338–339, nr. 199.
161
Ibidem, p. 335, nr. 199; p. 272, nr. 233.
162
Ibidem, p. 335, nr. 199; p. 421, nr. 271.
163
Dimitrie Dan, Armenii orientali din Bucovina, în „Candela”, X, 1891, p. 458–460;
Suceava. Documente, p. 372, nr. 233.
164
Această inventariere a denumirilor ulițelor din Botoșani la Artur Gorovei, op. cit., p. 59–60.
165
Ioan Caproșu, Documente Iași, VIII, p. 488, nr. 391.
166
Micul dicționar academic, Pr–Z, București, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. 1105, sub voce.
167
Ibidem, I–Pr, p. 441, sub voce.
limbi și perioade diferite par, de asemenea, să acopere realități urbanistice

distincte. Mai amintim că ambele cuvinte au suferit în timp modificări ale
sensurilor inițiale, mahalaua acumulând nuanțe peiorative. Perioada asupra
căreia ne îndreptăm atenția corespunde, din perspectivă politică și economică,
maximei dominații otomane asupra Moldovei și Țării Românești. Pornind de la
acest context, vom pune în prim-plan deslușirea înțelesului pe care l-a avut
cuvântul mahala în orașele moldovenești, cu referire specială asupra Iașilor168.
Înainte de a descoperi realitățile care se ascundeau în spatele cuvântului
mahala din limba română a secolelor XVII și XVIII, vom aminti câteva din
sensurile urbanistice pe care le-a avut mahalaua în spațiul de origine, cel
otoman și mai ales în cel balcanic. În perioada la care ne referim, în orașele
otomane mahalaua desemna o parte a unei localități urbane având ca punct
central un edificiu de cult, moscheea în cazul populației musulmane, biserica
pentru comunitățile creștine și sinagoga în cazul evreilor, reunind o populație
eterogenă din perspectiva averii și a statutului social169. Mai nou, analizând
viața urbană din teritoriile arabe aflate sub stăpânire otomană, s-a afirmat că nici
măcar diferențele etnice și religioase nu ar fi reprezentat bariere foarte rigide în
alcătuirea mahalalelor. Așadar, chiar dacă subiectul – în cazul de față este vorba
de un teritoriu aflat sub deplină stăpânire otomană – pare, la prima vedere, ușor
de lămurit, există încă numeroase divergențe în găsirea unui enunț cuprinzător
pentru acest termen. Se acceptă, în general, că, pe lângă cele câteva trăsături
definitorii ale mahalalelor, acestora li s-au adăugat, de la o provincie la alta,
suficiente nuanțe, în funcție de influența pe care au avut-o diverși factori locali
în evoluția orașelor170.
Pentru subiectul analizat de noi, referirile la orașele balcanice ne vor fi de
folos, acestea având un aspect etnic cosmopolit ce s-a păstrat pe întreaga durată
a stăpânirii otomane. Astfel, orașele din această parte a Imperiului Otoman au
avut un caracter multicultural, condiții în care criteriul esențial în desemnarea
identității îl reprezenta apartenența religioasă. De exemplu, Belgradul, în a doua
168
Rolul administrativ pe care îl dobândește orașul din a doua jumătate a secolului XVI,
apoi condițiile prielnice din prima jumătate a secolului XVII, mai cu seamă din timpul domniei
lui Vasile Lupu, au stimulat sporul economic și demografic al Iașilor, înmulțirea locuitorilor
orașului fiind atestată atât de călătorii străini, cât și de întinderea pe care o avea târgul în acea
vreme. Orașul cunoaște o extindere geografică prin deschiderea unor ulițe noi unde se statornicesc
oameni din localitățile învecinate dar și mulți alții veniți din afara țării, atrași de posibilitățile pe care
le oferă acest centru urban. Pentru acest proces de lungă durată și circumstanțele care l-au determinat,
vezi Vasile Neamțu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în AȘUI, XIV, 1968, p. 111–123;
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ed. cit., p. 55-56; V. Neamțu, Stabilirea
capitalei Moldovei la Iași, în vol. cit., 1980, p. 82–86.
169
Cem Behar, A Neighborhood in Ottoman Istanbul. Fruit Vendors and Civil Servants in
the Kasap Ilyas Mahalle, State University of New York Press, 2003, p. 4. Este un interesant
studiu de caz prin care se încearcă deslușirea, din perspectivă economică, socială și culturală, a
ceea ce se află în spatele numelui de mahala. Fundamentul documentar îl constituie acte din
secolul al XVII-lea, până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
170
Kemal H. Karpat, op. cit., p. 325.
jumătate a secolului XVI, însuma 15 mahalale musulmane, 11 creștine și o

mahala evreiască171. Același caracter amestecat din perspectivă confesională îl
avea și Sofia, considerat un oraș cu o înfățișare tipică pentru așezările urbane
din partea europeană a Imperiului. Despre acest oraș, capitală a provinciei
otomane Rumelia, către mijlocul secolului XVII, călugărul franciscan Pietro
Bogdan Bakšič, vicar apostolic în Moldova și Valahia, spunea că era o localitate
populată în mare parte de musulmani, dar că tot acolo mai existau însemnate
comunități de bulgari și greci ortodocși, evrei, armeni și câțiva catolici, cei din
urmă fiind în mare parte negustori raguzani. Același prelat menționa că toate
aceste grupuri confesionale locuiau în mahalalele orașului172. Organizarea
spațiului urban având ca bază mahalaua reprezenta, așa cum au notat unii călători
occidentali care au trecut prin orașele din partea europeană a Imperiului Otoman,
criteriul aproape unic de ordonare într-un ansamblu care părea alcătuit fără a
urma o anumită logică173. Câteva dintre trăsăturile orașului otoman balcanic le
aflăm în descrierea Varnei, oferită de Evlia Çelebi. Negustorul care străbătuse și
țările române trecuse prin Varna în anul 1655. La acea vreme, orașul de la malul
Mării Negre număra, potrivit estimărilor sale, 15.000 de locuitori174 grupați în
mahalale, al căror criteriu de coabitare era cel religios. Mai mult, se observă că
și în cazul populației musulmane originea etnică nu este evidențiată175.
În Istanbul, cele mai multe mahalale erau alcătuite din 10, 15 sau mai
multe artere, toate grupate în jurul unei căi principale sau, mai precis, în jurul
unei mici piețe (meydan)176 și a uneia sau a două mici moschei, biserici sau
sinagogi, în funcție de apartenența confesională a locuitorilor177. Tot acolo
existau, pentru folosința orășenilor, o fântână publică și câteva dughene care
asigurau necesitățile imediate ale locuitorilor acelei zone; iar, uneori, funcționau
171
172
Elisabetta Borromeo, op. cit., I, p. 240. Un tabel în care sunt sintetizate datele refe-
ritoare la numărul și apartenența religioasă a gospodăriilor din principalele orașe balcanice
regăsim în volumul Halil Inalcik and Donald Quataert (eds.), An Economic and Social History of
the Ottoman Empire, vol. I, 1300–1600, Cambridge University Press, 1994, p. 257.
173
174
Un comentariu asupra acelor relatări aflăm în studiul lui Kemal H. Karpat, op. cit.,
p. 335–339.
175
Ibidem, p. 337. În același studiu a fost alcătuit și un tabel care însumează informațiile
oferite de Evlia Çelebi privitoare la numărul mahalalelor, al instituțiilor centrale, lăcașurilor de
cult, școlilor, hanurilor și caravanseraiurilor, precum și al piețelor și dughenelor sau a cișmelelor
și băilor din orașele Bursa, Amasya și Varna (p. 340).
176
Termenul a pătruns și în limba română sub forma sârbească de medan și desemna spațiu
viran, loc liber. Este atestată o casă având în față loc de medan. Precum și „deal meidian”, fel în
care era numit dealul pe care s-a zidit mănăstirea Cetățuia, unde domnii și marii boieri mergeau,
pe la mijlocul veacului al XVII-lea, la promenadă „întinzând corturile” (Ștefan S. Gorovei, Pagini
din istoria Iașilor (secolul XVIII) în documente din arhiva Sfântului Mormânt, în Contribuții
privitoare la istoria relațiilor dintre Țările Române și Bisericile răsăritene, volum editat de
Petronel Zahariuc, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009, p. 148–149 și 154).
177
Pentru o realitate ulterioară perioadei aflate în atenția noastră, dar care își are rădăcinile
acum, vezi Dan-Dumitru Iacob, Piețele orașului Iași în secolele XVIII–XIX. „Medeanul de la
Sfântul Spiridon”, în HU, XXI, 2013, p. 163–211.
în unele mahalale băi publice sau școli elementare cu scopul inițierii în învă-
țăturile Coranului178. Această alcătuire multicelulară a orașului balcanic a fost
surprinsă și în reprezentările sale grafice179. Denumirea unor mahalale provenea
de la numele ctitorului lăcașului de cult, al băii publice sau al fântânii; alteori de
la un personaj considerat întemeietor al mahalalei, adesea unul mitic; iar uneori
numele se forma prin indicarea regiunii geografice de origine a primilor
locuitori ai mahalalei180. Oricum, hotarele care despărțeau mahalalele învecinate
nu erau strict trasate, motiv pentru care ele s-au modificat adesea181. Această
formă de organizare era percepută, întâi de toate, ca o formă de solidarizare care
asigura protecția caselor și familiilor celor care o compuneau, o caracteristică
ce dădea naștere unor sentimente durabile de coeziune și identitate locală.
Această ultimă trăsătură reiese și de faptul că, cel puțin din a doua jumătate a
secolului XVI, în lipsa unor nume de familie, mulți dintre meșterii și locuitorii
simpli ai orașelor erau numiți după numele mahalalei din care proveneau.
Recapitulând, putem reține că orașul otoman a existat și a evoluat prin
conservarea unui nivel minim de organizare autarhică, coagulată în jurul unui
lăcaș de cult ce avea în preajmă o fântână publică, câteva dughene, poate o
școală și o baie publică. Mai trebuie să amintim, așa cum am făcut-o dintru
început, că acest model nu a fost unul rigid, aplicabil în mod obligatoriu tuturor
orașelor din spațiul otoman și că variații pot fi înregistrate ca înrâuriri ale zestrei
culturale din diferitele regiuni aflate sub stăpânirea Porții182. Așadar, mahalaua
178
Cem Behar, op. cit., p. 4.
179
Imaginile orașelor Sofia și Edirne, dintr-un manuscris ce se păstrează la Biblioteca
Universității din Leida, sunt reproduse la Ludá Klusáková, op. cit., p. 366, fig. 4–5.
180
Cem Behar, op. cit., p. 4.
181
O interpretare diferită aflăm în studiul lui Traian Stoianovich, Model and Mirror of the
Premodern Balkan City, în „Studia Balcanica”, III, La Ville Balkanique, XVe–XIXe siècles, Sofia,
1970, p. 96, unde autorul susține că ar fi existat mai curând o alcătuire rigidă a orașelor balcanice.
Părțile ce compuneau orașul, mahalalele și târgurile erau, în opinia acestui autor, precis marcate și
dificil de modificat. Se mai afirmă că, în comparație cu orașul în ansamblu, care are tendința de a
se deschide prin demantelarea sau lăsarea în părăsire a zidurilor, mahalalele reprezintă entități
care tind să delimiteze precis hotarele, fiecare în parte gravitând în jurul propriei moschei, biserici
sau sinagogi, a propriilor băi sau piețe. Fiecare mahala, mai afirmă Stoianovich, era administrată
de către propriul seyh or muhtar și era populată în mare măsură de practicanți ai aceluiași cult, de
oameni cu ocupații sau categorii de ocupații asemănătoare, ori erau rezultatul grupării locuitorilor
în funcție de originea lor etnică sau de aceea geografică. Din perspectiva factorilor coagulanți ai
acestor entități urbane autorul nu greșește, dar insistă prea mult asupra aspectelor de factură
confesională, dorind prin aceasta să puncteze slăbiciunile sistemului otoman pe care credem că îl
pune prea abrupt în oglindă cu cel european, occidental. În cele din urmă, afirmațiile prea
categorice au făcut ca studiul să fie considerat în totalitate plin de erori ivite din necunoașterea
realităților și surselor istorice otomane, cu toate că o parte dintre observații sunt valabile (Kemal
H. Karpat, op. cit., p. 335).
182
Cem Behar, op. cit., p. 10–11. O analiză a aceluiași fenomen, dar pentru sfârșitul seco-
lului XIX și prima jumătate a secolului XX, o regăsim și în lucrarea Alan Duben & Cem Behar,
Istanbul Households. Marriage, Family and Fertility, 1880–1940, Cambridge University Press,
1991, p. 29–35, unde se observă păstrarea unor caracteristici din veacurile trecute, mai cu seamă
existența anumitor forme de solidarizare.
reprezenta, mai curând, o entitate socială, desemnând pentru cei care o formau
mediul cultural primordial (viața de familie, comunitatea religioasă și vecinii).
Nu în ultimul rând, trebuie să evidențiem și rolul de unitate fiscală pe care îl
aveau mahalalele din orașele otomane.
Dacă aceasta era înfățișarea și menirea mahalalei urbane din sudul
Dunării, vom încerca să deslușim câte ceva din înțelesul termenului folosit în
documentele scrise în limba română, pentru a desemna anumite zone ale
orașelor din Moldova secolelor XVII și XVIII. Astfel, în urma repertorierii
acestui termen în sursele istorice, căutăm să deslușim înțelesul pe care îl avea
acesta în perioada de început a vehiculării sale. Urmărim să surprindem în ce
măsură putem distinge vreo formă de organizare și solidarizare a orășenilor și a
spațiului urban, înainte ca termenul să capete înțelesul peiorativ din timpurile
moderne183.
Înainte de a ne îndrepta atenția asupra mărturiilor, iată o definiție dată
mahalalei într-un dicționar de instituții feudale din țările române. În această
lucrare se menționează că mahalaua reprezenta o grupare de case din orașe,
denumire receptată în a doua jumătate a secolului XVI. În București, în secolele
XVII–XIX, mahalalele purtau fie numele unei categorii de meșteșugari și de
negustori grupați pe acel loc (șelari, zlătari, precupeți etc.), fie pe acela al unei
biserici (Dintr-o zi, Doamnei, Sfântul Gheorghe etc.), fie pe acela al unui
personaj mai cunoscut (aga Niță, ceauș Radu). Mai târziu, mahalaua a căpătat
sensul de periferie a orașului184. Observăm că, printre puținele trăsături ale
mahalalelor din Bucureștii secolelor al XVII-lea și al XIX-lea, surprinse de
autorul acestui enunț, doar felul în care ele primeau nume se aseamănă cu
mahalaua orașului otoman. Totuși, ne întrebăm dacă analogia s-a limitat doar la
toponimia urbană185.
Calea de pătrundere a cuvântului în limba română este ușor de identificat.
Cuvântul dat unei părți a orașului a sosit odată cu populația de origine sud-dună-
reană stabilită în Moldova, o populație în mare parte citadină, pe care o regăsim
în orașele noastre îndeletnicindu-se cu negoțul și meșteșugurile. Mai mult,
logica ne îndeamnă să presupunem că au numit cu acest cuvânt o realitate cel
puțin apropiată de aceea familiară lor în spațiul cultural de origine. Pentru Iași,
183
Georgiana Sârbu, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu
la Radu Aldulescu, București, Cartea Românească, 2009, 240 p. Cartea analizează trei romane din
trei perioade istorice diferite ale secolului XX, cea interbelică, din deceniul cinci și al nouălea.
Mahalaua secolului XX păstrează câteva dintre însușirile originare, fiind, întâi de toate, un „topos
al contrastelor”, un organism independent și bine definit față de centrul orașului, căruia parcă
încearcă în permanență să-i reziste, alcătuindu-și legile și solidaritățile proprii. Variantele cuvân-
tului sunt enumerate și explicate și în Micul dicționar academic, I–Pr, p. 441, sub voce, unde
înțelesurile de periferie și comportament vulgar predomină.
184
Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, coordonatori Ovid Sachelarie și Nicolae
Stoicescu, București, Editura Academiei, 1988, p. 281, sub voce.
185
Despre mahala ca indicator al urbanității și la Simion Câlția, Așezări urbane sau rurale?
Orașele din Țările Române de la sfârșitul secolului al 17-lea la începutul secolului al 19-lea,
București, Editura Universității, 2011, p. 421–434.
prima menționare a acestui termen o aflăm într-un zapis de vânzare a unui loc
de casă, din 1641, unde Uliței Trăpezenești i se mai spune și „mahalaoa Trăpă-
zăniască”186. Din cuprinsul aceluiași act mai putem constata că acest cuvânt
denumea o zonă locuită de categorii de populație cu statut și îndeletniciri
diferite, așa cum reiese din menționarea câtorva dintre „oamenii bătrâni, răzăși
și mahalagii” ce au participat la acea vânzare187.
Frecvența cuvântului va spori în documentele din a doua jumătate a
secolului XVII. O multiplicare care poate fi pusă atât pe seama numărului mai
mare de acte emise și păstrate, cât și a impunerii, în limba vorbită, a acestui
termen, odată cu creșterea numărului populației statornicite sau aflate doar în
trecere, care provenea din orașele balcanice ale Imperiului Otoman, acolo unde
cuvântul era uzual.
Din șirul mărturiilor vom aminti câteva dintre cele pe care le-am
considerat sugestive în încercarea de a desluși înțelesul practic pe care îl avea
cuvântul mahala în acea vreme. Din această perspectivă, dovezi interesante s-au
ivit cu ocazia daniei unui loc de dugheană de lângă Vracniță în Târgul
Vechi188, în zona în care Ulița Podului Vechi se întâlnea cu Ulița Mare 189.
Acest loc va fi dăruit, împreună cu altele învecinate, mănăstirii ctitorite lângă
Iași de Iane Hadâmbu postelnic190. Cuprinsul celor trei acte în care se mențio-
nează felul în care donatorul a intrat în stăpânirea locurilor respective ne
dezvăluie, în primul rând, locuirea, la mijlocul secolului XVII, în acea zonă, a
unei populații urbane amestecate, atât în privința originii etnice, cât și în
privința ocupațiilor. Numele purtate de târgoveți ne arată că ei s-au strâns acolo
din diferite zări. Întâlnim în acea mahala un negustor numit Zamfir de Bursa, o
Cercheza sau o Anghelușa care s-a „botezat în legea creștinească”. Tot acolo a
locuit și un Vasile strelariul, a cărui îndeletnicire ostășească ne duce cu gândul
la Moscova, iar numele și ocupația lui Hristodor cămănarul și ale fratelui său,
Canila, binefăcătorul mănăstirii de la Dealul Mare, ne fac să le bănuim originea
grecească. În privința ocupațiilor, diversitatea este la fel de mare. Cei care își
spun mahalagii sunt săbieri, potcovari, bărbieri, croitori și bacali191.
186
187
Ibidem.
188
Este o zonă comercială foarte activă aflată în capătul Podului Vechi la întâlnirea acesteia
cu Ulița Mare, acolo unde, peste drum, s-a înălțat mănăstirea Trei Ierarhi. Funcționarea Târgului
Vechi este atestată de numeroase documente începând din timpul domniei lui Vasile Lupu (ibidem,
p. 397–398, nr. 319; p. 403–404, nr. 327; p. 406–407, nr. 332; p. 419–420, nr. 348; p. 451–452,
nr. 388). Denumirea de Târgul Vechi o va păstra acea zonă și în a doua jumătate a secolului XVII
(ibidem, p. 481, nr. 420; p. 482–483, nr. 422; p. 500–501, nr. 442; p. 508–509, nr. 453).
189
190
Mărturia marilor boieri din 18 august 1668 pentru stăpânirea de către mănăstirea
Dealul Mare a locurilor de case de pe Ulița Mare dăruite de Canila, fratele lui Hristodor fost
cămănar. Actul este urmat de întărirea domnească pentru confirmarea stăpânirii acelor locuri
(ibidem, II, p. 178, nr. 179–180, nr. 204–205). Pentru istoricul mănăstirii, vezi Petronel Zahariuc,
Istoria mănăstirii Dealul Mare (Hadâmbul) – de la întemeiere la începutul veacului al XVIII-lea,
în Mănăstirea Hadâmbu 350, Iași, Editura Doxologia, p. 17–112.
191
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 178–180, nr. 203–205.
Acel perimetru în care se află locurile amintite orășenii îl numesc

„măhălaoa noastră”192, o formulă care indică, dincolo de amestecul etnic și
social de care aminteam, asumarea unei anumite identități193. Pentru o identi-
ficare mai clară a spațiului pe care acei oameni îl desemnează astfel trebuie să
ne uităm către mănăstirea Trei Ierarhi pe care Vasile Lupu a ridicat-o peste
drum de Ulița Mare. Încadrându-se în tradiția mai veche, a completării actului
ctitoricesc cu stimularea vieții economice din preajma mănăstirii194, credem că
printre prefacerile urbanistice făptuite de Vasile vodă în acea parte a orașului se
numără și reorganizarea acestui nucleu comercial.
Spre sfârșitul secolului XVII și alte zone ale Iașilor vor fi numite
mahalale. Astfel, în partea mai nouă a orașului, în Târgul de Sus195, vor fi
menționate mahalalele Brăhăriei196 și cea a Curelarilor197, pentru aceleași
realități fiind folosit și numele de Ulița Brăhăriei198 și, mai rar, Ulița Curela-
rilor199. Observăm, iarăși, un paralelism între cuvintele uliță și mahala, care se
va păstra și în prima parte a secolului XVIII. Pentru ca tot în prima parte a
secolului XVIII să fie amintite adesea mahalalele Tălpălărească și Muntenimii,
aceasta din urmă, odată cu sporul demografic și extinderea teritorială,
divizându-se în Muntenimea de Jos, de Mijloc și de Sus200.
În această discuție legată de mahalale și de rolul pe l-a avut prezența unui
edificiu de cult pentru crearea unei anumite identități urbane trebuie să zăbovim
și asupra altui termen ce se regăsește în actele vremii, acela de popor: de origine
latină, folosit în paralel cu cele de uliță și mahala. Vechimea și semnificația
cuvântului popor sunt indicate prin prezența acestuia și în documentele scrise în
limba slavonă. Într-un act din 1617 de închinare către mănăstirea Sfântul Sava
din Iași a bisericii Sfântul Nicolae din Cotnari, se regăsește formula: „l6dy
cotoryi bÿdÿt za popor kto prislÿhali do sego kasÿ c\ toi
s<v1>t1i ]r<\>c<o>vi, wt sil1 tij<e> da ima6t slÿhati i ne
volisati s\ v\sem kto bÿdÿt imati prilej taa s<v1>taa
]r<\>c<o>v<0>”201. Aceeași expresie o reîntâlnim, un an mai târziu, în textul
192
Ibidem, p. 178, nr. 203.
193
Încă înainte de reorganizarea acelui perimetru în timpul domniei lui Vasile Lupu, în
acea parte a orașului exista o zonă comercială activă a cărei alcătuire socială a fost zugrăvită de
194
Același lucru s-a petrecut și după ctitorirea mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de
către Miron Barnovschi voievod.
195
Pentru extinderea teritorială a orașului în secolul XVII, vezi Istoria orașului Iași, I, Iași,
Junimea, 1980, p. 91–104.
196
197
Ibidem, p. 506, nr. 570.
198
Ibidem, p. 348, nr. 375.
199
Ibidem, p. 550, nr. 624; p. 530, nr. 603.
200
Ibidem, III, p. 788, consistența vocilor mahalagii și mahalale dându-ne măsura în care
termenii erau folosiți la mijlocul secolului XVIII.
201
„[…] oamenii care vor fi din popor, ce au ascultat până în ceasul acesta de acea sfântă
biserică, de acum, de asemenea, să aibă a asculta și să se nevoiască pentru tot ce va avea nevoie
acea sfântă biserică” (Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 163–164, nr. 119).
care confirmă închinarea către aceeași mănăstire a bisericii Sfântul Dimitrie din
Galați202. Poporeni sunt numiți într-un zapis enoriașii de la biserica Sfinții Petru
și Pavel din Iași, construită din lemn de Buzuca și Sava. În cuprinsul zapisului a
fost prevăzută obligația credincioșilor de a întreține lăcașul de cult203. De
asemenea, la începutul secolului XVIII, preoții de la biserica Sfântul Ilie fiind
martori la întocmirea unui testament erau numiți „preuți de popor”204, iar astfel
de trimiteri sunt numeroase.
Rolul bisericilor ca puncte de reper ale vieții orășenilor se evidențiază cu
ușurință. De aceea, prin comparație cu orașele din spațiul otoman unde am văzut
că lăcașul de cult – moschee, biserică sau sinagogă – reprezenta punctul central
al mahalalei, credem că suprapunerea termenilor popor – poporeni cu cei de
mahala – mahalagii este în parte valabilă, dar nu întru totul identică. Ca nepo-
trivire a sinonimiei depline a celor doi termeni dovadă stau actele ivite în urma
unor tranzacții imobiliare din preajma Bisericii Curelari din Iași. În acele
documente se amintește atât de „poporul Curelarilor”205, cât și de „mahalaua
Curelarilor”206. În acel șir de acte se află și unul scris în 1731, o mărturie privi-
toare la hotarele unui loc de casă, întocmită din porunca marelui logofăt, în
urma reclamației unui negustor care se plângea că drumul de acces al casei sale
„s-au închis despre toate părțile neavând nici dintr-o parte să aibă cale la uliță
sau la mahala”207. Mai departe se spune că „fiind multă pricină și gâlceavă, cu
porunca dumisale lui vel logofăt, am mersu acolo la mahala și am chemat preoți
mahalagii de popor de la besereca de la Curălari și neguțători mahalagii care
sunt iscăliți mai gios și așa am socotit cu toți mahalagii și poporănii
împreună”208. Iată că întâlnim într-un singur text trei termeni: uliță, popor și
mahala. Pornind de la formula prezentă în acest act, ulița, în acest context, are
sensul de arteră de circulație, popor pe acela de enoriași ai Bisericii Curelari, al
cărei preot a fost de față la întocmirea mărturiei, iar cel de mahalagii este mai
cuprinzător, fiindcă pare să acopere o realitate mai complexă decât aceea a
locuitorilor de pe artera respectivă și din preajma bisericii209.
202
Ibidem, p. 171–172, nr. 122. Alte două prezențe ale termenului în actele din acea
perioadă sunt semnalate indirect prin două acte care s-au păstrat doar în traducerea lor germană.
În contextul amintirii întâmpinării de către Alexandru cel Bun cu boierii „und ganzen Volke” a
moaștelor Sfântului Ioan cel Nou, lângă Iași, în locul numit Poiana Vlădicii, credem că
traducătorul a păstrat întru totul forma cuprinsă în documentul original, acela de popor cu sensul
de credincioși (ibidem, I, p. 207 și 225, nr. 156 și 170).
203
Ibidem, p. 293, nr. 215. În textul slavon al actului domnesc de confirmare a acestei
schimbări de stăpânire, cuvântul poporeni apare sub forma „popor1nom” (ibidem, I, p. 307, nr. 228).
204
205
Ibidem, p. 503, nr. 567; p. 83, nr. 102.
206
Pentru situațiile în care apare formula mahalaua Curelarilor.
207
208
Ibidem, p. 94, nr. 129.
209
Trebuie să ținem seama că orașele moldovenești au cuprins în cea mai mare parte o
populație creștină, ortodoxă, catolică și armenească și doar într-o mai mică măsură comunități
musulmane și evreiești. Din această perspectivă, bisericile au reprezentat puncte centrale de
coagulare ale vieții urbane, repere ale locuirii, motiv pentru care solidaritățile dintre orășeni se
În urma acestor observații, care în viitor vor putea fi îmbogățite și

nuanțate, constatăm o suprapunere a cuvântului mahala peste acela, mai vechi,
de uliță, dar cu sensul mai larg de zonă a spațiului urban formată dintr-o arteră
principală pe care se află un lăcaș de cult sau chiar mai multe, precum în cazul
mahalalei Curelarilor, prezentat mai sus, și în jurul căreia gravitau mai multe
artere secundare. Așadar, o zonă rezidențială căreia i se poate distinge o anumită
identitate. O identitate asumată de locuitorii acelei părți a orașului și recu-
noscută de cei din spațiile învecinate. Punctele de sprijin ale unei asemenea
identități le reprezentau un lăcaș de cult sau mai multe, situate pe o arteră de
circulație principală; apoi, o uliță principală către care se îndreptau căi de acces
secundare și care avea și o anumită funcție economică prin existența acolo a
unor dughene și a unor ateliere meșteșugărești210. La toate acestea se mai
adaugă un punct esențial, de natură administrativă, fiscală. Aceste nuclee de
locuire și activitate urbană, odată constituite, reprezentau, din perspectiva
autorităților, repere ale organizării colectării dărilor de la populație. Și în acest
caz, dublarea înțelesului termenului de uliță de acela de mahala este explicită.
Chiar dacă, pentru perioada studiată, s-au păstrat puține mărturii statistice, în
privința subiectului care ne interesează, ele sunt lămuritoare. Astfel, în catastiful
reînnoit al breslei blănarilor, orășenii din Suceava apar grupați pe ulițe, fiecare
paragraf astfel constituit reunind oameni cu ocupații diferite211. La mijlocul
secolului următor, la Iași, locuitorii orașului erau distribuiți, într-un document
asemănător, în funcție de ulițele unde locuiau, ulițe în acel sens larg de care
aminteam212, pentru ca, în recensământul populației Moldovei din anii 1772–1774,
această sinonimie să ni se dezvăluie deplin213. Menționăm doar că, în catagrafia
întocmită din inițiativa autorităților rusești, populația târgurilor a fost grupată pe
mahalale. Din același document mai putem observa că, în cazul Botoșanilor214,
armenii și evreii au fost înregistrați separat, în schimb, la Iași, în cuprinsul
mahalalelor erau înregistrați atât ortodocșii, cât și armenii sau evreii215, fapt ce
raportau la lăcașurile de cult din preajmă. Un studiu recent care, în tentativa de a reconstitui o
topografie istorică a Iașilor, are ca punct de pornire tocmai rolul de coagulare a vieții urbane pe
care l-au avut bisericile este cel al lui Cătălin Hriban, Bisericile și relieful urban medieval al
Iașilor. O încercare de topografie istorică, în Românii în Europa medievală (între Orientul
bizantin și Occidentul latin). Studiu în onoarea Profesorului Victor Spinei, volum îngrijit de
Dumitru Țeicu, Ionel Cândea, Brăila, Editura Istros, 2008, p. 769–800; ideea fiind reluată de
același autor în volumul Iașii în secolele XV–XVIII. Elemente de topografie, Suceava, Editura
Karl A. Rostorfer, 2012.
210
Reamintim aici felul în care, la Istanbul, mahalalele erau formate din 10, 15 sau mai
multe artere, toate grupate în jurul unei căi principale sau, mai precis, în jurul unei mici piețe și a
uneia sau a două mici moschei, biserici sau sinagogi, în funcție de apartenența confesională a
locuitorilor (Cem Behar, op. cit., p. 4).
211
212
Ioan Caproșu, Mihai-Răzvan Ungureanu, Documente statistice privitoare la orașul Iași,
I (1755–1820), nr. 1, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1997, p. 16–73.
213
Recensămintele populației Moldovei din anii 1772–1773 și 1774, în Moldova în epoca
feudalismului, VII, părțile I–II, Chișinău, 1975.
214
Ibidem, partea II, p. 203–209.
215
Ibidem, p. 357–399.
dovedește că în a doua jumătate a secolului XVIII, așa cum se întâmplă și în

unele provincii ale Imperiului Otoman, mahalaua nu reprezenta o entitate foarte
rigidă nici măcar din punct de vedere confesional216. Cu cât ne îndreptăm către
secolul XIX, cu atât ne apare mai clar faptul că autoritățile interesate în
colectarea dărilor percep mahalaua ca entitate fiscală217.
În concluzie, putem afirma că, în secolele XVII și XVIII, au fost folosiți în
paralel termenii de origine slavă uliță – uliceni218 și cei de mahala – mahalagii,
iar cu cât urcăm spre mijlocul secolului XVIII înregistrăm o sporire a frecvenței
folosirii celor din urmă. Mai mult, cel puțin așa cum ni se dezvăluie organizarea
din interiorul orașelor în secolul XVII, de când sursele devin mai numeroase, se
pot identifica similitudini cu înțelesul pe care termenul îl avea în orașele de la
sud de Dunăre, de unde acesta provenea.
Așadar, revenind la enunțul din Dicționarul de instituții feudale, mahalaua
din orașele moldovenești nu a reprezentat doar un împrumut lingvistic datorat
statornicirii, aici, a unei populații sosite din Imperiul Otoman, așa cum se
înțelege din definiția propusă, ci o formă de locuire în care o populație de
origine balcanică urbană putea identifica elemente similare sensului originar.
Am văzut că și în orașele moldovenești, dincolo de amestecul etnic și social,
locuirea în mahala duce la conturarea unei identități, iar existența măcar a unui
locaș de cult sporește sentimentul de solidaritate între locuitorii acelei zone,
dincolo de ocupații sau apartenență socială. De asemenea, mahalaua prezintă o
anumită configurație urbanistică datorată existenței unei artere principale și a
mai multor artere secundare, dobândind și funcția de unitate fiscală.
Sensul urbanistic al mahalalei otomane și al celei din orașele moldovenești
se va apropia și mai mult pe măsură ce pătrundem în perioada fanariotă, atunci
când influența orientală asupra vieții urbane se va accentua, dar păstrând, așa
cum s-a întâmplat și în alte teritorii ale vastului spațiu aflat sub dominație
otomană, suficiente trăsături ce țin de specificul local al evoluției urbane.
III.2.d. Târgurile
De la ulițe sau mahalale ne vom îndrepta atenția asupra târgurilor, o altă
componentă a orașului moldovenesc de la jumătatea secolului al XVI-lea până
la jumătatea celui de-al XVIII-lea.
În cazul orașelor mari, denumiri ca Târgul de Jos sau Târgul de Sus,
Târgul Vechi sau Târgul Nou desemnau părți ale orașului numite astfel în
funcție de poziția topografică sau de vechimea funcționării lor. În fiecare dintre
216
Pentru mahalalele din Botoșani, menționarea lor în sursele documentare și originea
numelor unora dintre acestea, vezi Artur Gorovei, op. cit., p. 55–56.
217
Într-un act de judecată, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dintre stăpânul unei
părți din moșia târgului Piatra și orășenii ce refuzau să plătească acestuia bezmenul și taxele
pentru vânzarea băuturilor, se amintea că, în urma judecății, se căuta strângerea banilor de la
„mahalale” (Arh. Naționale Iași, Documente, CCC/37).
218
La întocmirea unor acte, martorii sunt denumiți adesea uliceni cu sensul de mahalagii
(vezi Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 553, nr. 628).
aceste zone exista o piață, un târg permanent, efect al creșterii demografice și

teritoriale a orașului. Sporirea numărului populației urbane a fost însoțită de o
diversificare a îndeletnicirilor comerciale și meșteșugărești. În cele mai multe
cazuri, denumirea târgurilor s-a făcut în funcție de poziția acestora în cuprinsul
orașului, fiind astfel numite Târgul de Jos și Târgul de Sus219. Alteori, numele
târgurilor indică vechimea acestora: Târgul Vechi220 sau Târgul Nou221. După
cum am văzut, denumirile amintite: Târgul de Jos, Târgul de Sus, Târgul Vechi
sau Târgul Nou devin repere ale topografiei urbane, secțiuni ale urbei, înțelesul
inițial economic al denumirii fiind diluat prin extensia asupra spațiului
rezidențial din jur222. Așadar, zona economică, piața, va fi numită tot târg. În
cazul orașelor mari, precum Suceava, Iași sau Botoșani, atunci când polarizarea
economică s-a accentuat, au apărut în cuprinsul lor mai multe târguri perma-
nente. Denumirea piețelor indica numele celui care inițiase organizarea acelui
spațiu cu funcție comercială sau, cel mai adesea, specializarea pe care a
dobândit-o o anumită piață a orașului.
Pentru o mai bună privire asupra acestui aspect, vom aborda problema pe
baza unui studiu de caz. Vom încerca să identificăm etapele coagulării unui astfel
de pol economic și rezidențial într-o parte a orașului Iași, în jurul mănăstirii Golia.
Această mănăstire a devenit un reper al orașului Iași datorită vechimii și
destinului istoric, trăsăturilor arhitectonice, precum și poziției pe care a ocupat-o
în topografia urbană. Asupra celui din urmă aspect vom insista, încercând, pe
baza informațiilor mai vechi și mai noi223, să surprindem felul în care existența
acestui așezământ a influențat alcătuirea urbanistică a unei părți a orașului Iași.
Înainte ca Vasile Lupu să inițieze refacerea edificiului, fie îndemnat de
doamna Ecaterina (așa cum a fost reținut în legendă imboldul gestului ctito-
ricesc)224 ori, mai curând, în urma intervenției călugărilor sosiți de la Vatoped, așa
219
220
Ibidem, p. 397–398, nr. 319; p. 403–404, nr. 327.
221
Ibidem, p. 126–131, nr. 93, apare în documentul scris în limba slavonă sub denumirea
de Novyi Tr\g (ibidem, p. 397–398, nr. 319).
222
Și pentru orașele balcanice s-a indicat diferență între semnt, desemnând o unitate mai
mare dar mai puțin precisă, și mahalle; primul termen având înțelesul de district acoperind o zonă
mai largă din oraș decât mahalaua. Majoritatea acestor zone purtau numele unor repere ușor de
identificat din cuprinsul localității, cum ar fi o poartă sau o mare piață, nume ce marcau poziția
geografică pe harta orașului (Cem Behar, op. cit., p. 5).
223
Din seria celor mai noi, amintim publicarea în ultimii ani a unor părți din tezaurul
documentar care se află în arhiva mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos: Florin Marinescu,
Contribuții privitoare la relațiile dintre Țările Române și mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos, în
In honorem Ioan Caproșu. Studii de istorie, volum îngrijit de Lucian Leuștean, Maria Magdalena
Székely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Iași, Polirom, 2002, p. 289–296; Florin
Marinescu, Petronel Zahariuc, Documente de la Ieremia Movilă voievod din arhiva Mănăstirii
Vatoped de la Muntele Athos, în volumul Movileștii. Istorie și spiritualitate românească, II,
Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epoca, Sfânta Mănăstire Sucevița, 2006, p. 303–315; Florin
Marinescu, Nikolaos Mertzimekis, Ieremia Movilă și ajutorul acordat unor mănăstiri de la
Muntele Athos, în volumul Movileștii. Istorie și spiritualitate românească, II, p. 190–193 .
224
Călători străini, VI, p. 41. Rolul doamnei Ecaterina la înălțarea Goliei nu este
cunoscut suficient, oricum calitatea de ctitor exclusiv pe care i-o acordă tradiția este greu de
cum suntem înclinați să credem, a existat o biserică mai veche, ctitorie a familiei
Golăi225. Scriind despre faptele pioase ale lui Vasile voievod, Miron Costin
amintea și de ridicarea celei de-a doua mănăstiri a Goliei, „peste toate
mănăstirile aici în țară mai iscusită”226. În completare, cronicarul mai menționa
că în acel loc făcuse în vechime boierul Golăi o bisericuță de piatră227.
Știri despre existența bisericii cu hramul Înălțarea Domnului avem din
vremea lui Alexandru Lăpușneanu, atunci când, în 1564, o cruce pentru sfânta
masă a fost dăruită lăcașului de socrii logofătului Ion Golăi228. În 1575, Ion Golăi
fereca un Tetraevanghel pe care el îl răscumpărase de la tătarii care „robiseră”
manuscrisul în vremurile tulburi de la sfârșitul domniei lui Ion vodă. Obiectul
de cult l-a aflat binefăcătorul „stricat”, așa cum stă notat pe una din filele cărții,
iar el l-a „îndreptat și l-a înfrumusețat și l-a dat în biserica lui Dumnezeu din
târgul Iașilor, la margine […], pentru sufletul său și al împreună-trăitoarei sale,
Anna, și al copiilor și al părinților lor”229. Pe ferecătura din spate a aceleiași
cărți stă scris, în limba slavonă, că gestul privea „ruga sa, biserica din piatră de
la Iași”230. Însemnarea aceasta confirmă informațiile transmise de Miron Costin
cu privire la vechimea primei biserici de piatră a Goliei și numele ziditorului ei.
Mai mult, din cuprinsul însemnării reiese că, în 1575, ctitoria lui Golăi logofătul
era situată la marginea orașului.
Acea realitate topografică se va modifica radical în doar o jumătate de
secol. Dacă până la mijlocul secolului XVI târgul de pe Bahlui era una din
reședințele domnești, din vremea celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpușneanu „au început domnii a să așeza mai cu temei în scaunul de la Iași”231,
susținut (Sorin Iftimi, Doamna Ecaterina Cercheza și fiul ei, Ștefăniță vodă, în Mănăstirea Golia.
350 de ani, p. 62–63).
225
Maria Magdalena Székely, Neamul Golăeștilor. Pe marginea unui document nou, în
SMIM, XXV, 2007, p. 87–98; eadem, Ctitorii cei vechi ai Goliei, în Mănăstirea Golia. 350 de ani
de la sfințirea ctitoriei lui Vasile Lupu, volum coordonat de Sorin Iftimi, Iași, Doxologia, 2010,
p. 3–30.
226
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Opere, ediție
critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P.P. Panaitescu,
București, 1958, p. 119.
227
Ibidem.
228
Inscripțiile în limba slavonă și greacă de pe obiectul care se păstrează astăzi la Muzeul
de Artă al României au fost publicate de N. Iorga, Inscripții și însemnări din bisericile Iașului,
București, 1907, p. 53–54, nr. 11 (doar cea slavonă); Inscripțiile medievale ale României. Orașul
București, vol. I (1395–1800), editat de Alexandru Elian, Constantin Bălan, Haralambie Chircă,
Olimpia Diaconescu, București, Editura Academiei, 1965, p. 581, nr. 769; ultima ediție a celor
două inscripții este aceea a lui Constantin Bobulescu, Inscripții și însemnări privitoare la biserica
Golia, în Mănăstirea Golia. 350 de ani, p. 361–362, nr. 23.
229
Arta în Moldova de la Ștefan cel Mare la Movilești, catalog de Ana Dobjanschi, Anca
Lăzărescu, Gabriela Roșioru, Maria Ileana Sabados, Carmen Tănăsoiu, Liana Tugearu, București,
1999, p. 119, nr. 29; Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei. Un corpus,
editat de I. Caproșu și E. Chiaburu, I (1429–1750), Iași, 2008, p. 86–87.
230
Inscripțiile României, I, p. 629, nr. 881; Arta în Moldova, p. 119, nr. 29; Însemnări de
pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei..., I, p. 88–89.
231
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 173.
pentru ca, în secolul următor, orașul să dobândească statutul de reședință

permanentă și atributele unei capitale232. Condițiile prielnice din prima jumătate
a veacului XVII, mai cu seamă din timpul domniei lui Vasile Lupu, au avut ca
efect o stimulare a dezvoltării economice și demografice, sporirea numărului
locuitorilor din Iași fiind atestată atât de relatările unor călători străini, cât și de
întinderea pe care o capătă târgul în acea vreme. Hotarele vetrei orașului s-au
lărgit prin deschiderea unor ulițe noi unde se așază, alături de locuitori ai
localităților învecinate, oameni veniți din afara țării, atrași de posibilitățile pe
care le oferă un centru urban cu funcții multiple. Din punct de vedere tipologic,
orașul dobândește, pe lângă însușirea de centru permanent al administrației și pe
aceea de principal centru comercial datorită poziției sale în raport cu căile de
negoț. Extinderea teritorială a Iașilor nu s-a putut face, din motive ce țin de
configurația terenului, decât prin ocuparea întregii terase a Bahluiului și apoi a
versantului Dealului Copoului233.
Acestea sunt circumstanțele în care Golia, într-un act din 1631, la doar o
jumătate de secol de la atestarea poziției ei la marginea orașului, este localizată
„în mijlocul târgului Iași”234. Așadar, din perspectivă urbanistică, spațiul din
preajma Goliei se modificase radical și într-un ritm accelerat.
În același timp, după moartea violentă a lui Ion Golăi235 și după o lungă
perioadă în care văduva acestuia236, dovedind energie și stăruință, a recuperat
averea risipită în urma acuzației de hiclenie aruncată asupra soțului ei, s-a
schimbat și statutul lăcașului. Într-unul din anii de început ai secolului XVII,
prin voința ctitorilor și cu încuviințare arhierească237 și domnească238, ctitoria
Golăieștilor s-a transformat din biserică de mir în metoc al uneia dintre
mănăstirile de la Muntele Athos239. Odată cu închinarea, edificiului i s-au adus
înnoiri ce țineau seama de noua menire a lăcașului. Atunci, în primii ani ai
secolului XVII, a fost ridicată prima mănăstire a Goliei, așa cum lasă să se
232
Pentru acest proces de lungă durată și circumstanțele care l-au determinat, vezi Vasile
Neamțu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în loc. cit., p. 111–123; Dan Bădărău, Ioan Caproșu,
Iașii vechilor zidiri, ed. cit., p. 55–56; V. Neamțu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în vol. cit.,
p. 82–86.
233
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ed. cit., p. 87–98; C. Cihodaru,
Dezvoltarea demografică și teritorială, în Istoria orașului Iași, I, p. 91–104.
234
Moldova în epoca feudalismului, III, Documente slavo-moldovenești, alcătuitori
D.M. Dragnev, A.N. Nichitici, L.I. Svetlicinaia, P.V. Sovetov, Chișinău, Editura Știința, 1982,
p. 261–263, nr. 128.
235
Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei..., I, p. 98.
236
Maria Magdalena Székely, Chipuri de boieri și jupânese. Anna Golăiasa, în „Magazin
istoric”, XXVI, 1992, 10 (307), octombrie 1992, p. 76–78; eadem, Femei – ctitor în Moldova
medievală, în AIIX, XXXII, 1995, p. 450–451; eadem, Ctitorii cei vechi ai Goliei, p. 3–30.
237
238
Ibidem, p. 95–97, nr. 67.
239
Teodor Bodogae, Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu,
1940, p. 111. Pentru pașii procesului închinării Goliei la Vatoped, vezi Marius Constantin Chelcu,
Mănăstirea Golia: înzestrările primilor ctitori, în „Monumentul”, XII/1, 2001, p. 95–119.
întrevadă formularea din cronica lui Miron Costin240, un efort constructiv din
care au făcut parte, pe lângă restaurarea bisericii241, ridicarea turnului și
construcția incintei fortificate242.
Pornind de la noua misiune a așezământului ce a urmat închinării și ținând
seama de noua poziționare geografică pe harta orașului, vom încerca să identi-
ficăm felul în care aceste realități s-a răsfrânt asupra organizării zonei învecinate.
Înainte de a identifica locul pe care l-a avut acest complex în structura
urbanistică a părții mai noi a Iașilor, trebuie să amintim că Golia aparține unui
tip de viață de obște puțin întâlnit în Moldova până în vremea închinării ei. O
viețuire ieșită din izolarea locurilor pustii, care se apropie de oraș, ba mai mult,
ajunge, iată, să existe chiar în mijlocul acestuia. Întemeietorul monahismului,
Sfântul Vasile cel Mare, mărturisea: „[…] am părăsit viața de oraș pentru că am
socotit-o prilej pentru tot felul de răutăți”243. În ciuda acestei hotărâri care pare
să se îndrepte către o separație totală între viața monahului și cea lumească/
citadină, călugărul va fi îndemnat de același întemeietor al monahismului se
întoarcă adesea în lume, atât pentru a-i sprijini pe cei rătăciți sau aflați în
suferință, cât și pentru a-și proba tăria credinței în lupta cu ispita răutăților.
Așadar, așezarea chinoviilor în vecinătatea aglomerărilor umane viza împlinirea
rolului spiritual și social pe care astfel de așezăminte urmau să-l îndeplinească,
mănăstirea fiind gândită și ca un loc în care cei împovărați de neputințe
sufletești și trupești să-și afle sprijin spiritual și material.
Din a doua jumătate a secolului XVI, când condițiile politice și economice
impun un aflux demografic și cultural dinspre spațiul balcanic și levantin, nu
sporește doar numărul negustorilor sau meșterilor sosiți din acele zone, ci și cel
al oamenilor Bisericii, ierarhi sau călugări în căutare de milostenii, unii dornici
de a se statornici în aceste părți de Ortodoxie cârmuite de principi creștini. Printre
acești călugări îi aflăm și pe mesagerii acestui nou tip de monahism ce nu se
ferește să se despartă de lumea plină de ispite a orașului decât printr-un zid.
La Iași, prima mănăstire care a apărut în cuprinsul perimetrului urban a fost
aceea a călugărilor greci sosiți de la Ierusalim, de la mănăstirea Sfântul Sava244. În
240
241
242
În privința datării turnului și a incintei fortificate s-au adunat numeroase ipoteze. Cele
mai multe converg spre primii ani ai secolului al XVII-lea în timpul domniei lui Ieremia Movilă,
așadar după transformarea în mănăstire și închinarea la Vatoped (Sever Zotta, Mănăstirea Golia,
p. 1–39; Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ed. cit., p. 195; Radu Popa, Câteva
observații asupra mănăstirii Golia din Iași, în SCIA, 13, nr. 2, 1966, p. 253). Într-un studiu mai
recent s-a încercat ca datarea turnului să fie coborâtă în domnia lui Ion vodă. O ipoteză pentru
care autorul nu a putut oferi suficiente argumente credibile (Dan Floareș, Câteva observații
referitoare la incinta fortificată a Mănăstirii Golia, în Mănăstirea Golia, 350 de ani, p. 167–179).
243
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 2, I, în Scrieri, partea a III-a a colecției, Părinți și scriitori
bisericești, traducere, introducere, note și indici de Teodor Bodogae, București, 1988, p. 117.
244
Într-un studiu recent a fost evidențiat rolul de model pe care l-a avut așezământul
întemeiat de călugării de la Sfântul Sava pentru structura veniturilor mănăstirilor care au apărut
ulterior în cuprinsul orașului (Cătălin Hriban, Bisericile și relieful urban, p. 781–784).
urma rugăminților acestor călugări, în 1583 Petru Șchiopu le-a dăruit niște case
ridicate pe un teren cumpărat anterior de domn, „ca să locuiască acolo rugătorii
noștri și să-și facă acolo biserică, în numele lui Dumnezeu, să fie rugă și
pomenire veșnică a domniei noastre”245. Din perspectivă arhitectonică, modelul
bisericii de la Sfântul Sava nu a avut urmări246.
Dar, dacă în privința formei acest edificiu nu s-a bucurat de vreun ecou,
elemente ale organizării spațiului din preajma acelei mănăstiri pot fi descoperite
și în cazul altor lăcașuri din perimetrul târgului. După construirea, cu sprijinul
lui Petru Șchiopu, a mănăstirii Sfântul Sava, probabil la îndemnul acelorași
călugări greci care, anterior, ceruseră să-și întemeieze mănăstirea în cuprinsul
orașului, îi vor fi cerut aceluiași domn sau unuia dintre cei care i-au urmat să
sprijine și reorganizarea spațiului care se deschidea înaintea porților mănăstirii.
S-a creat, astfel, un perimetru care cuprindea, pe lângă spațiul ocupat de
dughenele negustorilor și meșterilor247 care plăteau anual chirie mănăstirii
pentru locul pe care fuseseră ridicate prăvăliile, și un caravanserai destinat
găzduirii negustorilor străini248. Pentru ca venitul obținut de mănăstire în urma
funcționării acelui imobil să nu fie știrbit, caravanseraiul și pivnița ce se aflau
peste drum de mănăstire, în fața porții, erau scutite de dări249. Din pivnița
hanului se vindea vinul obținut din podgoriile de lângă Iași250, precum și băutura
distilată la povarna cumpărată de la niște târgoveți251. Ieremia Movilă, apoi
fratele și fiul său, Simion și Constantin, vor confirma acele scutiri de dări,
făcând cunoscut tuturor slujitorilor domnești strângători de biruri, precum și
șoltuzului și pârgarilor că acel caravanserai și pivnița de acolo au fost scutite de
toate dabilele și de camănă, mare și mică. Domnii porunceau ca „nimeni să nu
aibă a intra în acea chervăsărie, nimeni să nu tragă, nici ureadnic, nici dăbilar,
nici șoltuz, nici pârgari, nici olăcari să nu le ia caii de olăcărie, nici pentru
podvoade, nici întru nimic, pentru nimic să nu îndrăznească să-i tulbure acolo”252.
245
246
Forma de cruce greacă înscrisă va rămâne unică în Moldova și se datorează călugărilor
întemeietori care au determinat urmarea acestui plan mai obișnuit pentru Țara Românească. O
descriere a arhitecturii acestui edificiu se încheie cu concluzia că „impresia generală este a unei
clădiri otomane” (Gheorghe Balș, Bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea,
București, 1933, p. 88). Impresia ciudată, puțin neliniștitoare pe care o lasă privitorului se
datorește celor două turle, foarte joase și de mare diametru, nemaiîntâlnite pe meleagurile noastre
(Dumitru Năstase, Tainițe și metereze la vechile biserici din Iași, în SCIA, IV, 1957, 3–4, p. 89).
247
Piața propriu-zisă se organizase lângă mănăstire pe locul învecinat primit de la Petru
Șchiopu și lărgit prin daniile ulterioare. Acest spațiu comercial, numit „bazar” într-un act din
1610, un termen rar întâlnit în actele moldovenești dar uzual în cele muntenești, se situa în zona
de întâlnire a Uliței Podului Vechi cu Ulița Armenească (Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc,
Documente Iași, I, p. 132, nr. 94, nota 3; p. 139, nr. 99; p. 143, nr. 102).
248
În zonă își desfășoară activitatea mulți negustori armeni și greci (Ioan Caproșu, Petronel
Zahariuc, Documente Iași, I, p. 132, nr. 94).
249
Ibidem, p. 101–102, nr. 69.
250
Ibidem, p. 93, nr. 64; p. 137, nr. 97; p. 146–147, nr. 106; p. 342–343, nr. 259.
251
Ibidem, p. 450, nr. 387.
252
Ibidem, p. 113, nr. 81.
Scutirile vor fi reconfirmate și de Ștefan al II-lea Tomșa253, Radu Mihnea254, de

fiul acestuia, Alexandru <Coconul>255 și de Moise Movilă voievod256. Pentru
ca, după o lungă întrerupere, tradiția scutirilor pentru caravanseraiul și
cârciuma mănăstirii Sfântul Sava să fie reluată de domnii de la începutul
veacului XVIII, precum Constantin Duca 257 și Mihai Racoviță258. Apoi, către
mijlocul secolului XVIII îi aflăm pe egumenii mănăstirilor Galata, Barnovschi,
Sfântul Sava și Bârnova, toate închinate Sfântului Mormânt, că se îngrijesc de
starea locului de dughene de pe Ulița Podului Vechi, din fața porții mănăstirii
Sfântul Sava259.
Iată așadar cum, din imboldul călugărilor de la Sfântul Sava și cu directa
implicare și ocrotire a domniei, o zonă a orașului a fost amenajată pentru a
deveni o sursă de venit lăcașului închinat Sfântului Mormânt.
În aceeași perioadă, rugămințile altor călugări sosiți din Orient în căutare
de milostenii, de această dată de la Muntele Sinai, îl vor îndemna pe marele vornic
Nestor Ureche, cu mijlocirea domnului, să închine biserica Sfânta Vineri260.
Dacă, așa cum am arătat, călugării de la Sfântul Sava ridicau metocul din Iași
închinat Sfântului Mormânt pe un loc gol dăruit de domn, sinaiții vor adopta o
altă metodă, cea a transformării – prin voința ctitorilor, cu încuviințarea
ierarhilor moldoveni și a domnului – a unei biserici boierești din vatra târgului
în mănăstire închinată. Din perspectiva pașilor care au dus la închinarea
Sfintei Vineri, asemănarea cu Golia este evidentă261. În privința zonei din
preajmă, funcția economică a aceleia s-a conturat prin amenajările efectuate
chiar de ctitor262.
Pe Ștefan al II-lea Tomșa, probabil în timpul celei de-a doua domnii și,
în condițiile extinderii teritoriale a orașului, îl aflăm implicat în amenajarea
unei prelungiri a Uliței Fânului către pârâul Cacaina. Acea uliță trecea prin
preajma ctitoriei sale, biserica cu hramul Sfântul Ioan Zlataust 263 și se îndrepta
253
Ibidem, p. 141, nr. 100.
254
Ibidem, p. 206, nr. 154.
255
Ibidem, p. 269, nr. 199.
256
Ibidem, p. 286, nr. 209.
257
258
Ibidem, p. 216–217, nr. 254.
259
Ibidem, IV, p. 115–116, nr. 162.
260
261
Același procedeu va fi urmat și în cazul transformării în mănăstire și închinării
mănăstirii Bărboiu (Ioan Caproșu, Documente Iași, II, 2000, p. 196–197, nr. 224. Amintim că
hatmanul Ioan Sturza, înaintașul Sturzeștilor care au închinat Vatopedului biserica din Iași, a fost
recunoscut încă din secolul al XVI-lea, în urma unei consistente danii în bani, ctitor la Athos
(Petre Ș. Năsturel, Le Mont Athos et les roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du
XIVe siècle à 1654, Roma, 1986, p. 100).
262
Maria Magdalena Székely, Note despre bisericile Sf. Vineri și Tăierea Capului Sf. Ioan
Botezătorul din Iași, în SMIM, XIX, 2001, p. 32; Cătălin Hriban, Bisericile și relieful urban, p. 782.
263
N. Grigoraș, O biserică din Iași zidită în 30 de zile, în loc. cit., p. 277; Cătălina Chelcu,
O biserică din secolul XVII: Sfântul Ioan Zlataust, în loc. cit., p. 29. La Dan Bădărău, Ioan
Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ed. cit., p. 129, nota 3, se optează pentru atribuirea primei biserici
către „Podul lui Ștefan vodă”264. Pentru configurarea funcției comerciale a

zonei au fost construite dughene, s-a făcut un pod de piatră peste pârâu și s-a
pavat ulița265.
Un alt exemplu de organizare a unui spațiu cu destinație comercială în
cuprinsul Iașilor este acela de pe Ulița Rusească, de lângă zidul Mănăstirii
Adormirea Maicii Domnului, ctitoria lui Miron Barnovschi, închinată Sfântului
Mormânt. Respectiva amenajare va dobândi numele de Târgul lui Barnovschi,
amintindu-l pe inițiatorul organizării urbanistice266. Specificul negustoresc al
acelui spațiu este indicat și de faptul că majoritatea documentelor care amintesc
de această zonă se referă la tranzacții imobiliare având ca obiect dughene cu
pivnițe de piatră267. În a doua jumătate a veacului XVII, același loc va fi numit
și Târgul cel Mare268, arătându-i-se, și în acest mod, importanța, în comparație
cu alte piețe apărute pe harta Iașilor269. Târgul lui vodă Barnovschi nu a apărut
într-o parte nouă a orașului, ci a însemnat, de fapt, o reamenajare a unei vechi
zone comerciale ce se întindea pe Ulița Rusească270. În acel spațiu reorganizat
atunci și unde funcționa și caravanseraiul domnesc, pentru înmulțirea veniturilor
ctitoriilor sale, mănăstirile Adormirea Maicii Domnului și Bârnova, Miron vodă
Barnovschi a dăruit călugărilor dughene cu pivniță lângă acel han271, precum și
o pivniță din interiorul caravanseraiului, unde un negustor scutit de dări urma să
vândă vinul celor două mănăstiri272.
Nu doar la Iași domnia a contribuit la organizarea zonelor comerciale de
unde așezămintele bisericești strângeau venituri. La Suceava, același Miron
Barnovschi, pentru nevoile Mitropoliei și cinstirea patronului acesteia, Sfântul
Ioan cel Nou, a cumpărat un teren din cuprinsul orașului pe care i l-a dăruit cu
scopul de a se organiza acolo târgul de pește. Mai târziu, Gheorghe Ștefan
dăruind Mitropoliei în același perimetru o casă cu pivniță și un loc unde să se
vândă rachiu, menționa că pe acel teren aveau să se ridice „dughene, magazii și
grajduri pentru călători”273. Iată, așadar, din ce era alcătuit un târg, cum se
din lemn lui Ștefan I Tomșa, așa cum propunea Nicolae Grigoraș în studiul Biserica Sf. Ioan
Zlataust din Iași, în MMS, XXXIX, 1963, nr. 5–6, p. 280–281.
264
265
C. Cihodaru, Dezvoltarea demografică și teritorială, în Istoria orașului Iași, I, p. 95.
266
C.A. Stoide, Târgul lui Barnovschi vodă, în „Analele Moldovei”, I, 1941, nr. 1, p. 5–17,
care îl confundă cu Târgușorul Nicolina. La Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri,
ed. cit., p. 98, nota 412, aflăm referințe bibliografice și sugestii pentru lămurirea confuziilor legate
de poziționarea acestei piețe pe harta orașului.
267
Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente Iași, I, p. 425–426, nr. 355; p. 437–438,
nr. 369; p. 499–500, nr. 441.
268
N. Iorga, Studii și documente, V, p. 90.
269
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 423, nr. 466; p. 435, nr. 481.
270
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ed. cit., p. 65. O descriere a amplasării
acestei vechi zone comerciale a orașului aflăm și la Gheorghe Ghibănescu, Breasla mișeilor și
locul „calicilor” din Iași, în IN, fasc. IV, 1924, p. 82.
271
272
Ibidem, p. 261–263, nr. 192.
273
organiza acesta și cui îi erau destinate veniturile obținute din chirii și vămi în
urma desfășurării activităților comerciale.
Revenind în Iași, la Trei Ierarhi, voința și resursele unui domn cu „hire
împărătească” au dat contur deplin unui complex alcătuit în jurul unui
așezământ bisericesc. Astfel, așa cum s-a observat, domnia s-a implicat într-un
proiect urbanistic274 potrivit realităților acestui spațiu și nu într-unul fantezist,
precum cel gândit, cu aproape un secol mai înainte pentru Hârlău, de către
Despot vodă275. De fapt, dacă ținem cont de cazurile anterioare, faptele lui
Vasile Lupu în acest domeniu aparțin mai degrabă unei tradiții, neobișnuită
fiind doar energia cu care proiectele au fost realizate. Prin acțiunea de reorga-
nizare a spațiului urban din preajma Curții și a Trei Ierarhilor nu au fost
înlăturate contrastele; dimpotrivă, ele au fost accentuate prin alăturarea abruptă
a clădirilor monumentale cu dughenele și casele târgoveților. Dar, dincolo de
acest amestec ce lasă impresia de provizorat276, complexul de la Trei Ierarhi îl
putem considera întreg, din el făcând parte biserica, feredeul277, școala278, hanul
și spațiul cu rost comercial279 care se deschidea în fața turnului unde a fost
instalat și primul ceasornic280. De asemenea, în șirul lucrărilor de construcție din
timpul domniei lui Vasile Lupu trebuie să încadrăm ameliorarea traficului în
zonele intens circulate. Atunci au fost refăcute pavări mai vechi, precum cea a
Uliței Podului Vechi281 și a Uliței Rusești282, totodată fiind construite altele, în
274
275
Călători străini, II, p. 134–135.
276
277
Ibidem, p. 442.
278
Pentru semnificația zidirii școlii contribuții însemnate aflăm la Maria Magdalena Székely,
Ștefan S. Gorovei, op. cit., 439–441 și în detaliu la Petronel Zahariuc, Actul de întemeiere a Cole-
giului lui Vasile Lupu de la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, în SMIM, XXVII, 2009, p. 249–278.
279
O zonă intens locuită ocupată de case și dughene de o parte și de alta a Uliței Podului
Vechi (Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 437).
280
Despre ceasul și ceasornicarii săi, vezi Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei,
op. cit., p. 446–448. Sorin Iftimi consideră o dovadă că ceasornicul nu avea doar o menire
simbolică, decorativă, ci și una practică destinată folosului orășenilor din acea zonă comercială a
orașului (Sorin Iftimi, Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieșene. Monumente, ctitori,
mentalități, Iași, Editura Trinitas, 2008, p. 104).
281
Fără a avea dovezi documentare, putem doar bănui că organizarea zonei comerciale din
vecinătatea Mănăstirii Sfântul Sava a presupus, alături de intervențiile amintite anterior, și o
ameliorare a traficului într-o zonă intens circulată. În timp, prin raportare la amenajări similare
efectuate în cuprinsul târgului, acea podire a uliței la capătul căreia se afla Mănăstirea Sfântul Sava
și zona cu destinație comercială aflată în stăpânirea acesteia, a căpătat denumirea de Podul Vechi.
Prima atestare documentară a uliței cu această denumire datează din 1653, într-o vreme în care
existau deja și alte amenajări similare a unor ulițe din Iași (Ioan Caproșu, Documente Iași, I,
p. 454, nr. 392).
282
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 260, nr. 260. Vechimea și importanța comercială a
spațiului în care se întindea această arteră situată la intersecția drumurilor comerciale care intrau
în oraș, reorganizarea acolo, în timpul lui Miron Barnovschi a târgului permanent, apropierea de
vamă și de curtea domnească – sunt suficiente motive să bănuim că o amenajare a acelei ulițe era
anterioară domniei lui Vasile Lupu.
partea mai nouă a orașului: Ulița Nouă, numită, mai întâi, Ulița Târgului de Sus,
iar apoi Ulița Hagioaiei.
Cele trei ulițe aveau în comun existența, la capătul fiecăreia, a unui târg
permanent, de a cărui funcționare beneficiau, prin perceperea unor chirii, prin
vânzarea unor produse în pivnițele proprii sau prin încasarea unor taxe, tocmai
mănăstirile amintite. Așadar, pe Podul Vechi se conturează o zonă comercială în
fața turnului mănăstirii Trei Ierarhi, iar la celălalt capăt al uliței exista o zonă
asemănătoare lângă mănăstirea Sfântul Sava. Apoi, pe Ulița Rusească, lângă
zidul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, funcționa Târgul lui Barnovschi,
numit și Târgul cel Mare, pentru ca, la capătul Uliței Noi, în preajma Mănăstirii
Golia, să se organizeze Târgul Făinii.
Înșiruirea acestor exemple, începând cu mănăstirea Sfântul Sava și
încheind cu Trei Ierarhii, și constatarea asemănărilor pe care le conțin ne
îndeamnă să credem că, în secolul XVII, odată cu sporirea numărului populației
și cu extinderea teritorială a orașului zonele comerciale, mai vechi și mai noi, nu
s-au format la întâmplare și că la baza alcătuirii lor a stat o concepție urbanistică
articulată. Organizarea sau reamenajarea acestor zone s-a făcut sub privegherea
și cu sprijinul domniei, iar principalii beneficiari ai acestor amenajări ce
cuprindeau ateliere și prăvălii dispuse de-a lungul unei artere de intensă
circulație unde exista și un han, au fost așezămintele bisericești.
După același model ar trebui să regăsim în alcătuirea zonei din preajma
Mănăstirii Golia un târg permanent organizat cu acordul și sprijinul domniei,
unde mănăstirea să stăpânească locuri de dughene și dughene, pivnițe și
cârciumi și tot acolo ar fi trebuit să existe și un caravanserai. Iar pentru ca
circulația din acel spațiu să nu fie îngreunată, ulița de-a lungul căreia se
desfășurau toate aceste activități ar fi trebuit să fi fost pavată.
Informații despre formarea unui nucleu comercial în apropierea zidurilor
mănăstirii avem încă din prima jumătate a secolului XVII. Fără a ignora acea
primă etapă, credem că momentul hotărâtor în organizarea acelui spațiu a
coincis cu începerea lucrărilor de reconstrucție a bisericii în timpul domniei
lui Vasile Lupu283. O dovadă a atenției acordate de domnie părții mai noi a
orașului o reprezintă podirea uliței care trecea pe lângă incinta Goliei și
străbătea Târgul Nou284. Dacă în cazul Trei Ierarhilor amenajarea urbanistică a
fost desăvârșită de Vasile Lupu, transformările din preajma Goliei au continuat
în domniile următoare, în paralel cu refacerea complexului monahal, elementele
care au definit poziția Goliei în acel perimetru urban acumulându-se chiar și după
momentul sfințirii noii biserici, la 24 august 1660, în domnia lui Ștefăniță Lupu.
283
În legătură cu acel îndelungat proces de reconstrucție a bisericii încheiat în timpul
domniei lui Ștefăniță Lupu, un studiu recent are valoarea unui bilanț al cercetărilor acestui subiect
(Petronel Zahariuc, Florin Marinescu, O manifestare neobservată a moștenirii bizantine în
diplomatica medievală moldovenească și câteva note despre biserica Mănăstirii Golia, în SMIM,
XXIII, 2005, p. 79–101).
284
De-a lungul zidurilor dinspre Ulița Hagioaiei mănăstirea Golia va deține dughene și
locuri de dughene pe care le va închiria (Ioan Caproșu, Documente Iași, VIII, p. 278, nr. 206).
În acțiunile care au asigurat Goliei o poziție dominantă în acea parte a

orașului îl vom afla implicat pe egumenul Macarie. Timpul când acesta s-a aflat
în fruntea obștii, între anii 1659 și 1669285, corespunde începutului etapei din
existența lăcașului ce a urmat rezidirii și reconfirmării închinării la Vatoped. În
vremea păstoririi obștii de către Macarie au fost ridicate turnurile de la colțurile
incintei, o intervenție arhitectonică ce a sporit capacitatea de apărare a
mănăstirii286. Mai mult, pe același egumen îl vedem preocupat și de organizarea,
în folosul mănăstirii, a spațiului care se deschidea dincolo de ziduri, într-o zonă
în care activitățile economice și-au amplificat ritmul și s-au diversificat către
jumătatea secolului XVII. Nu credem că întâmplător faptul că, din perioada în
care egumen a fost Macarie 287, referirile la case, dughene și pivnițe situate în
preajma mănăstirii și din apropierea locului „unde se vinde făina” 288 sau
Târgul Făinii, cum a fost numită acea piață specializată, devin tot mai
numeroase289. Martori ai numeroaselor tranzacții imobiliare sunt locuitorii din
preajma bisericilor Vovidenia și Curelari290 și cei din Armenime291. În privința
ocupațiilor, acei târgoveți erau meșteri292 și foarte mulți negustori293. Punctul de
întâlnire al acestor trei zone de locuire îl aflăm, privind harta orașului, lângă
incinta mănăstirii Golia. Această situare topografică avea să fie fructificată în
favoare mănăstirii, așa cum am văzut că s-a întâmplat anterior cu locurile din apro-
pierea mănăstirilor închinate la Ierusalim sau acela din vecinătatea Trei Ierarhilor.
285
Florin Marinescu, Mănăstirea Golia în arhiva Vatopedului. Egumenii, privilegiile,
moșiile și metoacele, în Mănăstirea Golia. 350 de ani, p. 155. Același egumen a fost preocupat și
de lămurirea situației unor moșii, precum cele din ținuturile Orhei (Moldova în epoca feudalis-
mului, V, p. 47–48, nr. 11) și Suceava (Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică
Centrală a Statului, Supliment, I (1403–1700), București, 1975, p. 279, nr. 871. Tot el se interesează
de întregirea moșiei mănăstirii de la Șorogari (Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 48, nr. 47).
286
În vremurile tulburi în spatele zidurilor mănăstirii s-au adăpostit oamenii cu avutul lor,
însă nu întotdeauna jefuitorii au putut fi ținuți în afara zidurilor. În vremea căderii lui Vasile Lupu
negustorii care și-au aflat acolo refugiu au fost jefuiți, pierzându-și avutul și actele (Ioan Caproșu,
Documente Iași, II, p. 332, nr. 358); același lucru s-a întâmplat și un secol mai târziu (ibidem, IV,
p. 293–294, nr. 397).
287
Energia cu care acest egumen a acționat pentru consolidarea statutului mănăstirii Golia
reiese și din implicarea sa în lămurirea unor situații litigioase apărute în jurul stăpânirilor funciare
ale mănăstirii (Moldova în epoca feudalismului, V, p. 47–48, nr. 11; Catalog, Supliment, I, p. 279,
nr. 871) sau în extinderea prin cumpărare de terenuri cultivate cu vie pe care mănăstirea le stăpânea la
Șorogari (Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, III,
1653–1675, București, 1968, p. 340, nr. 1586; Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 48, nr. 47).
288
289
Spre acest târg se îndreaptă mai multe căi de acces. La mijlocul secolului XVIII,
hotarele unor locuri de case și de dughene din apropierea Târgului Făinii se situau pe Ulița Făinii,
Ulița Fânului și Ulița Chervăsăriei (Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 39, nr. 48; p. 258–259,
nr. 299; p. 606–605, nr. 696; VIII, p. 467–470, nr. 374). Tot spre Târgul Făinii se îndrepta atât
Ulița Hagioaiei care trecea prin preajma Goliei unde, lipite de ziduri, se aflau numeroase prăvălii
(ibidem, VIII, p. 278, nr. 206), precum și un drum care trecea prin Sărărie și se îndrepta, în deal,
către Târgul Boilor (ibidem, VIII, p. 40–42, nr. 23).
290
291
Ibidem, p. 345–346, nr. 371.
292
Ibidem, p. 175–176, nr. 199.
293
Ibidem, p. 345–346, nr. 371.
După ce ctitoria familiei Golăi a devenit mănăstire închinată Vatopedului,

în 1616, călugării au primit de la postelniceasa Maria Chirițoaia, văduva lui
Dumitrache Chiriță Paleologul, un loc pe care au construit un caravanserai294;
probabil că locul dăruit de postelniceasă nu satisfăcea întru totul nevoia de
spațiu ce o presupunea un astfel de complex, de aceea, un an mai târziu pentru
lărgirea locului făcea o danie și Radu Mihnea voievod295. Știm că un astfel de
ansamblu era alcătuit dintr-o curte în interiorul căreia se aflau, alături de
clădirea destinată găzduirii oaspeților, grajdul unde erau adăpostite animalele,
iar de-a lungul incintei existau prăvălii și pivnițe unde erau vândute băuturi și
alimente provenite de pe moșiile mănăstirii. Tot acolo puteau fi cumpărate și
mărfuri prețioase vândute de mari negustori care preferau să închirieze
prăvălii din interiorul caravanseraiului, deoarece, prin destinație, acea clădire
era inima târgului permanent, iar datorită formei era un loc sigur de depozitare
a mărfurilor296.
Prin construirea hanului, la fel cum se întâmplase și în cazul celorlalte
mănăstiri din interiorul orașului, Golia a făcut pasul prin care a obținut o poziție
dominantă în perimetrul urban învecinat. Acolo unde, ca urmare a nevoilor unei
populații în creștere, a prins contur un târg permanent situat de-a lungul uliței
prin care Drumul Hotinului pătrundea în oraș.
O etapă decisivă în configurarea împrejurimilor Goliei a început în timpul
domniei lui Vasile Lupu, atunci când a fost inițiată și reconstrucția bisericii.
Apoi, în anii în care Macarie s-a îngrijit de consolidarea sistemului de apărare a
mănăstirii, același egumen s-a ocupat și de reconstrucția caravanseraiului. Fapta
aceasta ne este cunoscută dintr-o mărturie dată chiar de Macarie, în anul 1669,
marelui vameș Cristea, fratele lui Gheorghe Duca voievod. Mărturia egu-
menului Goliei confirma dreptul lui Cristea de a răscumpăra opt dughene297
294
Florin Marinescu, Mănăstirea Golia în arhiva Vatopedului, p. 165.
295
Ibidem.
296
Anton-Maria del Chiaro, descriind înfățișarea unui caravanserai din București din
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, amintea că „hanul e un loc înconjurat cu ziduri, făcut
după modelul marilor mănăstiri catolice, iar împrejur sunt dugheni boltite, de apărare contra
focului și ținute de negustori creștini sau turci care plătesc o chirie lunară intendentului, care are și
însărcinarea să încuie, seara, porțile hanului pentru siguranța mărfurilor” (Anton-Maria del Chiaro,
Revoluțiile Valahiei, traducere de S. Cristian, Iași, 1929, p. 9). Tipul de construcție schițat de
secretarul domnului Țării Românești este unul elaborat fiindcă, la început, aceste construcții au fost
construite din lemn (George Potra, Hanurile bucureștene, București, 1943, p. 3). În București, la
începutul secolului XVIII existau câteva caravanseraiuri mari, bine construite, înconjurate cu ziduri,
unde, în timpul unor momente tulburi, orășenii și-au găsit adăpost (ibidem, p. 4).
297
Dughenele respective vor ajunge mai târziu în stăpânirea mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust,
probabil în urma unei danii a vameșului Cârstea, fratele lui Gheorghe Duca (Ioan Caproșu, Docu-
mente Iași, VI, p. 423–424, nr. 496; ibidem, VII, p. 405–406, nr. 309). Gheorghe Duca voievod a
fost ziditorul bisericii mănăstirii și închinător al acesteia la Mănăstirea Adriano de la
Arghirocastro din Rumelia (Lidia Cotovanu, Le diocèse de Dryinoupolis et ses bienfaiteurs de
Valachie et de Moldavie. Solidarités de famille et traits identitaires multiples (XVI–XVIII siècles),
în Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre Țările Române și Bisericile răsăritene în
secolele XIV–XIX, p. 297–309).
situate pe Ulița Chervăsăriei. Imobilele aparținuseră, în trecut, socrului lui

Cristea, dar, într-o perioadă în care vameșul a lipsit din Moldova, prăvăliile au
fost înstrăinate, ajungând în stăpânirea Goliei. Călugării, la rândul lor, le-au
vândut lui Paraschiv cămănarul, iar banii vânzării i-a folosit egumenul Macarie,
precum singur amintește, pentru a lărgi „locul chervăsăriei carea noi o am făcut,
de iznoavă, chervăsărie noaă”298.
Informațiile documentare ne îndeamnă să credem că Macarie nu doar a
reclădit hanul Goliei, ci i-a schimbat și locul într-unul diferit de cel al vechiului
caravanserai299. Prin noua amplasare s-a realizat mutarea mai aproape de incinta
mănăstirii a centrului de greutate a zonei comerciale, reconstrucția hanului
aparținând, după cum vom vedea, unui șir de acțiuni care au dus la o mai clară
organizare, în folosul mănăstirii, a spațiului care se deschidea în fața acesteia.
Noul caravanserai era situat în apropierea unui han al armenilor300 și într-un
perimetru în care, și în a doua jumătate a secolului XVIII, locuiau armeni301.
Hanul Goliei va funcționa timp îndelungat, fiind menționat și în secolul XVIII
ca reper topografic pentru locurile de dughene aflate în preajmă. Într-un act din
1737 era menționat un loc situat pe Ulița Brașovenilor, peste drum de
Chervăsăria Mare302, iar în aceeași perioadă, într-un zapis de vânzare a unei
case de lângă Târgul Făinii, pentru o mai precisă localizare a imobilului, se
preciza că acela era situat între Ulița Măjilor și Chervăsărie303.
Intensificarea locuirii și a traficului într-o zonă ce capătă trăsături
economice bine definite prin funcționarea unui târg permanent a îndemnat
domnia să ia măsuri de îmbunătățire a traficului. Momentul construcției podului
de pe Ulița Chervăsăriei îl aflăm dintr-un act de judecată din 1714, prin care
obștea evreilor din Iași primea întărire pentru stăpânirea locului unde ridicaseră
sinagoga. În document se arată că evreii cumpăraseră, în anul 1670, o casă și că
locul aceleia ajungea „până unde se făcea pod în Ulița Chervăsăriei”304. Așadar,
pavarea uliței a fost executată într-unul din anii celei de-a doua domnii a lui
Gheorghe Duca305 și ai păstoririi de către Macarie a obștii de la Golia.
298
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 247, nr. 274; p. 252, nr. 277; p. 253, nr. 278.
299
Hanul din prima jumătate a secolului al XVII-lea pare să fi funcționat în zona în care, în
secolul al XVIII-lea, se va ridica biserica cu hramul Sfântul Pantelimon. Pe versoul unei mărturii
din 1741 a vornicilor de poartă pentru hotărnicirea unui loc de casă se menționează că acel loc era
situat în chervăsăria de la Sfântul Pantelimon sau în Chervăsăria Veche (Ioan Caproșu, Docu-
mente Iași, V, 2001, p. 118, p. 65–66, nr. 118).
300
În 1671, Macarie egumenul mănăstirii Bărboi, nimeni altul decât fostul egumen al
Goliei, cumpăra, în 1671, cinci dughene cu pivniță de piatră situate „lângă Chervăsăria
armenească și Chervăsăria cea nouă a golăianilor” (Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 345–346,
nr. 371; p. 348–349, nr. 377).
301
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 670, nr. 766.
302
Ibidem, IV, p. 228, nr. 314.
303
Ibidem, p. 299, nr. 404.
304
305
Dacă lui Gheorghe Duca nu-i putem atribui cu certitudine rolul de ziditor al celor patru
turnuri de la Golia, îl putem numi sprijinitor, prin intermediul amenajărilor urbanistice, a
activității din zona aflată în apropierea şi stăpânirea mănăstirii.
Din documentele celei de-a doua jumătăți a secolului XVII și până la

sfârșitul celui următor reiese că traseul Uliței Chervăsăriei a avut un curs lung și
sinuos. Lungimea și configurația ei au provocat unele confuzii prin identificarea
mai multor ulițe cu aceeași denumire306 și plasarea lor în diferite zone ale
orașului. Astfel, s-a afirmat că ulița cunoscută sub numele de Podul Lung
(actuala stradă Sfântul Lazăr) ar fi fost numită și a Carvasaralei307. Însă, în
documentele de până la începutul secolului XIX, acea arteră care reprezenta
intrarea în Iași a Drumului împărătesc, venind dinspre Vaslui, nu am aflat-o cu
o astfel de denumire.
Editarea celor zece volume de Documente privitoare la istoria orașului
Iași deschide, și în acest caz, posibilitatea unei reevaluări. Astfel, înșiruirea
informațiilor documentare de până la sfârșitul secolului XVIII ne arată că nu a
existat decât o singură Uliță a Chervăsăriei308. Acea uliță începea, la intrarea în
oraș, la Podul Meserciilor309 sau Podul de Piatră de peste Cacaina310 (astăzi zona
Podului de Fier)311, urca străbătând spațiul dintre sinagogă312 și biserica Sfântul
Pantelimon313, ajungea pe platou în Târgul Făinii314 (astăzi Târgu Cucului)315,
printre mănăstirile Bărboi316 și Golia și, în final, se întâlnea, în zona locuită de
armeni317, cu Podul Vechi (actuala Stradă Costache Negri.
306
C. Cihodaru, Dezvoltarea demografică și teritorială, în Istoria orașului Iași, I, p. 96–97.
307
Ibidem, p. 94.
308
Rămâne în discuție denumirea de Ulița Strâmbă a Chervăsăriei, care a fost interpretată
ca o dublare a numelui Uliței Strâmbe (C. Cihodaru, Dezvoltarea demografică și teritorială, p. 100).
Formula apare într-un act de întărire acordat de Gheorghe Duca în urma vânzării de către Gașpar
ceasornicarul a unei case cu loc de dughene și pivniță de pe „Ulița Strâmbă a Chirvăsăriei”. La
acea vânzare fuseseră martori egumenul, proegumenii și călugării de la Golia alături de mulți
negustori și meșteșugari ale căror nume le găsim și în alte documente din aceeași perioadă privitoare
la tranzacții imobiliare din Târgul Făinii (Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 287–288, nr. 307).
Expresia Ulița Strâmbă a Chervăsăriei mai apare și într-un zapis de vânzare, din 1705, a unor
locuri de casă și dughene de lângă zidul mănăstirii Golia (ibidem, III, p. 266–267, nr. 297).
309
Într-un zapis de vânzare, din 1776, al unui loc de casă din mahalaua Făinii se precizeaza
că terenul era situat mai sus de Podul Meserciilor și la deal de ulița numită din vechime Ulița
Chervăsăriei (Ioan Caproșu, Documente Iași, VII, p. 233-234, nr. 217).
310
Ioan Caproșu, Documente Iași, IV, p. 62–63, nr. 82.
311
Locurile de case și dughene situate în acea parte a uliței sunt localizate cel mai adesea
prin formula: „pe Uliță a Chervăsăriei, în dosul Târgului Făinii” (ibidem, II, p. 304, nr. 334; p. 316,
nr. 342), sau „din vale de Târgul Făinii” (ibidem, II, p. 333–334, nr. 360). Acesta este motivul
pentru care s-a creat impresia că această arteră urca dinspre podul de peste Cacaina și se oprea în
Târgul Făinii (vezi harta anexă din Istoria orașului Iași, I).
312
313
Ibidem, II, p. 175, nr. 199; ibidem, X, p. 91–93, nr. 86.
314
Ibidem, VII, p. 233-234, nr. 217.
315
316
Ibidem, p. 469–470, nr. 525.
317
Într-un act de judecată din 1730 între doi armeni pentru stăpânirea unui loc se precizează
că terenul se afla pe Ulița Chervăsăriei, „împotriva Bisericii armenești” (ibidem, IV, p. 807–810,
nr. 110). Tot cu prilejul unei judecăți pentru stăpânirea unui loc din Armenime, de pe Podul Vechi,
martorii declară că o casă veche de pe aceea uliță a avut înainte „îmblet” la Ulița Chervăsăriei
(ibidem, IV, p. 135, nr. 191; VI, p. 521–522, nr. 601). Tranzacțiile imobiliare pe Ulița Chervă-
săriei între armeni sunt numeroase (ibidem, V, p. 218–219, nr. 405).
Deplina consolidare a poziției dominante în zonă s-a petrecut în timpul

aceleiași domnii a lui Gheorghe Duca, odată cu transformarea în mănăstire a
bisericii cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (Bărboi), ctitoria Sturzeștilor,
și închinarea acesteia la Vatoped318. Între înzestrările mănăstirii se numără și
locuri de casă din apropiere319. Observându-i stăruința cu care s-a implicat în
consolidarea statutului Vatopedului ieșean320 în acea parte a orașului, putem
bănui că, în desăvârșirea actului închinării mănăstirii Bărboi, Macarie al Goliei
a avut un rol important. La scurt timp după închinare, Hristofor, primul egumen
al mănăstirii, împreună cu egumenul Goliei, Macarie, cumpărau un loc situat în
spațiul dintre cele două așezăminte321. Din 1671, Macarie apare ca proegumen
al Goliei și egumen al Bărboiului, ipostază în care cumpără de la niște armeni
cinci dughene cu pivniță de piatră situate „lângă Chervăsăria armenească și
Chervăsăria cea nouă a golăianilor”322. Achiziții asemănătoare au continuat în
perioada care a urmat323, lărgindu-se stăpânirile celor două mănăstiri în acel
perimetru324 până spre interiorul spațiului locuit de armeni325. În apropierea
Armenimii îi aflăm adesea martori pe egumenii celor două mănăstiri la cerce-
tarea unor pricini de hotar326. Mai mult, această apropiere teritorială a spațiilor
economice a dus chiar la apariția unor situații litigioase între mănăstirile
închinate Vatopedului și obștea armenilor327. Prin intermediul cumpărărilor sau
al împrumutului bănesc, mănăstirea Golia ajunge să stăpânească terenuri și în
interiorul perimetrului locuit de armeni328. Interesele comune ale celor două
318
Ibidem, II, p. 196–197, nr. 224.
319
Ibidem, p. 196–197, nr. 224.
320
După închinare, Golia a fost numită și Vatoped (Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc,
Documente Iași, I, p. 109, nr. 77).
321
322
Ibidem, II, p. 345–346, nr. 371. Aceste dughene vor intra în stăpânirea mănăstirii
Bărboi, probabil imobilele fuseseră cumpărate anterior de Macarie pentru mănăstirea nou
închinată Vatopedului (ibidem, II, p. 348–349, nr. 377).
323
Ibidem, II, p. 288, nr. 308.
324
Sunt tot mai numeroase referirile la locul Goliei pe care au fost construite locuințe și
prăvălii (ibidem, VI, p. 451–452, nr. 510; X, p. 43–44, nr. 39).
325
Dinspre Podul Vechi, din Armenime, pornea către poarta Goliei o uliță. Acolo stăpânea
mănăstirea locuri pe care le închiriase târgoveților. În 1757, obștea armenilor a reclamat că
mănăstirea a îngăduit unuia dintre chiriașii săi să construiască niște anexe care au întrerupt cursul
uliței. Domnia având rolul de supraveghere a organizării spațiului urban hotărăște, în urma
cercetării cauzei, ca acele anexe să fie demolate, motivând că „închisoare aceii ulițe pricinuiește
multă stricăciune mahalagiilor că i-au închis de n-au pe unde merge pe din dosu, pe la casele lor, și
încă ce mai multă grijă au și pentru focu, să nu să întâmple o primejdie să ardă oamenii prin casă; iar
deschizându-se ace uliță, iaste de odihnă mahalagiilor și a tot nărodul târgului” (Ioan Caproșu,
Documente Iași, VI, p. 107–108, nr. 121). Tot domnia va interveni și atunci când o altă cale de
acces, din preajma mănăstirii Barnovschi, va fi blocată de construcții, împiedicând circulația
orășenilor (ibidem, VIII, p. 470–471, nr. 376).
326
327
Ibidem, VII, p. 101–102, nr. 116; p. 458–459, nr. 347.
328
Egumenul Goliei primea în anul 1786 dreptul de stăpânire asupra unei dughene din
mahalaua Băibărăcăriei pe care mănăstirea o primise zălog de la un armean (Ioan Caproșu,
Documente Iași, VII, p. 486–487, nr. 390).
așezăminte și închinarea lor către aceeași mănăstire athonită a făcut ca admi-

nistrarea lor comună să fie un fapt obișnuit329 și, prin urmare, tendința de
impunere a supremației lor în acel spațiu să fie mai bine coordonată. Întreaga
măsură a preocupării lui Macarie pentru consolidarea statutului Goliei și
rotunjirea veniturilor mănăstirii o reprezintă insistența cu care se va angaja în
procesul cu mănăstirea Trei Ierarhi pentru împărțirea venitului feredeului330.
Oricum, locul ocupat de mănăstire după rezidire și, mai ales, după
intervențiile urbanistice din timpul cât egumen a fost Macarie se va reflecta și în
domeniul împărțirii administrative a orașului. Un ecou al acestei realități îl
aflăm în cuprinsul așezământului acordat, în 1670, de mitropolitul Dosoftei
breslei cioclilor. Prin acel act erau stabilite zonele în care urmau să acționeze
cele patru cete ale cioclilor din Iași. Astfel, cetele de la Mănăstirea Barnovschi
și de la biserica Sfântul Ioan Zlataust aveau să acționeze de la Golia în jos,
pentru ca partea situată mai sus de aceeași mănăstire să aparțină cetelor de la
biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Măji și de la Trei Ierarhi331.
Am văzut cum, prin grija ctitorilor și buna chiverniseală a obștii condusă
de egumenul Macarie, Golia a ajuns, în a doua jumătate a secolului XVII, să
domine un spațiu a cărui importanță comercială a crescut datorită sporului
demografic și lărgirii hotarelor orașului. Intervenția urbanistică a domniei a
înlesnit circulația în acel spațiu. Mai întâi, a fost pavată Ulița Nouă, iar în
timpul domniei lui Gheorghe Duca a fost podită și Ulița Chervăsăriei ce
străbătea Târgul Făinii. Apoi, mănăstirea, pentru a-și spori veniturile obținute
din închirierea locurilor de dughene și pivnițe, a construit un nou caravanserai
mai aproape de mănăstire, într-un spațiu care va prinde deplin contur după
închinarea Mănăstirii Bărboi, moment ce a însemnat deplina impunere a
supremației mănăstirii athonite în acel perimetru urban 332. Aglomerarea
urbană și sporirea importanței economice a întregii zone din vecinătatea
mănăstirii Golia, precum și fructificarea, în folosul așezământului, a acestei
situații este indicată și de funcționarea a numeroase dughene lângă zidurile
incintei, nu doar la intrarea în mănăstire 333, ci şi pe laturile dinspre Ulița
329
În 1686, de exemplu, egumenul Goliei va cumpăra de la niște armeni o casă cu banii
Mănăstirii Bărboi (Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 557, nr. 633). Pe la jumătatea secolului
următor, egumenul Goliei este reprezentant al intereselor mănăstirii Bărboi într-un conflict de
hotar cu breasla armenilor (ibidem, VII, p. 101–102, nr. 116) și, în aceeași perioadă, egumenii
celor două mănăstiri acționează împreună atunci când dau moșia Lăzoreni în schimbul unor dughene
de pe Ulița Chervăsăriei, lângă gardul Bisericii armene (ibidem, VI, p. 555–556, nr. 629).
330
331
Ibidem, II, p. 413–417, nr. 457.
332
În aceeași zonă va deține și mănăstirea Trei Ierarhi, în urma unei daniei lui Ștefan Cerchez,
câteva locuri de dughene (Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 494–495, nr. 554). Tot în preajma
Goliei, în secolul al XVIII-lea, va stăpâni locuri de dughene și Mănăstirea Răchitoasa (ibidem, VI,
p. 711–712, nr. 808).
333
Despre tranzacții cu locuri de case și dughene „lângă zidul lui Golăie, pe Ulița Strâmbă
a Chervăsăriei” avem cunoștință de la începutul secolului al XVIII-lea (Ioan Caproșu, Documente
Iași, III, p. 266–267, nr. 297) și devin tot mai numeroase către jumătatea acelui secol (ibidem, IV,
p. 86, nr. 118).
Hagioaiei334. Prăvăliile erau situate nu doar în afară, ci chiar și în incintă, cele

din urmă fiind destinate comerțului cu mărfuri de lux335. Către jumătatea
secolului XVIII, cu prilejul unei clarificări a situației veniturilor pe care mănăstirea
le strângea din chiriile pentru locurile de dughene, egumenul primea de la domnie
împuternicirea de a strânge câte un leu pe lună de la fiecare dugheană336.
Reamintim că dominarea de către un grup de mănăstiri închinate a activității
economice dintr-un târg permanent nu reprezenta o noutate. În Târgul Vechi sau
Târgul cel Mare – cum a fost denumit – în aceeași perioadă supremația o
dețineau mănăstirile Barnovschi, Bârnova și Sfânta Vineri, închinate Patriarhiei
de la Ierusalim337.
Spațiul din preajma Mănăstirii Golia va beneficia, prin grija domniei,
începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de o altă amenajare urba-
nistică, și anume aducțiunea apei338. Cișmeaua a fost amplasată lângă poarta
mănăstirii, înspre Târgul Făinii339. Vedem așadar cum, la fel ca și în alte părți
ale orașului, a fost fructificată din plin, în folosul unei mănăstiri, activitatea
economică din preajmă. Intervențiile urbanistice efectuate din resursele
lăcașului și cu sprijinul domniei au accentuat poziția pe care a căpătat-o Golia
pe harta orașului, odată cu extinderea teritorială a acestuia. S-a observat, în mod
corect, că spațiul din apropierea mănăstirii devine, printr-o întreagă plasă de
linii de comunicații interne, puntea de legătură între Târgul Nou și cel Vechi340.
În încheierea acestor observații vom încerca să propunem și o ipoteză în
legătură cu sursa de inspirație a acestui tip de construcție urbanistică născută din
inițiativa domniei și destinată susținerii unui așezământ bisericesc. S-a spus că
acest model reprezintă o manifestare a tradiției bizantine și post-bizantine, o
imitație a modelului constantinopolitan341. Fără a nega o astfel de rădăcină, nu
putem să ocolim câteva imagini contemporane cu cele pe care am încercat să le
surprindem în Iașii veacurilor XVII și XVIII.
334
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 711–712, nr. 808; ibidem, VIII, p. 639–642, nr. 506.
335
În interiorul Goliei funcționează mai ales prăvălii ale unor negustori de blănuri. În
1764, Anastasie blănar din Golia cumpăra un loc de casă situat mai jos de Biserica Curelarilor
(Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 542–543, nr. 621; ibidem, VII, p. 57–59, nr. 58; 59–60,
nr. 59).
336
Unii negustori nu erau dispuși să plătească această sumă și, din această cauză,
egumenul Goliei apelează la autoritatea domniei pentru a impune ca „ori să priimască acei
neguțitori să dei chirie cum dau și alții, ori, nepriimind, să aibă egumenul voie a-i scoate din
dughene și să priimască pe alții carei vor plăti chiria cu folosul mănăstirii” (Ioan Caproșu,
Documente Iași, V, p. 85, nr. 155).
337
Această concentrare a locurilor de dughene aparținând unor mănăstiri a fost sesizată de
cei care au urmărit schimbările economice care s-au petrecut în cuprinsul orașului Iași (N. Iorga,
Studii și documente, V, p. 99; C. Cihodaru, Dezvoltarea demografică și teritorială, în Istoria
orașului Iași, I, p. 92).
338
339
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 620–623, nr. 715; ibidem, IX, p. 160–162, nr. 177.
340
341
Cătălin Hriban, Bisericile și relieful urban, p. 784.
Trecând peste cazul orașelor din Țara Românească, unde fenomenul este
identic342, și aruncându-ne privirea și mai spre sud, dincolo de Dunăre, de unde,
în acea perioadă, vin pentru a se statornici în Moldova nu doar negustori și
călugări, ci și domni, vom observa că, în orașele din Balcani, spațiile cu destinație
comercială sunt amenajate întotdeauna din inițiativa autorităților centrale,
niciodată din aceea a orășenilor. Acolo, astfel de alcătuiri erau compuse din
bazar (piața acoperită sau nu) și caravanseraiul ce dispunea de grajduri, iar
venitul obținut din taxele percepute de la cei care își desfășurau activitatea
acolo, negustori sau meșteri, era destinat unui lăcaș de cult343. O astfel de
organizare a spațiului comercial este amintită, spre exemplu, de călătorii occi-
dentali care trec prin Belgrad la sfârșitul secolului XVI. Acolo, pe lângă zona
veche, fortificată, în cuprinsul orașului se observă intervențiile urbanistice
apărute sub influență și din inițiativă otomană. Între clădirile noi se remarcă
băile și nucleul comercial unde funcționau două caravanseraiuri bine construite,
ridicate pe două niveluri și acoperite cu tablă de plumb. Caravanseraiurile
ofereau câte o cameră încălzită pentru fiecare călător. Mai mult, se amintește
cele două imobile ce se aflau în apropierea comunității raguzane din oraș și a
unei zone comerciale importante numită çarsi, termen pe care călătorii germani
îl traduc prin acela de gewerb-stadt (zonă meșteșugărească)344. Într-un alt oraș
important, Sofia, miezul celei mai importante zone comerciale a fost organizată
din inițiativa beilerbeiului Rumeliei, Yahyâ Pașa, în 1506, și cuprindea 44 de
ateliere/dughene în interior și încă 100 în exterior345. Alături de acea clădire,
întreaga zonă care, la noi, a purtat numele de târg (în sens de piață), se întindea
de-a lungul unei artere de circulație unde funcționau ateliere și prăvălii. Acest tip
de organizare a zonei comerciale a orașului, care cuprindea piața propriu-zisă,
dughene și hanuri, a apărut în orașele din Imperiului Otoman odată cu expan-
siunea acestuia. Iar autoritățile otomane au fost interesate de organizarea acestor
spații în vederea stimulării activităților comerciale și meșteșugărești346.
Fără a susține că cele câteva piețe cărora am încercat să le descriem
organizarea și funcționarea au urmat întocmai modelul sud-dunărean, nu putem
ocoli observarea unor asemănări. În primul rând, la fel ca în orașele balcanice,
inițiativa organizării spațiilor comerciale aparține autorităților centrale347. În al
342
Atunci când amintea istoria hanurilor bucureștene, George Potra observa că venitul
celor mai vechi și mai mari caravanseraiuri, precum hanul Șerban vodă, Constantin vodă și hanul
Colței, era destinat unor biserici (George Potra, op. cit., p. 10, 14, 53).
343
Ludá Klusáková, op. cit., p. 365. Pentru componentele arhitecturii otomane, vezi
Gábor Ágoston, Bruce Masters, Encyclopedia of The Ottoman Empire, New York, 2009, vocea
architecture, întocmită de Zeynep Ahunbay, p. 46–51.
344
Elisabetta Borromeo, op. cit., I, p. 234.
345
Ibidem, p. 239, nota 264.
346
Théoharis Stavrides, The Sultan of Vezirs: the Life and Times of the Ottoman Grand
Vezir Mahmud Pasha Angelović (1453–1474), Leiden, Brill, 2001, p. 290–291.
347
Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică 1300–1600, ediție și studiu introductiv
de Mihai Maxim, traducere, note, completarea glosarului și indicelui de Dan Prodan, București,
Editura Enciclopedică, 1996, p. 286–287. Pentru rolul de prototip pe care l-a avut Istanbulul în
doilea rând, părțile componente, dughenele construite de-a lungul unei artere de
circulație, acoperite sau nu, dar care fuseseră îmbunătățite prin pavare, la care se
adaugă, ca anexe, caravanseraiul și grajdurile, toate acestea se întâlnesc atât în
orașele balcanice cât și, așa cum am văzut, în Iașii secolelor al XVII-lea și al
XVIII-lea. Pentru a încheia această scurtă privire comparativă, amintim și faptul
că veniturile obținute din taxele și chiriile plătite de negustorii și meșterii care își
desfășurau activitatea în zonele comerciale erau destinate unor lăcașuri de cult.
III.3. Clădirile
III.3.a. Locuințe
O notă surprinzătoare în peisajul orașului moldovenesc este amestecul de
clădiri spațioase și bine construite cu cele modeste, oferind impresia de hazard
în dezvoltarea urbanistică. O explicație pentru această realitate urbanistică am
putea afla aruncând o privire asupra regulilor de transmitere a stăpânirii
imobiliare în orașe.
În primul rând, cei care dobândesc statutul de orășeni vor avea dreptul de
stăpânire asupra locuințelor și de folosință a terenurilor pe care sunt construite
imobilele. În privința terenurilor există câteva neclarități provenind din inter-
pretarea dreptului de dominium eminens pe care îl are domnia asupra moșiei și
vetrei târgurilor. Asupra câtorva aspecte legate de dreptul de stăpânire al
orășenilor vom insista în capitolul rezervat descrierii relațiilor dintre puterea
centrală și autoritățile locale. Din acest motiv, nu vom anticipa acum decât
faptul că domnia, cel puțin în privința terenurilor din cuprinsul vetrelor, nu a
uzat în mod excesiv de dreptul de stăpânire suverană și, mai mult, pentru a
garanta stabilitatea demografică, a permis orășenilor transmiterea prin vânzare
sau moștenire a locurilor de case și dughene, dreptul acesta fiind condiționat
doar de dovada unei locuiri efective și timp îndelungat.
Iată cum descrie călugărul catolic Nicolo Barsi înfățișarea și tehnica de
construcție a caselor din Iași către mijlocul secolului al XVII-lea. Locuințele
orașului, spune el, „sunt toate din pământ, însă cea mai mare parte din ele sunt
făcute din bârne îmbucate unele într-altele. Peste ele se așterne lut amestecat cu
pleavă, cu băligar de cal și cu apă. După ce se usucă acest material se ia var și se
albesc aceste case ca și cum ar fi nu din pământ ci de zid, datorită cărui fapt cine
nu se pricepe, ia ușor drept piatră ceea ce de fapt nu e decât lut. Aceste case ei și
le împodobesc cu pridvoare și balcoane ieșite în afară, pentru a putea sta în
timpul verii la răcoare, și le acoperă de cele mai multe ori cu paie. Numai casele
boierilor și cea a domnului sunt acoperite cu șindrilă. Toate sunt izolate una de
alta și fiecare din ele își are ograda sa cu grajduri pentru vite”348. În privința
felului de acoperire a caselor, precum și a folosirii pietrei exclusiv la biserici și
alcătuirea urbanistică a orașelor otomane, vezi idem, The Hub of the City: The Bedestan in
Istanbul, în „International Journal of Turkish Studies”, I/1 1979–80, p. 1–17.
348
curtea domnească, Nicolo Barsi este prea categoric, fiindcă din aceeași vreme
avem dovezi că încep și boierii să-și construiască locuințe din piatră în orașe.
Era o exagerare izvorâtă din dorința de a sublinia că, în cea mai mare parte,
clădirile orașului erau construite din materiale ieftine și puțin durabile. Avea
dreptate, iar pentru acest lucru stau mărturie atât documentele ce au ca obiect
vânzarea unor imobile, cât și vestigiile arheologice.
Înainte de a confrunta mărturiile narative cu alte tipuri de surse, vom reda,
pe larg, descrierea unui alt călător, Martin Gruneweg, un german originar din
Gdansk, angajat ca scrib și contabil al negustorului armean Aswadur din Liov,
în anii sfârșitului de secol XVI. Germanul a însoțit, pe drumul către Istanbul,
caravanele organizate de armenii din orașul galițian. Așadar, el a trecut prin
Moldova de șase ori între 1582 și 1586349, fapt pentru care îi datorăm poate cea
mai amănunțită descriere a înfățișării, materialelor de construcție, planimetriei,
cât și amenajării interioare a unei case socotite de autor tipică pentru orașele din
Moldova și Țara Românească350. Martin Gruneweg aminteşte că „locuințele au
o construcție în față, ca pe vremuri la Gdansk, unde poate sta căruța la adăpost
pe timp de ploaie. Totuși, în fața casei nu se poate merge ca în orașele poloneze,
căci de ambele părți ale ușii se află o masă care este așa de îngrădită, încât se
intră prin mijlocul ușii, astfel încât cei care stau în dosul mesei să aibă liniște.
Casele sunt foarte mici și sunt construite numai din lemn, unse cu lut, dar ei
locuiesc foarte curat. Ei văruiesc casele înăuntru și în afară, ori de câte ori
observă că se murdăresc câtuși de puțin. Rar se vede aici o casă acoperită cu
șindrilă, toate sunt acoperite cu paie. Din cauza focului, o casă se află la distanță
de alta, astfel că între ele ar mai fi loc de una; și toate sunt împrejmuite cu un
gard. Din casă se intră prin două uși față în față în odaia unde se află o frumoasă
sobă cu cahle, cu care ei încălzesc odaia și pe care fierb și prăjesc după voie.
Astfel de sobe există și în Rutenia, ici și acolo, mai cu seamă la Liov, pentru că
sunt un lucru foarte comod. Odaia întreagă, împreună cu grinda sunt văruite, în
spatele mesei sunt atârnate covoare turcești și în rest, de jur-împrejur, încăperea e
împodobită cu cositor și oale turcești. Pe masă și pe bancă alte covoare. Dincolo
de odaie e o cămară de unde pornește până la sobă o laviță după obiceiul turcesc,
pe care o folosesc încă în vremea de azi armenii din Rutenia, dar tot mai puțin.
Lavița e un pat care e astfel ridicat de la pământ, după felul unei mese de atelier
după cum obișnuiesc să aibă meșteșugarii noștri. În timpul zilei, ei împodobesc
astfel lavița: ei întind deasupra covoare care ajung până la pământ, este asemene
băncilor, se poate ședea pe ea dacă se vrea și, fiindcă e și lată, poți să te întinzi
dacă vrei. Cu toate acestea, valahii folosesc bănci și mese lungi”351. Același
martor alătură textului o schemă a planului tip de locuință descris 352.
349
Alexandru Ciocîltan, Martin Gruneweg prin Moldova, Țara Românească și Dobrogea,
în SMIM, XXVII, 2009, p. 209–248.
350
Mărturisește că modelul înfățișat în descriere și desene l-a văzut prima dată la Hotin
(ibidem, p. 230).
351
Ibidem, p. 229–230
352
Ibidem, p. 247, fig. nr. 1–2.
Interesant este dacă informațiile despre locuința socotită de autor tipică

pentru spațiul urban din Moldova sunt probate din alte direcții, arheologice sau
documentare, fiindcă între această descriere și cea făcută de Nicolo Barsi,
expusă la anterior, asemănările sunt evidente.
S-a pus problema influențelor care s-au răsfrânt asupra înfățișării locuin-
țelor din orașele spațiului extracarpatic. În acest sens, opiniile au devenit uneori
divergente, mergând de la încadrarea strictă a profilului arhitecturii locuințelor
în cel balcanic353, până la afirmarea unei originalități absolute în privința
tehnicii de construcție354. Dincolo de existența sau nu a unui stil românesc de
construcție a locuinței, tipul de construcție considerat autohton, oricât s-ar dori
să i se justifice originalitatea, nu va putea fi radical separat de tipurile de locuire
prezente în spațiile învecinate. Pornind de la existența unei continuități între
vechile tehnici de construcție și cele din timpurile moderne, se acceptă că
arhitectura țărănească reprezintă, de cele mai multe ori, martori fosilizați ai
arhitecturii de tip urban din trecut. În primul rând, s-a constatat că o trăsătură cu
rezistență considerabilă în timp este aceea a practicării în arhitectura urbană din
secolele XVI–XVIII a locuințelor cu pridvoare deschise sau închise355.
Pridvorul, ca particularitate arhitectonică a locuințelor orășenilor, a fost remarcat
de Martin Gruneweg356. Din desenul ce însoțește paragraful în care descrie
înfățișarea caselor orășenilor din Moldova și Țara Românească se observă că, în
fața intrării în casă, se afla un cerdac sprijinit pe patru stâlpi de lemn care formau
arcade în partea superioară. Printre cei doi stâlpi centrali se asigura accesul spre
ușa casei. Spațiul dintre ceilalți doi stâlpi și colțurile casei era închis prin câte o
balustradă joasă de lemn, asigurată cu scânduri dispuse vertical357.
Dar iată, în completare, și impresiile lui Paul de Alep. Episcopul sirian,
descriind locuințele văzute în Moldova și în Muntenia, le încadrează într-o arie
mai largă, asemănătoare ca tehnică de construcție și aspect, potrivit lui, cu cele
întâlnite în Țara Cazacilor și până la Moscova. Locuințele erau construite din
lemn, din bârne și din scânduri358. „Acoperișul era în două ape și înalt, pentru ca
zăpada să nu rămână pe el. În odăile caselor sunt scaune de jur împrejur și o
masă sprijinită la mijloc pe un picior, ca în casele europenilor. În loc de mobilier
353
Grigore Ionescu, Arhitectura românească. Tipologii, creații, creatori, București, 1986,
p. 8.
354
Constantin Joja, Actualitatea tradiției arhitecturale românești, București, 1984, p. 54.
355
Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, op. cit., p. 115.
356
Alexandru Ciocîltan, op. cit., p. 229.
357
Ibidem, p. 230–231 și p. 247, fig. nr. 1–2. Pe baza mărturiilor arheologice și etnografice,
s-a putut constata că la baza foișoarelor și a pridvoarelor specifice caselor din secolele XVII–XIX
stau „toboganele acoperite” care, în cazul locuințelor parțial adâncite, acopereau intrarea, ori din
nevoia de a proteja gârliciul care oferea acces la pivniță. Urmând acest tipic, s-a observat că
majoritatea caselor conservate în Suceava și datate în secolul al XVIII-lea sunt prevăzute cu
foișor. Se mai amintește că foișorul sau toboganul acoperit care intra în compoziția casei singur s-a
legat de o prispă (ulterior aceasta va evolua spre pridvor) și era plasat totdeauna în dreapta fațadei
(Emil Ioan Emandi, op. cit., p. 140).
358
sunt numai covoare și covorașe atârnate pe pereți. În fiecare casă este un cuptor –
care are pe dinafară un fel de horn din lut <vopsit> verde sau roșu, iar la cei
bogați din faianță, pentru a opri fumul, și care se sprijină <în partea anterioară> pe
doi stâlpi; deasupra este o bară de fier; numele lui în limba lor este kubtor. Sunt
multe cuptoare. În timpul iernii, casele sunt mai calde decât băile.”359
Pentru a reconstitui aspectul caselor din orașele moldovenești din secolele
XVI–XVIII, mai avem la dispoziție rezultatele cercetărilor arheologice, precum
și mărturiile documentare și cronicile interne.
Construcția caselor, majoritatea din lemn, presupunea existența unor
meșteri lemnari, menționați adesea în documente360. Rămășițele arheologice au
dezvăluit practicarea a două tehnici de construcție: „în amnare”, cu stâlpi masivi
în colțuri, în care erau prinse scânduri sau grinzi orizontale, și „în cheutori” sau
„în cununi”, cu grinzi orizontale care se încheiau prin întrepătrunderea lor la
capete. Adesea, construcțiile erau lipite cu un amestec de paie și lut, atât pe
dinafară cât și în interior, peste care se aplica un strat de var. De asemenea, la
unele locuințe s-a constatat chiar practicarea unui sistem mixt, prin alternarea
bârnelor verticale îngropate în sol cu cele așezate orizontal361. În privința
ponderii unuia sau a altuia dintre aceste două sisteme de construcție au existat
controverse362. Oricum, s-a afirmat că, în comparație cu secolul XV și a unei
bune părți a celui următor, locuințele îngropate363 încep, mai cu seamă din
secolul al XVII-lea, să lase locul celor doar puțin adâncite (30–40 cm) numite și
cu prispă continuă364, pentru ca, în cele din urmă, să se impună tipul celor
ridicate de la nivelul de călcare, cu podea lutuită și pereții de paiantă365. Această
modificare tipologică este atestată în urma cercetărilor arheologice sistematice
de la Suceava366, Iași367 Hârlău368 și Târgu Trotuș369. Totuși, preponderența
noului tip de construcție este dovedită nu neapărat de urmele arheologice, ci mai
curând de lipsa lor. În comparație cu locuințele de tip îngropat și semi-îngropat,
acolo unde distrugerea construcției a dus, de cele mai multe ori, la o mai bună
conservare a vestigiilor pe fundul gropii, precum și o ușoară reconstituire a
359
Ibidem, VI, p. 27.
360
Teslarii sunt des amintiți în documentele acelor timpuri.
361
Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, op. cit., p. 139.
362
Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, Stela Cheptea, op. cit., II, p. 37; Grigore Ionescu, op. cit.,
p. 5–28; Corina Nicolescu, Case, conace și palate vechi românești, București, Meridiane, 1979, p. 29.
363
Vasile Neamțu, Bordei și semibordei, mod de locuire în vremea feudalismului timpuriu,
în Civilizație medievală și modernă românească, Cluj-Napoca, 1985, p. 64–70; Eugenia Neamțu,
Vasile Neamțu, Stela Cheptea, op. cit., II, p. 38; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 102.
364
Vasile Neamțu, Bordei și semibordei, p. 64–70.
365
366
Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, op. cit., p. 114–139.
367
Al. Andronic, Iașii până la mijlocul secolului al XVII-lea. Geneză și evoluție, Iași, 1984,
p. 59 și urm.; Stela Cheptea, Cercetări arheologice, în „Europa XXI”, III–IV, 1995, p. 289 și urm.
368
369
Alexandru Artimon, Orașul medieval Trotuș în secolele XIV–XVII. Geneză și evoluție,
Bacău, Corgal Press, 2003.
tehnicii de construcție și planimetriei, distrugerea locuințelor de suprafață nu a

însemnat o conservare la fel de bună a sitului. Astfel, construcțiile ulterioare sau
lucrările agricole au făcut să dispară multe urme370. Schimbarea tipului predo-
minant de locuință, cel puțin a acelora din spațiul urban, a atras atenția ridicând
semne de întrebare în privința sensului acestei modificări. Răspunsurile au fost
căutate în analogiile cu arhitectura urbană din regiunile învecinate și, mai cu
seamă, cu tipul de locuință răspândit la sud de Dunăre371. Acest tip de
construcție este reprezentat în desenul lui Martin Gruneweg, precum și în repre-
zentarea din aceiași ani a unei case din Suceava, în gravura lui Sommer (1587)
înfățișând căderea lui Despot Vodă372.
În concluzie, apariția pridvorului ca element arhitectonic nu putea fi
posibilă decât prin ieșirea la suprafață a locuinței, model care se generalizează
devenind specific arhitecturii locuinței încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea373.
Din perspectiva planimetriei, tot pe bază arheologică, s-a constatat că în
secolele XV–XVII existau locuințe cu o singură încăpere374 sau cu două
încăperi375, așa cum reiese din desenul lui Martin Gruneweg376.
În încheierea acestor referințe întemeiate pe sursele narative și arheologice, o
completare din perspectiva surselor documentare credem că este binevenită
pentru descoperirea aspectului locuințelor orășenilor din Moldova. În șirul
acestora, două socoteli ale prețului unor case sunt credem sugestive. Prima este
o socoteală din 1728 a unor case de pe Râpa Pevețoaiei din Iași. Din document
aflăm că pentru acoperirea imobilelor au fost necesare două care de fân, iar
pentru întărirea sistemului de acoperire s-a folosit un car de prăștini. Mai fusese
nevoie de 200 de pari, 40 de bârne, cinci care de nuiele, scânduri pentru divan și
uși377. Din 1775 datează o evaluare făcută de către un ceauș de teslari a lemnului
unei case ridicate pe locul Bisericii Catolice din Iași. Evaluatorul a aflat că
locuința era construită din opt grinzi, opt costoroabe lungi de câte doi stânjeni
jumătate, șapte tălpi de stejar, 12 amnare cu stinghe, 16 căpriori, 140 de podele
lungi de câte trei palme jumătate, 60 de pari, două care de nuiele, trei perechi de
ușori de uși, trei uși, patru ferestre, șase perechi de balamale pentru uși și opt
leațuri. În încheiere a fost socotit și costul lipiturii acelei case378.
Marco Bandini, descriind locuințele din Iași, relata că după ce imaginea
orașului din depărtare impresiona privitorul, când se apropia, contrastul devenea
370
Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, Stela Cheptea, op. cit., II, p. 20–32. O situație mai bună
aflăm la Târgu Trotuș și chiar la Iași (Stela Cheptea, Cercetări arheologice, în loc. cit, p. 289).
371
372
Emil Ioan Emandi, Mihai-Ștefan Ceaușu, Să nu dărâmi, p. 140 și p. 360, fig. 20.
373
La Târgu Trotuș și la Hârlău majoritatea locuințelor databile în secolul XVII sunt de
suprafață (Alexandru Artimon, Orașul medieval Trotuș, p. 145; Stela Cheptea, Un oraș medieval.
Hârlău, p. 200).
374
Corina Nicolescu, Case, conace și palate, p. 23.
375
Mircea D. Matei, Civilizația urbană, p. 159.
376
Alexandru Ciocîltan, Martin Gruneweg, p. 247, fig. 1 și 2.
377
378
Ibidem, p. 155, nr. 135.
dezamăgitor, fiindcă afla „înăuntru colibe și cocioabe, și nici chiar marii boieri
foarte bogați nu au case mărețe, și nu le construiesc decât cu pereții din lemn
acoperit cu lut”. Același episcop catolic mai spunea că „în anul acesta, 1647,
unii mari boieri au de gând să înalțe case de piatră”379.
Despre curțile și casele boierești amintea Ion Neculce atunci când făcea un
bilanț al pagubelor pricinuite de invazia polonilor și a tătarilor din timpul
domniei lui Constantin Cantemir. Cronicarul, direct afectat, amintea că atunci a
fost prădat Târgu Frumos și moșiile învecinate, inclusiv Prigorenii săi și că
„atunce au arsu leșii și tătarii multe curți boierești la […] tot curți șendilite
boierești au arsu atunce, fiind oameni închiși pen mănăstiri de frica leșilor ș-a
tătarilor”380. Tot Neculce menționa că, în cea de-a treia domnie a lui Mihai
Racoviță, în timpul lucrărilor de reconstrucție a palatului domnesc de la Iași,
„pân-a găti curțile domnești, domnia a stat în nește case boierești în târgu,
anume în casele cumnată-său, lui Ioan Paladi biv spatar, și într-a lui Costantin
Costache vel spatar, fiind aceste curți amândoao alăture381. Indirect, cronicarul
dezvăluia că locuințele boierești din oraș erau suficient de spațioase și funcționale
pentru a putea fi transformate, pentru un timp, în reședință domnească.
Indicii despre aspectul caselor din orașele Moldovei putem așadar
descoperi în surse diverse, de la cele scrise, mărturii ale călătorilor străini sau
acte interne, până la cele nescrise, vestigii ce încă mai apar cu prilejul unor
săpături arheologice sistematice sau de salvare, efectuate în perimetrul vetrelor
vechi ale orașelor.
III.3.b. Curți domnești

În secolul al XVI-lea, Moldova începe să fie străbătută de călători englezi
interesați de stabilirea unor legături comerciale cu Imperiul Otoman. Astfel, din
1582 datează relatările lui John Newberie. Călătorind dinspre Istanbul, ajungea
la Iași, unde, în partea de sud a orașului, „este castelul cu o pereche de furci
înaintea sa și de jur împrejur este o împrejmuire de trunchiuri mari de copaci”,
indicând astfel că, la acea vreme, reședința domnului era apărată de o palanca
din trunchiuri de copaci382.
Efortul restaurator din timpul domniei lui Vasile Lupu a cuprins și
curțile domnești, nu doar pe acelea din Iași383 și Suceava, ci și din alte orașe
379
380
381
Ibidem, p. 667. Cele două curți boierești se aflau pe Ulița Mare. Într-un act de la
sfârșitul secolului XVII, casele înaintașului spătarului Ion Palade erau amintite în hotarul unor
case de lângă Mitropolie (Ioan Caproșu, Documente Iași, III, p. 102, nr. 120).
382
Călători străini, II, p. 517.
383
Curțile de la Iași arseseră în timpul domniei lui Radu Mihnea, fapt ce l-a făcut domn să
renoveze curtea de la Hârlău. Miron Costin amintea că „au arsŭ curțile la Iași, céle domnești și
s-au mutatŭ Radul-vodă la Hârlău cu șederea. Și așea îndrăgise locul la Hârlău, cât în toate veri, la
Hârlău ședea cu toată curtea, că tocmise și curțile céle domnești și beserici câteva făcute acolo în
Hârlău de dânsul” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, p. 91). Despre palatul domnesc de la
ale țării384. Renovarea curților probează existența, în timpul acelei domnii, nu

doar a unui proiect arhitectonic, ci și a unuia mai amplu, administrativ, având
drept scop birocratizarea statului, o mai bună reprezentare a puterii centrale în
teritoriu. La mijlocul secolului al XVII-lea domnia își are reședința la Iași, pe
timpul verii constatându-se o deplasare temporară la Suceava. Această deplasare
sezonieră era prilejuită de prăznuirea Sfântului Ioan cel Nou, hramul Mitropoliei
Sucevei385. Sărbătoarea creștină se potrivea cu perioada în care arșița verii era
mai ușor de suportat la Suceava decât în Iași. Pendularea între două reședințe,
una principală și cealaltă sezonieră, unde domnul rezida în timpul verii, ține de
tradiție și este o practică întâlnită și în spațiile învecinate. De exemplu, în Țara
Românească, Matei Basarab oscila între București și Târgoviște. Cel mai
cunoscut caz este acela al curții sultanilor care, în timpul verii, se instala la
Edirne. S-a estimat că populația majorității celor mai importante orașe balcanice
din timpul stăpânirii otomane s-ar fi înjumătățit în lipsa funcției administrative.
Rostul administrativ îi asigura unui centru urban un surplus de populație format
din membrii administrației și familiile acestora și din numeroși servitori și robi.
Era, așadar, amplificată funcția orașelor ca centre de consum, atrăgând
numeroși meșteri, negustori și cărăuși386. Prin comparație, pentru Moldova
putem doar bănui că răstimpul în care domnul rezida la Suceava însemna,
pentru oraș, o înviorare a activității economice. Practica, devenită obișnuită cel
puțin în timpul domniei lui Vasile Lupu, ca domnul și curtea să se deplaseze
timp de aproximativ o lună pe an în vechea reședință principală a țării, a dus
acolo la stimularea activităților urbane. În acel context îl aflăm pe voievod
interesat de refacerea curților de la Suceava. O parte din scrisorile adresate
birăului din Bistrița și sfatului orașului ardelean au fost redactate chiar în timpul
Hârlău, Marco Bandini relata că era construit în stil italian și era înconjurat de ziduri (Marco Bandini,
Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova
1646–1648, ediție bilingvă, introducere, text latin stabilit, traducere, glosar de Traian Diaconescu,
Iași, 2006, p. 232–233). Nu știm dacă acea formă arhitectonică de inspirație occidentală i s-a
datorat lui Radu Mihnea sau dacă acela nu a făcut decât să renoveze un edificiu mai vechi. Pentru
vestigiile descoperite în acel perimetru, vezi Stela Cheptea, Un oraș medieval Hârlău, p. 143–152.
384
Tommaso Alberti, originar din Bologna, străbate în trei rânduri Moldova în calitate de
agent al unei case de comerț venețiene care întreținea legături de afaceri cu Imperiul Otoman și cu
Polonia. El notează că la Vaslui, în 1612, era „o biserică și un palat al domnului Moldovei, dar
ruinat cu desăvârșire” (Călători străini, IV, p. 360). Alături de mărturia lui Paul de Alep care în
1636 află în acel oraș palatul, feredeul, grădinile și mai cu seamă biserica mare și înaltă ctitorită
de Ștefan cel Mare (Călători străini, VI, p. 29) mai există și alte dovezi ale restaurării curților de
la Vaslui în timpul lui Vasile Lupu (Al. Andronic, Considerații privind geneza orașelor
medievale din Moldova în lumina urbanizării localității Vaslui, în HU, 1994, 1–2, p. 19–22). Din
relatările lui Paul de Alep, reținem că și la „Târgu Frumos se află un palat de piatră”. Mărturia
dovedind că și în acea reședință de ținut Vasile Lupu s-a îngrijit de reconstrucția curții (Călători
străini, VI, p. 155).
385
Varlaam, mitropolit al Moldovei, Cazania 1643, ediție îngrijită de J. Byck, București,
1966, p. 65.
386
Un martor străin al acelor realități observa, la începutul secolului al XVIII-lea, că
Edirne nu era un oraș prea populat în răstimpul în care curtea sultanului nu se afla acolo; vezi
Traian Stoianovich, Model and Mirror, p. 89.
când domnul se afla în vechea reședință a domnilor Moldovei, atunci când

slujitorii puteau evalua nevoile ce le presupuneau renovarea clădirilor387. În
timpul când domnul nu se afla în Suceava, cererile de materiale au fost
întocmite de marele portar, avându-i alături pe „șoltuzii, cu tot Sfatul, pârgarii,
bătrânii de orașul Sucevei”, o dovadă că sucevenii participau nemijlocit la
acțiunile de reconstrucție a edificiilor domnești388.
Cereri asemănătoare a trimis domnia și de la Iași. În primăvara anului
1642, Vasile Lupu îi ruga pe bistrițeni să „ni trimetiți din nou un meșter de țigle,
numai să fie aici și să dea îndrumări la ai noștri, și, chiar dacă n-ar lucra nimic,
o să-l răsplătim omenește pentru că ar petrece vara aceasta la noi”. Țiglele ce
urmau a se face sub îndrumarea meșterului ardelean ar fi acoperit o casă aflată
atunci în construcție389. În anul următor, Vasile Lupu reia solicitarea către birăul
Bistriței de a fi trimiși, ca semn al prieteniei ce o arătase și până atunci
domnului Moldovei, niște meșteri buni din aceia pe care domnia nu-i poate afla
în țară. Meșterii erau necesari pentru construcția unor case de piatră în Suceava.
Cei doi meșteri pietrari și cei doi olari bistrițeni urmau să-i învețe meșteșugul pe
cei aflați în slujba domniei, fiindcă aceștia nu aveau destulă pricepere la lucrul
ușilor, ferestrelor, bolților sau la fabricarea cărămizilor390. În legătură cu efortul
constructiv depus de Vasile Lupu, Miron Costin amintea că „acestui domnu au
făcut ca de izvoavă și curțile cele domnești de la Iași, casele cele cu cinii,
grădini, grajduri de piatră, tot de dânsul sântu făcute și multe locuri au așezatu,
care au statu multe vremi stătătoare. Că de au fostu cândva vremi fericite
acestor părți de lume, atunce au fost”391.
Reamenajarea curților de la Iași392, cel puțin în privința aspectului exterior,
nu a fost nici măcar în domnia lui Vasile Lupu una spectaculoasă din
perspectivă arhitectonică. Martorii occidentali ai acelor zidiri nu s-au arătat
încântați de imaginea palatului domnesc. Episcopul Marco Bandini, care s-a
aflat în Iași pe la jumătatea domniei, atunci când reașezările urbanistice inițiate
de Vasile Lupu prinseseră contur, mărturisea, referindu-se la reședința voie-
vodului: „[…] în ceea ce privește aparența sa exterioară, palatul nu arată așa
strălucit”393. Acest aspect ce nu impresiona, ba, uneori, provoca o senzație
dezagreabilă, îl putem încadra într-o tradiție arhitectonică. Mărturii asemă-
nătoare cu aceea a episcopului catolic, dovedind o continuitate a tipului de
construcție aulic, avem atât din perioada anterioară domniei lui Vasile Lupu, cât
387
Intensificarea activităților de reconstrucție este dovedită de cererile repetate adresate
bistrițenilor de a trimite în Moldova atât materiale de construcție, cât și meșteri; vezi Hurmuzaki –
Iorga, Documente, XV/2, p. 1056, 1072.
388
Ibidem, p. 1041.
389
Ibidem, 1092.
390
391
392
Referiri asupra evoluției curților domnești de la Iași din acea perioadă găsim la Dan
Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 118–126.
393
și după394. Germanul Johann Wilden, străbătând în 1611 Moldova în drum către

Polonia, despre Iași nota că „nu e mare, pare mai degrabă un târg, nu e
înconjurat cu ziduri, are înăuntru un palat păcătos, în care voievodul își ținea
curtea395. La rândul său, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, secretarul de
La Croix, în cuprinsul relației despre provinciile Moldova și Valahia, întocmită
la Constantinopol și purtând data de 4 mai 1676, oferă o scurtă descriere a
orașului Iași: „[…] seraiul domnului – nota acesta –, care ar trebui să fie un
palat măreț, constă dintr-o mare ogradă, în jurul căreia sunt corpuri de gardă. A
doua curte comunică cu apartamentele domnului”396. Și tot în acei ani, în
cuprinsul relației lui Michal Floryan Rzewuski, staroste de Helm, secretar al
soliei polone trimise la Poartă în vara anului 1677 pentru ratificarea păcii de la
Žurawna, a fost descrisă primirea soliei la curtea domnească din Iași 397. Acolo
se precizează că „pe lac este așezat castelul domnesc din Iași, înconjurat, ce e
drept, de un zid cu un înconjur întins, dar pe alocurea în ruină”, iar „castelul
domnesc este o reședință bătrânească cu multe ornamente și luxoasă, dar fără un
plan ordonat, e un adevărat haos și are multe clădiri lipsite de proporții. La
mijloc se află o grădină mică și două rânduri de scări foarte anevoioase și tocite,
iar la capătul lor de sus se găsește un pridvor cu stâlpi de piatră cioplită”398. O
imagine asemănătoare prezintă și Philippe le Masson du Pont, participant la
campania polonă din 1686 condusă de regele Ioan Sobieski. Francezul își
amintește atunci când descrie capitala Moldovei că palatul domnesc „este un
amestec de mai multe clădiri care par foarte vechi. Este așezat pe o înălțime,
înconjurată de jur împrejur cu o incintă de ziduri, cu câteva turnuri și un șanț”399.
Ne întrebăm dacă această inapetență pentru estetică o putem pune doar pe
seama lipsei mijloacelor. Întrebarea se justifică mai ales din perspectiva conti-
nuității acestui tip de arhitectură, așa cum reiese din înșiruirea mărturiilor
anterioare. Ni se înfățișează o arhitectură aulică căreia nu i s-au modificat liniile
definitorii nici măcar în timpurile liniștite din domnia lui Vasile Lupu. Din acest
motiv, credem că arhitectura curților domnești, descrisă de călătorii occidentali,
nu este doar rodul neputinței zidirii unor edificii monumentale, ci ține mai curând
de un anumit tip de concepție arhitectonică întâlnit și în Imperiul Otoman. Înainte
de a oferi câteva exemple de acel fel, amintim că descrierea palatului domnesc
394
Curțile domnești de la Iași au avut de suferit din pricina unor incendii. Ion Neculce își
amintea de un astfel de moment petrecut în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță,
atunci când o mare parte a orașului a ars, iar acel incendiu ar fi afectat atât de grav curțile
domnești încât le-a făcut de nelocuit, determinând refacerea lor. În acel context, cronicarul
relatează că domnul le-a făcut „mai frumoase de cum era întâiu, că întâiu era mai proaste”, iar
cheltuielile acelei construcții au fost acoperite prin sporirea birurilor; Ion Neculce, Letopisețul
Țării Moldovei, p. 667.
395
Călători străini, IV, p. 351.
396
Ibidem, VII, p. 260.
397
Despre primirea impresionantă organizată la Iași de Antonie Ruset își amintește și
Ion Neculce în Letopisețul Țării Moldovei, p. 254–255.
398
Călători străini, VII, p. 353.
399
Ibidem, p. 298.
lipsește la călătorii sosiți din Orient, chiar și în cazul unor relatări pline de
detalii precum aceea a lui Paul de Alep. Omisiunea poate fi interpretată fie prin
ignorarea unor detalii sărăcăcioase, nedemne de amintit, fie prin regăsirea unor
forme răspândite în regiunile din care călătorul provenea. Al doilea răspuns pare
a fi cel potrivit, așa cum reiese din descrierile făcute de unii călători occidentali
palatelor cu rost administrativ din unele orașe balcanice.
Pornind de la comentarea unui manuscris de la sfârșitul secolului al XVI-lea
conținând 26 de desene ale unor orașe situate pe drumul ce lega Viena de
Istanbul, Ludá Klusáková încerca o tipologie urbană. Dintre acestea se remarcă
în primul rând orașele capitale de provincii și centre administrative. Sunt câteva
reprezentări ale acestui tip de orașe de-a lungul acelei rute esențiale pentru
stăpânirea otomană în Europa400. Acele localități sunt cele mai întinse și mai
populate și în mod tradițional au deținut un rol administrativ și politic însemnat
și înaintea cuceririi turcești. Otomanii numesc acest tip de oraș șehir. Între
acestea aflăm trei orașe ce au fost capitale ale unor state medievale: Buda,
Belgrad și Sofia. Altele trei sunt centre administrative regionale – primul,
Esztergom, lângă granița otomano-ungară, al doilea, Niș (un important punct de
răscruce din sudul Serbiei) și, în cele din urmă, Plovdiv – aflat în mijlocul
câmpiei Tracice401. În aceste orașe demnitarii turci locuiau în clădiri spațioase,
numite könak, ce dispuneau de grădini, dar în comparație cu edificiile având
destinații asemănătoare în Occident erau lipsite de grandoare.
Dincolo de înfăţişarea adesea dezagreabilă, care a dus la formarea unui
stereotip în percepția vizitatorilor occidentali ai Imperiului Otoman, pentru care
turcii nu pun preț pe eleganță și confort, fiindcă ei abia dacă se îngrijesc de
unele renovări sau de repararea acoperișului în locurile unde își adăpostesc
caii402. Ni se dezvăluie, și pe această cale, o lume a contrastelor, un spațiu
cultural în care apropierea unor imagini distonante devine un stil prezent și în
cazul edificiilor de acest gen. Construcţia clădirilor acordă prioritate funcţio-
nalităţii şi lasă în plan secund estetica, vrând parcă să ascundă amenajarea
interioarelor în care luxul și imaginația nu cunosc opreliști. Această opulență a
decorațiunilor interioare, a mobilelor, precum și a costumelor curtenilor nu
poate să nu ne ducă cu gândul la impresiile pe care le lasă, în aceeași perioadă,
în rândul martorilor occidentali curtea otomană, atât cea a sultanilor, cât și cele
ale pașalelor din provinciile europene ale imperiului403. Remarcabilă era
strălucirea curților, pornind de la costumația bogată a corpurilor de gardă până
la ornamentația și mobilierul interioarelor palatelor sau desfășurarea banchetelor.
Dacă alăturăm imaginile curților demnitarilor otomani din orașele balcanice și
400
P.P. Panaitescu, De ce nu au cucerit turcii Țările Române?, în Interpretări românești,
401
402
Ibidem, p. 364.
403
Ileana Căzan, Itinerarii danubiano-pontice ale călătorilor germani despre Imperiul
Otoman. Secolele XVI–XVII, în SMIM, XVIII/2000, p. 83.
cea a curții de la Iași a voievozilor Moldovei, vom descoperi nuanțe asemă-

nătoare. Aceste asemănări se adună la dosarul dovezilor unui început de
orientalizare a vieții de curte ce se va desăvârși în secolul fanariot.
Se știe că arhitectura otomană a fost rezultatul unui amestec de tradiții
orientale și bizantine, islamice și creștine. Succesiunea politică a fost însoțită și
de o succesiune culturală, împrumuturile bizantine fiind evidente și uneori chiar
brutale. Exemplul cel mai convingător al acestui tip de adopție manifestată de
noua stăpânire otomană în domeniul arhitectonic îl reprezintă transformarea în
moschei a celor mai importante biserici din orașele cucerite, începând cu
Sfânta Sofia din Constantinopol, la care s-au adăugat cea a Sfinților Martiri din
Târnovo, Sfântul Dimitrie din Salonic și până la Sfânta Sofia din Ohrida404.
Constructorii din Balcani au fost împiedicați să ridice edificii creștine monu-
mentale, dar au participat la construcția acelor clădiri ridicate din inițiativa
autorităților otomane. Acești constructori și-au pus amprenta asupra înfățișării
urbanistice a localităților din Balcani, contribuție care a dus la apariția unor
diferențe între înfățișarea orașelor din această regiune și orașele otomane situate
în alte părți ale imperiului. Aceste diferențieri au făcut posibilă susținerea exis-
tenței unei arte istanbulo-balcanice în cadrul urbanismului otoman405. Totodată,
aflăm și de o altă schimbare petrecută la intrarea în curtea domnească406, în anul
1728, în timpul domniei lui Ghica vodă; „s-au apucat de au făcut un turn pe
poarta curții domnești”407 „și mai înalt decât toate turnurile mănăstirilor”408, „și
un clopot mare fiind, cu ceasornic de bătea, de auzea tot orașul toate ceasurile
zilei, de se auzea peste toată hora”409. „Iar mai geos de ceasornic (puțin mai
târziu îi găsim pe frații Dima și Constantin, de meserie suiulgii, adică însărcinați
cu adusul apei în oraș, care pentru slujba lor au primit un loc pe lângă zidul
Curții, pe amândouă părțile ceasornicului)410 făcu un loc împregiurul turnului
acoperit cu fier alb, de ședea meterhaneaua domnului de bătea în toate zilele
chindia cea obicinuită, domnul petrecând cu bucurie și cu veselie […] și au mai
prefăcut odăile seimenilor precum și portul lor le-au schimbat, o samă cu haine
verzi, alții roșii; iar în capul lor chivele negre”411. Deci, pe lângă paraclisul
transformat și înfrumusețat, dimpreună cu turnul nou construit, se putea spune că
domnul avea și o curte amenajată cu un remarcabil gust și simț artistic oriental.
404
Maria Koeva, Relations culturelles dans les Balkans et les influences réciproques qui en
découlent dans le domaine de l’architecture aux 15e–19e ss., în EB, 3–4/1992, p. 164.
405
Ibidem, p. 165.
406
Kogălniceanu, Letopisețele, III, p. 180.
407
Ibidem, p. 72.
408
Ibidem, p. 180.
409
Iar pentru clopotnița curții domnești de la București, făcută de Șerban Cantacuzino,
citim: „Constantin Vodă a făcut clopotnița de iznoavă punând și ceasornic, făcându-i și horă
împrejur care nu au fost mai înainte de alți domni” – Istoria Țării Românești, vol. II, București,
Editura George Ioanid, 1859, p. 216.
410
IN, 3, p. 63, 295; II, p. 269; II, p. 77.
411
Kogălniceanu, Letopisețele, III, p. 72.
III.4. Elemente de urbanism

În acest ultim subcapitol ne propunem să surprindem câteva elemente care
au făcut posibilă, de-a lungul timpului, mai ușoară viețuirea umană în cuprinsul
unor aglomerări urbane. Aceste componente țin de o anumită infrastructură
tehnică ce va fi, în timp, dobândită de orașe, alcătuiri interpretate, în general, ca
semne ale modernizării. Vorbim, în primul rând, de resursele de apă și de
salubrizare, aceasta din urmă cuprinzând sistemele de canalizare, precum și
colectarea și eliminarea deșeurilor. Acest domeniu a creat chiar o ramură de
cercetare numită „istorie a mediului” ce face parte în egală măsură din istoria
tehnicii și istoria amenajărilor publice412.
III.4.a. Salubrizare
Aglomerările urbane au ridicat în permanență probleme de salubrizare, iar
nerezolvarea acestora a dus la disconfortul locuirii și la răspândirea bolilor. În
perioada de care ne ocupăm, chiar dacă regulile legate de curățenia orașelor nu
erau decât în mică măsură conștientizate și respectate, din mărturiile de care
dispunem, se pot fi identificate măsuri de impunere a respectării unor reguli
primare de organizare a spațiului cu scopul păstrării unui nivel minim de igienă
urbană. În această privință, Tommaso Alberti, străbătând în iarna anului 1612
Moldova, își amintea că „orașul unde locuiește domnul Bogdaniei sau Moldovei
[…] e foarte murdar, plin de noroi care îngreunează mult mersul; orașul îi
aparține lui <domnului>”413. Dincolo de aceste impresii culese în grabă, vom
descoperi și urme ale unor măsuri pe care le putem considera de curățenie a
spațiului urban.
Spre exemplu, observăm tendința ca meseriile periculoase și cele consi-
derate murdare să fie împinse către marginea târgurilor. Astfel, fierarii, potcovarii,
plăcintarii, meșteri care utilizau focul, își aveau atelierele la periferie din motive
ce țineau atât de salubrizare cât și de prevenirea incendiilor. Apoi, pavarea cu
lemn a ulițelor implica și construirea, dedesubt, a unui șanț, zidit sau nu, în
funcție de importanța arterei amenajate, cu rostul de a colecta apele menajere,
existând din loc în loc haznale în care se scurgeau resturile și care erau golite la
un anumit interval de timp. În acest fel credem că a fost amenajat acel Pod al
Meserciilor (măcelarilor) din preajma râului Cacaina menționat în acte în primii
ani ai secolului al XVIII-lea414.
Măsuri pentru îndepărtarea gunoiului menajer din cuprinsul orașului încep
să fie tot mai clar stabilite din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Atunci
domnii fanarioți încearcă să impună respectarea câtorva reguli în această
412
Pentru contribuțiile teoretice în conturarea acestui domeniu de studiu, vezi Dieter Schott,
Resources of the City: Towards a European Urban Environmental History, în Resources of the
City. Contributions to an Environmental History of Modern Europe, edited by Dieter Schott,
Bill Luckin and Geneviève Massard-Guilbaud, Historical Urban Studies, Ashgate, 2005, p. 1–27.
413
Călători străini, IV, p. 361.
414
Ioan Caproșu, Documente Iași, III, p. 351, nr. 399; ibidem, IV, p. 58, nr. 73; p. 250, nr. 348.
privință, ca metodă de prevenire a bolilor. Din cuprinsul unei condici a

Vistieriei de venituri și lefuri ale dregătorilor și slujbașilor domniei și ale
slujitorilor Curții domnești aflăm că cei 20 de salahori aflați în subordinea
căpitanului de podari aveau datoria de a mătura de două ori pe săptămână
podurile din oraș. Și tot pentru păstrarea curățeniei, același slujbaș domnesc
supraveghea ca dughengiii să-și măture podul în dreptul dughenelor lor pentru
a-l curăța „de tină și de gunoiu”415. În plus, cei care ar fi aruncat gunoiul pe ulițe
sau pe la mahalale trebuiau să fie pedepsiți de același căpitan fiindcă fiecare
locuitor al orașului avea obligația de a scoate gunoiul din oraș416.
Pentru Iași, de la jumătatea secolului al XVII-lea, din cuprinsul câtorva
acte de scutire acordate unor mănăstiri, precum Aron Vodă, Trei Ierarhi,
Sfânta Vineri, deținem informații despre obligația târgoveților de a căra
gunoiul. Darea aceasta era destinată curățirii gunoiului de la Curtea domnească,
și nu din cuprinsul orașului, transportul aceluia intrând, așa cum am văzut, în
sarcina fiecărui locuitor al târgului. În documentele din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea și de la începutul celui următor, poslușnicii așezămintelor
monahale care locuiau în oraș, membrii breslei cioclilor417 și clerul de mir
ortodox, chiar și acela armean418 erau categorii scutite de domnie de achitarea
acestei dări la care erau supuși „alți mișăi aicea, în târg” sau, așa cum apare în
alt document, de dări „câte sîntu pre alți târgoveți”419. De asemenea, cei 61 de
podari mai aveau și obligația ca, atunci când s-ar fi stârnit incendiu în oraș, „să
alerge spre stingerea focului”420.
III.4.b. Aducțiuni de apă

Accesul la sursele de hrană și la cele de apă au reprezentat în toate
timpurile și civilizațiile condiții esențiale pentru apariția și evoluția aglo-
merărilor umane. Din acest motiv, preocuparea pentru asigurarea necesarului de
apă prin captarea izvoarelor și construirea unor aducțiuni s-a numărat printre
gesturile ce definesc urbanitatea.
Atâta vreme cât localitățile nu au adunat o populație foarte numeroasă,
necesarul de apă putea fi asigurat din izvoarele de suprafață sau din fântânile
săpate ce ajungeau la pânza freatică de mică adâncime. Fântânile erau săpate
atât în cuprinsul orașului, dar și în preajma acestuia, cele din urmă devenind
adesea repere topografice ale unor moșii din împrejurimile târgurilor. Rezervele
de apă erau necesare și pentru agricultură, mai ales pentru legumicultura care se
practica în grădinile din apropierea orașelor. Un exemplu de acest fel îl aflăm
dintr-un act prin care mănăstirea lui Balica primea întărire pentru locul din jur.
415
Ibidem, VII, p. 342–343, nr. 266.
416
Ibidem.
417
Ibidem, III, p. 51, nr. 60; p. 87, nr. 107; p. 218, nr. 256; p. 358, nr. 405; IV, p. 62, nr. 81.
418
Ibidem, III, p. 370, nr. 419; IV, p. 28, nr. 35.
419
Ibidem, II, p. 1, nr. 1; p. 121, nr. 135; p. 218, nr. 246; p. 282, nr. 303.
420
Ibidem, VII, p. 343, nr. 266.
Acel loc se mărginea cu o fântână situată în capătul grădinii lui Nicoară421.

Pentru un oraș aflat în proces de creștere demografică, după ce domnia începe
să-și manifeste preferința pentru această reședință, construcția aducțiunilor de apă,
a sistemului incipient de canalizare și a băilor publice se numără printre măsurile
edilitare specifice vieții orășenești422. Până la mijlocul secolului al XVI-lea,
locuitorii orașului Iași se puteau aproviziona cu apă din numeroasele izvoare care
ieșeau la suprafață acolo unde pânza freatică atingea straturile superioare423.
Pentru îndestularea cu apă a locuitorilor orașului domnia s-a interesat, ca
și la Suceava, de construirea și întreținerea aducțiunilor de apă. Despre existența
unei instalații care asigura în primul rând apa necesară curții domnești, chiar
dacă avea rost de fântână publică, aflăm dintr-un act de vânzare din 1627 a unui
loc de casă cu pivniță de piatră aflat pe Ulița Curții „împotriva fântânei
domnești”424. Ulterior, de la sfârșitul secolului al XVII-lea datează o altă
mențiune documentară ce dovedește existența unei fântâni publice în acel loc.
Acest din urmă act este un zapis prin care Enache aparul cumpără „o casă cu loc
cu tot, deasupra haznalii”, martori ai acelei vânzări fiind Ion și Andrei apari425.
În opinia noastră, pot fi semnalate două dovezi indirecte ale vechimii instalației
care capta apa din izvoarele de pe dealul Copou. Prima, din 1652, este cuprinsă
în descrierea locului unei case a lui Solomon Bârlădeanul. Respectivul loc era
dat de boier în folosința lui Giurgea butnarul. Meșterul mărturisea: „[…] însă
pentru tocmală ce am făcut cu dumnealui <Solomon Bârlădeanul> să mă lase să
ședzu eu cu făméia mea într-altă casă ce are dumnealui aicea în târg, dinspre
zidu, până în doi ani”426. Cel de-al doilea indiciu este cuprins într-o mărturie din
1667 pentru stabilirea locului calicilor din Iași427. În document, unul dintre
reperele locului din capătul Târgului de Sus este tot „zidul”. Toponim „Zidiul”
nu face referire la vreun vechi sistem de apărare a târgului, fiindcă pentru acel
lucru în acte apare termenul de „hindichi”, adică șanțul, și nici la zidul vreunei
biserici sau mănăstiri. „Zidul” amintit în actele de la mijlocul secolului al XVII-lea
se referă mai curând la o parte a instalației de aducțiune a apei. În Hrisovul lui
Constantin Racoviță din 1756, în care se precizează drumul apei de la Curte
spre Copou, se consemna că acesta începea pe locul celor două cișmele de la
poarta Curții, de unde urca, alături cu Ulița Mare, până la „zidul apei” care se
afla în râpa din Muntenime și de acolo la deal428, adică tocmai din hotarul
locului breslei calicilor. Știrile despre existența unui sistem de aducțiune a apei
421
422
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 283–293; C. Cihodaru, Măsuri edilitare.
Salubritate, în Istoria orașului Iași, p. 174; N. Peiu și D. Simionescu, Lungul drum al apei către
Iași, Iași, Ed. Gama, 1999.
423
C. Cihodaru, Măsuri edilitare, p. 174–182.
424
Ibidem, p. 227, nr. 171.
425
426
427
428
T. Codrescu, Uricariul, V, p. 33–38.
în prima jumătate a secolului al XVII-lea vin în sprijinul unei tradiții, înre-

gistrate două secole mai târziu, care punea pe seama lui Vasile Lupu construirea
unei aducțiuni de apă pe conducte în oraș, aducțiune necesară și pentru aprovi-
zionarea cu apă a băii turcești pe care a construit-o și încredințat-o mănăstirii
Trei Ierarhi, pentru a-i aduce așezământului venit429.
Aparii ce locuiau în preajma curții domnești se ocupau cu transportul apei
care se strângea în rezervor în primul rând în clădirile domniei având și sarcina,
așa cum aflăm din sursele din veacul următor, de a participa la stingerea
incendiilor430. Așadar, nevoia sporită de apă a dus la apariția îndeletnicirii de apar
sau sacagiu. Aceștia erau domnești, boierești sau mănăstirești431 și transportau în
butoaie cu căruțele apa adusă din preajma Iașilor432 sau din haznalele aducțiunii
ce cobora din Dealul Copoului. Prima mențiune a îndeletnicirii de apar datează
din 1666 într-un rezumat al actului prin care un Ioan aparul împreună cu soția sa
vindeau o casă de la marginea orașului, din Ulița din Afară433. În aceeași vreme,
în cealaltă margine a târgului locuia Chervasie, aparul clucerului Andoca, care,
la 1667, fiind om bătrân și vechi locuitor al orașului, își aducea aminte din
domnia lui Radu Mihnea voievod pe unde trecea hotarul locului calicilor din Iași,
iar ca punct de reper pomenea de „zidul”434 pe care, așa cum am spus, îl putem
identifica cu o parte a instalației de apă construită din inițiativă domnească.
La Suceava, în timpul domniei lui Vasile Lupu, Mitropolia Sucevei a
beneficiat de atenția voievodului, întâi de toate prin renovarea edificiului, apoi
prin înzestrarea cu moșii, scutirea de dări a unor poslușnici și prin daniile din
veniturile vămii și ale băii orașului. Mitropolia, beneficiind de veniturile băii,
avea obligația de a renova și a păstra în stare de funcționare fântâna435. Pe lângă
repetatele porunci date pentru renovarea și întreținerea instalației, avem cunoș-
tință și despre existența unor reglementări privitoare la modul de folosire a apei ce
se scotea din fântâna Mitropoliei436. Și domnii care vor urma, Gheorghe Ghica437
și Ștefăniță Lupu, pentru a garanta buna funcționare a fântânii publice, vor oferi
scutiri de dări unui om, numit paznic al fântânii, iar prevederile referitoare la
exploatarea rezervei de apă erau confirmate438.
429
430
C. Cihodaru, Măsuri edilitare, p. 175; Ioan Caproșu, Documente Iași, V, p. 181, nr. 339.
431
Ioan Caproșu, Documente Iași, V, p. 181, nr. 339.
432
433
Ioan Caproșu, Documente Iași, II, p. 125, nr. 139. Pe aceeași uliță au locuit și alți apari,
într-un act din 1690 locul lui Andrei aparul este amintit în hotarul unei case de pe aceeași uliță
(ibidem, p. 585–586, nr. 665).
434
Ibidem, II, p. 162–163, nr. 183; p. 545–546, nr. 618.
435
436
Ibidem, p. 276, nr. 147.
437
Ibidem, p. 301, nr. 171.
438
Ibidem, p. 305–306, nr. 177–178. Din nefericire, actele privitoare la fântâna pe care
Mitropolia Sucevei era obligată să o întrețină din venitul pe care îl strângea de la baia publică nu
se păstrează decât în rezumat. Ar fi fost interesantă mai cu seamă cunoașterea acelor prevederi
care reglementau exploatarea acelei rezerve de apă a orașului.
Dacă ne întrebăm cum arătau și funcționau fântânile publice, atunci

trebuie să spunem că modelul era cel oriental, în privința arhitecturii, a detaliilor
tehnice și a personalului care le deserveau. Am amintit, atunci când am aruncat
o scurtă privire asupra orașelor balcanice și asupra celor otomane în general, că
fântânile și băile publice deveniseră acolo repere ale spațiului urban. Adesea
originea numelui unei mahalale provenea de la o fântână sau de la o baie
publică. Tradiția băilor publice, interpretată ca una de tradiție orientală, își află
rădăcinile în continuarea unei tradiții romane și bizantine. Călătorii veniți din
Apusul Europei remarcau, de exemplu, atunci când descriau orașul Sofia, aduc-
țiunile de apă, nu numai pe acelea cu apă potabilă necesară alimentării
cișmelelor din diferite puncte ale orașului, ci și pe cele cu apă termală ce
alimentau băile publice439. Tot la Sofia, în perioada stăpânirii otomane sistemul
de aducțiune cu apă a fost bine întreținut datorită unui vakif (fundație cu scop
caritabil organizată în jurul unei moschei)440. Credem că nu întâmplător
termenul de vakif va pătrunde și în limba română tocmai în legătură cu
aducțiunile de apă. În domnia lui Constantin Racoviță, în 1756, a fost stabilit
locul care urma să rămână liber pentru trebuința cișmelelor, cea de la poarta
Curții domnești şi aceea din fața feredeielor. Se amintea că locul pe unde trecea
sistemul de aducțiune cu apă ce coboară de la Copou, inclusiv locul din jurul
rezervoarelor, era domnesc, precizându-se că „am dat locurile aceste danie și li-
am legat să fie vacuful haznalilor”441. Beneficiarii daniei domnești menite să
asigure întreținerea instalațiilor erau, alături de doi meșteri suiulgii aduși de la
Țarigrad, mănăstirile Galata, Sfântul Ioan Zlataust și preotul Iftimie de la
Biserica dinspre Doamna.
Așadar, o înnoire sistemului de aducțiune cu apă la Iași a avut loc în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, în domnia lui Grigore Ghica. Cronica
Ghiculeștilor înregistrează fapta, punând în valoare meritele domnului care ar fi
fost îndemnat spre aceasta „văzând că Iașul ducea mare lipsă de apă de băut și
de aceea oamenii erau nevoiți în timpul verii să bea orice apă găseau și se
îmbolnăveau de fel de fel de boli”442. Motivația dată de domnie arată cum
cunoștințele medicale și de igienă încep să aibă reflectare în proiectele
edilitare”443. Fiul lui Grigore Ghica, Matei Ghica, domn al Moldovei în anul
1755, încercând să deslușească cât din locul domnesc ce se afla cuprins între
Poarta Curții, Podul Vechi, Ulița Boierilor și Ulița Strâmbă mai rămăsese
nedăruit și cât era încălcat de cei care își construiseră acolo case, pivnițe și
dughene fără drept, amintea și de faptele gospodărești ale tatălui său. Se preciza
439
Se știe că Sofia dispunea de o alimentare foarte eficientă cu apă și chiar de o rețea de
canalizare, această tradiție urbanistică a fost reluată în timpul stăpânirii otomane (Elisabetta
Borromeo, op. cit., I, p. 240, nota 272).
440
Reprezintă, în mediul islamic în care a apărut și s-a dezvoltat, o fundație cu scop
caritabil pusă sub patronajul unui așezământ religios.
441
Ioan Caproșu, Documente Iași, VI, p. 45, nr. 53.
442
Cronica Ghiculeștilor, ed. cit., p. 291.
443
Ibidem, p. 293.
că frații Dima444 și Costantin, meșteri suiulgii, erau oameni străini aduși de la

Țarigrad și așezați în Moldova „di-au făcut haznalile aice în Iași, cu cheltuiala
mării sale <Grigore Ghica>, pentru folosul și odihna norodului, căci mai denaite
vreme de lipsa apelor nu puțină nevoie trăge norodul, și de atunce i-au așezat
aice ca să fie pentru triaba haznalilor”445. Povestea celor doi meșteri se
împletește cu soarta orașului tulburată de „vreamile cele de răscoale și de la alte
întâmplări”. Acei doi frați și-au arătat destoinicia fiindcă, în ciuda timpurilor
potrivnice, „n-au rămas apele nici la o sminteală”446. Vrednicia meșterilor
suiulgii era amintită într-un act de la Constantin Racoviță, în care se precizează
că cei doi frați „cum la liniște așa și la toate vremile de răscoală și alti
întâmplări ce-au fost, de la zidire haznalilor și până acum, nu s-au scăzut apile,
fiindu chivernisite de dânșii de-au rămas nărodul odihnit”447. Văzând destoinicia
suiulgiilor și pentru a completa fapta înaintașului său, Matei Ghica va construi,
la rândul său, o hazna în fața porții domnești448. O zonă în care vodă Matei
făcuse și alte adăugiri urbanistice, clădind un turn unde a așezat un ceas mare,
care să bată orele și să se audă în tot orașul449. Este interesantă explicația dată
pentru construcția de către Matei Ghica a celei de-a doua haznale în fața Porții
domnești. În actul de întărire acordat de Constantin Racoviță se spune că
înaintașul său în domnie a făcut, datorită iscusinței celor doi frați meșteri
suiulgii, cea de-a doua hazna „în trii șuruburi, precum să vede, iarăș denainte
Porții gospod și mai din gios de ce veche, tot cu meșterșugul și slujba acestor
doi suiulgii de mai sus numiți”. Motivația construcției celei de-a doua haznale a
fost aceea de a despărți „parte bărbătească de cătră parte fimeiască, ca să nu se
mai amestece a lua apă la un loc, ce să ia parte bărbătească apă de la haznaoa ce
noaî și parte fimeiească să ia apă de la haznaoa ce veche, pentru ca să lipsască
pricinile de gâlcevi și lucruri necuvincioase ce să face mai înainte între nărod
pentru luatul apii”450. Dincolo de interesul pentru curățenia moravurilor publice,
separația foarte clară între locurile frecventate de bărbați și acelea destinate
femeilor este rodul unei influențe culturale orientale.
Pentru a fi protejată puritatea apei de-a lungul traseului pe care-l străbătea
aducțiunea prin oraș, erau impuse câteva reguli. În primul rând, în jurul locului
unde se construiseră haznalele/rezervoarele nimeni nu avea voie să construiască
locuințe sau dependințe, „pentru ca să nu pricinuiască niciodată vreodată de
smintială stricăciune apelor”451. Mai mult, de-a lungul ambelor părți ale
drumului apelor trebuia să fie lăsat loc liber de câte șapte stânjeni jumătate până
444
Dima este menționat în cuprinsul inscripției din iunie 1747, pusă cu ocazia renovării
feredeului cel mare cu cheltuiala egumenului de la Trei Ierarhi.
445
Ioan Caproșu, Documente Iași, V, p. 560, nr. 835.
446
Ibidem, p. 561, nr. 835.
447
Ibidem, VI, p. 43, nr. 53.
448
Ibidem, V, p. 561, nr. 835.
449
450
451
în oraș și de câte patru stânjeni jumătate prin oraș. Pe traseu nu avea voie nimeni
în oraș să ridice case, dughene, ogrăzi sau grajduri și, sub amenințarea unor
pedepse, se interzicea să fie aruncat gunoiul. De asemenea, în afara orașului, pe
locul unde trecea traseul aducțiunii, nu avea voie nimeni să facă grădină sau
țarină452. Sistemele vechi de aducțiune a apelor în Iași au fost notate și într-un
plan al Iașilor, alcătuit prin 1792, acolo unde apare haznaua veche și locul ei453.
III.4.c. Feredeie
Este un subiect interesant pentru că informațiile despre existența băilor
publice în Moldova datează dintr-o perioadă în care astfel de locuri asociate cu
ideea de urbanitate dispăruseră în Apus. Sfârșitul băilor s-a produs acolo
începând din secolul al XVI-lea, pe fondul influenței principiilor morale apărute
în ambianța Reformei și Contrareformei. Expunerea trupului în spațiile publice
devine condamnabilă, iar frecventarea băilor va fi asociată explicit cu promis-
cuitatea454. Pentru a curma deprinderi considerate nedemne pentru viața creștină
se inventează multiple motivații cu scopul de a-i înspăimânta pe cei care ar mai
fi fost tentați să le urmeze. De exemplu, în marile orașe ale Franței închiderea
băilor, între 1510 și 1561, a fost motivată mai ales prin pericolul care l-ar fi
reprezentat acestea în răspândirea epidemiilor de ciumă. Medicii susțineau
aceste afirmații accentuând riscurile pe care frecventarea băilor le-ar constitui
pentru sănătate455.
Prin urmare, la mijlocul secolului al XVII-lea, atunci când băile publice
erau uitate de mult la Paris, în Moldova, la Iași și Suceava, acestea funcționau,
fiind construite din inițiativa unor domni și puse sub autoritatea unor așezăminte
bisericești. Apariția acestor edificii în peisajul urban moldovenesc se datorează
unei influențe orientale, continuând șirul unor înrâuriri urbanistice pe care am
încercat să le înfățișăm în capitolul de față456.
Deținem informații că au existat băi în interiorul curților domnești încă
dinaintea jumătății secolului al XVI-lea. Despre acest lucru aflăm nu doar în
cazul curților de la Iași sau Suceava457, ci și a acelora de la Vaslui458 sau Hârlău.
452
Ibidem, VI, p. 45, nr. 53.
453
Constantin Turcu, Îmbogățirea depozitelor Arhivelor Statului din Iași, cu materiale
documentare, în anii 1960 și 1961, în „Revista Arhivelor”, IV (1961), nr. 2, p. 214–216.
454
Ioan Petru Culianu, în capitolul Un corpus pentru corp, din volumul Jocurile minții.
Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ediție îngrijită de Sorin Antohi și Mona Antohi, Iași,
Editura Polirom, 2002, p. 303–306.
455
Ibidem, p. 306.
456
Să amintim că băile au apărut în orașele Europei Apusene în secolul al XII-lea datorită
aceleiași influențe orientale, având ca model hammam-urile maure din Spania (pentru bibliografia
acestui subiect, vezi ibidem, p. 325–326, nota 33).
457
Lângă iatacul doamnei, Vasile Lupu a poruncit să se zidească o baie luxoasă admirată și
de către Paul de Alep, care avea să o descrie în însemnările sale „că este făcută de marmură și
ornată cu mai multe fântâni, iar apa trebuitoare este adusă cu sacalele de la heleșteul din vale”.
458
Paul de Alep, amintind de trecerea prin acest oraș și de urmele construcțiilor domnești
atribuite lui Ștefan cel Mare, relatează că „acolo se află palatele sale, feredeul său, grădinile sale,
Pentru cele din urmă există dovezi arheologice mai detaliate. S-a presupus că
instalația de la Hârlău a fost construită în timpul domniei lui Radu Mihnea459.
Feredeul domnesc reprezenta în ansamblul Curții de la Hârlău o clădire
distinctă, amplasată în marginea sudică. Corpul central al băii îl constituia o
construcție masivă din zidărie de piatră, de formă dreptunghiulară la exterior și
hexagonală la interior. Nu s-a păstrat din feredeu colțul de nord-est, cuptorul
unde era încălzită apa, care circula prin conductele de olane, ale căror urme se
mai văd încă în pereții de piatră. De asemenea, se mai păstrează încastrat în
zidăria peretelui de vest, hornul. Pe latura de sud a construcției se mai aflau
două încăperi, compartimentate la rândul lor în două. Încăperea de pe latura de
sud-est a fost, de fapt, tot un cuptor, peretele de nord păstrând încă o conductă
de olane în poziție aproape verticală, care folosea la dirijarea aerului cald. Cea
de-a doua încăpere, situată pe latura de sud-vest, a servit, probabil, drept cameră
de baie, pe peretele de sud păstrându-se și conducta metalică pentru scurgerea
apei460. Prezența acestor instalații în interiorul curților domnești restrânge
destinația acestor băi, de aceea nu le putem considera publice. Atât sursele
narative, cât și cele documentare, ne indică existența certă a unor băi publice în
prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Pentru Suceava, informații despre existența unei construcții de acest fel
avem din domnia lui Moise Movilă. În 1634, domnul confirma bisericii
Mitropoliei Sucevei stăpânirea asupra băii și a fântânii situate lângă curtea
domnească. Din veniturile băii urmau să fie întreținute, pentru folosul public,
cele două construcții, iar surplusul de venit urma să fie închinat cinstirii
moaștelor Sfântului Ioan cel Nou461. Urmele băii publice de la Suceava erau
vizibile în anul 1784, rezumatul german al actului de întărire din 1634 fiind
însoțit de observația că „această baie împreună cu fântâna în ziua de azi este
transformată într-o casă de piatră, de la aceasta abia se văd încă
dărâmăturile”462. De altfel, o fântână numită „domnească” exista în 1761, atunci
când Grigore Callimachi voievod, la solicitarea sucevenilor, stabilea locul
desfășurării târgului săptămânal în orașul Suceava. Fântâna publică reprezenta
un reper în topografia orașului aflat în reconstrucție după o lungă perioadă de
tulburări care au dus la depopulare și dezorganizarea vieții urbane463.
Dacă la Suceava funcționarea băii a fost aducătoare de venit Mitropoliei,
la Iași feredeul a fost dat de Vasile Lupu în grija mănăstirii Trei Ierarhi. Din
apoi biserica mare și înaltă cu turlele sale avântate și foarte înalte” (Călători străini, VI, p. 28).
Credem că urmele acelei băi pot fi ale unei construcții mai apropiate de zilele trecerii prin Moldova a
călătorului oriental și doar tradiția și prestigiul lui Ștefan cel Mare au făcut ca acele construcții să-i
fie atribuite în întregime acelui domn. Bănuim că mai curând toate acele edificii au fost, așa cum s-a
întâmplat și cu biserica domnească cu hramul Sfântul Ioan, renovate de către Vasile Lupu, într-un
proces de renaștere urbanistică resimțit de majoritatea târgurilor moldovenești.
459
Stela Cheptea, Un oraș medieval, p. 151–152.
460
Ibidem, p. 157.
461
462
Ibidem, p. 262, nr. 130.
463
Ibidem, p. 409, nr. 259.
acest motiv, informațiile despre funcționarea băii publice de la Iași sunt mai
bogate decât cele privitoare la baia Mitropoliei Sucevei, a cărei arhivă a fost
risipită. Băi au funcționat în Iași cu mult înaintea domniei lui Vasile Lupu. În
primul rând, o baie cu aburi trebuie să fi existat în cuprinsul Curții domnești,
așa cum s-a întâmplat la Hârlău. Într-o scrisoare adresată bistrițenilor de
Alexandru Lăpușneanu, în 1564, domnul le cerea acestora să trimită zidari folo-
sitori pentru construirea unei băi în Iași464. Nu știm dacă această baie era una
publică sau cererea era formulată pentru construcția băii din interiorul curții.
Oricum, solicitarea ne indică și calea pe care a pătruns numele maghiar, de
feredeu, dat în Moldova băilor cu aburi465. Nu aceeași proveniență va avea
denumirea băieșilor maseuri care lucrau acolo, pentru aceștia se va adopta
denumirea din limba turcă de teleac466. Feredeul construit de Vasile Lupu și pus
sub stăpânirea mănăstirii Trei Ierarhi nu a fost prima instalație de acest fel din
cuprinsul orașului. Între aceste dovezi ale unei tradiții mai vechi a băilor publice
se numără un zapis din 1621, prin care Stathis telalul împreună cu soția sa,
Avghi, dăruiau mănăstirii Sfântul Sava o vie în Copou, la Urșulea, pentru
pomenirea lor și a părinților467. Pe lângă această informație, chiar numele de
„feredeul cel mare”468 pe care îl va purta baia construită și dăruită de Vasile Lupu
ctitoriei sale469 ne arată că în momentul zidirii acelei clădiri existau și alte
instalații asemănătoare, dar de dimensiuni mai mici.
Despre înfățișarea și funcționarea feredeului, Paul de Alep amintea: „[…]
la Iași este o baie ridicată de Vasile vodă după modelul băilor turcești, cu
cupole, marmură din belșug și camere frumoase. Ne-am îmbăiat acolo de mai
multe ori. El a mai zidit în palatul său, lângă casa doamnei, încă o baie cu plăci
de faianță și o altă baie foarte îngrijită pentru folosința ei și a lui, cu marmură
din belșug și cu bazine. Apa se aduce din lac cu harabalele. De la Istanbul
încoace, baia se încălzește cu lemne”470. Mai multe detalii despre felul în care
funcționau băile ne sunt oferite de același ierarh ortodox odată cu descrierea
celor din Țara Românească. Acolo, la Târgoviște, pe malul râului, Paul de Alep
descoperă „feredeie turcești cu cupole frumoase; aceste feredeie sunt alimentate
464
Hurmuzaki, Documente, XV/I, p. 599.
465
Din limba maghiară feredö. Miron Costin în cronica sa folosește o singură dată numele
de feredeu fără a se referi acolo la vreo baie cu aburi ci la o situație încinsă provocată în toamna
anului 1648 de atacul poruncit de Vasile Lupu „în grabă” asupra tătarilor care se întorceau cu
prăzi din Polonia. În acel paragraf se spune că tătarii „numai cu fuga au putut a hălădui
dentr-acela feredeu spre Bugeag” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 131).
Pentru situația tensionată din acel moment, vezi Petronel Zahariuc, Țara Moldovei în vremea lui
Gheorghe Ștefan voievod (1653–1658), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2003, p. 53.
466
În băile turcești, tellak-ul săpunea și masa trupurile clienților băii și era recrutat din
rândul nemusulmanilor.
467
468
Ibidem, p. 352, nr. 269.
469
O prezentare a începuturilor și destinului acelui edificiu a fost făcută de Maria
Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 442–443.
470
cu apă cu ajutorul unei mici roți care mână apa; înlăuntru sunt două săli: una
pentru bărbați, unde este un bazin de înot, și alta pentru femei. Într-o sală din
mijloc, bărbații și femeile se dezbracă, bărbații intră în sala lor și femeile în a
lor, căci toate aceste săli au uși. De la Istanbul și până aici băile se încălzesc cu
lemne, nu cu bălegar. Acest feredeu este o danie făcută mănăstirii închinate
Sfântului Nicolae”471. Lui Paul de Alep acest tip de construcție îi era familiar,
sirianul provenind dintr-un mediu cultural în care băile numite turcești erau
răspândite. De altfel, episcopul oriental preciza că singura diferență între
înfățișarea și funcționarea băilor din Siria și a acelora din Balcani constă doar în
combustibilul cu care se încălzea apa, la nord de Constantinopol folosindu-se
lemnul și nu bălegarul precum în zonele slab împădurite ale Orientului Mijlociu.
Așadar, băile funcționau atunci în toate orașele din părțile europene ale
stăpânirii otomane. Călătorii sosiți din Apus aveau un prim contact cu un mare
oraș aflat sub stăpânire otomană la Buda unde, la sfârșitul secolului al XVI-lea,
pe lângă urmele civilizației central-europene, regăseau și semnele noii stăpâniri,
de influență orientală, apărute după ce orașul devenise reședința unul vilayet.
Între influențele din urmă, băile alături de podurile temporare, pe pontoane,
construite peste fluviu ocupau locul cel important472. Băi publice funcționau și
la Sofia unde, de exemplu, o astfel de construcție era compusă din două mari
camere acoperite de o cupolă. Baia cea mai importantă fusese construită încă de
la începutul veacului al XVI-lea, din inițiativa lui Yahyâ Pașa, într-o zonă dens
populată a orașului473.
Revenind la feredeul mare de la Iași, soarta instalației după domnia lui
Vasile Lupu ne este înfățișată într-un act de la Iliaș Alexandru, prin care
mănăstirii Trei Ierarhi i se confirmau baia și școala. Actul apărea în urma
judecății dintre mănăstirile Trei Ierarhi și Golia, iscată de hotărârea lui Ștefăniță
Lupu de a împărți veniturile băii între cele două ctitorii ale tatălui său. Călugării
de la Trei Ierarhi nu s-au împăcat cu împărțirea unui venit care inițial li se
cuvenea în întregime, din acest motiv au contestat decizia lui Ștefăniță vodă,
spunând că „pentru feredeul cel mare ce iaste lângă Bahluiu, aicea în târgu, și,
lângă feredeu, școala, dzicând egumenul și tot săborul di sv(ă)nta mănăstire
Trieh Svetitelei cum acel feredeu și acea școală iaste întâiu locul cumpărătură
ctitoriului lor, Vasilie vodă, de la Mihail Fortuna ce-au fost comis mare și au
zidit pre acel loc feredeul și școala și le-a închinat m(ă)n(ă)st(i)rei sale la Trie
Sv(e)t(i)t(e)lii”474. Mănăstirea Golia s-a apărat cu înscrisul primit de la Ștefăniță
Lupu. La rândul lor, pentru a se apăra, călugării de la mănăstirea Trei Ierarhi
vor arăta la judecată un alt act de la același Ștefăniță Lupu, datat cu un an după
cel înfățișat de mănăstirea Golia, prin care se revenea la prevederile daniei
inițiale a venitului feredeului exclusiv către mănăstirea Trei Ierarhi. În urma
cercetării dovezilor înfățișate, Iliaș Alexandru poruncea distrugerea actului
471
Ibidem, p. 145.
472
Ludá Klusáková, op. cit., 363.
473
Elisabetta Borromeo, op. cit., I, p. 240, nota 272.
474
acordat de Ștefăniță Lupu mănăstirii Golia și hotăra definitiv ca mănăstirea Trei

Ierarhi să administreze venitul feredeului, venit din care avea să se îngrijească
nu doar de funcționarea băii, ci și a ceasornicului așezat de ctitor în turnul
mănăstirii475. Actul va fi reconfirmat mai târziu și de Antonie Ruset476.
Tot din domnia lui Iliaș Alexandru deținem și primele informații despre
cei care lucrau la întreținerea și funcționarea băii publice. Probabil în comple-
tarea confirmării de care am amintit a fost emis și un act prin care domnul
poruncea slujitorilor domnești să nu perceapă dări de la șase butucari și de la
trei bărbieri-teleaci care slujesc la feredeul mănăstirii Trei Ierarhi477. Aceștia
erau obligatoriu oameni străini, fără bir, care din perspectivă juridică erau
poslușnici ai mănăstirii. În fruntea tuturor băieșior se afla un meșter feredeuș,
care se ocupa de întreținerea instalației. Scutirile erau confirmate și la începutul
secolului următor de către Mihai Racoviță478, care îl împuternicea pe egumenul
mănăstirii să aducă argați butucari pentru care domnia garanta scutiri de dări,
așa cum făcuse anterior și Constantin Duca479.
Purtător de grijă a instalației în timpul domniei celui din a cărui voință și
cu a cărui osteneală s-a înființat feredeul cel mare a fost un Ivan feredeușul.
Acela cumpăra în 1659 patru dughene situate lângă cimitirul bisericii arme-
nești480. Din cuprinsul unui zapis redactat în 1670 aflăm că feredeușul și soția
lui au fost robi ai lui Vasile Lupu și că meșterul s-ar fi stins din viață la Țarigrad,
unde fusese chemat de stăpânul său. După moartea lui Ivan, Vasile Lupu,
interesat de soarta roabei sale, i-a scris fiului său, Ștefăniță Lupu, domn atunci
în Moldova, să o căsătorească pe Gaftona, văduva feredeușului. Noul soț al
roabei a fost Grigore pârcălab de Iași, care preciza că, după ce a sosit scrisoarea
stăpânului Gaftonei, „fiindu și eu pre aceea vréme cu prilej ne-am adunat
împreună și am vis împreun(ă) câtva vreme și am făcut noaă copii și au murit și
făméia mea, Gaftona, și copiii miei, de i-am grijit cu atâta cheltuială”481. Acea
tragedie poate să se fi întâmplat în timpul unei epidemii sau a unei tulburări
dintre acelea care au zdruncinat adesea viața locuitorilor orașului în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea. În 1670, după consumarea atâtor nenorociri,
Grigore pârcălab vindea vameșului Păun locul de dughene situat pe Ulița Tărbu-
jenească, lângă Cizmărie, ce fusese cumpărat de Gaftona împreună cu primul ei
soț, Ivan feredeușul482. Un indiciu pentru faptul că feredeușul a avut în grijă baia
de la Trei Ierarhi îl reprezintă și mențiunea că locul de lângă cimitirul Bisericii
armene a fost revendicat de egumenul mănăstirii care ar fi deținut un înscris de
la fostul meșter și rob al ctitorului. Totuși, nu s-a putut dovedi că din dania
475
Ibidem.
476
Ibidem, p. 401–402, nr. 443.
477
Ibidem, p. 184, nr. 209.
478
479
Ibidem, nr. 226.
480
481
Ioan Caproșu, Documente Iași, vol. II, p. 281–282, nr. 302.
482
Ibidem, p. 281–282, nr. 302.
făcută de Ivan feredeușul mănăstirii Trei Ierarhi au făcut parte și dughenele de

pe Ulița Trăbujenească483.
Desele intervenții ale domnilor din primele decenii ale veacului al XVIII-lea,
pentru încurajarea pe cale fiscală a acelora care vor lucra la feredeu în urma
cererilor egumenilor mănăstirii Trei Ierarhi484, trădează decăderea bunei faime a
feredeului mare printre locuitorii permanenți sau ocazionali ai orașului. S-a
presupus că decăderea ar fi fost cauzată de gradul redus de civilizație al locuito-
rilor capitalei Moldovei485. Un alt motiv al impasului în care se găsea feredeul la
începutul secolului al XVIII-lea a fost interpretat ca ecou al curentului prezent
în Europa Apuseană. În Apus, precum aminteam, în veacul al XVII-lea asistăm
la dispariția băilor publice pe fondul susținerii de către medici a pericolului
contaminării în aceste locuri mai ales cu ciumă, apoi a noilor rigori morale, care
asociau clădirile băilor cu promiscuitatea486.
Totuși, nu credem că vreo influență apuseană asupra mentalității locuito-
rilor ar fi reprezentat motivul decăderii feredeului de la Iași, mai ales fiindcă în
prima parte a secolului al XVIII-lea influențele orientale nu s-au estompat ci,
dimpotrivă, s-au amplificat. Într-o vreme în care Curtea de la Versailles iubea
apa, dar de dragul ochilor și nu al corpului487, în spațiul aflat sub influență
otomană băile publice ocupau încă un loc important în viața orășenilor488. Prin
urmare, momentele de declin ale feredeului din Iași credem că pot fi puse mai
curând pe seama scăderilor pe care le-a suferit în general viața urbană la
sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului următor din cauza
climatului de nesiguranță și deselor distrugeri și nu a schimbării percepției
locuitorilor și vizitatorilor orașului față de băile publice. Că nu a fost așa o arată
dorința, atât a domniei, cât și a mănăstirii Trei Ierarhi, de revigorare a activității
feredeului mare. Impasul pare a fi fost depășit pe la 1736, când se impune chiar
o suplimentare a lucrătorilor băii, după ce Grigore Ghica, fiind preocupat de
rezolvarea problemei suplimentării resurselor de apă ale orașului, a instalat una
dintre cele trei cișmele la feredeu „pentru îndestularea acestuia cu ape bune”489.
Precum aminteam, Dima suiulgiul, adus de la Țarigrad de Grigore Ghica, va fi
menționat în textul plăcii pusă la feredeu în anul 1747, în timpul domniei lui
Nicolae Mavrocordat, după terminarea unor reparații făcute cu cheltuiala
egumenului mănăstirii Trei Ierarhi490. Mai amintim că instalația în forma croită
de Vasile Lupu s-a păstrat până în secolul al XIX-lea491.
483
Ibidem.
484
Ibidem, III, Indice, sub voce, p. 690; IV, Indice, sub voce, p. 415.
485
486
Gh. Brătescu, Epidemiile de-a lungul timpului, București, 1968, p. 35.
487
Ioan Petru Culianu, op. cit., p. 303–306.
487
Ibidem, p. 306.
488
Elisabetta Borromeo, op. cit., I; unde în oricare dintre orașele din teritoriile supuse Porții
băile publice, alături de cișmele reprezentau puncte însemnate de coagulare a vieții cotidiene a
locuitorilor.
489
C. Cihodaru, Măsuri edilitare, salubritate, în vol. cit., p. 175–179.
490
491
Ibidem.
III.4.d. Măsuri de păstrare a ordinii

Deținem puține știri referitoare la măsurile de organizare a prevenirii și
stingerii incendiilor, frecvente și adesea dezastruoase, favorizate atât de lipsa
unor măsuri eficiente, dar mai ales de materialele de construcție ușor infla-
mabile din care erau ridicate locuințele și anexele gospodărești492. S-au păstrat
știri mai numeroase despre pagubele cauzate de incendiile care au mistuit părți
importante din orașele moldovenești. Detalii privitoare la cauzele și efectele
acestor dezastre aflăm din relațiile de călătorie ale unor călători, din cronicile
interne și din documente.
Incendiile puteau izbucni din cauze naturale, precum cele descrise de
Paul de Alep. Ierarhul ortodox își amintea că, în vara anului 1653, atunci când
lângă Iași se pregătea ultima confruntare ce avea să ducă la răsturnarea lui
Vasile Lupu, „în timpul acestei nopți au fost multe tunete, fulgere și trăsnete, <a
căzut> o ploaie torențială, astfel că ne spuneam: «A venit ceasul!»493. Trăsnetul
a căzut pe turla mare de lemn a bisericii mănăstirii Sfânta Paraschiva, care este
a călugărilor de la muntele Sinai, și a înfipt adânc în pământ vârful și crucea. A
căzut și pe grajdurile marelui palat și au ars multe case. Fulgerele străluceau ca
săbiile și se vedeau pe cer întruchipări făcute din norii aburii asemenea unor cetăți
a unor lănci. Toate acestea vesteau, de asemenea, înfrângerea lui Vasile Lupu”494.
Cel mai adesea, incendiile apăreau din cauze accidentale, fiind favorizate de
materialele din care erau construite imobilele. Iată cum descriu trei surse incen-
diul petrecut în Iași în primăvara anului 1723. Ne interesează aici identificarea
cauzelor, măsurile de intervenție pentru limitarea extinderii focului și cele care
au urmat stingerii incendiului. Din primul text aflăm că incendiul s-a petrecut în
al nouălea an al domniei lui Mihai Racoviță și că focul s-a pornit dintr-o dată,
„nu știm de unde și, împins de un vânt foarte puternic, ardea casele una după
alta sau trecea peste două case și ardea pe a treia și de acolo iarăși trecea la a
cincea. Pe scurt, focul a pornit dinspre partea Cărămidarilor și a ajuns într-un
ceas la curtea domnească, arzând partea dreaptă a pieței boierești și biserica
Sfântul Nicolae. Pe urmă a ars curtea domnească, apoi de la curte focul a sărit la
casele de lângă iazul Bahluiului și le-a ars și pe acestea. Din toate acestea se
poate înțelege ce vânt puternic, uscat și fără ploaie a fost, dacă focul s-a întins
pe o întindere așa de mare. Și, fiind vreme de primăvară, domnul a pus îndată
de a reclădit curtea, precum se vede, sub epistasia marelui spătar Costantin
Costachi, dar n-a terminat-o din pricina timpului prea scurt”495.
492
Uneori este explicată dispunerea rarefiată a caselor în interiorul orașelor tocmai ca o
măsură de prevenire a extinderii focului.
493
Interpretarea acestor dezastre ca semne ale voinței divine o vom întâlni adesea în
scrierile timpului. În același mod interpreta și Miron Costin un incendiu care a cuprins câteva mii
de case în Istanbul după uciderea lui Miron Barnovschi (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei,
ed. cit., p. 103).
494
495
Cronica Ghiculeștilor, ed. cit., p. 235. Curtea domnească a ars adesea, implicând ulterior
eforturi de reconstrucție, fie tot în Iași sau în alt oraș, așa cum se întâmplase în timpul domniei lui
În cel de-al doilea text se amintește că „pe la anii 7231 aprilie 20, într-o zi
de sâmbătă, pe la amiază s-au scornit aici la Iași o furtună de vânt mare. Și când
s-au scornit furtuna aceea s-au aprins o casă a unui popă mai sus de biserica
Sf. Dimitrie și cât clipala ochiului s-au aprins și biserica Sf. Dimitrie. Și fiind vânt
mare ca acel, n-au putut stinge focul, măcar că venise și domnia cu toată gloata și
au sărit focul înainte cât trage cu săgeata și s-au aprins și biserica Sf. Nicolae și
curțile domnești și toate părțile; că nu s-au mai putut nimeni apropia, fiind
domnia singură în curți; că slujitorii seimeni alergase toți în târg, că doar ar pute
stinge focul. Iară curțile domnești au ars cât n-au rămas nimic nears cu biserică
cu tot”. Din casele domnești aproape nimic nu s-a putut scoate. Doar „Doamna
cu coconii, care au apucat ei singuri cu doi, trei copii, din casă”, au putut scăpa
„de au eșit la malul Bahluiului din sus de pod cu mare spaimă și cu fugă pe gios”.
Mai apoi, domnia se va muta în două case boierești: în cea a lui Ion Paladi și în a
lui Constantin Costachi, fiind aproape una lângă alta. „Și au șezut acolo până s-au
isprăvit curțile despre Doamna”496.
Întâmplările au fost înregistrate și de Ion Neculce, care amintea de furtuna
ce a ușurat extinderea focului la mai multe curți boierești și mănăstiri, precum și
la curțile domnești, de unde nu s-a putut scoate mai nimic din pricina violenței
incendiului. Ulterior, Mihai Racoviță a refăcut din temelii curțile, realizându-le
mai frumoase decât erau înainte497.
Informațiile celor trei texte se completează cuprinzând detalii ale dezas-
trului care a mistuit o mare parte a orașului. Cauza exactă nu a fost indicată, ci
doar locul de unde a pornit incendiul. Primul izvor amintește de o zonă mai
extinsă Cărămidărie, pentru ca cel de-al doilea să arate un punct mai precis, o
casă a unui preot situată mai sus de biserica Sfântul Dimitrie Balș. Factorul care
a agravat situația și a amplificat dimensiunile dezastrului a fost vântul puternic
într-o perioadă de secetă. În plus, se mai amintește că, în ciuda faptului că
domnia intervenise „cu toată gloata”, incendiul s-a extins repede, cuprinzând
curtea domnească și ajungând până la casele de lângă iazul dinspre Bahlui.
După câțiva ani, în 1735, a ars și cealaltă parte a orașului, Târgul de Sus.
Acolo incendiul începuse de la una dintre bisericile armenești, extinzându-se
până spre cimitirul turcesc din Sărărie498. Momentul a devenit un reper temporar
în actele întocmite în anul 1735 precum și în anii următori, până spre jumătatea
secolului al XVIII-lea, indicând proporțiile distrugerilor. În zapisele de vânzare
ale unor case și dughene de pe Ulița Hagioaiei499 sau de lângă biserica
Curelari500 este amintit momentul când „au arsu târgul”. Dintr-unul dintre acte
aflăm că niște târgoveți locuiseră 45 de ani în niște case care au fost mistuite de
Radu Mihnea care, în condițiile distrugerii curților de la Iași, a preferat să renoveze curțile de la
Hârlău (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 77).
496 Kogălniceanu, Letopisețele, III, p. 68–69.
497
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 685.
498
C. Cihodaru, Măsuri edilitare, salubritate, în vol. cit., p. 175.
499
Ioan Caproșu, Documente Iași, IV, p. 178, nr. 250; p. 203, nr. 282; p. 249, nr. 347.
500
Ibidem, p. 232, nr. 322.
flăcări501. Mențiunea respectivă ne dezvăluie că un incendiu de proporții

asemănătoare nu mai avusese loc în acea parte a orașului de mai mult de
jumătate de veac. Nu același lucru s-a întâmplat cu partea de jos a târgului, acolo
unde, în 1753, în domnia lui Constantin Racoviță, la nici două decenii de la
incendiul descris anterior, „s-a mai întâmplat și un foc îngrozitor și ciudat, care a
început de la un capăt al Iașilor și, fiind ațâțat de un vânt puternic, lăsa la mijloc
cinci–șase case și sărea la o a șasea sau a șaptea, până a ajuns pe neașteptate la
Curtea domnească și a ars-o în întregime împreună cu biserica Sf. Nicolae și cu
casele celor nevoiași din partea de jos a curții”502. Descrierea cauzelor și
desfășurării incendiului este aproape identică cu cel întâmplat în anul 1735.
Pe lângă cauze naturale sau neglijența folosirii focului de către orășeni,
unele incendii au fost provocate în timpul unor războaie sau a unor acțiuni de
pradă. Miron Costin, descriind desfășurarea campaniei otomane de la Hotin, din
1621, în timpul primei domnii a lui Alexandru Iliaș, amintea că trupele polone,
înaintea sosirii celor otomane, au efectuat câteva raiduri de pradă pentru a
zădărnici înaintarea trupelor dușmane și pentru a-și asigura rezerve necesare
taberei de la Nistru503. Iașii vor suferi pagube importante din cauza focului
provocat de atacatorii tătari și cazaci în timpul domniei lui Vasile Lupu.
Miron Costin povestește grozăvia acelor zile, în urma cărora „unde și unde au
rămas câte o dugheniță”504. Eforturile constructive ale domnului din perioada de
început a domniei au fost prădate și distruse. Inclusiv creația cea mai de seamă a
lui Vasile Lupu, mănăstirea Trei Ierarhi, a căzut atunci pradă flăcărilor. Și tot
atunci furia tătarilor s-a abătut asupra Orheiului a Lăpușnei și Fălciului505.
Pentru prevenirea sau diminuarea pagubelor provocate de incendii,
Marco Bandini amintea că atunci când s-a aflat în Iași, în anul 1647, unii mari
boieri intenționau să-și ridice case din piatră, tocmai fiindcă „din cauza deselor
incendii nu există nici o siguranță în construcțiile de lemn”. Și continua relatând
că „în anul trecut s-a pornit focul de 46 de ori, iar în cele patru luni din anul acesta
de 15 ori, cu care prilej s-au prefăcut în fum multe biserici schismatice și curți
boierești”506. O modalitate de salvare a bunurilor de preț și a vieții oamenilor o
reprezenta, în timpul unor incendii sau a unor atacuri de pradă, adăpostirea în
interiorul curților înconjurate cu ziduri ale unor mănăstiri și biserici din oraș.
Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Măji, începută de Miron Barnovschi507
și terminată în domnia lui Vasile Lupu508, va avea o structură arhitectonică care
501
Ibidem, p. 178, nr. 250.
502
503
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 77, unde se amintește că „au arsŭ
léșii și Iéșii și din prada țării au strînsŭ hrană, care apoi au ținut pre leși toată vremea, cît au fostŭ
la Hotin”.
504
Ibidem, p. 133.
505
Ibidem, p. 132.
506
Călători străini, V, p. 328–329.
507
Potrivit relatării lui Miron Costin, biserica aceasta a început să fie zidită la îndemnul
mamei voievodului (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 94).
508
Iorga, Inscripții din bisericile României, II, București, 1908, p. 136, nr. 379; sfințirea
s-ar fi petrecut la data de 9 noiembrie 1635.
o va recomanda nu doar ca un lăcaș de închinăciune, ci și ca un punct strategic

de apărare pe harta orașului509. Nu sunt dovezi că cei doi ziditori domnești ar fi
intenționat transformarea lăcașului în mănăstire510, de aceea putem crede că
amenajarea era destinată adăpostirii avutului și apărării vieții orășenilor în
vremuri de restriște. Precum observa Ștefan Balș, timpul acesta de construcții,
cu rost de apărare, puteau face faţă „unui atac al unei cete de oameni
nepregătiți”511, unor raiduri pradă și nu unor atacuri organizate, susținute de
artilerie. S-a mai observat că acest tip de intervenție nu a fost singular. Pentru
spațiul urban, asemănătoare sunt amenajările defensive – de tip „bretèche” de la
biserica Precista din Galați (1647), unde podul este apărat de metereze ca la
Sfântul Ioan Botezătorul din Măjile Iașilor512. Terminarea construcției bisericii
ieșene în timpul domniei lui Vasile Lupu, precum și exemplul bisericii din
Galați ne-ar îndemna să presupunem că ideea constructivă îi aparține acestuia.
Există însă indicii că soluția arhitectonică a transformării bisericilor în puncte
fortificate a apărut încă din timpul scurtei domnii a lui Miron Barnovschi513. De
altfel, cronicarul recunoștea vocația de ctitor a lui Barnovschi, mai pronunțată
chiar decât a unor domni cu cârmuiri mai îndelungate514.
Desele intervale de insecuritate din secolul al XVII-lea vor face ca
elemente cu rost de apărare să caracterizeze construcțiile ecleziastice din acel
timp. Cel mai important indiciu este turnul-clopotniță ridicat deasupra pridvorului
509
Ștefan M. Balș, O biserică fortificată în Iași (Sf. Ioan Botezătorul), în vol. Închinare lui
Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj, 1931, p. 28–37; Gheorghe Balș,
Bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, București, 1933, p. 121–124;
Dumitru Năstase, op. cit., 3–4, p. 77, 83; Vasile Drăguț, O epocă artistică uitată: epoca lui
Miron Barnovschi, în BCMI, XLII, 1973, 1, p. 17, 21, 24; Nicolae Stoicescu, Repertoriul biblio-
grafic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, București, 1974, p. 464–465;
Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, introducere de Vasile Drăguț și
Corina Nicolescu, Iași, 1974, p. 298; Ana Dobjanschi, Victor Simion, Arta în epoca lui Vasile Lupu,
București, 1979, p. 24, 29–31.
510
Până acum nu avem știre că un astfel de gând ar fi încolțit în mintea lui Miron Barnovschi
sau a lui Vasile Lupu.
511
Ștefan M. Balș, O biserică fortificată în Iași, p. 29.
512
Dumitru Năstase, op. cit., p. 77.
513
Prezența acelorași alcătuiri arhitectonice și la biserica de la Toporăuți, dar și alte
exemple de acest fel din aceeași perioadă stau mărturie pentru apariția acestui model în perioada
anterioară domniei lui Vasile Lupu. Vezi și G. Balș, Bisericile moldovenești din veacurile al
XVII-lea și al XVIII-lea, București, 1933, p. 104, care afirmă în privința Sfântului Ioan Bote-
zătorul că arhitectura edificiului conține dovezi ale zidirii bisericii de către Miron Barnovschi.
514
Miron Costin, amintind faptele acestui domn, scria că „era la hirea sa Barnovschi Vodă
foarte trufaș și la portul hainelor mândru, iar la inimă foarte dreptu și nelacom și blându.
Mănăstiri și biserici câte au făcut, așe în scurtă vreme, nice un domn n-au făcut. Făcut-ua alți
domni și mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ani, alții în 20 de ani, iară el în 3 ani.
Mănăstirea în oraș, aice, ce se zice Svinta Mariia, și Hangul la munte și Dragomirna, lângă
Suceava, au fârșit și au urzit și Bârnova pre numele său, sub dialul Pietrăria, lângă Iași, și au
istovit și beserica acea mare în Liov, în târgu, unde este și chipul lui scris”. Iar într-un alt paragraf
reia înşiruirea ctitoriilor, adăugând mănăstirile Hangu, Dragomirna unde va construi centura de
ziduri la care alătură „beserica lui Sfetii Ioan, iară aice în oraș, de înmă-sa făcută” (Miron Costin,
Letopisețul, ed. cit., p. 75–76).
bisericilor moldovenești din acel secol515. Apariția turnului este mai puțin o
reflexie a gustului estetic și mai mult o necesitate de apărare. Bisericile cu turn
clopotniță deasupra pridvorului sunt observate în mediul urban de către călători
la biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași și la Sfântul Nicolae din
Suceava516. În cuprinsul Iașilor, o structură asemănătoare se poate distinge în
cazul bisericilor Vovidenia517 și Sfântul Ioan Zlataust518. Tainițe asemănătoare
vor avea și turnurile clopotniță ale mănăstirilor Sfântul Sava și Adormirea
Maicii Domnului519, fapt care dovedește că intenția de a transforma unele
lăcașuri de cult în puncte de apărare pe harta orașelor apare ca o soluție de
salvare a bunurilor și oamenilor încă de la începutul acelui frământat veac XVII.
Sunt, de altfel, numeroase situațiile în care târgoveții și-au pus la adăpost
viața și bunurile de preț în incintele și în tainițele mănăstirilor și bisericilor din
oraș. Paul de Alep amintește că, în momentele de cumpănă, bisericile orașului
erau folosite ca depozite de bunuri520. Oricum, acest sistem de apărare a
spațiului urban, ne referim la orașele mari, a reprezentat soluția cea mai
eficientă, atât în privința încadrării în sistemului general de apărare impus de
otomani de la mijlocul secolului al XVI-lea, cât și în privința resurselor
necesare alcătuirii unor fortificații care să asigure, cel puțin în cazul incendiilor
și raidurilor de pradă, securitatea unora din locuitorii orașului.
515
516
Ibidem, p. 82.
517
G. Balș, Bisericile moldovenești, p. 151; Dumitru Năstase, op. cit., p. 85.
518
519
Ibidem, p. 89–90. Soluții arhitectonice cu rost defensiv vor fi aplicate și în două dintre
lăcașurile din preajma Iașilor. La mănăstirea de la Dealul Mare, ctitoria postelnicului Iane Hadâmbu și
la mănăstirea Bârnova, începută și aceasta de Miron Barnovschi, dar terminată de Istratie Dabija
(ibidem, p. 92). Pentru momentul ctitoririi primului așezământ și valențele defensive ale acestuia,
vezi Petronel Zahariuc, Istoria mănăstirii Dealul Mare, p. 27–30 și 33.
520
Paul de Alep, relatare editată în Călători străini, VI, p. 286.
CAPITOLUL IV
Teritoriul urban
Orașul reprezintă, din perspectivă politică, culturală și economică,

epicentrul unei zone asupra căreia își răsfrânge acțiunea diversă. De asemenea,
s-a observat că, privind din sens invers, spațiul înconjurător, vast sau restrâns, în
funcție de mărimea fiecărui oraș, conferă un anumit specific așezării urbane.
Sunt câteva observații care au făcut ca trecutul orașelor să fie privit într-un
context geografic, politic și economic mai larg decât spațiul în care orășenii își
desfășoară activitatea cotidiană.
Încercând să recapituleze și să ordoneze teoriile privitoare la relaţiile
orașului cu mediul în mijlocul căruia a apărut, Paul Bairoch constata că se
conturaseră două direcții de cercetare1. El observa că subiectul se transformase
într-un vast domeniu de investigație și că atenția se focalizase asupra factorilor
de natură comercială/economică. Bairoch considera că studiul de referință în
abordarea domeniului teritoriului urban îl reprezenta cel publicat de William J.
Reilly, Methods for the Study of Retail Relationships, articol construit pe baza
analogiei cu modelul gravitațional din fizică. Fiindcă în geografie termenul de
lege este la fel de utilizat ca și în economie sau istorie, definirea hinterlandului
orașelor de către Reilly s-a întemeiat pe observarea unor fenomene specifice
celor trei discipline, analizând atracția exercitată de comerțul și serviciile oferite
de către un centru urban asupra teritoriului din jur. În condițiile în care două sau
mai multe orașe atrag cumpărători din regiunea rurală învecinată, puterea de
atracție este determinată de mărimea fiecărui oraș și de distanța față de centrul
urban. Mai mult, intensitatea atracției suferă o scădere în funcție de distanța față
de centrul urban. Astfel că, la 20 de km distanță, atracția exercitată de oraș este
mai slabă decât aceea pe care o exercită asupra așezărilor mai apropiate, situate
la 10 km. Pentru ca, la 40 de km influența orașului să scadă până la o pătrime
din puterea celei ce se răspândește pe o rază de 10 km. Firește, grila s-ar putea
aplica în condiții ideale, adică dacă spațiul din jurul orașului ar fi uniform;
însemnând căi de acces la fel de accesibile, absența barierelor naturale sau
politice etc.
Tot Bairoch arăta că în demonstrația lui Reilly se regăsesc observațiile lui
van Johann Heinrich von Thünen asupra orașelor din Prusia. Fenomenul urban
era supus examinării din perspectiva spațiului și, astfel, von Thünen înfățișa
1
P. Bairoch, Histoire économique De Jéricho à Mexico. Villes et économie dans l’histoire.
2e édition corrigée, Paris, Gallimard, 1985, p. 191.
imaginea orașului și a spațiului din jurul acestuia sub forma unor cercuri
concentrice. Primul cerc, care ocupă 1% din suprafața totală a zonei de atracție,
era destinat agriculturii intensive (grădinărit și zootehnie – în special pentru
producția de lapte). Al doilea cerc, ocupând 3% din suprafața totală, era
împădurit, îndeplinind atât o funcție strategică (pădurea reprezentând un
obstacol natural în calea unor posibile atacuri, dar și o posibilitate de adăpostire
a populației supuse unei invazii), cât și economică, asigurând resursele minime
destinate încălzirii și materialelor de construcție. Urmează cel de-al treilea cerc,
cu o suprafață mult mai întinsă, de cca 58%, caracterizată prin practicarea
agriculturii extensive2.
Pornind de la aceste observații cu caracter teoretic, exprimate cu mult timp
în urmă în privința felului în care orașele au influențat au fost influențate de
mediul în care au apărut și au evoluat, vom privi către alcătuirea și funcțiile
teritoriului orașelor din Moldova, în perioada cuprinsă între mijlocul secolului
al XVI-lea și mijlocul celui de-al XVIII-lea.
IV.1. Orașele și domnia

IV.1.a. Ocoalele
Căutând să redescoperim orașul din perspectiva relațiilor cu zona
înconjurătoare, ne vom poziționa mai întâi către marginea ariei sale de influență.
Între orașe și localitățile din ocoale au existat relații speciale, determinate de
funcțiile comercială, meșteșugărească, politică și culturală/religioasă pe care
orașul le-a avut. De cealaltă parte, localitățile din jur asigurau centrului urban
resursele suplimentare necesare unei populații care, chiar dacă nu s-a desprins
definitiv nici în timpurile moderne de practicile agrare, avea, ca orice aglomerare
umană, nevoi mai mari de hrană și materii prime pe care, în condițiile unui
transport dificil, și le procura din vecinătate. În privința apariției, rolului, evoluției
și dezmembrării ocoalelor, formate dintr-un număr de sate dispuse, în general, în
apropierea unor târguri, există numeroase contribuții istoriografice. Subiectul a
reținut atenția celor interesați de trecutul unor instituții3 sau a unor localități4.
2
Ibidem, p. 191.
3
P.P. Panaitescu, Comunele medievale în Principatele Române, în Interpretări românești,
București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 119–160; I.C. Filitti, Despre vechea organizare adminis-
trativă a Principatelor Române, București, 1935; N. Grigoraș, Dregătorii târgurilor moldovenești și
atribuțiile lor până la Regulamentul Organic, teză de doctorat, Iași, 1942; Aurel V. Sava, Târguri,
ocoale domnești și vornici în Moldova, în „Academia Română. Buletin științific”, IV, 1952, nr. 1–2,
p. 71–97; Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, coordonatori Ovid Sachelarie și Nicolae
Stoicescu, București, Editura Academiei, 1988, p. 260; Dumitru Ciurea, Organizarea admi-
nistrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV–XVIII), în AIIAI, II, 1965, p. 143–237; I.D. Marin,
Contribuții la studierea curților domnești din Moldova, în SAI, XI, 1967, p. 68; D. Ciurea, Noi
considerații privind orașele și târgurile din Moldova în secolele XIV–XIX, în AIIAI, VII, 1970,
p. 21–58; N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul
secolului al XVIII-lea, București, 1971, p. 18–32; Gheorghe Pungă, Cu privire la organizarea
administrativă a Moldovei la mijlocul veacului al XVII-lea, în AȘUI, XXXVI, 1990.
Teritoriul urban 209
În privința originii ocoalelor părerile sunt împărțite. Unii dintre cei care au
abordat subiectul optează pentru o vechime mai mare decât cea a statului
medieval, caz în care domnia și-a afirmat stăpânirea asupra centrelor urbane,
reședințe ale unor formațiuni prestatale5. Dar în legătură cu același aspect sunt
și păreri mai nuanțate. Fără a fi neglijat rolul așezărilor preorășenești, de tipul
târgurilor de vale, este acordată o greutate mai mare rolului pe care l-au avut
voievozii întemeietori din a doua jumătate a secolului al XIV-lea în evoluția
rețelei urbane și, implicit, în organizarea teritoriului din jurul orașelor6.
Privilegiul acordat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni, la 6 octombrie
1402, poate fi considerat actul care legitimează încheierea acelui proces de
urbanizare sprijinit de domnie7. De altfel, și tradiția consemnată în cronici pune
tot pe seama domniei întemeierea orașelor și organizarea ocoalelor din jurul
acestora8. Informația a fost pusă la îndoială pornind tocmai de la durata foarte
scurtă a domniei lui Iuga voievod, dar a fost acceptată ideea rolului pe care l-a
avut domnia în susținerea procesului de urbanizare9. Probabil că ocoalele s-au
constituit pe diferite căi, originea acestora variind de la rămășițele domeniilor
preluate de domnie în vremea întemeierii statului medieval, până la achiziții
mai noi făcute cu scopul întregirii veniturilor domniei 10. Pentru cea de-a doua
cale de formare a ocoalelor, un exemplu elocvent îl reprezintă acțiunea lui
Ștefan cel Mare de rotunjire a teritoriului unor ocoale prin cumpărarea unor
moșii din vecinătatea orașelor11. Practica domniei de a ridica cetăți și a organiza
ocoale descrisă în cronica lui Grigore Ureche este probată documentar.
4
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade (Dorohoiul), XII, Iași, 1924; Dan Bădărău,
Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ediția a II-a, Iași, Editura Demiurg, p. 57–59; D. Botezatu,
Ocolul târgului Hârlău. Geneză și evoluție, în IN (serie nouă), I, 1995, p. 21–32; Marcel Lutic,
Hotarul și ocolul curții domnești de la Târgu Frumos (secolele XV–XVII), în IN (serie nouă), II–III,
1996–1997, p. 39–43; D. Botezatu, Ocolul domnesc al Botoșanilor, în „Acta Moldaviae
Septentrionalis”, VII–VIII, 2008–2009, p. 26–45.
5
N. Grigoraș, Despre orașul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, în SCȘI,
XI, 1960, p. 88–93; Pavel S. Cocârlă, Domnia și târgurile în Moldova (a doua jumătate a
secolului al XIV-lea – începutul secolului al XIX-lea), rezumatul tezei de doctor habilitat,
Chișinău, 1994, p. 19.
6
Nistor Ciocan, Procesul de înstrăinare a moșiei târgurilor din Moldova. Câteva consi-
derații, în volumul C. Cihodaru la a 75-a aniversare, Iași, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1983, p. 59.
7
Suceava. Documente privitoare la istoria orașului. 1399–1918, volumul I, întocmit de
Vasile Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu, Ioan Caproșu și Gavril Irimescu, București, 1989, p. 85–89,
nr. 6.
8
Grigore Ureche, relatând despre domnia lui Iuga voievod, scria că acest domn ar fi acela
care „au descălecat orașe prin țară, tot pe la locuri bune, și le-au ales sate și le-au făcut ocoale prin
prejur” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită, studiu introductiv, indice și
glosar de P.P. Panaitescu, București, 1955, p. 78).
9
George Popovici, Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene, în CL, 1890, p. 1013;
A.V. Sava, op. cit., p. 74–75.
10
A.V. Sava, op. cit., p. 84.
11
Dovezi directe ale acelei acțiuni sunt actele din 1491, când era lărgită suprafața ocolului
de la Vaslui, și din 1495, când erau stabilite hotarele târgului Bârlad. Indirect avem știri că și alte
ocoale au fost atunci rotunjite. Această acțiune a fost interpretată în contextul politicii de conso-
lidare a pozițiilor domniei. Apreciindu-se că atunci, dincolo de rațiunile economice, domnia a
Opinii contrarii au suscitat analiza rolului pe care l-au avut ocoalele. În

căutarea unor răspunsuri plauzibile s-a spus că ocoalele erau necesare pentru
întreținerea curților domnești din orașe sau a cetăților din preajma acestora12, în
condițiile în care, până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnia a avut
un caracter itinerant. Privită din perspectiva domniei ca stăpân efectiv al unor
întinse domenii în centrul cărora se situau târgurile, considerate „pământ
domnesc”, s-a afirmat că voievozii au fost interesați de construirea și întreți-
nerea curților domnești din orașe. În aceste reședințe temporare se aflau în
permanență slujitori ai domniei cu rolul administrării ținuturilor 13. Ocoalele nu
au reprezentat unități administrative 14, ci moșii ale domniei, iar situația juridică
a locuitorilor nu era aceea de oameni liberi, asemănătoare orășenilor 15, ci a
unor țărani dependenți cu sarcini fiscale și în muncă față de stăpânul locului,
domnul Moldovei16. Acțiunea de lărgire sau reîntregire a ocoalelor din timpul
lui Ștefan cel Mare a fost interpretată ca o măsură din șirul celor de consolidare
a poziției puterii centrale, o primenire administrativă și militară cu rostul de a
întări sistemul defensiv al țării17. În privința evoluției ocoalelor s-a observat că,
în vremurile în care domnia își manifestă mai pregnant autoritatea, daniile din
cuprinsul ocoalelor au fost nesemnificative, tendința fiind de conservare sau
chiar de extindere a domeniilor aflate în stăpânirea domniei18. Până în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, procesul daniilor va cunoaște fluxuri și
refluxuri pentru ca, spre sfârșitul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea,
fenomenul disoluției ocoalelor să aibă un caracter ireversibil19.
urmărit ameliorarea sistemului defensiv al țării (C. Cihodaru, Refacerea ocoalelor, cetăților și
curților domnești în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iași,
București, 1965, p. 268–273).
12
Este acceptat faptul că satele de ocol aveau rostul întreținerii curților și cetăților, iar
denumirea de „ocol al târgului” nu avea o acoperire juridică, satele nefiind dependente de oraș ci
de curtea domnească (P.P. Panaitescu, în încercarea de a demonstra existența comunelor urbane în
principate, a susținut și ideea unei dependențe juridice a ocoalelor față de oraș și orășeni; vezi
Comunele medievale, în vol. cit., p. 74. Această opinie nu a rezistat unei analize mai atente; vezi
Aurel V. Sava, op. cit., p. 81). În ciuda existenței unor argumentări contrare, logice și bine
documentate, mai există încercări de a crea departajări între ocoalele curților, cetăților și târgurilor
(Pavel S. Cocârlă, op. cit., p. 19).
13
D. Ciurea, Noi considerații, p. 27; C. Cihodaru, Începuturile vieții orășenești în Iași, în
AȘUI, XVII, 1971, p. 42–43; Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 57.
14
O dovadă pentru această constatare o reprezintă faptul că satele unui ocol puteau aparține
unor ținuturi diferite. Spre exemplu, în ocolul Hușilor unele sate aparțineau ținutului Fălciu iar
altele ținutului Lăpușna (Melchisedec, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire,
București, 1869, p. 91).
15
I.C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, București, 1935,
p. 190.
16
Într-un act de la Ștefan al II-lea Tomșa, din 8 august 1614, sătenii din Șendriceni, din
ocolul Dorohoiului, erau numiți „vecini ai domniei mele” (Ghibănescu, Surete, XIV, p. 2).
17
C. Cihodaru, Refacerea ocoalelor, p. 272.
18
Ibidem, p. 268.
19
I. Caproșu, O istorie a Moldovei prin relațiile de credit (până la mijlocul secolului al
XVIII-lea), Iași, 1989, p. 102–113; Cătălina Iliescu, Petru Șchiopu, inițiator al procesului
desființării ocoalelor domnești în Moldova, în AIIX, XXXVII, 2000, p. 69–78.
Cercetarea noastră se plasează în perioada în care dizolvarea ocoalelor,

începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cunoaște un ritm accelerat,
pentru a se încheia în secolul următor. Domnia renunță, astfel, la moșiile de
ocol, iar o statistică a destinatarilor acestor gesturi, danii sau vânzări, ne arată că
moșiile care aparținuseră ocoalelor au intrat în număr mai mare în stăpânirea
unor așezăminte bisericești decât în stăpânirea unor boieri. Fiecare din aceste
observații provoacă întrebări legate de motivele care au determinat domnia să
renunțe la moșiile care-i aparțineau și dacă în privința beneficiarilor transferului
de stăpânire a existat o preferință voită pentru Biserică.
Procesul destrămării și dispariției ocoalelor a fost condiționat de accen-
tuarea dominației otomane. Reorganizarea sistemului de apărare a țării este o
consecință a situației de accentuată dependență în care se va afla Moldova din a
doua jumătate a secolului al XVI-lea. În plus, disoluția ocoalelor a fost stimulată
și de criza economică care a afectat spre sfârșitul secolului al XVII-lea sistemul
otoman. Acestor două cauze, de natură militară și economică, li se adaugă și una
cu caracter administrativ. Din această perspectivă, domnia părăsește caracterul
itinerant și, în mod evident în secolul al XVII-lea, va opta pentru o birocratizare
a aparatului administrativ, care îi va permite să fie mai bine reprezentată în
teritoriu, fără ca prezența efectivă a domnului în diferite părți ale țării să mai
fie necesară.
La cea de-a doua întrebare, anume preferința domniei ca Biserica să fie cel
mai important beneficiar al acestui transfer de stăpânire, credem că se poate
răspunde prin prisma gândirii acelor vremuri, una în care stăpânii de moșii laici,
boieri sau domni, își manifestau sentimentele religioase prin gesturi pioase,
ctitorii și danii, pe care le făceau lăcașurilor de închinăciune. Biserica prelua
odată cu moșiile obligațiile de a-i pomeni pe ctitori, de a-și împlini menirea de
apărătoare a valorilor creștine și de a-i sprijini pe cei aflați în suferință. Odată cu
desprinderea de ocol pentru locuitorii de pe aceste moșii nu se modifica decât
numele stăpânului, care nu va mai fi domnul, ci boierul sau mănăstirea,
episcopia sau mitropolia. Îndatoririle acestora rămân aceleași, doar că produsele
și munca lor vor fi de acum înainte destinate altui stăpân.
Teoretic, transferul de stăpânire dinspre domnie către particulari a teri-
toriului ocoalelor nu a provocat modificări vizibile, de vreme ce întinderile
respective nu depindeau juridic de oraș. În momentul în care domnia renunță
prin danii sau vânzări la părți din ocoale, sunt înștiințați în primul rând vornicii,
așadar reprezentanții domniei în oraș, și apoi reprezentanții târgoveților,
șoltuzul și pârgarii20. Orășenii vor reacționa abia în momentele în care vor
20
Gașpar Grațiani a confirmat stăpânirea lui Onciul Iurașcovici asupra seliștii Șendriceni
care aparținuse ocolului târgului Dorohoi. În aceeași zi era trimisă o poruncă „slugilor noastre
ureadnicului și șoltuzului și pârgarilor din târgul Dorohoiului”, pe care domnul îi îndemna „să
aveți a-i lăsa foarte în pace, întru nimic să nu-i învăluiți cu târgul, numai aceasta să aibă ei a plăti
dabila cu târgul, iară alta nici o dajde la dregătorie mai mult să nu le învăluiți” (Ghibănescu,
Surete și izvoade, XIV, p. 4). La 18 aprilie 1632, Alexandru Iliaș scria „la diregătorul de Huși și la
șoltuzul și pârgarii de acolo și la aprozi, care veți scoate târgul să secere pâinea domnii mele acolo
constata că dinspre fostele moșii de ocol noii stăpâni încearcă să se extindă în

hotarul orașului.
Ultimele decenii ale secolului al XVI-lea reprezintă perioada de maximă
intensitate a dizolvării ocoalelor. Accelerarea atunci a procesului este o
consecință a crizei financiare care s-a abătut asupra Imperiului Otoman. Atunci,
sarcinile Moldovei față de puterea suzerană au devenit greu de acoperit pe baza
vechilor resurse bănești ce proveneau mai ales din vămi. Apoi, intensificarea
destrămării ocoalelor în timpul domniilor lui Petru Șchiopu poate fi și rodul
unei atitudini diferite din partea unui domn sosit pe scaunul Moldovei din
cealaltă țară românească. La sud de Carpați acest tip de stăpânire domnească
dispăruse de multă vreme, iar Petru Șchiopu venind pe scaunul Moldovei va
constata, pe de o parte, că sursele de venituri erau mai mici decât cererile, iar pe
de altă parte, rostul inițial al ocoalelor se diluase prin pierderea caracterului
itinerant al domniei și prin abandonarea sistemului de apărare reprezentat de
cetăți. Așadar, acelui domn îi va veni mai ușor să treacă la transferul stăpânirii
moșiilor de ocol dinspre domnie către particulari, ocoalele devenind o sursă de
venit, apoi o sursă de putere prin răsplătirea și câștigarea sprijinului unor boieri
și, nu în ultimul rând, un domeniu din care gesturile pioase față de ctitoriile
domnești puteau căpăta mai multă substanță.
Dintre daniile acordate unor boieri, cele mai multe au fost făcute de
Petru Șchiopu pentru a răsplăti sprijinul acordat în vremurile când scaunul a fost
amenințat de pretendenți. În acea serie se încadrează, spre exemplu, dania făcută
lui Ilie diac, fratele mitropolitului Anastasie Crimca, pentru slujbă credincioasă
ce-i făcuse „la greutățile noastre, când au venit în țara domniei mele acei
făcători de rele cazacii”. Fratelui ierarhului moldovean domnul îi dăruia seliștea
Ungurașii, pe Suceava, „care sat a fost întâi domnesc ascultător de ocolul
Sucevei”21, dar care se pustiise tocmai în urma nestatorniciei vremurilor. Câteva
decenii mai târziu, Radu Mihnea, tot pentru slujbă credincioasă, îi va dărui
hatmanului Miron Barnovschi satul Iucșani, cu vatră de heleșteu, aparținător
ocolului târgului Suceava, amintindu-se că i se dăruia și hotarul Ungurașii,
„care iarăși a fost lipit de ocolul târgului Suceava”22. Amintirea în acest context
a Ungurașilor ne arată că moșia fusese reluată pe seama domniei.
Exemplul lui Petru Șchiopu va fi urmat de succesorii săi în scaun, care vor
folosi practica vânzării sau daniilor de moșii din ocoale ca metodă de acoperire
a nevoilor bănești, pentru a răsplăti susţinerea unor boieri, sau pentru a înzestra
aşezăminte bisericeşti. Aron Vodă dăruia lui Toader Chiriac mare vameș23
seliștea Zorleni, pe Bârlad, pentru „șase cai prețuiți 12.000 de aspri dați în
la târg, dacă veți videa cartea domnii mele, iar voi să aveți a lăsa foarte în pace satele sfintei
Episcopii, întru nimic să nu le învăluiți satele la nevoile târgului” (Melchisedec, Cronica Hușilor,
p. 71).
21
Iorga, Studii și documente, XI, p. 47.
22
23
Vameșul era un apropiat al domnului, cunoscut și prin scrisoarea pe care a adresat-o
bistrițenilor (N. Iorga, Doc. Bistriței, I, p. LXXXII).
treaba țării, când a venit puterea împărătească până în târgul Iașilor, când s-a
ridicat acel lotru, ce-i zicea Petru, asupra țării noastre”24. Noul stăpân al seliștii a
solicitat o confirmare a daniei. O va obține după câțiva ani de la Ieremia Movilă,
care-i va întări vameșului Andrei Chiriac Zorilenii dăruiți de Aron voievod „când
au venit toată puterea cinstitului împărat, când s-au ridicat acel lotru, Căzacul,
asupra Moldovei, când și însuși el atunce au pierit”25. Referirea la mobilul
daniei este explicită pentru a dovedi meritele pe care le-a avut boierul în susți-
nerea domnului legiuit. Cazul seliștilor de lângă Bârlad este sugestiv pentru felul
în care domnia putea obține beneficii de pe urma încredințării moșiilor de ocol
unor negustori sau boieri, fiindcă atât boierii, cât și marii negustori erau în egală
măsură interesați de stăpânirea acelor teritorii aflate în vecinătatea târgurilor.
În 1632, Alexandru Iliaș întărea negustorului Scărlet de la Bujoreni și
cumnatului acestuia, Tudorache, o seliște de sat domnească de pe Bârlad, din
ocolul târgului Bârlad. Se menționa că seliștea respectivă a fost dată pentru o
sută de ughi „având mare greutate de către Poarta cinstitului împărat și de către
vizir și de cătră stăpânitorul han, și văzându că țara noastră au rămas la lipsă și
scăpăciune”, iar banii îi întrebuințează „în trebuința și agiutorul țării”26. Tot
atunci și tot din ocolul Bârladului vor mai fi desprinse și alte două seliști,
Bălăceni și Popeni, ce vor fi date pentru motive similare lui Maftei Roșca din
Bârlad și postelnicului Pătrașco27. Eustratie Dabija va confirma lui Ștefan Scărlet,
fiul lui Scărlet, partea tatălui său din Zorleni, cu vecini cu tot. Confirmarea era
dată cu prilejul lămuririi unor neînțelegeri cu stăpânul celeilalte părți a moșiei.
Domnul mai poruncea ca „vecini câți va avea pre partea lui, să aibă toți a
asculta de dânsul întru tot ce le va da învățături, iar carii dintru dânșii nu vor
asculta să aibă a-i certa după deala lor; și care vecini vor fi fugit la Isăroaie, să
aibă a-ș lua vecinii de la dânsa, să-i ducă pre partea lui”28.
Au existat și cazuri în care domnia a revenit asupra daniilor din ocoale.
Astfel s-a întâmplat în cazul satului Rânzești, pe Prut, în ținutul Fălciu, ce a fost
„atârnător de ocolul târgului Bârlad”. Moșia fusese dăruită de Petru Șchiopu
postelnicului Meleștean, însă Aron Vodă l-a dăruit ctitoriei sale, mănăstirea
Sfântul Nicolae din țarina Iașilor. Anularea daniei vechi s-a făcut în urma
învinuirii aruncată asupra lui Meleștean că s-ar fi hainit față de domnie, atunci
când „a năvălit cu Lobodă hatmanul cu soldați mulți cazaci în contra schiptrului
cinstitului împărat și contra lui Aron Vodă”, prădând și păgubind țara. Pentru ca
potențialii contestatari ai hotărârii domnești să fie deplin descurajați, Ștefan
Tomșa, cel care va confirma stăpânirea mănăstirii lui Aron Vodă asupra
Rânzeștilor, preciza că în primul rând „satul acela a fost drept domnesc”, fapt
care arăta că domnia ar fi avut oricând puterea să revină asupra statutului
24
Iorga, Studii și documente, VI, p. 12, nr. 6.
25
26
Ibidem, p. 18–19, nr. 27.
27
Ibidem, p. 19, nr. 29–30.
28
fostelor moșii domnești. În plus, Meleștean postelnicul, pe lângă vina de

hiclenie, „n-a avut copii din al său trup”29.
Din punct de vedere juridic, desfacerea din voință domnească a ocoalelor
nu a adus schimbări majore. Pentru țăranii locuitori pe acele moșii s-a schimbat
numele stăpânului care nu mai era domnul, ci un boier sau un așezământ
bisericesc, iar dinspre orășeni destrămarea ocoalelor a însemnat schimbarea
megieșului cu moșia târgului. Pornind de la acest ultim aspect, abia după ce unii
boieri și mănăstiri ajung să se învecineze cu hotarul târgurilor își vor manifesta
voința, beneficiind de dreptul de preemțiune pe care îl au megieșii la
cumpărarea unor terenuri, să achiziționeze bucăți din hotarul orașului pentru a le
alipi moșiilor lor, foste sate de ocol. Așadar, reacții ale orășenilor apar atunci
când boieri sau reprezentanții așezămintelor bisericești, stăpâni ai moșiilor din
vecinătatea hotarelor, vor încerca prin cumpărare sau chiar prin uzurpare,
adesea cu îngăduită de domnie, să încalce moșiile târgurilor. Cazurile de acest
fel vor deveni numeroase în secolul al XVII-lea, după încheierea procesului de
disoluție a ocoalelor. Reacțiile orășenilor față de încălcarea moșiilor târgurilor
dinspre fostele sate de ocol demonstrează voința și conștiința acestora de a
reacționa pentru a apăra un teritoriu asupra căruia aveau drepturi întemeiate pe
obicei și pe înscrisuri, ei acționând la fel ca ceilalți stăpâni de pământ.
Iată și câteva exemple care ne arată cum au încercat orășenii să oprească
sau măcar să zădărnicească desprinderea unor terenuri din cuprinsul hotarelor
târgurilor a fi alipite unor moșii ce aparținuseră în trecut ocoalelor și care, între
timp, intraseră în stăpânire particulară, bisericească sau boierească.
La Suceava, satul Borhinești fusese dăruit mănăstirii Slatina de către
ctitorul ei, Alexandru Lăpușneanu, iar în timpul domniei lui Petru Șchiopu
călugării s-au plâns că hotarul acelei moșii le este încălcat dinspre hotarul
domnesc. Albaș vornicul târgului Suceava dădea o mărturie pentru cercetarea
făcută, din porunca lui Gheorghe hatman și pârcălab de Suceava, „împreună cu
oamenii din târg de la Suceava și din ocolul de primprejur și din megieși”.
Despre cuprinderea acelui ocol ne putem face o imagine din înșiruirea marto-
rilor care au participat la stabilirea hotarelor30.
Pentru unii orășeni, terenurile din preajma târgurilor erau necesare pentru
activitățile pe care le desfășurau și pentru resursele care le ofereau, de aceea au
încercat să împiedice încălcările venite dinspre moșiile din jur. Un exemplu
pentru o astfel de situație o reprezintă un episod întâmplat la Botoșani în timpul
domniei lui Iliaș Alexandru. Atunci a fost trimisă poruncă vornicilor de Botoșani
să cerceteze pricina dintre egumenul mănăstirii Dragomirna și un negustor
armean din oraș31. Călugării se plângeau că negustorul Vărzărescul din Botoșani32
29
Antonovici, Documente bârlădene, IV, p. 54–55, nr. XXX.
30
DIR, A, XVI, III, p. 326, nr. 394.
31
Arh. Naționale Iași, Documente, DCCXCI/148.
32
Este fără îndoială un membru al familiei celui care, în timpul celei de-a doua domnii a
lui Gheorghe Duca, s-a aflat în fruntea armenilor ce au trecut munții pentru a se statornici în
Transilvania.
ar fi făcut niște odăi încălcând moșia situată mai jos de heleșteul Dracsini, aflată
în stăpânirea mănăstirii33. Obștea monahală de la Dragomirna fusese înzestrată
de ctitor și cu moșia învecinată, Nicșeni, aparținătoare aceluiași ocol34.
Armeanul era acuzat că încălca hotarul, stricând fânețele cu animalele pe care le
paște și le ține fără drept acolo35. La auzul acestor fapte, domnul a poruncit
vornicilor să cerceteze disputa și, în caz că se vor adeveri plângerile călugărilor,
să-l izgonească pe armean din acel hotar și să-l forțeze să-și mute odăile în
hotarul unde avea el drept de pășunat36. Diferendul nu s-a stins în timpul
domniei lui Iliaș Alexandru, continuând și în următoarea, a lui Gheorghe Duca.
Cu acel prilej a fost reluată porunca adresată vornicilor de Botoșani de a cerceta
disputa la fața locului pentru a limpezi situația reclamată de egumenul
Dragomirnei, care a spus că armeanul ar fi ridicat acolo „niște odăi, și casă și
pohrébe”. Vornicii erau împuterniciți de domnie ca, în cazul în care acuzațiile
călugărilor se vor adeveri, să strice toate construcțiile ridicate fără drept37.
În ciuda intervenției slujitorilor disputa a continuat, nu doar pentru odăile
înființate pe moșia Brătinești, ci și pentru folosința iazului Dracsini. Următorul
domn, Ștefan Petriceico, va tranșa diferendul în favoarea mănăstirii, căreia îi
acorda o carte de apărare pentru stăpânirea iazului, amintind că acesta face parte
din hotarul moșiei Brătinești aflată în stăpânirea călugărilor. Se mai preciza că
„acest heleșteu să aibă a-l opri cu tot venitul dinspre Vărzărescul armanul”38.
Folosirea apei iazului Dracsini iscase neînțelegeri și în trecut, acestea fiind
provocate de statutul incert ce l-au avut întinderile de apă ce au făcut parte atât
din ocolul, cât și din hotarul târgului Botoșani39. Dintr-un act din domnia lui
Vasile Lupu, din 20 august 1636, aflăm că printre stăpânii Brătineștilor și a
iazurilor din preajmă s-a numărat și Dumitru Roșca. Boierul ar fi primit satul
Brătinești și o a treia parte dintr-un iaz, partea ce ținea de ocolul Botoșanilor,
33
Din alte documente aflăm că moșia mănăstirii era satul Brătienești cu o parte din iazul
Dracsini. Actul de danie a fost redactat la 1 decembrie 1626, în prezența și cu blagoslovirea celor
patru ierarhi ai Moldovei în frunte cu mitropolitul Sucevei, Anastasie Crimca (Arh. Naționale
Iași, Documente, DCCXCI/142).
34
În vremea tulburărilor de la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, mănăstirea a pierdut actele
pe care își întemeia stăpânirea moșiilor cu care fusese înzestrată. Stăpânirile au fost reconfirmate
în domnia lui Gheorghe Ștefan (vezi Ghibănescu, Surete, IV, p. 125–126, nr. CXXXVII și Iorga,
Studii și documente, V, p. 401). Cu toate acestea, actul original prin care Miron Barnovschi a
înzestrat Dragomirna cu satul Necșeni, din vecinătatea Brătineștilor, a fost descoperit și publicat
de curând, poartă data de 29 august 1626, și a fost întocmit în prezența acelorași ierarhi avându-l
în frunte pe primul ctitor al mănăstirii, mitropolitul Anastasie Crimca (Maria Magdalena Székely,
Un document de la Miron vodă Barnovschi, în SMIM, XXIII, 2005, p. 253–256).
35
Era unul dintre prosperii negustori armeni din Botoșani, promotori ai comerțului cu vite.
36
37
Ibidem, DCCXCI/149.
38
Ibidem, DCCXCI/150.
39
DRH, A, XXIII (1635–1636), volum întocmit de L. Șimanschi, Nistor Ciocan ș.a.,
București, Editura Academiei, 1996, p. 545, nr. 484. În act se amintea că „iezitura și o a treia
parte se afla în hotarul Brătineștilor, iar celelalte două părți din sus, cât ține apa”, se aflau în
timpul domniei lui Vasile Lupu în hotarul târgului.
danie de la Miron Barnovschi. Celelalte două părți ale heleșteului aparțineau

hotarului târgului și au fost cumpărate de Dumitru Roșca de la Dragostin, de la
Gulâia40 și de la nepotul lor, Costin, „pentru ca să nu aibă a împărți cu dânșii
apa acelui heleșteu”. Vânzarea a avut loc tot în domnia lui Miron Barnovschi,
probabil nu mult după ce boierul primise moșia Brătinești. Ulterior, soțiile
vânzătorilor părților de heleșteu cuprinse în hotarul orașului, Guliasa și
Drăgostineasa, împreună cu nepotul lor, Costin, fiul lui Guțan din Botoșani, i-au
cerut lui Dumitru Roșca să le înapoieze acele părți de apă, dar boierul nu s-a
învoit să cedeze cumpărăturile. Vasile Lupu a trimis atunci pe Bălan postelnic
să facă o cercetare la fața locului, fiindcă se spune că „domnia me nici pe unii
n-am crezut”. Slujitorul a strâns atunci martori dintre târgoveți în frunte cu
Gheorghiță șoltuz, Dumitru șoltuz, Andronic bătrânul, preoții Chirilă, Marcu,
Ionașcu și Costantin, precum și pe Bogdan și Ovanes armeni din Botoșani,
acestora adăugându-li-se oameni din satele învecinate. Martorii vor confirma
sub jurământ că iezitura heleșteului și a treia parte din apă aparțin hotarului
satului Brătinești, iar cele două părți care făcuseră parte din hotarul târgului nu
pot fi răscumpărate de urmașii celor care le-au vândut41. Din aceeași mărturie
aflăm că boierul a cumpărat de la Popăscul din Botoșani un alt heleșteu situat în
hotarul Botoșanilor42. Tot în domnia lui Vasile Lupu, în anii de sfârșit ai
acesteia, mănăstirea Dragomirna primea o confirmare a stăpânirii asupra moșiei
Brătinești, fără ca dreptul de folosință temporară acordat în trecut lui Dumitru
Roșca să fie menționat43.
Din actele de confirmare destinate mănăstirii Dragomirna se întrevede
rolul pe care l-a avut vornicul de Botoșani, Dumitru Roșca, în disputa pentru
stăpânirea moșiei din apropierea târgului44. El a lăsat cu limbă de moarte satul
Brătinești lui Solomon Bârlădeanul mare vistiernic, însă transferul de stăpânire
va fi contestat de călugări în anul 1658, mănăstirea primind de la Grigore Ghica
voievod confirmarea daniei lui Miron Barnovschi45. Pentru ca, în cuprinsul unei
cărți de judecată din 1660, în urma neînțelegerilor dintre Istrate Ciocan, ginerele
lui Dumitru Roșca, și călugării de la Dragomirna, să fie reamintită istoria stăpâ-
nirii moșiei ce „ține de ocolul Botoșanilor” și a iazului din preajma târgului46.
Aflăm că, în anul 1626, Miron Barnovschi a dăruit ctitoriei sale o moșie
nelocuită, o seliște, iar pentru că obștea monahală nu a avut atunci puterea să
40
Un Ion Gule locuia în Botoșani la 1742, atunci când împreună cu cumnatul său vor fi dați
în judecată de negustorul Manole pentru că i-ar fi bătut un argat și un copil de casă (Daniel Botezatu,
Botoșanii în Evul Mediu. Aspecte ale vieții economice (2), în „ Forum cultural”, VIII, nr. 2, iunie
2008 (29), p. 30).
41
42
Ibidem, DCCXCI/143.
43
Ibidem, DCCXCI/144.
44
Daniel Botezatu bănuia că la mijloc s-ar fi aflat o decizie a domnului pornind de la
dreptul acestuia de a dispune după bunu-i plac de satele de ocol (vezi Daniel Botezatu, Ocolul
domnesc al Botoșanilor, p. 41).
45
46
Ibidem, CLXX/146, f. 136–136 v.
administreze și să repopuleze spațiul, domnia a lăsat „pristav pe vornicul

Dumitru Roșca, pe toate trebile sfintei mănăstiri”47. Apoi se amintește că vecinii
cu care a fost repopulat satul au fost aduși de vornic din alte sate ale mănăstirii,
înțelegerea dintre mănăstire și boier având valoare doar în timpul vieții acestuia
„să-i fie de hrană”48. Tulburările de la jumătatea veacului al XVII-lea au fost
resimțite în mod dramatic de populația Moldovei. Din actele scrise ulterior, în
vremurile când țara încerca să se reașeze, ne putem face o imagine a distru-
gerilor provocate de trupele care au prădat Moldova. Unii oameni au încercat să
profite de acea tulburare a apelor. Este și cazul satului Brătienești, unde
Dumitru Roșca a găsit momentul prielnic pentru a tranșa în favoarea sa dispo-
zițiile unor înțelegeri mai vechi referitoare la stăpânirea și folosința moșiei. Iată
cum este amintit acel moment într-o carte de judecată: „[…] iar când au fost în
zilele lui Gheorghie Ștefan vodă de au venit Timuș cu căzacii de la Zaporojie la
cetate Sucevii și au prădat tot olatul prin pregiurul cetății Sucevii, atunce sângur
Timuș hatmanul căzacilor au mersu de au prădat sfânta mănăstire
<Dragomirna> și au luat toati veșmintile și odoarăle sfintii mănăstiri. Atunce au
pierit toati dresăle și uricile sfintii mănăstiri și au căzut acel uric pre mâna
Roșcăi vornic. Știind el că uricul spuni după moarte lui să fie iarăș a mănăstirii.
Au luat pecete acelui uric și au aruncat uricul în foc, și s-au prilejit acolo Vicol
și Agapie și Nacul și preotul din sat. Anumi acești oamini au mărturisit înainte
domnii meli, ci domnie me pre mărturie nu i-am crezut, ci i-am pus de au și
giurat la sfânta bisărică pre Sfânta Evanghelie, cum au văzut cu ochii lor când
au băgat Dumitru vornic uricul în foc. Și după aceia au mai aflat și alt ispisoc de
la Bărnovschii vodă iscălit, cum acel sat, Brătinești, l-au dat Bărnovschi vodă cu
blăstăm mănăstirii sali, Dragomirnăi”49. Iată cum un boier, profitând de situația
tulbure ce a provocat pierderea unor acte vechi, a distrus dovezile, plăsmuind
altele care să-i susțină pretențiile de stăpânire. Chiar dacă nu spune explicit,
putem bănui că uricul căzut pradă cazacilor lui Timuș a fost răscumpărat de la
aceștia de Dumitru Roșca, dar, în loc să-l înapoieze mănăstirii, boierul l-a
distrus, păstrându-i doar pecetea pe care a folosit-o pentru a autentifica unul
dintre actele false prin care își justifica, mai târziu, Istratie Ciocan, ginerele
vornicului Dumitru Roșca, pretenția de stăpânire asupra Brătineștilor.
Confruntat cu aceste dovezi, Ștefăniță Lupu va decide că Istratie Ciocan a
încălcat dania domnească, însușindu-și o moșie ce-i fusese dată socrului său doar
spre folosință în timpul vieții. Se menționează că toate actele false ticluite pentru a
încălca stăpânirea Dragomirnei au fost rupte pentru a nu mai fi temei pentru
contestarea în viitor a stăpânirii de către mănăstire a acelui sat cu heleșteie50. În
47
Ibidem, DCCXCI/146.
48
Ibidem. Și Vasile Lupu către sfârșitul domniei, în 1649, a reconfirmat stăpânirea mănăstirii
Dragomirna asupra Brătineștilor, fără a aminti nimic despre dreptul de folosință al lui Dumitru Roșca
(ibidem, DCCXCI/144).
49
Ibidem, DCCXCI/146.
50
Ibidem.
aceeași zi, Ștefăniță Lupu acorda mănăstirii o carte de apărare pentru stăpânirea
satului Brătinești, cu vecini și heleșteie, și poruncea sătenilor să slujească treburilor
mănăstirii și să asculte de dregătorul pe care călugării îl vor trimite acolo51.
Cazul moșiei Brătinești este grăitor pentru soarta satelor care au făcut
parte din ocoalele curților și cetăților domnești. În multe din actele privitoare la
Brătineștii de lângă Botoșani se amintește nu doar că acest sat a aparținut
ocolului, ci chiar că satul „ține de acel ocol”. Imprecizia formulărilor poate să
nedumerească și să ne îndemne să credem că este doar o inadvertență a scriito-
rilor actelor sau a copiștilor de mai târziu. La o privire mai atentă a acestui caz
vom descoperi suficiente indicii care ne arată că formularea avea acoperire.
Astfel că, chiar dacă inițial a existat un act de danie, moșia continua să fie admi-
nistrată de către dregătorii domnești, o situație care a provocat neclarități și
dispute stimulate și de tulburările care au marcat jumătatea veacului al XVII-lea.
Nu s-a păstrat actul prin care Miron Barnovschi îl desemna pe Dumitru Roșca
vornic de Botoșani vechil al moșiei Brătinești; poate că un astfel de act nici nu a
existat. Înclinăm să credem că a existat, mai degrabă, o înțelegere între
mănăstire și boier, la care s-a adăugat o poruncă a domniei ca dregătorul din
Botoșani să se îngrijească de moșie la fel cum o făcuse și până atunci, când satul
aparținuse ocolului curții de la Botoșani.
Revenind la problema heleșteielor, multe dintre cele situate în preajma
târgurilor se aflau în folosința orășenilor, prin munca și cheltuiala cărora
fuseseră zăgăzuite și întreținute. Târgoveții aveau dreptul să vândă luciu de apă
aflat pe locul domnesc din hotarul târgurilor cu învoirea slujitorilor domnești și
a celorlalți orășeni. Prin astfel de tranzacții, părți din hotarul târgurilor vor
ajunge să fie alipite moșiilor învecinate. Așa s-a întâmplat cu heleșteul Dracsini
de lângă Botoșani, din care o parte era cuprins în hotarul târgului și era
întreținut și folosit de către orășeni.
Din secolul al XVII-lea sunt tot mai numeroase cazurile în care boierii și
așezămintele bisericești ajung să dețină heleșteie, mori, plantații de viță de vie și
livezi în hotarul târgurilor. Amenajările hidrografice, instalațiile precum morile
și pivele, ori plantațiile vor fi obținute de către marii stăpâni funciari de la
orășeni prin cumpărături sau danii. Tranzacțiile vor fi legitimate prin calitatea de
megieși a stăpânilor moșiilor învecinate hotarului târgurilor, în condițiile în care
familiile celor care vând terenurile din hotar renunță la dreptul lor de preemțiune.
La începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în 1706, soborul mănăstirii
Dragomirna hotăra să înstrăineze dania ctitorului. Călugării mărturiseau că
„tâmplându-să într-aceste vremi cumpliti de au agiunsu sfânta mănăstre la mari
slăbăciune și la mari lipsă, precum din năuntru așă și din afară, de toati lipsâtă,
fiind și pustiită câtva vremi de răscoali și de prăzi ci s-au întâmplat pi țară.
Osăbit de aceasta fiind un călugăr, anumi Dosofteiu, egumen la sfântă
mănăstire, acmu, după ce s-au făcut pace și n-au fost putători de grijă păntru
sfânta mănăstire ca să fie nevoit să tocmască ceva, ce încă la mai mare scădere
51
Ibidem, DCCXCI/147.
și la mai mare datorie cu faptele lui au adusu, precum mai clar să arată mai gios,
tot anumi”52. Se menționa că protoegumenul Dosoftei a plecat de la mănăstire,
lăsând lăcașul cu datorii neplătite. Constatând situația dificilă și vina pe care o
purta Dosoftei pentru starea în care a ajuns mănăstirea, egumenul Isaia va
obține împuternicire domnească, cu blagoslovirea mitropolitului, pentru a-l
căuta pe făptaș. În ciuda tentativei de a pune doar pe seama lui Dosoftei
achitarea sumelor împrumutate, judecătorii vor decide că datoriile s-au făcut
pentru folosul mănăstirii, iar creditorii erau îndreptățiți să-și recupereze banii de
la sfântul locaș și nu doar de la cel incriminat. Atunci când se însumează
zapisele de datorie cu care se prezintă creditorii, se constată că banii împrumutați
reprezentau contravaloarea a 104 vedre de miere. Suma fusese luată de la
negustorii turci Ali Celebi, Hața Ismail, Mahmet și creștini Gligoraș Drăghici,
Simion Calcă și de la negustorul evreu Iosăp. În condițiile în care mănăstirea nu
dispunea de resursele îndestulătoare pentru achitarea datoriei, se decide să
apeleze la vânzarea unor moșii. Prin urmare, egumenul și soborul de la
Dragomirna au înștiințat pe mitropolit și pe boierii ctitori care, constatând
situația fără ieșire, au încuviințat înstrăinarea moșiilor. S-a hotărât să fie
vândută moșia Brătineștii numită în actul de vânzare „seliște” din ocolul
Botoșanilor, situată „între Botoșani și între Stânceni”, cu vatră de sat, câmp,
pădure și cu locuri de heleșteie.
Astfel, după aproape un veac de la înzestrarea mănăstirii de către Miron
Barnovschi, călugării vor vinde Brătineștii fostului mitropolit Sava cu suma de
250 de lei bătuți pentru a ieși din situația de „mare lipsă” în care se aflau53.
După vânzare, în 1708, a fost trimisă vornicilor de Botoșani porunca domnească
pentru ca aceștia, la fața locului, să afle oameni bătrâni care să „mărturisească
cum au umblat hotarul târgului dinspre Brătinești”54. Dregătorii vor răspunde că
nu au aflat oameni bătrâni care să-și amintească pe unde mergea hotarul
târgului, fiind mai tineri. Au aflat însă doi oameni. Unul pe nume Nechifor, care
a mărturisit că, în tinerețe, i-ar fi arătat bătrânii pe unde merge hotarul târgului,
fiindcă el „în tinere zilele lui au fost păstoriu multă vremi și i-au arătat acei
oameni bătrâni ca să știi hotarul pe undi va umbla cu dobitocul”55. Celălalt, pe
nume Dănilă, târgoveț bătrân din Botoșani, a confirmat cele arătate de Nechifor.
Pe baza mărturiilor celor doi s-a stabilit că hotarul dintre Botoșani și Brătinești
începea din Heleșteul lui Cloșcă, mergând la deal prin capătul rediului și mai
sus de rediu, până la o groapă din muchia dealului mai sus de Valea Popăscului.
Din acel loc hotarul se îndrepta către răsărit, până spre Valea lui Ichim, iar, mai
departe, până la un loc unde au fost niște ulmi din care s-au mai găsit doar
rădăcinile. Mai departe, tot către răsărit, hotarul traversa albia Sitnei, până în
muchia unui deal, împotriva heleșteului Dracsini „cari să țâni de acel heleșteu
52
Ibidem, DCCXCI/151.
53
Ibidem.
54
Ibidem, DCCXCI/152.
55
Ibidem.
Luca Armanul nemesnic de Botoșani, zicând că-i cumpărătură”56. Apoi, hotarul

trecea peste eleșteu, unde s-a aflat o piatră veche de hotar, iar, mai departe, tot
către răsărit, până în locul unde se întâlnea hotarul Brătineștilor și cel al
Uricenilor: „și precum au arătat acii oameni rămâni iazul namesnicului pre
hotarul Brătineștilor, iar matca și vatra heleșteului rămâni pe locul târgului
Botoșanilor”57.
Pentru autentificarea mărturiei hotarnice a fost, ulterior, adus un om bătrân
pe nume Ilie, trăitor la Hotin, la Prodan Drăgușescu, care a zis că „au fost cu
niște hotarnici la zilele mării sale Gheorghi Ștefan vodă de au stâlpit”.
Dregătorii au mai declarat că au întrebat și pe alți oameni dacă știu din vechime
pe unde merge acel hotar ce despărțea Botoșanii de moșia Brătinești, însă nu au
aflat pe nimeni care „știi de acel hotar, nici români, nici armeni”58.
Așadar, soarta moșiei Brătinești ni s-a părut elocventă pentru felul în care
părți din fostele ocoale ale târgurilor erau administrate, precum și pentru
modalitățile în care orășenii se raportau la teritoriile pe care nu le-au considerat
niciodată aparținătoare orașului. Pe târgoveți i-am descoperit interesați de
păstrarea mărturiilor, a semnelor, care delimitau moșiile din ocol de aceea a
târgului și, de asemenea, în cazul unor încălcări, îi vedem pe orășenii deciși să
se înfățișeze la judecată pentru a-și apăra ceea ce ei considerau că le aparține.
Din acest motiv, observațiile asupra procesului de înstrăinare a ocoalelor
târgurilor nu ar mai trebui făcute împreună cu studierea diminuării teritoriului
orașelor59, fiindcă teritoriul urban era alcătuit doar din hotarul și vatra târgului.
IV.1.b. Hotarele târgurilor

La fel ca în cazul ocoalelor, și în cel al hotarelor este importantă o iden-
tificare a rolului pe care acest teritoriu l-a avut pentru viața orașelor. Apoi, ne
propunem să urmărim cum s-a reflectat în evoluția hotarelor târgurilor statutul
pe care îl avea orașul în raport cu puterea centrală.
Configurația și destinația moșiei târgurilor au fost prea tranșant inter-
pretate ca probe ale caracterului semirural al orașelor, ca o reminiscență a
originii sătești a târgurilor moldovenești60. Se omite totuși faptul că, pe întreg
continentul european, majoritatea orașelor aveau un caracter asemănător și că,
până în secolul al XIX-lea, orășenii foloseau terenurile agricole din preajma
orașului pentru procurarea resurselor de hrană și pentru obținerea unor venituri61.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Pavel S. Cocârlă, op. cit., p. 3. Unde se spune, preluând idei anterioare dezvoltate pe
marginea acestui subiect, că „pe parcursul secolelor care au urmat domnia s-a străduit să dispună de
potențialul economic al târgurilor în folosul ei, promovând chiar de la începutul secolului al XV-lea
politica daniilor terenurilor din ocoalele și hotarele târgurilor boierilor și mănăstirilor, politică
care venea în contradicție cu interesele vitale ale târgoveților”.
60
N. Grigoraș, Despre orașul moldovenesc, p. 85.
61
Paul Bairoch, op. cit., p. 192.
Aminteam că majoritatea orașelor erau localități mici, cu o populație cuprinsă

între câteva sute până la câteva mii de locuitori și că, în interiorul și în preajma
acestora, existau grădini și livezi62.
Reamintind teoria cercurilor concentrice din care era alcătuit hinterlandul
unui oraș, cercul din imediata apropiere a vetrei, având o dimensiune redusă, de
1% din suprafața totală a zonei de atracție, era destinat agriculturii intensive
(grădinărit și zootehnie – în special pentru producția de lapte), iar următorul
cerc, ocupând 3% din suprafața totală, era acoperit de pădure având atât o
funcție strategică, cât și economică63. Vorbind despre hotarele târgurilor,
credem că înfățișarea și funcția economică a acestora se aseamănă cu descrierea
și funcțiile primelor două cercuri din preajma orașelor europene în general. În
privința evoluției configurației și mărimii hotarului târgurilor, un rol deter-
minant l-a avut domnia care, pornind de la dreptul de stăpânire pe care-l
pretindea și exercita, a intervenit în schimbarea statutului acestor terenuri
aproape la fel de ușor cum a făcut-o și în cazul satelor de ocol64. Dacă moșiile
din ocol, precum am amintit, erau destinate întreținerii curților din orașe sau a
cetăților din vecinătatea acestora, hotarul era destinat orășenilor65. În schimbul
acestui drept de folosință, târgoveții aveau față de domnie obligații în bani sau
în muncă. În hotar existau țarini ale târgului, suprafețe cultivate și folosite de toți
târgoveții66. Același statut îl aveau și imașurile din preajma orașelor sau heleș-
teiele. Astfel, deși orașele constituiau stăpâniri domnești, obștea liberă a acestora
dispunea de terenurile din hotar după vechile obiceiuri, repartizând fiecărei familii
o cotă parte din țarini, practică întâlnită și în orașele din Țara Românească și
Transilvania. Terenurile din țarină nu puteau fi înstrăinate decât cu învoirea
întregii obști și consimțământul domnului. Așa au procedat târgoveții din
Roman la 29 mai 1676 când, având „nevoie mare pre târg”, au vândut un teren
din hotar, banii obținuți fiind dați „în nevoia târgului, pentru toți târgoveții”67.
Situația amintită a fost interpretată ca probă a faptului că orășenii puteau înstrăina
62
Peter Clark (ed.), Smal towns in early modern Europe, Cambridge University Press,
1995, p. 1.
63
64
Ușurința cu care domnii au intervenit în schimbarea statutului moșiilor din ocoale și a
unor părți din hotarele târgurilor a generat confuzii pentru unii cercetători ai evoluției ocoalelor și
hotarelor târgurilor, împingându-i la o suprapunere a termenilor (P.P. Panaitescu, Comunele
medievale, ed. cit., p. 78; V. Costăchel, P.P. Panaitescu și A. Cazacu, Viața feudală în Țara Româ-
nească și Moldova (secolele XIV–XVII), București, 1957, p. 415).
65
S-a încercat, greșit credem, pornind de la denumirile ce apar în cuprinsul actelor, o
delimitare între hotarul domnesc, ca teritoriul mai larg aflat la dispoziția domnilor, și hotarul
orășenilor, ca spațiu pe care aceștia îl foloseau în devălmășie cu acordul domnului față de care
aveau un număr de obligații (N. Grigoraș, Proprietatea funciară a orașelor moldovenești în
timpul orânduirii feudale și evoluția ei, în SCȘI, Istorie, II, p. 214–215).
66
Nicolo Barsi amintea în relațiile sale despre călătoria prin Moldova petrecută în anii
primei jumătăți a secolului al XVII-lea că, în fiecare primăvară, șoltuzul și pârgarii ieșeau la
marginea orașului, la câmp și redistribuiau loturile de cultură după numărul membrilor familiilor
orășenilor (C.C. Giurescu, Le voyage de Nicolo Barssi en Moldavie (1633), extr., p. 33–34).
67
Melchisedec, Cronica Romanului, partea a II-a, București, 1875, p. 234.
părți din țarină fără acordul domniei68. Interpretarea o socotim greșită, fiindcă, în
acest caz, târgoveții au vândut părți din moșie, tocmai pentru a putea împlini
sarcinile fiscale către domnie, așadar cu deplină știință și în interesul domniei.
O situație asemănătoare s-a petrecut și la Piatra. Acolo, în timpul domniei
lui Eustratie Dabija, din cauză că orășenii din breasla butnarilor din Mărăței nu
au reușit să strângă banii solicitați de domnie pentru plata „oștii”, au fost nevoiți
să vândă niște poieni din hotarul târgului69.
Din cuprinsul altor informații, putem observa că orășenii erau stăpâni cu
drept de vânzare și cumpărare sau moștenire doar asupra prisăcilor sau fânețelor
deschise prin defrișare, asupra viilor și livezilor sădite în hotar sau asupra
vadurilor de mori și a morilor construite de ei. Terenul pe care erau înființate
culturile sau ridicate imobilele rămânea în stăpânire domnească70. Plantațiile și
imobilele orășenilor domnia nu și le putea însuși pentru ca ulterior să fie
încredințate altor stăpâni, ci era obligată să le cumpere. Astfel de procedee
reprezentau o regulă pentru respectarea căreia avem numeroase dovezi docu-
mentare. Domnia putea totuși înstrăina fără acordul orășenilor terenurile care nu
erau folosite și care constituiau un spațiu de rezervă. Trenurile împădurite sau
necultivate din hotar au făcut, inițial, obiectul daniilor mai cu seamă către
mănăstiri, cărora trebuia să li se asigure un spațiu înconjurător necesar pentru
hrana obști monahale. De asemenea, așa cum am anticipat în paragraful
dedicat ocoalelor, diminuarea hotarelor s-a produs și prin extinderea moșiilor
din preajmă.
Există numeroase exemple care probează afirmațiile anterioare. Începând
cu cele din domnia lui Ștefan cel Mare care înzestra mănăstirea Putna cu o vie
din hotarul târgului Hârlău, vie care fusese cumpărată „de la oamenii săraci”,
până la cumpărături și danii similare făcute în secolele al XVI-lea și al XVII-lea71.
Cazurile de acest fel sunt numeroase și dovedesc un obicei urmat de toți domnii.
Un exemplu concludent este cel al înzestrării mănăstirii Cetățuia pentru care
Gheorghe Duca a cumpărat de la târgoveții din Iași o mare suprafață cultivată
cu vii pe dealul unde s-a zidit lăcașul72. Din secolul al XVII-lea numărul
cazurilor de dislocare a unor părți din hotarul târgurilor se înmulțește, fenomen
68
Pavel S. Cocârlă, op. cit., p. 21.
69
Constantin Turcu, Breasla butnarilor din Mărăței, în „Avântul”, Piatra-Neamț, nr. 156,
5 februarie 1939, p. 2.
70
Statutul juridic al teritoriului urban și al celui din jur este specificat și în textul tratatului
de alianță încheiat între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare la 13 aprilie 1711 (P.P. Panaitescu,
Tratatul de alianță între Moldova și Rusia din 1711, în „Studii”, nr. 4, 1961, p. 912).
71
Ghibănescu, Surete, XXI, p. 134; DIR, A, XVII, IV, p. 297, p. 486; V, p. 239.
72
Cumpără vii de la târgoveții ieșeni: popa Neculai de la biserica Sfântul Gheorghe,
Măgdălina, sora lui Pânteleiu, Necula din Iași, Costachie, Capezan șelarul de pe Podul Vechi,
Bărcan, Baltag hotnog, Andonie blănar din același târg, Ionașcu Căpățână și de la alții. Pentru
confirmarea stăpânirii terenurilor, domnul primea o mărturie a mitropolitului, episcopilor și a
marilor boieri, la 27 martie 1669 (Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, II,
Acte interne (1661–1690), Iași, 2000, nr. 241, p. 210–212; și în zilele următoare va continua să
cumpere vii la Cetățuia (ibidem, nr. 242–243, p. 212–213).
care poate fi interpretat ca o prelungire al aceluia care a dus la înstrăinarea

moșiilor ocoalelor domnești. Ocoalele dispărând practic în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, domnia ajunge să dispună doar de terenurile necultivate
din hotarele târgurilor.
Cel mai des întâlnită cale de schimbare a statutului unor părți din hotarul
orașelor a reprezentat-o extinderea pe seama hotarelor târgurilor a moșiilor
învecinate, cele care în trecut făcuseră parte din ocoale, iar între timp intraseră
în stăpânirea unor boieri sau așezăminte bisericești. În parte, fenomenul și
reacțiile pe care le-a stârnit din partea orășenilor extinderea fostelor moșii de
ocol în hotarul orașului le-am înfățișat în paragraful anterior, când am urmărit
evoluția, timp de un secol, a unei moșii din fostul ocol al târgului Botoșani. Cu
toate acestea, socotim că alte câteva mărturii ne vor arăta mai bine căile care au
condus la transferul moșiei târgurilor către particulari. Un astfel de caz s-a
petrecut la jumătatea secolului al XVII-lea, în scurta domnie a lui Iliaș Alexandru.
Domnul i-a dăruit paharnicului Apostol Miclescu un loc din hotarul târgului
Vaslui cu vad de moară, în vecinătatea satului Greci. Dania era motivată de
slujba credincioasă şi pentru că boierul a doi cai buni în treaba țării73. În actul de
confirmare era menționat că gestul se încadra într-o veche tradiție de răsplătire a
unor boieri credincioși cărora li s-au dat părți din locurile domnești „cum au
vrut” domnii, deci fără a da socoteală nimănui. Locul acela era desprins din
hotarul „târgului nostru Vaslui” și se învecina cu moșia boierului, Tătărașii, care
în trecut aparținuse ocolului curții de la Vaslui. Era oferită și o justificare
economică a gestului, locul acela fiind dat „ca să-i fie de hrană satului din
destul”. Suprafața desprinsă din hotarul târgului se învecina atât cu moșia
boierului, Tătărași, cât și cu satele Munteni și Greci, precum și cu locul
călugărilor de la mănăstirea de la Lipovăț. Acolo se afla și un vad de moară, la
vărsarea Vasluiului în Bârlad, iar hotarele erau în amănunt descrise. Între
reperele întinderii locului din hotarul târgului apar Drumul cel Mare și tot pe
acolo trecea și Drumul Hușilor. Dania se încheia cu o formulă de blestem
menită să-i descurajeze pe cei care vor îndrăzni să încalce milă domnească74.
Prin danii asemănătoare și alipiri la moșiile învecinate, hotarul târgului
Vaslui se va îngusta până la 1757, atunci când Constantin Racoviță voievod
dispune să se cerceteze și să se hotărnicească ce mai rămăsese nedăruit. Din
mărturia întocmită cu acel prilej aflăm că hotarul târgului se mai întindea
începând dintr-o movilă numită Movila Sfintei, mai jos de târg, în șesul pârâului
Vaslui, acolo unde începea și hotarul Bahnarilor, moșia stolnicului Palade, iar
de acolo hotarul se îndrepta spre vărsarea Racovei în Bârlad, în locul numit
Podul hatmanului Miclescu. Din acel loc se îndrepta spre apus, trecând peste
lunca Racovei, până în Grindul Călugăriței, iar de acolo mergând tot spre apus,
prin codru, până la Fântâna Cornii și mai departe până la locul numit Cetățuie.
În acest din urmă loc se amintește că a fost făcut bour și stâlp de piatră. De la
73
Ghibănescu, Surete și izvoade, XV, p. 88–89, nr. 94.
74
Antonovici, Documente bârlădene, III, Bârlad, 1915, p. 205.
Cetățuie hotarul mergea prin codru, tot către apus, până atingea hotarul locului
mănăstirii Florești, și acela aparținător în vechime tot hotarului târgului. Din
acel loc, unde s-a făcut iarăși bour, hotarul se îndrepta către Racova, iar de
acolo străbătea alte locuri ce purtau nume cunoscute de locuitorii târgului și de
cei din localitățile din preajmă. În punctele în care hotarul se întâlnea cu moșiile
învecinate era menționată existența unor stâlpi de piatră75. Pentru întinderea
hotarului târgului Vaslui au dat mărturie către sfârșitul secolului al XVIII-lea
târgoveții bătrâni precum Gheorghe Iftodi, Neculai Megheț, Andrei Filoti,
Trocin căpitan, Dumitru Bejănariul, Ioniță Solomon, Ștefan Merlan, Focșa
Frățincă, Ichim, Iacob Jinjiie, Iftimi Jinjiie, Andrei sin Ursului Jinjiie, Lupul
Cârstian, Ion chihaia, Costantin chihaia, Ioniță chihaia, Savin Solomon, Maftei
Leuștean, Vasile Cambur, Vasile Chiriac și David Mititelu76. Mărturia lor din
anul 1783 era un răspuns la cartea de blestem trimisă de arhimandritul Antim,
egumen al mănăstirii Precista din Roman, prin vechilii săi, Serafim ieromonah
și Gavril vătav. Târgoveții erau chemați să arate hotarele unui loc domnesc care
s-a chemat „olatul târgului”, în hotar cu locul stăpânit de mănăstirea Florești, și
cu moșia stăpânită de boierii din familia Palade, loc pe care Constantin Racoviță
l-a dăruit mănăstirii Precista din Roman77. Astfel la 1757, după ce i-au fost
stabilite marginile, această ultimă parte a hotarului târgului Vaslui a ajuns în
stăpânirea mănăstirii Precista Mare din Roman, stăpânire ce va fi ulterior
revendicată parțial de familia Palade78.
Diferende de hotar au apărut și la Dorohoi. Hotarul târgului se învecina cu
moșia Șendriceni, în acel loc apărând dispute de stăpânire atât între stăpânii
Șendricenilor, precum și între aceștia și târgoveți79. În timpul domniei lui
Ștefăniță Lupu, un slujitor domnesc a primit poruncă să cerceteze pricina de
hotar ce apăruse între Irimia Cârcu și dorohoieni. Cei din urmă, după reclamația
boierului, ar fi „arat pri lângă hotarul lui Cârcu, și n-au aratu numai în hotarul
său, ce au trecutu peste stâlpu și în hotarul lui Cârcu și au stricatu și stâlpu” 80.
Conflictul de hotar a fost de durată, fiindcă și în secolul al XVIII-lea stăpânii
Șendricenilor au continuat să-i acuze pe târgoveți că s-au extins abuziv asupra
moșiei învecinate. În 1715, Nicolae Alexandru Mavrocordat poruncea lui Pârvul
șetrar, lui Gheorghe Gorovei și lui Gafenco uricar să cerceteze pricina în urma
plângerii clucerului Sandu Albotă. Boierul a prezentat domniei actele vechi din
care rezulta că Albotă era stăpânul Șendricenilor aflați în hotar cu târgul
75
Arh. Naționale Iași, Documente, CDXXXIV/10.
76
În mare parte, pe acești târgoveți îi regăsim în rubrica poștași enumerați în paragraful
rezervat orașului Vaslui în cuprinsul vol. VII, din colecția Moldova în epoca feudalismului, partea I,
Recensămintele populației Moldovei din anii 1772–1773 și 1774, alcătuirea, cuvântul introductiv
și comentariile de P.G. Dimitriev, Chișinău, Editura „Știința”, 1975, p. 229.
77
Arh. Naționale Iași, Documente, CDXXXIV/24.
78
Ibidem.
79
Moșia se înființase prin desprinderea în anul 1522 de către Ștefăniță voievod a unei părți
din vechiul hotar al Dorohoiului pentru a fi dăruită boierului Șendrică (M. Costăchescu, Documente
moldovenești de la Ștefăniță voievod, p. 347).
80
Arh. Naționale Iași, Documente, CDXXIII/35.
Dorohoi. Se mai spunea că acele locuri au fost multă vreme pustii, „Alboteștii
fiind așezați la alte locuri” și acuza pe târgoveți că ar fi trecut peste vechile
hotare care despărțeau moșia boierească de aceea a târgului. Domnul poruncea
boierilor hotarnici să strângă martori și să cerceteze pricina la fața locului 81. În
toamna aceluiași an, o poruncă asemănătoare va fi adresată altor boieri, între
care se număra și Zosin Bașotă, pentru că apăruseră încălcări de hotar între
Sandul Albotă și soția lui Gavrilaș Dobrenchi82. Cu prilejul cercetării hotarnice
s-a menționat că la stabilirea hotarelor moșiei Șendricenilor s-a ținut seamă de o
mărturie din timpul domniei lui Iliaș Alexandru voievod a vornicilor de Dorohoi
dată împreună cu șoltuzul și cei doisprezece pârgari și cu mai mulți vătămani
din satele învecinate83. Conflictul nu se va stinge curând, cercetările hotarnice
continuând în anii următori, până către mijlocul secolului al XVIII-lea84.
O situație asemănătoare s-a înregistrat și la Bârlad. Vasile Lupu îi dăruia,
în 1641, vistiernicului Palade o bucată de loc din hotarul târgului Bârlad dinspre
moșia Portărești, fiindcă l-a slujit „din vremuri de demult, din tinerețea sa, până
în timpul domniei mele” și, mai mult, „și în domnia noastră a slujit din toată
inima sa și cu mare credință la Țarigrad și în alte țări la toate treburile noastre și
la poruncile noastre în toate ne-a slujit nouă și țării și de asemenea acum la
Țarigrad slujește domniei mele și țării domniei mele”85.
Constatăm din aceste exemple că desprinderea unor părți din hotarele
târgurilor și alipirea lor moșiilor învecinate a fost cea mai des întâlnită cale de
restrângere a hotarelor târgurilor. Domnia a motivat gesturile prin faptul că
teritoriul orașului, format din moșie și vatră, îi aparținea din punct de vedere
juridic, iar pentru a preîntâmpina contestările, limitele părților desprinse au fost
marcate în prezența reprezentanților orășenilor. Pentru delimitarea locului din
hotarul Bârladului au fost trimiși hotarnici Racoviță Cehan logofătul al doilea,
împreună cu șoltuzul și târgoveții bătrâni și tineri din Bârlad, precum și megieșii
din preajma acelui loc. Dania nu a fost întâmplătoare, pentru că boierul stăpânea
o moșie învecinată cu locul din hotarul târgului86. Actul de danie a fost scris în
limba slavonă și a fost autentificat prin aplicarea peceții domnești.
Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, călugării de la mănăstirea Slatina
reclamau domniei că locul desprins de Ștefan Tomșa din hotarul târgului Baia și
dăruit așezământului monahal alipit ulterior Rădășenilor fusese încălcat dinspre
moșiile învecinate, mai ales de către târgoveții din Baia. La cercetare au fost
martori și locuitorii din Baia numiți târgoveți, fapt care arată că și la 1740, în ciuda
decăderii vechii localități de pe valea Moldovei, din perspectivă administrativă,
81
Ibidem, CDXXIII/47.
82
Ibidem, CDXXIII/48.
83
Ibidem, CDXXIII/49.
84
Ibidem, CDXXIII/50–51 și următoarele documente din același pachet.
85
DRH, A. Moldova, XXVI (1641–1642), întocmit de Ioan Caproșu, București, Editura
Academiei, 2003, nr. 196.
86
Ibidem, XXIV (1637–1638), volum întocmit de C. Cihodaru și I. Caproșu, București,
Editura Academiei, 1998, p. 176–178, nr. 197.
statutul acesteia era încă acela de târg87. Reperele topografice erau Drumul
Mare și urmele unui vechi drum săpat, numit Drumul Armeanului, iar ca
delimitare s-au găsit și pietre de hotar vechi având la bază îngropați cărbuni și
resturi de cărămidă88. Stabilirea hotarelor locului pretins de călugării de la
Slatina s-a făcut în urma jurământului în biserică a patru locuitori din satul
Rădășeni, menționându-se că târgoveții nu au putut aduce nici o dovadă în
sprijinul susținerii folosirii de către ei a acelui teren89. Pe baza mărturiilor
hotarnice, mănăstirea va primi de la Nicolae Mavrocordat, în 1744, o confirmare
a stăpânirii asupra locului ce aparținuse în trecut hotarului târgului Baia90. Nu a
fost prima danie, fiindcă de la începutul secolului al XVIII-lea, din domnia lui
Mihai Racoviță, din august 1709, datează un act prin care domnul îi dăruia
marelui paharnic Ion Sturza o bucată din hotarul târgului Baia. În actul de danie
se amintea că boierul a slujit drept și credincios domniei și țării și, pentru
credința sa, a primit „o bucată de loc de pământ din locul domnesc, din hotarul
târgului nostru de la Baia”. Locul a fost hotărnicit de vornicul de gloată Bejan
Hudici împreună cu oameni bătrâni, târgoveți și răzeși. Andrei șoltuzul s-a aflat
atunci în fruntea târgoveților Grigore Deleu namesnic, Lupul Uiaga, Păntelei
Buda, Toader Zeamă, Ion Gorce, Gliga, Neculai, iar pentru o mai bună
întemeiere a daniei, la aceeași hotărnicire au luat parte călugării de la mănăs-
tirile Slatina și Râșca, care stăpâneau moșii învecinate. Măsurătorile s-au făcut
cu stânjenul domnesc de opt palme, iar în timpul hotărnicirii au fost descoperite
semne vechi, buori, de la Alexandru <Lăpușneanu> ctitorul Slatinei. Partea
desprinsă din hotarul Băii cuprindea loc de fânaț și un vad de moară în gârla
Moldovei91. Daniile din hotarul de la Baia au continuat în timpul domniilor
următoare. Grigore Ghica dăruia în 1729 lui Ion logofăt al treilea pentru slujbă
credincioasă domniei și țării un vad de moară pe Șomuzul Mic „din locul
târgului Băii”, cu loc de opt stoguri de fân împrejurul acelui vad, unde boierul
urma să-și construiască o moară92.
Se va ajunge ca ultimele momente în care a mai fost recunoscut statutului
urban al Băii să coincidă cu ultima danie importantă, la jumătatea secolului al
XVIII-lea. La 16 februarie 1756, Constantin Mihai Racoviță dăruia marelui agă
Ion Cantacuzino, pentru slujba credincioasă ce a arătat-o domnului și părintelui
acestuia, târgul Baia. În actul de danie se menționa că dania cuprinde tot hotarul
din jurul târgului, în afară de locurile ce fuseseră date anterior de alți domni
altor boieri. Ulterior, Ion Cantacuzino, potrivit obiceiului, urma să stabilească
hotarele moșiei primită danie dinspre cele învecinate. Domnul îndemna pe
urmașii săi în scaun să nu strice miluirea „ce mai vârtos să întărească pentru a
87
Arh. Naționale Iași, Documente, CCLXXXIII/12.
88
Ibidem, CCLXXXIII/12.
89
Ibidem, CDXXIII/63.
90
Ibidem, CDXXIII/64.
91
Ibidem, CLXXIII/5.
92
Ibidem, CLXXIII/18.
lor vecinica pomenire”93. Domnii următori nu au încălcat dania, ba mai mult,

după doi ani, în 1758, Scarlat Grigore Ghica va confirma marelui agă stăpânirea
asupra Băii, printr-un act solemn scris în întregime cu aur, în care titulatura
domnului era zugrăvită cu litere mari și inițiale înflorate. În partea superioară,
central, veghea capul de zimbru și inițialele domnului într-un ornament mare,
frumos executat în aur, roșu și verde94. Marele vistiernic Ioan Cantacuzino va
primi după doi ani, în 1760, de la Ioan Teodor Calimah voievod, o completare a
beneficiilor pe care le avea de pe urma stăpânirii fostului loc domnesc de la
Baia. Acum se stabilea taxa ce urma a fi încasată la iarmarocul ce se desfășura
acolo anual, de hramul Sfântului Ilie. Din același act reiese că la acea dată Baia
nu mai era considerată oraș, ci sat, în ținutul Suceava, aflat în stăpânire
boierească95. În 1768, Grigore Calimah va reconfirma statutul de moșie boie-
rească, anume „satul Baia, ce s-au numit mai înaite târgu, în ținutul Sucevii”96. În
cea din urmă confirmare se preciza că în timpul domniei lui Constantin Racoviță
voievod, din cauza mazilirii domnului, nu s-au putut stabili deplin hotarele locului
dăruit lui Ion Cantacuzino dinspre celelalte locuri domnești dăruite anterior. În
acele condiții, a apărut actul solemn redactat în domnia lui Scarlat Ghica. Chiar
dacă înainte de a fi întocmit actul au fost trimiși boieri hotarnici care să afle
marginile moșiei, se precizează că nu au fost găsiți atunci oameni care să poată
mărturisi, pentru ca pe temeiul vorbelor lor să se poate stabili hotarul. Aceasta a
fost cauza contestațiilor ulterioare ale celorlalți stăpâni ai locurilor care în
vechime aparținuseră târgului Baia. În fruntea nemulțumiților s-a aflat
mănăstirea Moldovița, care acuza că moșia Răciuleni, învecinată cu Baia, ar fi
fost încălcată dinspre noua stăpânire a lui Ioan Cantacuzino. Mănăstirea
stăpânea în baza unor acte vechi, printre care se număra și o confirmare a lui
Iancu Sasul voievod, din 1581, alcătuită pe baza mărturiei vechi a lui Ghedeon
mare vătav de Baia, a șoltuzului și pârgarilor din acel târg97. Drept urmare,
domnul îl va desemna pe arhimandritul și egumenul Calistrat de la mănăstirea
Homor ca împreună cu Costandin Gândul și Constantin Stamate să fie hotarnici
din partea egumenului Antonie de la Moldovița. Hotarnicii, mergând la fața
locului, aveau o carte de blestem adresată tuturor celor care ar fi cunoscut
vechile hotare ale Băii. În urma înștiințării, cei care cunoșteau cursul hotarului
ce urma a fi dezbătut, adică oameni bătrâni și preoți, au „mărturisit cu
sufletele lor după cum au știut mai adevărat”, iar stăpânii moșiilor învecinate
au adus spre cercetare actele pe care le aveau 98. Între aceste din urmă, a
interesat pe hotarnici mai ales conținutul hrisovului pe care îl aveau Sturzeștii
de la Mihai Racoviță pentru stăpânirea unei părți din fostul loc domnesc al Băii.
93
Ibidem, CLLX/44.
94
Ibidem, CCCXL/68.
95
Ibidem, CDXII/158.
96
Ibidem.
97
Ghibănescu, Surete, XIX, p. 152–153, nr. 112.
98
Arh. Naționale Iași, Documente, CDLX/62.
În vecinătatea acelei părți din fostul târg al Băii se aflau stăpânirile mănăstirilor
Slatina, Moldovița, ale lui Dinul Cantacuzino fost mare ban, Neculai Gherghel
medelnicer, stăpân la Rotompănești, Costandin Vârlan, numit în act moșan din
Lămășeni, Alexandru Davidel mazil, moșan din Tâmpești, Grigorie Pascal și
Gavril Pitiș, moșeni din Buciumeni, Gavril, fiul lui Robul, Toader Braniște din
Buda și vătavul de pe moșiile mănăstirii Râșca. Acestor megieși li s-au adăugat
și câțiva oameni bătrâni din Baia. Toți martorii, în urma cercetării actelor, la
fața locului, au spus că locul Băii aflat în stăpânirea lui Ioan Cantacuzino se
hotăra cu locul lui Ștefan Sturze fost mare ban, loc ce a fost dăruit bunicului
acestuia, Ioan Sturza paharnic, de către Mihai Racoviță voievod, la 4 august
1709. Spre răsărit același loc se învecina cu moșia mănăstirii Slatina, Rădășenii,
cu moșia răzășească, Buciumenii, și cu Tâmpeștii lui Davidel. Înspre miazăzi
locul se învecina cu moșia Răciuleni stăpânită de mănăstirea Moldovița, iar
hotarul ajungea până în malul râului Moldova, pentru ca peste râu, către apus,
spre munte, să se hotărască cu Bogoslovul, moșie a mănăstirii Râșca99. Unind
aceste puncte, hotarele au fost clar stabilite, în prezența, cu acordul megieșilor și
în urma mărturiei locuitorilor din Baia, a acelor locuitori care din târgoveți au
devenit săteni, supuși ai boierului care a primit stăpânirea ultimei părți a moșiei
domnești. În 1784, în contextul unei noi hotărniciri, va fi întocmită o hartă a Băii și
a împrejurimilor. Alături de locuințe, pe acea reprezentare au fost desenate trei
mori pe Moldova, o biserică și o clădire care nu poartă vreun semn distinctiv, dar
seamănă cu un edificiu de cult, fiind probabil vechea catedrală catolică100.
Aceasta era situația, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, unei
localități care după o veche tradiție orășenească a decăzut și a intrat, în urma
hotărârii domnești, în categoria așezărilor rurale. Trecuseră vremurile în care
șoltuzi precum Gheorghe101, Petre102, Lupul103, Toma104, Matieș105 sau Simion106,
împreună cu cei 12 pârgari și cu alți fruntași ai obștii, dintre care unii se iscăleau
cu litere latine, erau martori la diferite tranzacții sau ajutau la soluționarea unor
pricini de hotar ivite în moșiile învecinate, precum Antălești107, Pașcani108 sau
Spătărești109.
La Târgu Frumos, domnii au început să dăruiască părți din hotar încă de la
sfârșitul secolului al XVI-lea și au continuat în cel care a urmat. Astfel,
Alexandru Iliaș îi dăruia o parte din moșia Târgului Frumos marelui stolnic
99
Ibidem.
100
Ibidem, CDLXI/2 (este imaginea de pe coperta I).
101
DIR, A., XVII, I, p. 78, nr. 89; acesta scria și un zapis (vezi Catalogul documentelor moldo-
venești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, I, 1387–1620, București, 1957, p. 284, nr. 1221).
102
Catalog, I, p. 284, nr. 1221
103
DIR, A, XVII, IV, p. 513, nr. 651.
104
Catalog, I, p. 270, nr. 1295.
105
Catalog, III, 1653–1675, București, 1968, p. 304, nr. 1402.
106
Ibidem, p. 337, nr. 1571.
107
Catalog, I, p. 284, nr. 1221.
108
DIR, XVII, I, p. 78, nr. 89
109
DIR, XVII, IV, p. 513, nr. 651
Grama, răsplătindu-l pentru atitudinea pe care a avut-o „la vreme când s-au
sculat Nicoriță hatmanul din Țara Leșască cu multe oști leșești și căzăcești și au
venit în țara noastră asupra domniei mele și a schiptrului cinstitului împărat cu
focu și cu sabie”. Atunci „împotriva vrăjmașilor” domnul l-a trimis în fruntea
oștilor pe Grama, iar „Domnul Dumnedzău au datu și au căzut toți vrăjmașii
supt sabie domniei mele”. Locul din hotarul târgului era situat pe Bahluieț, pe
pârâul Bunii, între Novoloacele, hotarul Costeștilor și al Corneștilor; hotarnica
menționând și alte puncte de reper ce marcau întinderea suprafeței de pământ
desprinse din moșia târgului110.
Soarta unei importante părți a fostului hotar al Târgului Frumos o putem
reconstitui din cuprinsul actelor pe care s-a întemeiat stăpânirea cronicarului
Ion Neculce. La 1707, frații Toader și Ștefan Hăbășescu, fiii fostului hatman
Grigore Hăbășescu, declarau că „agiungându-ne pre noi vrémea la lipsă și datori
fiind la <negustorii> turci… deci noi având mare nevoie și strângându-ne turcii
de bani(i) ce eram datori întrebatu-ne-am toate rudele noastre și nime dintru
niamul nostru nu s-au aflat să cumpere acestu loc, făr decâtu dumnialui vel
spătar Ion, fiind dumnialui răzăș și hotărându-s(e) ace moșii a noastră cu satul
dumisali, cu Prigorénii”111. Așadar, fiii hatmanului Hăbășescu vindeau marelui
spătar Ion Neculce o bucată de loc din hotarul Târgului Frumos. Locul era
moștenit de cei doi frați de la părinții lor, cărora le fusese danie de la Ștefan
Petriceico. Aflat în tabăra de la Hotin, la 1 septembrie 1672, domnul a dăruit lui
Grigore Hăbășescu o bucată de loc din hotarul târgului pentru slujba sa
credincioasă112. Locul dăruit boierului Hăbășescu se întindea din Dealul Zgăului
până în hotarul satului Prigoreni și, de acolo, până în Bahluieț, fiind o lună mai
târziu trasate de Irimicea vornic de gloată împreună cu megieșii, printre care îl
aflăm și pe vistiernicul Neculce, tatăl cronicarului113.
În actul prin care, mai târziu, Ion Neculce a intrat în stăpânirea locului din
vecinătatea Prigorenilor se preciza că terenul era stâlpit dinspre hotarul Târgului
Frumos, oferindu-se astfel garanția că nu reprezenta obiectul vreunui litigiu cu
orășenii sau cu alți megieși. Boierii Hăbășescu declarau că, dacă, ulterior,
cineva din neamul lor va cere răscumpărarea moșiei, ei vor întoarce suma cu
care a cumpărat hatmanul, plătind și dobândă din zece, unsprezece, pe lună, de
vreme ce Ion Neculce împrumutase și el acei bani de la negustorii turci114.
110
Arh. Naționale Iași, Documente, CDXVIII/12.
111
Ibidem, CCXCII/3.
112
Ibidem, DCXLIV/3. Din actul acordat de același domn la începutul anului 1673, aflăm
că beneficiarul daniei obținea câteva privilegii, menționându-se: „[…] neoprit să-i fie locul de
rupt brazde și cât va îneca apa iazului în sus, înecat să fie, căci Hăbășescu a dat șase telegari
frumoși și doi cai buni, bergheri, îmblători, de s-au dat în treaba țării când a venit sultanul
Mehmed cu mari oști de a luat Camenița” (ibidem, DCXLIV/5).
113
Ibidem, DCXLIV/4. Între martorii hotarnici s-au aflat mai mulți locuitori ai satului
Mădârjaci și preotul Vasilie din Târgu Frumos. Pentru tatăl cronicarului, vezi Dumitru Velciu,
Ion Neculce, București, Editura Tineretului, p. 10–15.
114
Arh. Naționale Iași, Documente, CCXCII/3.
Printre eventualii pretendenți ai răscumpărării părții din moșia Târgului Frumos

nu erau menționați decât rudele Hăbășeștilor.
Ulterior, Ion Neculce a vrut să-și lărgească stăpânirea și a primit de la
Mihai Racoviță o bucată de loc din hotarul aceluiași târg pentru că a dat 600 de
stupi „în treaba țării”115. După aproape douăzeci de ani, în 1726, același
Mihai Racoviță voievod, în a treia sa domnie moldovenească, reconfirma
stăpânirea cronicarului asupra părții din hotarul Târgului Frumos, delimitată de
cursul Bahluiețului și de hotarul târgului, de capul Iazului Călugărului și de
niște curături din apropierea curților boierești de la Prigoreni. Din hotarnică
aflăm că, din dreptul curților de la Prigoreni, hotarul pământului ce aparținuse
moșiei târgului se îndreaptă spre Drumul Iașilor, ajungând până „într-un piscu
mare în hotarul târgului ce-au fost a Hăbășăscului”116. Această formulă arată că
boierul a urmărit să lărgească hotarele moșiei sale de la Prigoreni prin alipirea
unor terenuri din hotarul târgului prin cumpărare de la frații Hăbășescu, sau prin
danie domnească.
După câțiva ani, în 1739, Grigore Ghica se pronunța în legătură cu un
litigiu mai vechi pentru stăpânirea altei părți din hotarul Târgului Frumos, pe
care Ion Neculce o dobândise prin moștenire de la mama sa, fiica fostului mare
vistiernic Iordache Cantacuzino, bunicului său fiindu-i dăruită de către Antimia
păhărniceasa, fiica cronicarului Grigore Ureche117. Pentru stăpânirea locului
numit Râtul, pe Bahluieț, în hotar cu Prigorenii, cronicarul se judecase mult
timp cu călugării de la mănăstirea Secu. Iar tatăl său vitreg, Ianache grămăticul,
s-a judecat pentru același loc cu Grigore Hăbășescu, deoarece Chiriac paharnicul,
soțul Alexandrei, cealaltă fiică a lui Grigore Ureche, după moartea primei soții,
a dăruit fără drept acest loc lui Grigore Hăbășescu118. În actele pe care își înte-
meiau stăpânirea boierii Hăbășești locul era numit Odaia Gugii, însă hotarele
erau identice cu locul desprins din hotarul Târgului Frumos și numit Râtul.
În actul de judecată din 1739 a fost rememorat cursul litigiului dintre
Ion Neculce și mănăstirea Secu. Aici se spune că mănăstirea stăpânea partea din
hotarul târgului numită Odaia Gugii. Numele provenea de la Gugea ușer primul
stăpân al locului. După Gugea, stăpân al locului a fost vornicul Mogâldea, iar
cel din urmă l-a dăruit mănăstirii. Dania a fost confirmată prin ispisoace de la
Ieremia și Simion Movilă voievozi, precum și de la alți domni. În actele de
întărire păstrate la mănăstire se amintea de un loc de casă în Târgu Frumos cu
loc de odaie și de prisacă, heleșteu și mori care în trecut s-au aflat în stăpânirea
Gugii119. În același act se oferea și o explicație pentru pretențiile pe care le avea
115
Ibidem, CCXCII/4.
116
Ibidem, CCXCII/7.
117
Ibidem, CCXCII/8.
118
Se păstrează actul de danie din 1673 al fostului paharnic Chiriac și al soției acestuia,
Safta. În act se menționează că această „bucată de loc din hotarul ce să cheamă Odaia Gugii”
Chiriac o are danie de la fosta sa soție, Alexandra, fiica lui Grigore Ureche. Între martorii la
întocmirea zapisului s-a aflat iarăși preotul Vasilie din Târgu Frumos (ibidem, DCXLIV/6).
119
Ibidem, CCXCII/8.
mănăstirea Secu asupra locului stăpânit de Ion Neculce. În actul de judecată se

povestește cum „după trecerea vremilor au începutu a jălui dumnealui vornicul
Ion <Neculce> pe călugării di Săcul și călugării pe dum(nea)lui vornicul, zicând
că au înpresurare unul di cătră altul cu aceste locuri”. De asemenea, se mai amintea
că cea mai multă tulburare în cursul acestei dispute a produs-o textul zapisului pe
care l-a avut Chiriac paharnic, soțul Alexandrei, fiica lui Grigore Ureche, pentru
că în acel act „locul ce-au fostu a lui Ureche a fost numit pe numile locului
mănăstirii Săcul, care să numești Odaie Gugii”. Călugării de la Secu, știind că
mănăstirea lor era ctitoria Urecheștilor, au spus că tot locul s-a aflat în stăpâ-
nirea lor, inclusiv acela deținut de Ion Neculce. După cercetarea marelui logofăt
Sandul Sturdza făcută tuturor actelor înfățișate de împricinați, s-a constatat că în
documente apar, din vechime, două locuri distincte, unul numit al lui Ureche și
mai târziu Șesul Râtul și celălalt numit Odaia Gugii, fapt care a determinat
domnia să poruncească părților să încheie conflictul și să-și stăpânească fiecare
partea ce-i aparține, ambele ținând în trecut de hotarul Târgului Frumos120. În
ciuda lămuririi situației, disputele de hotar vor continua. În ultimii ani ai
secolului al XVIII-lea, fostul mare ban Vasile Neculce, nepotul lui Ion Neculce121,
era acuzat de călugării de la Secu că ar fi încălcat moșia Gugea, iar pentru
rezolvarea litigiului domnul poruncea să se facă o cercetare hotarnică122.
Nu au existat neînțelegeri doar între noii stăpâni ai locurilor ce în trecut
făcuseră parte din hotarul târgului, ci și între unii dintre aceștia și orășenii care
uneori s-au împotrivit atunci când au constatat că noii stăpâni intenționau să se
extindă și asupra terenurilor care încă se mai aflau în stăpânirea domniei și în
folosința lor. Astfel s-a întâmplat în anul 1677, când orășenii în frunte cu
preotul Ichim, Vasilie Ciortan, Isac, Dumitrașco, Ion Pojar dădeau mărturie
cum, de când știu ei, au „ținut” un loc pe Valea Bohii și acolo au cosit și au arat
și au ținut și odaie și nimeni nu le-a luat zeciuială”. Orășenii își întemeiau
cererea pe faptul că „nu s-au amăstécatu nim(eni) la acel loc, căci n-au avutu
nim(eni) nice o treab(ă), fără numai Târgu Frumos” fiind loc domnesc. În
ciuda acestui lucru, asupra văii a ridicat pretenții Iordăchioaia, înaintașa lui
Ion Neculce123, iar târgoveții s-au opus încălcării dreptului lor, fiind dispuși să
mărturisească în același fel înaintea judecății marilor boieri, înaintea domnului
și a lui Dumnezeu124.
Chiar dacă răzlețe, astfel de reacții de apărare a hotarului care mai rămăsese
domnesc au existat din partea orășenilor. La jumătatea secolului al XVIII-lea, în
1755, în urma unei solicitări a domnului, Mihalache Sturza fost mare paharnic și
Alexandru Neculce fost armaș întocmeau o mărturie hotarnică pentru hotarul
domnesc al Târgului Frumos, atât cât mai rămăsese după daniile succesive care
120
Ibidem, CCXCII/8.
121
Dumitru Velciu, op. cit., p. 155.
122
Arh. Naționale Iași, Documente, CDCXLIV/13.
123
Dumitru Velciu, „Iordăchioaia vistierniceasa”, bunica dinspre mamă a cronicarului
Ion Neculce, în RITL, XVI, 1967, nr. 3, p. 449–466.
124
Arh. Naționale Iași, Documente, DCXLIV/7.
începuseră de la sfârșitul secolului al XVI-lea125. La delimitare s-au înfățișat

oameni bătrâni și megieși, între care s-au numărat atunci postelnicul Toader
Buhuș, Mihalachi Jora din Munteni, protopopul Lupul Tabără din Târgu Frumos,
Lupul șătrărel din Munteni, Zahariia Ciurde din Munteni, Toader Munteanul și
Toader Hurjui din Târgu Frumos. Împreună au măsurat hotarul dinspre răsărit,
din niște sărături aflate în malul heleșteului mănăstirii Hangu spre miazăzi, alături
cu hotarul moșiei armașului Alexandru Neculce, fiul cronicarului Ion Neculce. Se
preciza că moșia lui Neculce era danie din hotarul târgului de la Mihai Racoviță
voievod126, „hotătâtă dinspre târg și lipită de moșâia dumis(ale), Prigorenii”127.
De acolo, hotarul traversa Drumul cel Mare al Iașilor și, din movilă în movilă,
până în șesul pârâului Sârca, într-o piatră numită La Popa Mort, unde se
întâlnește cu hotarul moșiei Dădești, aflată atunci în stăpânirea postelnicului
Toader Buhuș. Din acea piatră hotarul se îndrepta către apus, alături cu
Dădeștii, până la întâlnirea cu hotarul Muntenilor, iar, de acolo, se întorcea spre
miazăzi, lăsând în urmă Dădeștii și mergând alături cu hotarul Muntenilor, de-a
lungul Drumului Cotnarilor ce venea dinspre Târgu Frumos128. Hotarnicii au
măsurat în lungul acelui drum până la o piatră ce se afla pe margine, iar din acea
piatră hotarul se întorcea către apus până la o movilă mare, iar de acolo spre
miazăzi, trecând peste Bahluieț, ajungea într-un pisc, la Costești, și într-o piatră
de hotar așezată de banul Sandul Sturza, atunci când a fost hotarnic al
Muntenilor împreună cu alți boieri. De acolo, hotarnicii s-au îndreptat către
pârâul care venea de la Crivești, în coada heleșteului vornicului Iordache Ruset,
unde se sfârșea partea de jos a hotarului Târgului Frumos la 1755129. Capătul din
jos al hotarului începea din moșia dăruită vornicului Ion Sturza de Mihai Racoviță
voievod din același vechi hotar al târgului. Acea bucată de loc se întindea între
pârâul Criveștilor, până în locul unde se întâlnea cu moșia vornicului Ioan
Neculce, în locul numit Biserica de Piatră130.
Putem constata că metodele de restrângere a hotarului domnesc la Târgu
Frumos au fost asemănătoare cu cele întâlnite în cazul altor orașe. Micșorarea
teritoriului urban aflat în stăpânirea domniei și folosința orășenilor s-a produs
dinspre moșiile învecinate, ale căror teritorii au fost lărgite cu aprobarea
domniei, orășenii rămânând să folosească în continuare acele terenuri, dar având
obligația de a plăti dijmă noului stăpân.
Cazuri similare se întâlnesc și la Botoșani. Acolo, în 1710, Hilip, nepotul
lui Gavril Neamțul, vindea două părți din moșia Balșina, partea sa și a unchiului
său, lui Ștefan Soroceanul. În actul vânzării se preciza că părțile de moșie se
aflau „pe lângă hotarul Botoșănilor” însemnat prin stâlpi de piatră131. Zapisul de
125
Ibidem, DCXLIV/12.
126
Este acea bucată de loc pe care Mihai Racoviță voievod a dat-o lui Ion Neculce, fiindcă
boierul dăduse, la rândul său, în treaba țării 600 de stupi (ibidem, CCXCII/7).
127
Ibidem, CDCXLIV/12.
128
Era drumul care merge și astăzi de la Târgu Frumos către Cotnari și Hârlău.
129
Arh. Naționale Iași, Documente, CDCXLIV/12.
130
Ibidem, CDCXLIV/12.
131
Ibidem, CCCII/17.
vânzare poartă și urma în cerneală neagră a unui sigiliu al târgului cu legenda

greu lizibilă132. La mijlocul secolului al XVIII-lea, în 1754, domnia încă mai
recunoștea târgoveților din Botoșani dreptul de „a să hrăni pe locul târgului, să
are și, pe unde va fi loc de fânaț, să facă fân, și să-și păstorească bucatele lor, să
le ții pe locul târgului”. În plus, cei care nu erau târgoveți nu puteau folosi locul
fără încuviințarea obștii. Era ultima dată când erau consemnate drepturile vechi
ale târgoveților din Botoșani, ulterior, cât mai rămăsese nedăruit din hotarul
târgului va fi încredințat mănăstirii Popăuți, orășenii fiind obligați să plătească
dijmă mănăstirii din toate bucatele pe care le vor face acolo133. Câțiva ani mai
târziu, în 1776, Grigore Alexandru Ghica recunoștea târgoveților dreptul de
folosință asupra locului menit adăpostirii vitelor destinate vânzării la iarmarocul
organizat în oraș. Se preciza că în vremea din urmă unii au încercat să încalce
locul din preajma iarmarocului, spre paguba locuitorilor. Urmând porunca,
vornicii împreună cu fruntașii târgoveților au măsurat terenul, stabilindu-i
întinderea și marginile, pe care tot vornicii erau însărcinați să le apere spre
liniștea orășenilor134. Gesturi similare de protejare a intereselor târgoveților
sunt rare și apar în momentele în care târgoveții acționează energic pentru
conservarea în folosul lor a ceea ce mai rămăsese din suprafața vechilor hotare
ale târgurilor.
Pentru Iași există câteva studii în care s-a analizat restrângerea locului
aflat inițial în folosul târgoveților și care, la fel ca în cazul celorlalte orașe,
începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, părți din hotar încep să fie
dăruite de domnie mai ales mănăstirilor135. Primele gesturi cunoscute de acest
fel sunt cele ale lui Alexandru Lăpușneanu prin înzestrarea ctitoriilor sale,
mănăstirea Sfântul Nicolae din „țarina Iașilor”136 și mănăstirea Socola. A urmat
Petru Șchiopu care după zidirea în deal a Galatei a înzestrat-o, după obicei, cu
un spațiu înconjurător necesar întreținerii obștii monahale sau, așa cum se
amintește în actul de danie, „ca să fie hotar și apărari împregiurul mănăstirii” 137.
Acestei suprafețe domnul îi va adăuga și Heleșteul lui Mihai din țarina orașului.
Tot Petru Șchiopu se va îngriji și de înzestrarea așezământului ridicat de
hatmanul Meletie Balica în șesul Bahluiului.
Chiar dacă a fost scurtă ca durată, domnia lui Miron Barnovschi în dome-
niul ctitoricesc și al organizării vieții monahale a fost una intensă. Ctitor al
mănăstirilor Adormirea Maicii Domnului din „dricul târgului”138 și al mănăstirii
132
Ibidem.
133
N. Iorga, Studii și documente, V, p. 249.
134
Ibidem, p. 254–256, nr. 142.
135
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit, p. 57–59.
136
Alexandru I. Gonța, Mănăstirea de la Greci din țarina Iașilor. O ctitorie dispărută a lui
Alexandru Lăpușneanu, în idem, Studii de istorie medievală, <ed. de> Maria Magdalena Székely
și Ștefan S. Gorovei, Iași, Editura Dosoftei, 1998, p. 203–210.
137
DIR, A, XVI, III, p. 106–107, nr. 136.
138
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 57; Aurel H. Golimas, Un domnitor o
epocă. Vremea lui Miron Barnovschi Moghilă, voievod al Moldovei, București, Editura Sport-
Turism, 1980, p. 88.
Bârnova în Codrul Iașilor139, el le-a dăruit terenuri din hotarul târgului. Miron
Barnovschi a arătat grijă și față de mănăstirile Sfântul Sava și Hlincea. În
aceeași manieră, Vasile Lupu va înzestra ctitoriile sale de la Copou, Trei Ierarhi
și Golia. Din hotarul Iașilor fusese înzestrată și Mitropolia, însoțind și în acest
fel strămutarea scaunului mitropolitan. Un loc întins din hotar va fi dăruit de
Gheorghe Duca mănăstirii Cetățuia cu rostul de a fi „de odaie mănăstirii”.
Exemplele anterioare ne dau, fie și parțial, imaginea unui proces care s-a
întins pe parcursul perioadei asupra căreia ne-am îndreptat atenția. În com-
parație cu înstrăinarea moșiilor din ocoale, restrângerea hotarelor târgurilor a
afectat direct viața urbană. Aceste terenuri erau folosite de orășeni și erau
cultivate cu vii și livezi și tot aici existau heleșteie și mori, construite și
întreținute de târgoveți. O parte a acestor terenuri fuseseră oferite agriculturii
prin munca și cheltuiala orășenilor, motiv pentru care domnia nu putea să și le
însușească și să le dăruiască decât cu acordul lor, prin cumpărare. Cea mai
frecventă metodă care a dus la restrângerea hotarelor a fost extinderea dinspre
moșiile învecinate, invocându-se dreptul de preemțiune pe care îl aveau megieșii
cu prilejul unor transferuri de stăpânire. O altă practică a fost aceea a daniilor
domnești a părților din hotare cu statut de rezervă, nefolosite de târgoveți.
IV.1.c. Vetrele
Limita cronologică superioară a cercetării noastre, jumătatea secolului al
XVIII-lea, corespunde momentului în care daniile din pământurile aflate în
folosința târgoveților se încheie cu donarea târgurilor propriu-zise, a vetrelor.
Este apogeul unui proces care marchează cursul relației dintre domnie și orașe.
În privința locurilor din cuprinsul vetrelor orașelor interesantă este o
mărturie târzie prilejuită de răspunsul oferit guvernatorului Bucovinei la un
chestionar adresat Divanului Moldovei în anul 1782. Printre nelămuririle admi-
nistrației care se înstăpânise asupra nordului Moldovei se număra și aceea
referitoare la procedura urmată în vechime cu privire la locurile pustii, la
statutul acestora. Prin urmare, Divanul a răspuns că târgovețul „din locurile cele
deșarte a târgurilor, pe care să nu fi avut casa sa mai înainte pe acest loc nu
poate să-1 dea sau să-1 vândă altuia, neavând tăria sa, fiind loc domnesc; iar
care va fi avut mai înainte casa sa pe acel loc, și acum de va avea, poate să-l
vândă sau să-l dea cui va vrea, măcar nu va avea nici carte domnească pe acel
loc, fiindcă, din întâmplările tulburărilor, de multe ori pustiindu-se târgurile, și
luminații domni vrând ca să se locuiască târgurile iarăși la loc, au dat cărți
deschise de obștie, cu hotărârea că oricine va veni sa locuiască la târguri să fie
volnic a-și face case și dugheni, și locul să rămână a lui de istov...”140. Regula
folosirii locurilor din vatra târgului a acelora care și-au construit clădiri și au
locuit acolo mai mult timp era menită, așa cum se preciza și în text, să prevină
depopularea târgurilor, mai ales după ce „întâmplările tulburărilor” provocau
139
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., ed. cit., p. 57; Aurel H. Golimas, op. cit., p. 88.
140
Codrescu, Uricariul, XI, p. 262–263.
„pustiirea” orașelor. Legiferarea statutului locurilor din cuprinsul vetrelor

orașelor credem că aparține, în ciuda aparențelor, unei perioade mult mai vechi.
Prevederea nu trebuie interpretată ca o recunoaștere a dreptului de stăpânire al
orășenilor asupra locurilor din cuprinsul vetrelor, ci ca o recunoaștere a unui
drept de stăpânire condiționat. S-a observat că dreptul de stăpânire al orășenilor
asupra bunurilor imobile din cuprinsul vetrei și hotarului târgului a avut un
caracter limitat, în sensul că deținătorii ei au fost constrânși să îndeplinească o
serie de obligații față comunitate și domnie141. Dreptul de stăpânire asupra unor
locuri din cuprinsul vetrelor, recunoscut orășenilor care dovedeau o statornicie a
locuirii, o putem încadra între măsurile destinate să ducă la o reașezare a țării
după anii îndelungați de nestatornicie de la sfârșitul secolului al XVII-lea și din
primele decenii ale veacului al XVIII-lea, o perioadă de insecuritate și de
fractură în viața urbană din Moldova.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul celui următor, pentru
orașe ca Baia142 și Fălciu143, Cotnari144 sau Târgu Trotuș semnele decăderii
devin evidente. În ciuda acestei situații, domnia continuă să recunoască acestor
localități statutul de oraș.
La Fălciu locuitorii se numesc, în cuprinsul unui act din 2 aprilie 1777,
târgoveți. Locuitorii Fălciului dădeau mărturie pentru semnele hotarului locului
domnesc al vetrei târgului, așa cum „au apucat ei din bătrâni”. Își aminteau că,
în domnia lui Scarlat voievod, câmpul s-a dat lui Ion Bogdan fost mare logofăt
până în Drumul Cărăușilor, menționând că înspre răsărit de acest drum începea
vatra târgului, acolo fiind și podul umblător al spătarului Manolachi Bogdan.
Târgoveții mai spuneau că vatra târgului s-a măsurat în stânjeni din Drumul
Cărăușilor până în malul Prutului, aflându-se acolo o mie opt stânjeni, iar din
albia Prutului și până în Gârla Cornii s-au măsurat 894 de stânjeni. Capătul
moșiei vetrei târgului se mărginea cu locul logofătului Ruset, aflat atunci în
pribegie, iar în curmeziș, partea de sus, cu hotarul lui Lazu, aflat în stăpânirea
lui Costin Catargiu. De-a lungul hotarelor s-au măsurat 1.754 de stânjeni. Peste
apa Prutului, din capul podului până în fundul cotului, la Gârla lui Hristodor,
s-au aflat 300, iar din gârlă spre capul Grindului Ruginosii, la o salcie veche,
s-au măsurat 604 stânjeni. Târgoveții dădeau mărturie că „acestu locu l-am
apucat din moșii noștri tot di noi stăpânit și până astăzi”, adăugând ei că: „până
acum pi nimine stăpân n-am apucat”145. Din păcate, lipsesc din recensământul
populației Moldovei din anii 1772–1773 și 1774 listele pentru localitățile din
141
N. Grigoraș, Proprietatea funciară și imobiliară, p. 83.
142
Vasile Neamțu, Istoria orașului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iași, Editura
143
Adrian Macovei, Considerații istorice privind fostul târg al Fălciului, în volumul
Itinerarii istoriografice, Iași, 1996, p. 325–341.
144
Mircea Ciubotaru, Nicolae N. Barbu, Valeriu V. Cotea, Petru G. Magazin, Const. C.
Grigorescu, Podgoria Cotnari, coord. Valeriu D. Cotea, București, Editura Academiei, 2006,
p. 69–72.
145
Arh. Naționale Iași, Documente, CDXXII/26.
componența ținutului Fălciu. În acele liste am fi regăsit cu siguranță o parte dintre

numele celor care dădeau mărturie pentru întinderea vetrei târgului Fălciu. S-a
păstrat doar într-un tabel o sinteză a înregistrării populației Fălciului. Acolo
localitatea este amintită ca loc de popas, loc de menzil, locuitorii fiind numiți
poștași146. Aceeași sursă statistică ne arată că la Fălciu se aflau doi clerici, 80 de
capi de familie scutiți de bir, trei văduve și 15 birnici147. Dintre acei locuitori
scutiți de bir și care se mai numeau târgoveți, au dat mărturie pentru hotarul și
dimensiunea vetrei Costantin bătrân, Toma Aivuz, vornicul Gheorghie Botezatu,
Toderașcu bulucbaș, Anghelachi, Dumitrachi Bușul bătrân, Ionașcu Mihalachi,
Gheorghie Hușanul, Ion Ciudin bătrân, popa Gligorii, Costantin Ciot, Andronic
Ciot, Sandul Beliban, Petre Șahona, Ilie Curmei, Ilie Scurtu, Ioniță Istodor148.
Într-un act din 1757, prin care era indicată cuprinderea a ceea ce mai
rămăsese nedăruit din hotarul târgului Vaslui, o rubrică separată a fost rezervată
marcării hotarelor vetrei „după cum s-au lăsat să fie”. Astfel, se nota că „înce-
pându-să hotarul și sămnile dintâi din vadul ci este di pi iezătura ce vine din gos
i din sus de casa Chirilii căp(i)t(an), și apa Vasluiului în gios, pân în podul ci
treci Drumul cel Mare, pisti apa Vasluiului din gios de târg. Și de acole, apa
Bârladului în sus, pân unde dă Pârâul Deli în apa Bârladului, și pârâul la dial,
spre răsărit, pân în gura văii Delii. Și de acole, pi o buză de pisc la dial, tot spre
răsărit, pintr-o moviliță ci esti diasupra în pisc, din sus de rupturile Drumului
celui Mare. Și de acole, tot spre răsărit, alăture cu drumul ci mergi pin Vasluiu,
pi din sus de drum și la vale, pisti podiș pân în țântirimii Zugravii, pi din sus de
țântirim, pân iarăș(i) în vad(ul) Vasluiului de unde s-au început dintâi. Și atâta-i
tot hotarul ci au rămas, adică vatra târgului”149. Din vatra orașului, având statut de
loc domnesc, se vor face danii locuitorilor. Se pare, cel puțin astfel înțelegem din
cuprinsul unei porunci domnești datând dinspre sfârșitul secolului al XVIII-lea, că
beneficiarii dreptului de stăpânire al unor părți din vatra târgului trebuiau să înde-
plinească unele condiții. Târgoveții trebuiau, în primul rând, să dovedească faptul
că au locuit un număr îndelungat de ani acolo. Ca urmare a îndeplinirii acestei
condiții, Mihai Constantin Suțu voievod poruncea ispravnicilor de Vaslui să
cerceteze de când locuia Gheorghe Neculau Arapu în târg și dacă era deplin stăpân
pe locul casei ce o avea în oraș, iar dacă locul nu se află în litigiu să i-l măsoare150.
Teritoriul vetrelor, prin danii succesive sau cumpărături, va ajunge, în cele
mai multe cazuri, în stăpânirea unor fundații bisericești. Pentru astfel de locuri
din vetrele târgurilor pe care se ridicau dughene sau locuințe se plătea stăpâ-
nului locului chirie, numită bezmen. Se știe că mănăstirile din orașe, după un
model adoptat după ce acestea se înființează în cuprinsul orașului, dădeau voie
negustorilor și meșterilor să-și ridice dughene chiar lângă zidurile mănăstirilor.
Poziționarea zonei comerciale lângă și chiar în incinta mănăstirilor, pe locul
146
Moldova, VII, partea a II-a, p. 210.
147
Ibidem.
148
Arh. Naționale Iași, Documente, CDXXII/26.
149
Ibidem, CDXXXIV/10.
150
Ibidem, CDXXXIV/24.
acestora, era aducătoare de venit. Situația a impus și respectarea unor reguli de

comportament din partea celor care își desfășurau activitățile comerciale sau
meșteșugărești pe loc bisericesc.
Astfel, dintr-un document de la Grigore Alexandru Ghica, din anul 1776,
adresat vornicilor de Botoșani, aflăm că Biserica Domnească din Botoșani l-a
avut epitrop mai mulți ani pe negustorul Dimitrie Gheorghiu, iar biserica având
un loc „la fața târgului”, epitropul a îngăduit unor târgoveți să-și ridice dughene
acolo în schimbul plății bezmenului locului și cu făgăduiala că acele construcții,
după moartea celor care le-au ridicat, vor fi dăruite bisericii. În plus, faptul că
locul se afla în apropierea sfântului lăcaș și a cimitirului, s-a hotărât ca
târgoveții „să nu să întindă mai mult, să calce pe țintirim”, iar pentru a păstra
curățenia morală a locului se mai impunea orășenilor „cu femeile lor și cu copiii
în dughene să nu șadă, ce numai ei să stea cu marfa ce vor avea în dughene,
pentru ca să să păzască locul bisericii curat și neasuprit”. Din dispozițiile
poruncii domnești reiese că, în lipsa epitropului prins cu negustoria sa în alte
părți, cei care au construit dughene pe locul bisericii nu au respectat niciuna din
condiții. Pe lângă neplata bezmenului, târgoveții au vândut construcțiile fără a
ține seamă de dreptul de preemțiune al bisericii pe al cărui loc se ridicaseră
imobilele. Peste toate, se mai spune că orășenii „s-au obișnuit unii să trăiască cu
femei și cu tot calabalâcul lor prin dughene” și s-au extins „pe ținterim, în ograda
bisericii, peste mormânturile morților, acolo, în fața bisericei, făcând și grajduri de
cai și găinării și alte lucruri necuviincioase, osebit că tot într-acele dughene s-au
deschis și furne, lucru primejduitor, fiind desime, și lângă biserică”151.
În privința hotarului Târgului Frumos, am schițat câteva dintre etapele
restrângerii aceluia. Un fenomen asemănător s-a petrecut și în cazul vetrei, din
care domnia, în baza dreptului de stăpânire pe care îl avea, va renunța la
drepturile sale în favoarea unor mănăstiri. Momentele mai importante ale
procesului de înstrăinare a vetrei, cu o accentuare a ritmului în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, la fel cum s-a întâmplat și în celelalte orașe ale țării,
sunt descrise în câteva documente de la începutul secolului al XIX-lea. În anul
1814, Scarlat Alexandru Calimah poruncea lui Neculai Hrisoverghi mare vornic
al orașului Iași ca împreună cu un inginer să aleagă și să hotărnicească vatra
veche a Târgului Frumos dinspre un loc din hotarul târgului, aflat în proprie-
tatea mănăstirii Sfântul Spiridon, danie a lui Matei Ghica voievod, din 18 iulie
1755, precum și dinspre moșiile învecinate. Domnul solicita stabilirea hotarelor
deoarece dăruise vatra târgului fiicei sale, Ralu Calimah 152. În textul poruncii
se menționa că prin hrisov domnesc domnița fusese înzestrată cu vatra
Târgului Frumos și se spunea că „după cercetare ce s-au făcut, acest târgu au
fost din celi vechi orașă cu înmulțâri de oameni, undi și scaun domnescu au
stătut. Și den vremi în vremi târgul au mersu tot spre scăderi cu împuținari de
oameni. Și cerindu trebuința ca să s(e) facă cercetari și dovediri vetrii târgului,
pe undi dintru în vechimi au fost, ca să s(e) aliagă și să s(e) hotărască osăbit
151
N. Iorga, Documente botoșănene, în BCIR, VIII, 1929, p. 6–7, nr. 3.
152
Arh. Naționale Iași, Documente, DCCCVI/3.
dinspre o bucată de loc din hotarul Târgului Frumos a mănăstirii Sfântului

Spiridon, danii cu hrisov domnului Matei Ghica vo(ie)vod din anul 1755 (7263)
iulie 18, cum și dinspre alti moșii megieșite”. Domnul cerea să se meargă la fața
locului și, în prezența tuturor megieșilor, să se facă cercetare amănunțită pe
temeiul actelor pe care fiecare dintre părți le va înfățișa. Trebuia să se afle pe
unde se întindea în vechime vatra târgului. În urma cercetării se mai cerea să fie
ridicat și un plan al locului153. Porunca venea în urma unui document mai amplu
emis de Divan, în care erau cuprinse constatările la care ajunseseră cei care
cercetaseră situația, cu scopul de a se curma neînțelegerile dintre locuitorii
Târgului Frumos și mănăstirea Sfântul Spiridon154. Târgoveților li s-a cerut să
înfățișeze actele doveditoare prin care să își susțină cauza. Cu acel prilej, s-a
constatat că orășenii „nici o scrisoare sau hrisoave n-au arătat, dând samă că le
au la Ieși, mistuite”155. Fără îndoială, orășenii se refereau la actele foarte vechi
de felul celor păstrate de către bârlădeni. În lipsa dovezilor scrise, târgoveții vor
prezenta la judecată câteva acte mai noi, ulterioare actului din 1755, prin care
mănăstirea Sfântul Spiridon a intrat în posesia ultimei părți din hotarul târgului.
În șirul dovezilor se afla în primul rând o carte de judecată din 1767 în care
domnul de atunci, Grigore Calimah, hotăra ca locuitorii Târgului Frumos să nu
plătească bezmen pentru locurile din vatra târgului, ci să plătească dările
obișnuite doar pentru folosința locurilor din hotar, aflate în stăpânirea mănăstirii
Sfântul Spiridon156. Concluzia Divanului era favorabilă cererii orășenilor de a nu li
se impune plata bezmenului pentru locurile din vatra și seliștea veche a târgului.
Din exemplele anterioare observăm că prevederile referitoare la dreptul de
stăpânire a unor locuri din cuprinsul târgurilor nu erau la mijlocul secolului al
XVIII-lea explicite. O regulă de bază era aceea a locuirii îndelungate în târg.
Apoi, odată cu apariția mănăstirilor în orașe, de la sfârșitul secolului al XVI-lea,
și înzestrarea lor cu părți din vetrele orașelor, cei care își desfășurau activitatea
sau locuiau acolo erau obligați să plătească bezmen stăpânului locului. Apoi,
prin cumpărări de la târgoveți, domnia sau mănăstirile vor intra în stăpânirea
unor locuri situate mai cu seamă în zonele unde existau târgurile permanente și
unde erau construite dughene și pivnițe. O schimbare majoră și rapidă se va
petrece la jumătatea secolului al XVIII-lea, atunci când domnia va dărui într-un
ritm alert majoritatea vetrelor târgurilor unor mănăstiri sau unor boieri.
Momentul va fi resimțit de orășeni ca o încălcare a drepturilor mai vechi și va
stârni reacții de opoziție157.
153
Ibidem, DCCCVI/3.
154
Documente privitoare la istoria economică a României. Orașe și târguri. Moldova,
seria A, vol. II, sub redacția lui Gh. Ungureanu, Gh. Dăscălescu, M. Gheorghiu, Gh. Robu,
București, 1960, p. 56–60, nr. 33.
155
Ibidem, p. 57, nr. 33. Cuvântul „mistuite” credem că se referă la distrugerea înscrisurilor
în timpul unui incendiu devastator care a afectat orașul, inclusiv curtea domnească.
156
157
C. Șerban, Aspecte din lupta orășenilor din Țara Românească și Moldova împotriva
asupririi feudale în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea (I), în „Studii”, an XIII,
nr. 6, 1960, p. 27–45; (II), an XIV, nr. 3, 1961, p. 623–658; D. Ciurea, Noi considerații, p. 21–58;
Nistor Ciocan, op. cit., p. 59–72.
Concluzii
În urma parcurgerii a două veacuri de istorie urbană, ni s-a confirmat

bănuiala că subiectul va fi greu de cuprins într-un studiu cu pretenții de sinteză.
Din acest motiv, am optat pentru o abordare secvențială, dezvoltând și alăturând
studii de caz pe care le-am considerat elocvente pentru surprinderea elementelor
definitorii ale orașului moldovenesc în perioada cuprinsă între jumătatea
secolului al XVI-lea și jumătatea celui de-al XVIII-lea.
Dincolo de dificultăți, intervalul de timp studiat are câteva trăsături
distincte, efecte ale evoluției raporturilor Moldovei cu Imperiul Otoman. La
începutul perioadei, chiar dacă din punct vedere strict juridic anul 1538 nu a
adus o modificare tranșantă față de perioada anterioară, prezența politică și
economică otomană a devenit explicită și, în timp, împrumuturile culturale
orientale s-au înmulțit și le-au concurat pe cele central-europene din vremea ante-
rioară. Pe parcursul celor două secole, dominația otomană a cunoscut accentuări
care păreau să anunțe o încorporare totală în statul otoman. Așa s-a petrecut spre
sfârșitul secolului al XVI-lea și apoi în preajma secolului al XVIII-lea, în
condițiile pregătirii și instaurării regimului fanariot. Cele două momente au fost
resimțite ca vârfuri ale presiunii politice și economice otomane, stârnind
opoziția factorilor politici interni amenințați cu dispariția în cazul unei absorbții
totale în corpul imperiului. Din perspectiva evoluției urbane, avansul otomanilor
asupra teritoriilor aflate anterior sub autoritatea Poloniei, după cucerirea, în anul
1672, a cetății Camenița, a avut consecințe directe și nocive asupra Moldovei.
Atunci s-a produs o deteriorare a echilibrului de forțe care se statornicise între
Polonia și Imperiul Otoman. În primă instanță, Moldova a devenit un culoar
necesar deplasării trupelor otomane către noile stăpâniri ucrainene. În același
timp, opoziția Poloniei a generat instabilitate politică, iar confruntările militare
între cele două puteri au transformat Moldova, pentru câteva decenii, într-un
câmp de luptă. Frământările de la sfârșitul secolului al XVII-lea vor lăsa urme
asupra orașelor. Viața urbană își va regăsi cu greutate făgașul în secolul al
XVIII-lea, atunci când situația se va stabiliza în cadrul regimului fanariot.
Sistemul creat în jurul fanarioților a reprezentat, din perspectivă otomană,
soluția eficientă de conservare a autorității Porții asupra Țărilor Române.
Din cauza cadrului politic și economic în care influențele sosite de dincolo
de Dunăre au prevalat, cele două secole au fost văzute ca o criză permanentă,
revigorări ca aceea din timpul domniei lui Vasile Lupu fiind considerate
efemere. Preeminența otomană asupra comerțului, inclusiv asupra aceluia care
traversa Moldova, a fost socotită dăunătoare evoluției economice. Totuși, așa

cum am încercat și noi să arătăm, aceste considerațiile tranșante pot fi
reevaluate, iar prezența otomană să nu mai fie invariabil asociată cu termenii
unui dezastru, ci a unei evoluții ce a rezultat din înstăpânirea turcilor în
această parte a continentului, nu întotdeauna tensionată și păguboasă. Spre
exemplu, din perspectivă comercială nu s-au modificat direcțiile comerciale
anterioare, s-a schimbat doar cadrul juridic și au apărut noi promotori ai
negoțului, într-o primă fază fiind favorizați supușii otomani. Pentru viața
urbană, modificările economice se vor reflecta în ponderea pe care anumite
comunități alogene o vor avea în rândul populației orășenești, realitățile de
natură demografică fiind dublate de cele culturale. Noile tendințe comerciale
și demografice își vor face simțită prezența în spațiul românesc, iar mediul
urban, datorită amestecului de populații pe care îl presupune, a fost predispus
la adoptarea unor noi tipare culturale.
Pentru înfățișarea elementelor care compun viața urbană și pentru înca-
drarea corectă a originii anumitor structuri urbane, am considerat necesară o
scurtă privire către spațiile înconjurătoare cu care Moldova și orașele acesteia
s-au aflat în legătură. Sugestii pentru interpretarea cursului vieții orășenești în
spațiul de la răsărit de Carpați, după mijlocul secolului al XVI-lea, am aflat
uitându-ne spre orașele din Imperiul Otoman, mai ales către cele din Balcani,
precum și către cele din Polonia și Transilvania. Din aceste trei direcții au sosit
oameni, unii aflați doar în trecere, alții dornici să se statornicească. Punând în
balanță influențele receptate, pentru perioada la care ne-am referit, cele sosite
dinspre sudul Dunării par a fi mai consistente, fiind favorizate de cadrul politic
și economic în care s-a situat Moldova și de afluxul demografic mai puternic
din acea direcție.
Enumerând componentele vieții urbane și discutând despre populație și
structura ei confesională, socială și etnică, am pornit de la câteva cazuri care ni
s-au părut semnificative. Într-o vreme când „legea” denumea apartenența
religioasă, în funcție de acest criteriu, religios, creștin-ortodox, s-au ordonat
diversele grupuri care alcătuiau populația urbană. Pornind de la apartenența
confesională, am descoperit în orașele moldovenești, alături de o majoritate
creștină ortodoxă, alte două comunități creștine, cea catolică și cea armeană,
asupra cărora am insistat în două studii de caz. Din perspectivă socială, am
arătat că populația care locuia în orașe nu era compusă doar din orășeni, orașul
exercitând, prin funcțiile sale, putere de atracție asupra unor categorii diverse de
populație, chiar și extremele ierarhiei sociale, boierii și robii țigani. Din
perspectivă etnică, cel mai însemnat grup, ca număr și influență în societate, a
fost cel al grecilor. La o privire mai atentă, în spatele numelui de grec îi vom
descoperi mai curând pe vorbitorii de limbă greacă sosiți din Balcani și
statorniciți în Moldova. Situația grecilor este o probă că, pentru perioada la care
ne referim, criteriul etnic de ordonare a unor comunități nu era încă deplin
cristalizat. Printre minoritățile etnice îi regăsim în orașele moldovenești, alături
Concluzii 241
de greci, pe ruși, sârbi sau bulgari, dar pentru toți aceștia principalul criteriu a
rămas cel confesional.
Discuția despre componenta comercială ne-a dat prilejul să surprindem
câteva detalii care au generat sau au îngrădit crearea unor legături între diferitele
grupuri de populație urbană. Așadar, ipoteza existenței unui spirit de solidaritate
între orășenii, întemeiat pe conștiința apartenenței lor la un grup social, altul
decât cel al boierimii și care se coagula dincolo de granițele etnice ori
confesionale, impune nuanțări. Câteva elemente întrețin aspectul eterogen care
se va perpetua și după jumătatea veacului al XVIII-lea, în ciuda condițiilor mai
favorabile decât cele marcate anterior de dominația otomană. A existat, așa cum
am exemplificat, în permanență o categorie de orășeni care s-a aflat în fruntea
obștii. Dincolo de această evidență, au existat suficiente elemente care au limitat
dezvoltarea unui spirit mai puternic de coeziune între orășeni. În primul rând,
unii dintre cei care s-au situat în fruntea orășenilor au fost tentați să acceadă în
categoria privilegiată a boierilor. În cazul armenilor sau turcilor, apartenența
confesională a indus, în ceea ce îi privește pe cei dintâi, persistența diferențelor,
iar în cazul celor din urmă reacții de respingere. Numărul și specializarea mește-
șugarilor, pe care Dimitrie Cantemir îi considera singurii adevărați orășeni
moldoveni, nu au fost dublate și de putere economică, din cauza destinației
limitate a serviciilor lor, menite să răspundă doar cererilor imediate de pe o rază
ce nu depășea prea mult zona din jurul orașului în care locuiau. Slaba omoge-
nizare a corpului orășenilor și, în consecință, întârzierea cristalizării conștiinței
care să ducă la reacții energice pentru apărarea intereselor sunt fără îndoială
urmări ale mediului economic statornicit la mijlocul veacului al XVI-lea și care
nu se va schimba decât după jumătatea celui următor.
În registrul activităților economice specific urbane, discutând despre
meșteșugari i-am privit mai atent pe curelarii ieșeni și am descoperit că
amestecul religios și etnic a fost și în cazul acelei categorii de orășeni la fel de
prezent ca și în cazul negustorilor, infirmând enunțul categoric formulat de
Dimitrie Cantemir. Activitatea meșterilor, prosperitatea sau starea lor de sărăcie
au fost condiționate, așa cum am surprins în cazul curelarilor, de cererea mai
mare sau mai redusă pentru produsele fabricate de ei. Studierea meșteșugurilor
în cazului Iașilor a fost favorizată de mărimea centrului urban și funcțiile pe
care acesta le-a acumulat, cererea pentru produsele meșteșugărești având în
permanență căutare pentru acoperirea nevoilor curente ale Curții domnești, ale
unei populații numeroase și ale călătorilor, solilor sau negustorilor, aflați în
trecere pe rutele comerciale care străbăteau Moldova.
Am mai observat că organizarea în bresle a diferitelor categorii de
populație urbană a reprezentat un element caracteristic perioadei studiate. În
abordarea subiectului, cazul bărbierilor și cel al cioclilor ieșeni le-am considerat
edificatoare pentru înfățișarea a două tipuri de asociere. Dacă în cazul
bărbierilor, organizarea în breaslă s-a făcut din necesitatea reprezentării lor în
relațiile cu domnia și apoi în raport cu alte categorii de orășeni, tipologic
încadrându-se în șirul breslelor „economice”, în cazul cioclilor inițiativa

asocierii lor s-a datorat domniei și Bisericii. Oricum, legăturile și raportarea
permanentă la puterea centrală a breslelor indică o influență preponderent
orientală în apariția acestui tip de asociere, fiind încă o dovadă a preeminenței
înrâuririlor dinspre Imperiul Otoman.
Ascendența modelelor sud-dunărene, în care regăsim un amestec de
tradiție bizantină și orientală propagată în întregul spațiu balcanic aflat sub
stăpânire otomană, a devenit și mai vizibilă abordând problema înfățișării și
organizării spațiului urban. Dacă în cazul Țărilor Române, pentru înfățișarea
lipsită de strălucire a orașelor s-ar putea invoca nestatornicia vremurilor,
tulburările interne, invaziile și războaiele care au blocat nu doar înfăptuirea
înnoirilor, ci însăși cursul vieții urbane, pentru orașele din Balcani astfel de
argumente sunt mai puțin valabile. În Balcanii secolelor XVI–XVIII, stăpânirea
otomană a oferit mai multă stabilitate politică și economică, existând, implicit, o
viață orășenească mai puțin afectată de fracturi. Cu toate acestea, atât
organizarea spațiului, cât și tehnicile de construcție sunt asemănătoare cu acelea
prezente la nord de Dunăre, ceea ce ne face să notăm existența unui tip comun
de gândire a locuirii urbane. Asemănările pot fi încadrate în șirul influențelor
culturale pe care societatea de la nordul Dunării le va resimți dinspre spațiul
otoman odată cu sporirea influenței politice și economice din acea direcție, o
contaminare culturală care se va accentua cu cât ne apropiem și urcăm în
secolul fanariot.
În ultima secțiune am abordat problema teritoriului urban și a târgoveților
din perspectiva statutului juridic în raport cu domnia. Orașul reprezintă, din
perspectivă politică, culturală și economică, epicentrul unei zone asupra căreia
și-a răsfrânt acțiunea funcțiilor sale. De asemenea, s-a observat că, privind din
sens invers, spațiul înconjurător, vast sau restrâns, în raport cu mărimea fiecărui
oraș, conferă un anumit specific centrului urban. Aceste observații au impus ca
trecutul orașelor să fie urmărit plasându-l într-un cadru geografic, politic și
economic mai larg decât limita spațială în care orășenii își desfășurau viața
cotidiană. Am pornit de la câteva teorii mai vechi referitoare la configurația
hinterlandului cu care orașul interacționează și am reluat problema evoluției
ocoalelor și a hotarelor târgului. Dispariția ocoalelor, proces care s-a încheiat în
a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în paralel procesul de înstrăinare a
hotarelor, culminând, la mijlocul secolului al XVIII-lea, cu ieșirea târgurilor de
sub stăpânirea domniei, reprezintă un fenomen caracteristic intervalului de timp
studiat. Spre sfârșitul perioadei, continuând în cea de-a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, vechea organizare a orășenilor, solidaritățile create
anterior, drepturile pe care ei le invocă în relațiile cu puterea centrală și cu alți
stăpâni de pământ, sunt doar câteva din detalii care vor cunoaște modificări și
vor naște frământări. Renunțarea domniei la rolului de stăpân al teritoriului
orașelor a însemnat nu doar o schimbare juridică, ci și una economică.
Drepturile de stăpânire asupra orașelor acordate unor particulari (boieri sau
Concluzii 243
mănăstiri) presupuneau și avantaje economice, precum încasarea zeciuielii de pe

terenurile cultivate, a chiriilor de pe locurile de casă și prăvălii și a taxelor
comerciale din vânzarea produselor în târgurile permanente și periodice. Modi-
ficările de statut ale teritoriului și locuitorilor orașelor și, implicit, tensiunile
care le-au însoțit sunt efecte ale retragerii economiei otomane din fața celei
apusene, reflux tot mai vizibil în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
În vârtejul schimbărilor denumite modernizare, populaţia urbană a
străbătut, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale
secolului al XIX-lea, un drum marcat de incertitudini, presărat cu invocarea
repetată a trecutului și chiar cu violențe, realităţi care îşi află rădăcinile în
perioada anterioară, abordată în lucrarea de faţă.
Documente
1 1709 (7217) iulie 10
+ Iw Mihai R\covi]<ă> voevoda, B<o>j<i6> ml<os>t<i6>,

g<os>p<o>da<r>\ Zemli Mwldavscwi. Scriem domnie mea la boiarinul
nostru Bejan vornicul de poartă, cătră aceasta îi facem șt(i)re. Iată că, domniia
mea m-am milostivit, dintr-a noastră osăbită milă, și am dat cinstitului și
crédinciosului boiarinului nostru, dumisale Ion Sturdzăi marelui păharnic, din
locul domnescu al târgului Băii, 1.200 stânjini de loc.
Pentru acéea, dacă vei védea această carte a domnii méle, iar dumitali să te
scoli de aicea și să mérgi acolo la târgu la Bai și să strângi oamini buni
dinpregiurul locului, din sus și din gios. Și să mérgi de unde să încépi hotarul
târgului, din parte de sus, și să măsuri înspre târgu, pe mijlocul locului, și unde
să va vini 1.200 stânjini să pui piatră hotar. Și să mărgi și pe la capeteli
hotarului, de înbe părțili, și iarăși așé să măsuri ca și la mijloc de atâția stânjini,
pecum scrie mai sus, și să pui pietri să fie ales de cătră alte hotară streine și
dinspre hotarul târgului, cât va mai rămânea.
Și așé, după cé vei măsura și vei puni sămne, să faci și o mărturie cu oamini
buni, scriind din sămne în sămne, ca să-i facim și ispisoc pi mărturii cé vii aduci,
de întăritură, ca să-i rămâi moșii stătătoari, neclătită niciodănăoară, în véci.
Aceasta scriem.
* "s, l<1>t<o> =zsÌzy <7217/1709> 6l<ye> yÆ <10>.
+ Iw Mihai R\covi]<ă> voevod<a> <m.p.>.
Biblioteca Academiei, Documente istorice, CCCLV/11.

Orig., hârtie, difolio, sigiliu domnesc, octogonal, mic, aplicat în tuș roșu.
2 1709 (7217) august 4
+ Iw Mihai R\covi]<ă> voevoda, B<o>j<i6> ml<os>ti<6>,

g<os>p<o>dar\ Zemli Mwldavscwi. Facem știré cu această carte a noastră
tuturor cui să cadé a ști, adec(ă) acést adevărat credincios și cinstit boierinul
nostru, dumn(ea)lui Ion Sturdzé vel păharnic, slujit-au domniei méli și ț(ă)răi cu
crédință și cu dreptate. Pentru acéea, și domniia mea vădzind a lui driaptă și
încredințată slujbă cătră noi, ni-am milostivit și dintru a nostră osăbită m(i)lă am
dat și l-am miluit pré dumnealui cu o bucată de loc de pământu din locul
domnescu, din hotarul târgului nostru de la Baia, precum i-au hotărât cu
poronca domniei méli, boiarinul nostru Bejan Hudéci vornic glotnii, împreună
cu o(a)meni buni, bătrâni, târgoveți și răzéși din pregiur, de acolo, anum(e):
Andrei șoltuzul din târgu din Baia, și Gligori Deleu nemeasnic ot tam, și Lupul
Uiaga ot tam, și Pănteleiu Auda ot tam, și Toadér Dzamă ot tam, și Ion Gorce ot
tam, și Gliga ot tam, și Neculai ot tam, și Gheorghie egumenul ot Slatin(a), și
proegumănul Gligori ot tam și Fridaschi egumănul ot Râșca.
Începându-să semnéle hotarului acestui loc din munté, despré apus, din
capul hotarului, din obârșiia Sașcii și s-au scoborât în gura Sincii pân într-un
buor vechi, dându-și coasté cu hotarul Slatinii, ce s(e) numéșté Stănileștii, apoi,
tot pe coasta Sincii, la deal. Apoi iei Dealul lui Dobri, iar la un buor vechi de la
Alexandru vod(ă) și opcina tot la vale, până la Ciongii lui Précop, iară la un
buor vechi, și s-au pus și un buor nou. Apoi, tot la valé, pe opcină, iar s-au găsit
un buor véchiu și s-au pus și un buor nou, în curmédziș, în gios s-au măsurat cu
poronca domniei méli o mie și doaă suté de stânjeni, și stânjănul de optu palme.
Apoi tot la valé, pân-în capul piscului, în gura Sășcii, apoi dreptu pesté
Moldova, peste drumul <cel m>1aré, pân în troian, la mijlocul locului s-au pus
stâlpu de piatră, tot dându-și coasté cu hotar(ul) Slatinii, ce să numéști
Stănileștii. Și s-au măsurat de curmédziș, în gios, 1.200 stânjeni spre târg, spré
Baia. Apoi, tot la deal troianul, spré răsărit, până la o movil(ă) săpată, apoi tot la
deal și pe deal, la o movil(ă), iară s-a pus stâlp de piatră într-însa, apoi la deal
spre Brăduțăl, alături cu niști ciritéi, pân dă la un stâlp de piatră, în capul
hotarului ce tâlnéște cu hotarul Lămășénilor, apoi, în gios, alături cu dumbrava
și dreptu la valé, pe podiș, până au trecut de Coltău, în pre(a)jma movilii s-au
pus stâlp de piatră. Și s-au măsurat de curméziș 1.200 stânjeni și tot la valé pân
lângă drumul cél mari, în pre(a)jma celuia stâlpu, iară s-au pus stâlp de piatră, și
la vale peste Moldova, în gura Săucii s-au pus un buăr într-un frasin și de acolo,
în sus, pe marginea codrului s-au măsurat cu poieni de fân 1.200 stânjeni până
în piscu, apoi de la frasin la deal, iar s-au pus buăr într-un fag, apoi tot la deal,
spre apus, pân la obârșié, peste munți a Sancii, undé să tâlnéscu hotarăli a
mănăstirii Râșcăi și a Slatinii cu a Băii și un vad de moar(ă) de ceasta parte, în
gârla Moldovii, ce să numéște a Iaonășoie. Atâta-i tot hotarul de giur înpregiur,
précum vădzum și mărturié de la hotarnici, scriindu într-acesta chip.
Pentru acéea, ca să fie de la domniia mea credincios și cinstit boiarinului
nostru ce s-au numit mai sus, dumnealui Ion Sturdzé vel păharnic, driaptă ocină
și moșiie, lui și ficiorilor, și nepoților lui, și uric de la noi cu tot venitul, stătător
în veci.
Pentru acéea, și dup(ă) a noastră viaț(ă) și domniie, pe carili va m(i)lui
D(u)mn(e)dzău cu domniia țărăi noastre a Moldovei, poftim ca să nu surpe a
noastră danié și m(i)lă, ce mai vârtos ca să aibă a da și a întări, pentru vécinica
pomeniré.
I in da s<é> neum1[aet2.
Documente 247
U "s, l<1>t<o> =zsÌzy <7217/1709> aígstÿ dÆ <4>, ftoragw

g<os>p<o>dstva3.
+ Iw Mihai R\covi]<ă> voevod<a> <m.p.>.
+ Axintie uricar <pisal>.
<Pe verso-ul filei a doua, două însemnări ulterioare>: 7217 avg(ust) 4.

Mihaiu vodă. N. 5; <și>: Ispisoc de la Mihai Racoviț(ă) v(oie)vod prin care face
danii 1200 stâ(n)j(eni) din trupul moșiei Baie dum(i)sale vel păh(arnicului) Ioan
Sturza, arătând și toate sămnile încongiurătoare acelor 1.200 stâ(n)j(eni).

Orig., hârtie, difolio, rupt la îndoituri, sigiliu domnesc, octogonal, mic, aplicat în
ceară, timbrat.
Arh. Naționale Iași, Documente, CLXXIII/5 (copie).
____________________
1
Rupt.
2
Altul să nu se amestece.
3
… în a doua domnie.
3 1711 (7219) februarie 13
+ Dimitrye Cantemir voevoda, B<o>jye6 ml<os>ti<6>,

g<os>p<o>dar\ Zemli Mwldavscoi. Adică au venit denainte noastră și
denainte a lor noștri moldovenești boieri, a mari și a mici, cinstit și credincios
boierinul nostru, dumnealui Ion Sturdzé vel vornic de Țara de Sus, și ni-au
arătat un ispisoc de danie și de miluiré de la domniia sa Mihai Racoviț(ă)
voievod scriindu pecum pentru a lui driaptă și încredințată slujbă l-au miluit
domniia sa cu o bucată de loc din locul nostru domnescu din hotarul târgului
Băii, trimițându domniia s(a) și hotarnic într-aceéa vrémé pe boiarinul nostru
Bejan Hudeci vornicul de poartă de i-au ales aceia bucată de loc și l-au și stâlpit
împréună cu oameni buni, bătrâni, târgoveți și răzeși de pin pregiur, de acolo,
pecum ni-au arătat dumnealui și mărturié de la hotarnici.
De carea apoi, jelui dumnealui pecum la domniia lui Nicolae vod(ă),
fiindu la prépusuri și cădzindu la urgiia domniască, iar târgoveții de Baia s-au
sculat și au jeluit la domnié pecum n-au unde să hrăni, căci s-au dat acél loc
dumisale și pe jaloba lor li s-au făcut carte domniască ca să stăpânească ei
moșiia. Deci am socotit noi cu tot Sfatul nostru pecum dumnealui vornicul
pe-ntreg au pățit acéa urgié de cătră domnié și ni-am milostivit și, dintru a
noastră osebită m(i)lă, i-am dat și i-am înnoit și i-am întărit pré acea bucată de
loc de la Baie, ca să fie și de la noi danie, și miluire, și uric cu tot vinitul, lui și
feciorilor lui, și nepoților lui, și strănepoților lui, cari i să vor alégé mai
apropiați, précum îi scrie drésul de la domniia sa Mihai vod(ă).
Începându-să pre semnéle din munté, despre apus, din capul hotarului, din
obârșie Sașcii și să coboară în gura Sincii pân la un buor vechiu, dându-și coaste
cu hotarul Slatinii, ce s(ă) numéște Stănileștii, de acolo, tot pe coasta Sincii, la
deal. Apoi iei Dealul lui Dobri, iar la un buor véchiu de la Alexandru vod(ă) și
opcina tot la valé, până la Ciongii lui Précop, iară la un buor véchiu, și s-au
făcut și un buor nou. Dé acolo, tot la valé pe opcină iar s-au găsit un buor
vechiu și s-au pus și un buor nou, în curmédziș în gios s-au măsurat 1.000 și
două sute de stânjini și stânjenul de optu palme. Apoi, dé acolo apoi la valé
până în capul piscului, în gura Sășcii, apoi dreptu peste Moldova peste drumul
cel mare, pân în troian, și la mijlocul locului s-au pus stâlp de piatră, tot
dându-ș(i) costelé cu hotarul Slatinii, ce să numște Stănileștii. Și s-au măsurat
de curméziș, în gios, 1.200 de stânjini spré târg, spre Baie. Apoi, tot la dial
troianul, spre răsărit, pân la o movilă săpată, dé acolo tot la deal și peste deal, pe
podiș, la o movilă în carea s-au pus stâlp de piatră, dé acol(o) la dial spre
Brăduțel, alături cu niște ciritei, până dă la un stâlpu de piatră în capul hotarului
ce să tâlnește cu hotarul Lămășénilor, apoi în gios alături cu dumbrava și
direptul la valé, pe podiș, până au trecut de Cultău, în prejma movilii iar s-au
pus stâlp de piatră. Și s-au măsurat de curméziș 1.200 de stânjeni și tot la valé,
peste Moldova, și în gura Săucii s-au pus un buor într-un frasin, de acolo în sus
pe marginea codrului s-au măsurat cu poieni de fân 1.200 stânjeni pân în piscu,
apoi de la frasin la dial, iar s-au pus buor într-un fag, apoi tot la dial spré apus,
pân la obârșié, peste munți a Sancii, undé să tâlnescu hotarăl(i) a mănăstirii
Râșcăi și a Slatinii cu a Băii și un vad de moară dé ceasta parté, în gârla
Moldovei, ce să numéșté ai Ionășoaie. Atâta-i tot hoarul de giur înpregiur, ca să
aibă dimnealui Ion Sturdzé vel vornic a-l stăpâni cu tot vinitul, pecum mai sus
scriem, și altul nimea să n-aibă a să amesteca pr1d sim listom
g<os>p<o>dstva m|1.
Toe p[em2.
U @s, v<\> l<1>t<o> =zsÌøy <7219/1711> fev<ruarye> gÆy <13>.
+ Dmitrie voevod<a> <m.p.>.
+ Axintie 8ricar <pisal>.
<Pe verso-ul filei a doua, două însemnări ulterioare>: 7217 fevr(uarie) 13.
N. 6; <și>: Ispisoc de la măria sa Dumitrașcu Cantimir v(oie)vod pi o bucată de
loc din hotarul târgului Băii, ot ținutul Sucevii.

Orig., hârtie, difolio, sigiliu domnesc, octogonal, mic, aplicat în chinovar.
____________________
1
… înaintea cărții domniei mele.
2
Aceasta scriem.
Documente 249
4 1729 (7237) iulie 5
+ Noi, Grigori Gica v<oe>vod<a>, Bwji6 ml<os>ti<6>,

g<o>sp<o>dar<\> Z<emli> Mwldavscoi. Adică acest adevărat boiariul
nostru credincios, dumnalui Ion 3 log(o)f(ă)t, slujind domnii mele și țării cu
dreptate și cu credință slujbă, pentru aceea și domniia me m-am milostivit și,
din osăbită mila noastră, l-am milostivit cu un vad de moară în apa Șomuzului
celui Mic, din locul târgului Băii și cu loc de opt stoguri de fân înpregiurul
acelui vad de moară, ca să-ș(i) facă și o moară acolo.
Și să fie de la domnia me driaptă moșie și uric de miluire, cu tot venitul
stătătoriu, în veci, așijderea după a noastră viață și domnie, în urma noastră pre
cini Dumnezău va milui cu domniia aceștii țări, a Moldovei, din fiii noștri, sau
dintr-alt niam, poftim ca să nu surpe această puțină milă și danie noastră, cum
nici noi n-am stricat daniile altor domni ce-au fost mai-inte de noi, ce mai vârtos
să aibă a da și a milui și a întări, pentru a sa vecinica pomenire.
Aceasta scriem.
* @s, let<o> =zsÌlz <7237/1729> 6li<e> e∂ <5>.
+ Iw Grigorye Gica vwevwda <m.p.>1.
S-au posleduit și iasti întocmai cu cea adevărată.

1795 noiemv(rie) 30.
Iordachi vel logof(ăt) <m.p.>.
<Pe verso-ul filei a doua, două însemnări>: Scrisorile Fântânii Mari;

<și>: 32.
Arh. Naționale Iași, Documente, CLXXIII/18.
Copie din 30 noiembrie 1795.
____________________
1
Se indică: „locul peceții g(o)sp(o)d”.
5 1743 (7251) aprilie 25
+ Milostive și luminate doamne, să fii mărie ta săn(ă)tos întru mulți ani cu

fericire în luminat scaunul mării tal(e).
+ Cu preplecata scrisoare noastră, facem știre mării tali că viindu sv(i)nție

sa Ghedeoan, egumen de la Slatină, cu luminat(ă) carte mării tal(e) ca s(ă)
mergem să hotărâm o bucat(ă) de loc ce au avut danie și miluire de răpăusatul
mărie sa Ștefan Tomșe vo(i)ev(o)d den locul domnescu a târgului Băi.
Care noi, după luminată porunca mării tali, am strâns mazili și oameni
bătrâni de pe înpregiur, chemând față și pe târgoveții de Baia. Și mergând acolo
și scoțându svinție sa egumenul de Slatin(a) patru oameni bătrâni din sat, din
Rădășeni, anum(e): Grigorie a lui Andron, și Gavril Tăpălăge, și Grigorie Pletosul,
și Ion Perjiul și mergând de unde să începe capul hotarului acei(i) bucăți de loc
ce este dată și miluită de răpăusatul domnul Ștefan Tomșe voievod sv(i)nti(i)
mănăstiri Slatinii, lipită de moșie Rădășenilor, acea bucată de loc făcând mărie
sa și beserică în sat, în Rădășen(i). Și luând acești patru oameni asupra
sufletelor sal(e), priimind și cartea de blăstăm cum că au apucat de la părinții lor
semnilé aceștii bucăți de loc, care mai sus s-au numit, carele s-au aflat și
sémnelé a hotarului vechi, [de] precum ni-au arătat noaă acești patru oameni de
mai sus numiți.
Și mergând noi, înpreună cu toț(i), în capul hotarului den sus, den gura
drumului săpat ce să numește Drumul Armanului și den gura drumului
arătându-ne dâlmă făcută de pământ și la fârșitul dâlmii stâlp de piatră hotar
vechiu și dezgropându-l, am găsit cărbuni și cărămidă, care amu s-au făcut și
movilă. Și dentr-acest stâlp purcede hotarul pe o așezătură spre amiazăzi și la
svârșitul așăzăturii s-au pus stâlp de piatră și supt stâlp cărbuni și s-au făcut și
movilă. Și de la acest stâlp, iar să începe dâlmă de pământ, până la Lacul Fără
Fund, și s-au pus stâlp de piatră și supt stâlp cărbuni și s-au făcut și movilă. Și
dentr-acest stâlp, tot spre amiazăzi, și lovește într-o movilă veché. Și den movila
vechi, tot spre amiazăzi, lovește în gura unui scursuri de pârâu și în gura
scursurii s-au făcut movilă, s-au pus stâlp de piatră în movilă și supt stâlp
cărbuni. Și dentr-ace(a)stă movilă să-ntoarce hotarul derept pe scursură, spre
răsărit, și lovește în Puțul lui Giurgiuman. Și den Puțul lui Giurgiuman să
întoarce hotarul spre miazănoapte și apucă drumul cel mare, în sus, pe deasupra
Răd(ă)șenilor, hotărășt(e) iar până în drumul săpat ce să numește Drumul
Armanului, și aice să închei tot hotarul aceștii bucăț(i) de loc.
Deci noi, văzând acești patru o(a)meni mai sus numiț(i) că eu asupra
sufletélor sal(e) și primind dânșii cartea de blăstăm și arătându-ne și sémne
vechi de hotar, care târgoveții de Baia, fiindu faț(ă), și n-au putut să arăté nicio
dovadă și priimind-o și ei ca să e acești patru o(a)meni cu sufletéle lor.
Și văzând noi dovezi [că acest Ște], am noit noi în giur înpregur, după
luminată porunca mării tali și am dat această scrisoar(i) hotarnic(ă) la mâna
sv(i)nții sal(i) egumen(ului) Ghedeoan de Slatin(a).
Aceasta facem știre mării tali, cum a fi mila mării tali.
V\ let<o> =zsÌna <7251/1743> ap<rilye> cÆe <25>.
Robii mării tali.
Vasilii …1 post(elnic) <m.p.>.
Ștefan post(elnic) <m.p.> 2.
S-au posleduit și iasti întocmai cu cea adevărată.

<Pe verso-ul filei a doua, însemnarea>: Hotarnicile despre a Rădășenilor.

Documente 251
Arh. Naționale Iași, Documente, CCLXXXIV/12.

Orig, hârtie, difolio.
____________________
1
Ilizibil.
2
Nume tăiat cu aceeași cerneală.
6 1756 (7264) iunie 10
+ Iw Constandin Mihail Þyhan Racovi]<\> v<oe>v<o>da,

B<o>jy<e>6 ml<o>sty6, g<o>sp<o>dar\ Zemly Moldavscoi. De
vréme ce, dumnealui cinstit și credincios boiariul domnii méle, Ionițe
Cantacuzino vel agă, au slujit atâta răpoosatului, pururi fericit întru pomenire,
luminatului părintelui domnii méle, cât și domnii méle au slujit cu credință și cu
dreptate, pentru acéea dară, domniia mea bine am voit și dintr-alte osăbite mile
a domnii méle m-am milostivit și i-am dat danie și miluire târgul Baie, ce este la
ținutul Sucevii, și cu tot hotarul târgului ce este înpregiur, afară de alte danii ce
or fi dat alți luminați domni altor boiari dintr-acel hotar a târgului. Ca să-i fie acest
târgu de mai sus numit cu tot hotarul driaptă ocină și moșiie dumisale și fiilor săi,
stătătoare, în veacu. Și să aibă dumnealui a-ș(i) hotărâ locul acesta cu stâlpi de
piatră, semne împregiur, osăbindu-l de cătră alte părți și dinspre alte moșii.
Și poftim domniia mea și pre alți luminați domni ce Dumnădzău îi va
milui în urma noastră cu domniia aceștii țări să nu strice mila și daniie aceasta,
precum nici noi n-am stricat daniile altor luminaț(i) domni, ce mai vârtos să
întăriască, pentru a lor vecinica pomenire.
Din Ieși, 7264 <1756> luna iunie 10.
+ Iw Constandin vwevwda <m.p.>.
ªefan Buhăescul Æg lwg<o>f<\>t prwktoh <m.p.>1.
<Pe verso-ul filei, doua o însemnare din secolul al XIX-lea>: Danie cu

ispisoc de la măriia sa Costandin Racoviț(ă) pe locul târgului Baia de la țânutul
Sucevii; <și>: 7264/1756 feb(ruarie) 16.
Arhivele Naționale Iași, Documente, CDLX/44.

Orig., hârtie, difolio, sigiliu domnesc, octogonal, mic, aplicat în tuș roșu.
____________________
1
Ștefan Buhăescul logofăt al treilea a învățat.
7 1757 (7265) ianuarie 12
+ Noi Costandin Mihai Gehan Racoviță voievoda, din mila lui

D(u)mn(e)zeu, domnu Țării Moldovii. De vreme ce rugătoriul domniei méle,
iermonah Gheorghii egumenul și cu tot soborul de la sfântă mănăstirea
Moldovița au jeluit domniei mele de mare călcare ce are o moșie a sfintei
mănăstiri Moldoviță, anume moșie Răciuleni, di lângă târgul Baia, ot țânutul

Sucevii, despre târgoveții de Baia, hotărându-să Răciulenii cu locul a Baei.
Pentru care și hotarnicii au adus mai în trecuții ani di le-au izbrănit hotarul
târgului despre locul Băii, după cum arată pre largu hotarnica tot locul în semne,
și tot nu sînt odihniț(i). Și după ace hotărâre au luat și cărți domnești de volnicie
și cărți la ispravnicii țânutului, chemându-i pe băieș(i) de față ca, de au a
răspunde înprotiva acei hotărâri, să-și arete pâra la judecată. Și ei nici de
hotărâtură nu să țini, nici la judecată, de au mai avut alta a răspunde, n-au mers
să-ș(i) izbrănească pricina.
Iată, după jaloba numitului egumen și după dovada cărții domniei méle ci
au arătat de la domniia noastră dintâi și după alte cărți g(ospo)d de îndreptare,
dat-am volnicie numitului egumen și pristavului mănăstirii ce va fi asupra
Răciulenilor ca să aibă putere cu cartea domniei méle a stăpâni moșie Răciulenii
în toate semnile, după cum au stâlpit rânduiții hotarnici mai înainte și pre
băieș(i) să nu-i sufere nici pre unii să facă nici cât de puțin călcare piste hotarăle
ci au pus hotarnicii. Și de n-ar băga sama să să firească și s-ar arăta protivnici
cărții domniei mele, poroncim domniia mea cu tărie ispravnicilor din țânutul
Sucevii să trimeț(e) să-i aduci și să le dai certare ca unor înprotivitori de
poroncă și să plătească ce-ar fi pricinuit mănăstirii.
Și măcar că am dat domniia mea acmu o bucată de loc danie dum(i)s(ale)
Ioniță Cantacuzeno vel agă din locul târgului Băi(i), la care am rânduit și boieri
hotarnici să-l aleagă, ce arătăm domnie mea prin cartea aceasta, că domniia mea
nu am dat lui din locurile ci sînt date de alții domni ci au dat danie și miluire de
noi sfintilor mănăstiri, ci am dat acestui numit boieri, dumisale lui Ioniță
Cantacuzeno agă, locul gospod de la Baia, cât este nedat nemărui și acela să șâ-l
stăpânească.
Iar a strămuta daniile luminaților domni mai denainte nu suferim, nici să
să atingă hotarnicii ce am rânduit să aleagă dum(nealui) vel agă de hotarul
Răciulenilor, al mănăstirii Moldoviții, ci mănăstirea Moldovița să-ș ție moșie
Răciuleni în toate semnile, cum s-au stâlpit locul mai denainte cu boieri
hotarnici.
Și cum poruncim, așe să să urmeză, într-alt chip să nu fie.
7265 <1757> ghenar(ie) 121.
Ion Bogdan vel logof(ă)t prokit2.
Copie aceasta însuși de pe matca ei cea adevărată de asemene s-au scos și

s-au posleduit de mine, Andrei Dașchevici. În Cernăuți, let 1787 ghenar(ie) 12.
Arh. Naționale Iași, Documente, CCLXXXV/26.

Copie din 12 ianuarie 1787.
____________________
1
Se indică locul peceții domnești.
2
… a învățat.
Documente 253
8 1758 (7266) martie 10
+ Cu m(i)la lui D(u)mn(e)zău, Noi Scarlat Grigorie Ghica v(oie)voda,

domnu Țărâi Moldaviei. Înștiințare facem cu acest hrisov al domniéi méle
tuturor celor ce pre dânsul vor căuta sau cetind vor audzi, că iată, acest adevărat
al nostru cinstit și credincios boiariu, dumnialui Ioan Cantacozino vel ag(ă),
viind înaintea domnii méle și înaintea a cinstiți și credincioși boiarilor domnii
méle, cei mari ai Divanului, ni-au arătatu dovadă un hrisov de la domniia sa
Costandin vodă Răcoviță, din anii 7264 <1756> iuni(e) 10, din domniia a doao,
întru care scrie și adiveriază pentru acest numit boiariu, că slujind cu credință și
cu dreptate, atâta în zilile răpousatului Mihai vod(ă), cât și în vrémea domnii
sale, Costandin Racoviț(ă) vod(ă), bine au voit domniia sa a-l milui cu deosăbită
mila domniei sale și i-au dat danie și miluire târgul Baia, din ținutul Sucevii, și
cu tot hotarul târgului ce iaste împregiur, nedatu de alți domni altora de mai
înnainte, pentru a dumisali driaptă slujbă și cu credință, ca să-i fie moșie
stătătoare, în veci.
La care loc al danii au fost rânduit domniia sa și boiari hotarnici, ca să li
aliagă de cătră alte hotară ce sint împregiur în sémne. Dară acea hotărâre a
locului în sémne n-au luat svârșit în vrémea domnii sale Costandin vod(ă),
întâmplându-să de s-au mazilit domniia sa. Decii, fiind mila preamilostivului
D(u)mn(e)zău de am fost miluiți și dăruiți de cătră preaputernicii stăpânii noștri
cu domniia aceștii țără, îndată ce am venit, ni-au arătat dumnialui numitul vel
agă acest hrisov de miluire acestui loc ce i-au dat danie domniia sa Costandin
vod(ă) Racoviț(ă). Și cerșind și poftind dumnialui ca să întărim și domniia mea
daniia și miluirea aceasta, cu deosăbit hrisovul domnii méle, am primit domniia
mea a ne arăta următori pe deplin cu întărirea hrisovului dispre partea domnii
méle, de vréme ce am știut că nu numai domnii sa răpousatului Mihai vod(ă) și
domnii sale lui Costandin vod(ă) Racoviț(ă) au slujit acest numit boiaru, ce și
preafericitului și pururea pomenitului răpousatului părintelui domnii méle, mării
sale Grigorie vod(ă) au slujit cu dreptate, avându-l dentru întâi ciriac, și precum
și domnii méle ne slujaște cu credință și cu dreptate.
Numai, fiind trebuință întâi ca să aliagă și să hotărască câtu-i locul târgului
Baia drept domnescu, fără pricină și nedat până la danie dum(i)sali nemărui de
alți domni mai denainte, am poruncit domniia me de s-au scris o carte a domnii
mele de hotărât, rânduind și boiari mari hotarnici, anume: pe svințiia sa
presvințitul părintele episcopul de Radauți chir Dosithei, și pre dumnealui
Costandin Cantacozino biv vel ban, i dumnealui Costandin Canano biv vel
stolnic. De la care numiți hotarnici am văzut domniia mea hotarnică în semne,
întru care scriu cătră domniia mea arătând că după carte domniei mele de
hotărât ce li-am scris, mergând la Baia, au strânsu de fațe oameni, târgoveți de
acolo și alți omeni înpregiurași și au întrebat și au cercat cu amăruntul, atâta
dinspre alte părți, cât și dinspre parte moșiii Răciulenilor, a mănăstirii Moldoviței,
dinspre care parte era și mai multă pricină. Și așa, după mărturie oamenii
bătrâni și după cum au putut cunoaște semnele, măsurând moșiia Răciulenii, pe

trei locuri au îndreptat hotarul, după cum au cunoscut și au hotărât moșiia
târgului Băii de cătră Răciuleni, puind semne, după cum arată mai gios.
Începutul dinspre apusul Soarelui, pe apa Moldovei, în pădure, unde
cercând s-au găsit și o piatră hotar, mărturisind oamenii că acea piatră iaste între
hotarul Băii și a moșii mănăstirii Râșcăi, ce să chiamă Bogoslovul, care disparte
hotarăle. Și de acolo, drept spre răsărit, dinspre Moldova, mai mărge alăture cu
hotarul Băii cu moșie Bogoslovul, până la mărul roș, unde să întâlnește moșiia
și a Bogoslovului și a Răciulenilor. Dar fiindcă acel măr roș este aproape de apă
și pentru ca să nu să facă sminteală și mai înapoi nu departe, spre apus, între
mărul roș și între piatra ce s-au zis că s-au aflat în pădure, într-un dâmbu, au
socotit și au pus o piatră și aice s-au făcut tâlnire acestor trii hotară, a Băii, a
Bogoslovului și a Răciulenilor. Și de la această piatră purcede alăture moșiia
Băii cu Răciulenii și merge drept spre răsărit, pe la mărul roș și piste apa
Moldovei și piste șes și piste drumul cel mare ce merge la Baia, drept la un iaz
ce iaste în Șomuzul Negru, care iaz să cheamă Hiresteu și în capul iazului, într-
un dâmbu, s-au pus piatră. Și de acole, piste șes și piste bahnă, drept la fântâna
ce iaste lângă casa lui Ion Pizdele, pe din sus, și de acole, pe vâlce la dial, unde
iarăși(i) s-au pus piatră. De acole, tot spre răsărit, piste câmpu și piste un
drumușor, drept la un lac cu lozii ce iaste de la vale de drumul cel mare. Și până
la acesta loc merge hotarul Băii alăture cu hotarul Răciulenilor și să tâlnește cu
moșie Tâmpeștii, după cum au mărturisit și oamenii bătrâni, anume: Pascal din
Buciumeni și Ionichie monah, că éi așa știu și așa au apucat, că pân la acest loc
să pogoară hotarul Băii, iar mai gios n-au trecut, și acolo s-au pus piatră în
coada lacului dinspre drum. Și de acole să întoarce hotarul Băii în sus, alăture
cu hotarul Tâmpeștilor și merge pân în Fântâna Savei și de acole tot în sus pân
într-alt lac cu lozii, unde să tâlnește cu moșiia Buciumenii. Și de acole, tot în
sus alăture cu Buciumenii, pân într-alt lac cu lozii, unde să tâlnește cu moșiia
Rădășanii, ce aice dar s-au aflat o bucată de loc din locul târgului ce iaste dată
danie cătră moșiia Rădășanii, pre care danie au arătat călugării de la mănăstire
Slatina și ispisoc de la domniia sa Ioan vodă Nicolae, care bucată de loc iaste
hotărâtă și stâlpită. Și dar de la acel loc cu lozii, unde să tâlnește moșiia Băii cu
Rădășanii să întoarce spre apus în locul târgului și merge, din semne în semne,
înpregiur, întorcând iarăși(i) în sus, încongiurând acea bucată de loc, până ce dă
în moșiia Sturzii care iaste iarăși(i) dată danie din locul târgulu și iaste hotărâtă
și stâlpită și întoarce spre apus piste șes și merge alăture moșiia Băii cu moșiia
Sturzii, din semne în semne, până ce trece peste apa Moldovei, la munte, spre
apus, până ce să împreună moșiia Băii cu moșii mănăstirii Slatinii, ce să chiamă
Verejenii, în munte. Și de acole, întoarce în gios prin munte și să întălnește cu
Bogoslovul, moșâie mănăstirii Râșcăi, și mărgu tot alăture, din semne în semne,
pe hotarul vechiu, pân vin la piatră ce scrie la început întâi că s-au aflat în
pădure. Și de acole, drept spre Moldova, la piatra ce s-au pus în dâmbu, drept
mărul roș, de undi s-au început hotarul, unde să tâlnește aceaste trii hotară, a
Documente 255
târgului Băii și a Bogoslovului Râșcăi și a Răciulenilor Moldoviții și aice s-au

încheiat tot hotarul târgului Băii.
Drept aceia dar și domniia mea, dacă am văzut hotarnica numiților
hotarnici arătând luminat toate semnele în ce chip au ales și au hotărât, am
crezut și iată că dinspre parte domniei mele încă s-au întărit cu acest hrisov a
domnii mele, danie și miluire cinstit și credincios boiarinului domniei mele,
dum(nealui) Ioan Cantacozino vel ag(ă), pe locul târgului Băii, ca să-i fie
driaptă ocină și moșie și hrisov de miluire și de întărire dumisali și giupânesii
dumisali, și cuconilor dumisali, nepoților și prenepoților, în toate semnele
locului, cum arată hotarnica, de mai sus scrise.
Și spre aceasta credința domniei mele de mai sus zis, Noi Scarlat Grigorie
Ghica v(oie)v(o)da, și credința a preiubiți fiilor domnii mele, Alexandru
v(oie)vod și Mihail v(oie)v(o)da, și Nicolae v(oie)v(o)da, și Grigorie
v(oie)v(o)da, și Gheorghie v(oie)v(o)da și credința a cinstiți și credinciși boiarii
domniei mele, dumnealor Radul Racovițe vel log(o)f(ă)t, Lupul Balș vel vornic
Țării de Gios, Vasilie Ros(e)t vel vor(nic) Țării de Sus, Vasilie Razul hatman i
pârcălab Sucevschii, Alexandru vel post(elnic), Aristarho Hrisosculeo vel
vist(iernic), Filip Catargiul vel spat(ar), Costantin sturze vel ban, Nicolae Ros(e)t
vel pah(arnic), Vasilie Costache vel stolnic, Ianache vel caminar, Matei Ghica
vel com(i)s și credința a multor boiarilor mari și mici.
Și pentru mai mare încredințare am întărit hrisovul acesta cu iscălitura și
pecete domniei mele.
Scrisu-s-au hrisovul acesta cu mâna lui Ionițe gramaticul lui Pavel
căm(ă)raș aice în orașul Iașilor, în anii 7266 <1758> mart(ie) 10.
Gavril mitropolit Moldovii <m.p.>.
Arh. Naționale Iași, Documente, CCCXL/68. Pergament, scris cu litere de aur,

titulatura scrisă cu iniţiale înflorate, în partea de sus, central, capul de bour şi iniţialele
domnului într-un ornament executat în aur, roşu şi verde. În partea de jos, semnătura
domnului şi sigiliul într-un ornament cu motive florale, în aur, roşu, verde, iar pe
laterale câte un vultur.
Ibidem, CDLX/48 (copie autentificată de Gavril mitropolitul Moldovei).
EDIŢII: Îndrumător în Arhivele Statului Iaşi, IV, Bucureşti, 1970, p. 15 (menţ. cu

descriere).
9 1763 (7272) septembrie 4
+ Dat-am adevărat zapisul mieu la mâna dumisale Ioniță Cantacozino

hat(man), precum să știe că avându eu o bucată de loc de moșie din gios de
târgul Băii, unde să chiamă Fântâna Mare, la ținutul Sucevii, pe Șomuzul Băii,
un iaz cu moară și loc de optzăci stoguri de fân și casă pe acel loc, l-am vândut
dumisale hat(manului) Ioniță Cantacuzino drept 100 lei bani noi și banii mi i-au
dum(nea)l(ui) deplin în mânule mele.
Deci acest iaz și cu loc de 80 stoguri de fân și mie îmi iaste de la socrul
mieu, răposatul Toader Calmășul, și socrului mieu i-au fost danie și miluire de
la fericitul întru pomenire măriia sa răposatul Neculai v(oie)vod Mavrucordat.
Iar moara și casele li-am făcut eu și nefiindu-mi trebuincioase acele case de
acolo …1, fiind puțin și piste mână și dum(nea)l(ui) având danie …1 de la măriia
sa Costandin vodă Racoviță osăbit …1, fiind iar loc din locul domnesc, i le-am
vândut dumisale c<a să-i fie dreap>1tă ocină și moșie, dumisale și giupânesii
dumisale, și cuconilor și a toată semințiia d(u)misale, moșie stătătoare, în veci,
dând d(u)misale hat(manului) și toate scrisorile ce am avut pe acest loc. Însă un
ispisoc al mării sale Neculai vod(ă) Mavrocordat nu s-au aflat acmu și
găsindu-să oricând să s(e) dea iar la mâna d(u)misale hat(manului).
Și pe acestă vânzare a me de bunăvoie să aibă dum(nea)l(ui) să-ș(i) facă și
întăritură g(o)sp(o)d.
Și pentru credințe am și iscălit și au mai iscălit și alți boieri care s-au
tâmplat la această tocmală.
Let<o> =zsÌov <7272/1763> sept<emvrye> d∂ <4>.
Andronachi vel vorn(ni)c.
Paraschiva vorniceasă.
S-au posleduit și iasti întocmai cu cel adivărat.

<Pe verso-ul filei a doua, două însemnări>: Copii di pe scrisoare lui

Andronachi vor(nic) pe Fântâna cea Mari ce au vândut-o log(o)f(ă)tului Ioan
Canta; <și>: 796 oct(ombrie).
Arh. Naționale Iași, Documente, CLXXIII/103.

Copie din 30 noiembrie 1795.
____________________
1
Rupt.
10 1784 octombrie 10
+ Facem știre cu această mărturie a nostră, că din luminată porunca

preaînălțat(ului) domnului nostru, mărie sa Alexandru Constandin v(oie)v(o)d,
fiind noi rânduiți ca să mergem să hotărâm moșie Baia, ci esti la ținut(ul)
Sucevii, pe apa Moldovii, a dumisali vist(iernicului) Matei Cant(acuzino),
dinspre moșie Buciumeni și despre Tâmpeștii șat(rarului) Alexandru Davidel și
dinspre Sasca, moșie dumisali Ștefan Sturze vel logof(ăt), fiindcă dum(nea)lui
vist(iernicul) au arătat mării sale, lui vod(ă), cum că răzășii de Buciumeni au
ispisoc de la Alexandru v(oie)v(o)d pe moșie lor, Buciumeni, în care scrie și
sămnili moșii Buciumenii, din giur înpregiur și răzășii di Buciumeni tăgăduind
Documente 257
sămnile celi adivărati ci scriu în ispisocul lor, cu lăcomie s-ar fi întinzând și

stăpânesc o bucată de loc din hotarul Băii. Cum și șat(rarul) Alixandru Davidel
s-ar fi întinzând cu moșie sa, Tâmpeștii, fiind alăture cu Buciumenii, și ia o
bucată de loc din hotarul Băii, vrând să margă cu moșie sa, Tâmpeștii, pâr unde
mergu și Buciumenii. Și ni să poroncești prin luminată carte g(os)p(o)d ca,
mergând la fața locului, să facem cu amăruntul cercetare pentru sămnile ci scriu
în ispisocul Buciumenilor. Și dovedindu-să sămnile celi adivărate, să s(e)
îndrepteză hotarul Băii, atât dinspre moșie Buciumenii, cum și dinspre moșie
Tâmpeștii.
Deci, mergând la numita moșie Baia, dinspre Sasca dumisale
log(o)f(ătului) Ștefan Sturza nici o cercetare nu s-au făcut, nefiind vechilul
dumisale faț(ă). Și au rămas ca să s(e) facă cercetare când va trimite dumnealui
log(o)f(ă)tul vechil aice. Ș-am mersul dintâi la colțul moșii Băii, din gios, de
unde începi a să hotărâ cu moșie Tâmpeștii a șat(rarului) Alexandru Davidel. Și
fiind faț(ă) șat(rarul) Davidel și răzeșii de Buciumeni am făcut întâi cercetare
scrisorilor dumisale vist(iernicului), arătându-ni comisul Costandin Dospinescul,
vechilul dum(nea)lui vist(iernicului) Matei, un suret de pi un ispisoc de la mărie
sa Scarlat Ghica v(oie)v(o)d, den velet 7266 <1758> mart(ie) 10, cari esti iscălit
de preosvinție sa părintile Gavril mitropolitul Moldovii, în care arată hotarăli
Băii dispre Tâmpești și dispre Buciumeni, pi undi stăpânescu Tâmpeștii și
Buciumenii. Și pără acmu au mai arătat vechilul dum(nealui) vist(iernicului) și
alt ispisoc de la mărie sa Grigorie Calimah v(oie)v(o)d, din velet 1768, în cari
iarăș(i) asămine arată hotarul Băii dispre Tâmpești și dispre Buciumeni. Deci
am întrebat pi vichilul dum(nealui) vist(iernicului) pisti acesti doî ispisoaci care
arată sămnile, anumi dispre Tâmpești și dispre Buciumeni, cu ce cuvânt cere ca
să s(e) suie mai la dial cu Baia. Și ne-au arătat cum că acei boieri hotarnici ce au
hotărât Baia mai înainte, nefăcând cercetare sămnilor ce să arată în ispisocul
Buciumenilor, cu grășală au dat ace bucată de loc din hotarul Băii cătră
Tâmpești și cătră Buciumeni. Ne-au mai arătat vechilul dum(nealui)
vist(iernicului) și o mărturie din velet 1784 iuli(e) 8, iscălită de Gavril
Giorghiț(ă) ruptaș ot Tâmpești și Vasâle Gheorghiță rupt(aș) ot Buciumeni, și
de Ioniță Buciumanul ot tam, și Gavril Chitic ot tam, și de Vasâle Mighiul
rupt(aș) ot tam, care mărturie esti adiverită și cu iscălitura dum(nealui)
med(elnicerului) Iordachi Canano și pah(arnicului) Ion Ciudin și a lui Neculai
Grecu, în care arat(ă) că satul, de la moșii și părinții lor și stăpânire den vechiu
ce au avut-o în Tâmpești, au stăpânit tot pe acesti sămni dinspre parte Băii: în
Lacul Broaștii și din lac în Movila Găunoasă, și din Movila Găunoas(ă) la o
salce niagră, care au fost răsădită în hotar de moșii lor. Și această salci arată că
au despărțâtu giumătate de sat a lor de giumătat(e) de sat a lui Davidel, cum și
dispre parte lui Davidel arată că din salce într-o movilă ci esti înprotiva sălcii, în
dumbravă. Și de acolo într-altă movilă, tot pe zare dialului și dintr-această
movilă, în movila cea mare, unde să întâlnesc Tâmpeștii cu Buciumenii.
Și toți acești de mai sus arătați ce au dat mărturie în scris, fiind și acmu
față înainte noastră, înpreună și cu alți răzăș(i) din Buciumeni, au priimit
giurământ sărutând carte de blăstăm, cum că pe aceste sămne au apucat

săpânirea Băii din vechiu dispre Tâmpești. Pe care sămni ni-au și adus răzășii de
Buciumeni, din sămnu în sămnul, pâră la movila din dial, unde să întâlnesc
Tâmpeștii cu Buciumenii și aici, la movilă, am stătut ca să facim cercetare și
sămnilor ci să arată în ispisocul Buciumenilor.
Și am întrebat pe răzășii de Buciumeni cu ce cuvânt să scoboară din
movila aceasta și din zare dialului de întră și eu acestă bucată de loc din hotarul
Băii. Și ei ni-au arătat un suret scos di pi un ispisoc sârbăsc ci au de la
Alixandru vo(ie)v(o)d, din velet 6932 <1424> fev(ruarie) 16, în care scrie că au
miluit pe un popa Iuga cu un sat, anume Buciumenii, lângă Baia, iar hotarul
acestui sat arată că acesta esti în începutul din movila ci est(e) în dial și de acolo
pe drum, în gios, pâr la stejarul cel gros, și di la stejar, pâr la pârău, și de la
pârău la sfârșitul hotarului, și di la sfârșitul hotarului, la drumul ce mergi di la
Stan la Bae, și tot pi drum pâră la un pârău ci mergi la Rădășăni și pe lângă
Stăniga, unde cade mai pi din sus într-alt pârău; și de acolo la un stejar și de
acolo în sus pe pârău și de la un stejar la alt stejar și de acolo la Verbie și de
acolo iarăși(i) drumul cer mergi la Baie, pâr în hotarul Băii, și de acolo
alăture cu hotarul, pe câmpu și pist(e) dumbravă, pâră în movila cei mare, de
unde s-au început.
Și stând noi di am făcut ce mai cu amăruntul cercitare sămnilor ce să arată
în ispisoc, s-au cunoscut că nu mărgu sămnili după cum li-au arătat ei
hotarnicilor ce au hotărât Baia mai înainte, cum și celor ce au hotărât moșie lor,
Buciumenii, ce le-au arătat îndărăpt, după cum ni li-au arătat și noî acmu. Căci,
întâi în ispisocul lor scrie că începutul hotarului Buciumenilor este din movila
ce este în dial, care această movilă să înțălegi că esti în colțul moșii
Buciumenilor, iar nu în coaste, după cum o fac ei acmu. Al doile, că zâci din
movilă pe drum în gios, pâr la stejar și di la stejar la pârău, iar ei di la movilă
fac în sus, asupra Băii, și mergu pâră într-o așezătură pi care o arată că ar fi și
pârău și horostie, care ace așezătură să cunoaști că niciodat(ă) pârău n-au fost,
nici nu esti, și după arătare sămnilor ce li arată ei, movila rămâne în coastile
moșii Buciumenilor.
Am întrebat și pe vechilul dum(nealu)i vist(iernicului) ce are să răspunză
asupra acestor sămne ci ni li-au arătat răzășii de Buciumeni. Și ni-au arătat cum
că Buciumenii nu să coboară din movilă la vale, spre Baia, ce sămnili
ispisocului târgului din movilă în gios, asupra Fulticenilor, la care sămne au
mărsu înpriună cu noi, de ni li-au și arătat. Și așe s-au cunoscut că aceste sămne
ci ni li-au arătat vechilul dum(nealu)i vist(iernicul) sînt celi adivărat(e) ce scriu
în ispisocul Buciumenilor. Ni-au mai arătat vechilul dum(nealui) vist(iernicului)
și o mărturie din velet 1784 av(gus)t 10, iscălită de Măcarie egum(enul) Slatinii
și de calistrat arhimandrit ot tam și de Visarion dichiul ot tam și de alți călugări
di la această mănăstire și di Vasâli Plitos ot Rădășeni și di Nichifor Tăpălăgi ot
tam și di alți oamini bătrâni in Rădășeni, în care arată pintru hotarul Băii, din
sus, dinspri Rădășeni, moșie mănăstirii Slatinii, că înblă din gura Drumului
Documente 259
Armanului în jos, pe muchi dialului și pist(e) movile, pâră la drumul ce mergi

de las Stan la Baia, în margini moșii Rădășenilor, din gios, iar mă(năs)tirei să
mai coboară acmu cu nu rând de pământuri ce are danie din hotarul Băii cu
cart(e) g(o)sp(o)d.
Deci, atât din sămnile moșiilor ce ni li-au arătat vechilul dum(nealu)i
vist(ie)r(nicul), cum și din mărturie a însuși(i) răzășilor din Buciumii ce au dat
în scris și au mărturisit și înnaite noastră, sărutând și carte de blăstăm, pentru
hotarul moșii(i) Băii, din gios, dispre Tâmpești, că mergi pără în zare dialului,
pe sămnile ci s-au arătat mai sus. Cum și din mărturie părininților călugări di la
măn(ă)stire Slatina și a oaminilor bătrâni din Rădășeni ce arat(ă) pintru hotarul
Băii, din sus, dinspre Rădășeni, că mergi pe zare dialului, pist(e) movile, s-au
cunoscut cum că moșie Baia mergi cu hotarul tot pe zare dialului și fără nici o
dreptate s-au întinsu Buciumenii și Tâmpeștii de au stăpânit ace bucată de loc
din hotarul Băii.
Și vrând ca să dispărțim moșiia Baie, dispre Tâmpești și dispre Buciumeni,
am mărsu iarăși(i) la colțul moșii Băii, din gios, la doî petri ci s-au găsit hotar,
mai în gios și puțin mai la vale de Lacul Broaștii, la cari pieti să întâlnesc acesti
moșii: Baia, Tâmpeștii, Spătăreștii și Răciulenii. Și di la acest(e) pietri am
purces în sus, pi sămnili ci ni-au arătat răzășii din Buciumeni, și lângă Lacul
Broaștii, de la vale, s-au făcut sămnu, și din lac în Movila Găunoasă, iarăși(i)
s-au făcut sămnu. Și de acolo, tot în sus, la o salci niagră s-au făcut sămnu și tot
în sus la o movilă, ce esti înprotiva sălcii, iarăși(i) s-au făcut sămnu în movilă.
Și de acolo, tot în sus, pe zare dialului, într-altă movilă, iarăși(i) s-au făcut
sămnu. Și de acolo, tot în sus, în movila ce mare, unde să dispart Tâmpeștii de
Buciumeni, iarăși(i) s-au făcut sămnu în movilă. Și di acii purcedi hotarul Băii
cu Buciumenii tot în sus, pist(e) dumbravă și pe zare dialului într-o moviliță,
iarăș(i) s-au făcut sămnu, unde esti și altă movilă mai mare, alăture, mai lângă
red(iu). Și de acolo, tot în sus, pără în drumul cel vechi ce s-au dovedit că acela
esti drumul ci au mărsu de la Stan la Baia. Și în margine drumului, din sus, s-au
făcut semnu, unde să întâlnesc Buciumenii cu Rădășenii.
Și fiindcă șat(rarul) Davidel și cu răzășii de Buciumeni nu s-au mulțumit
cu acestă hotărâre și s-au cerșut ca să margă la Divan, pentru aceasta pietri
hotară nu s-au pus, ci s-au făcut numai sămnili ci să arat(ă) mai sus. Și făcând și
hartă după stare locului, am dat această mărturie a noastră după cum am
cunoscut în frica lui Dumnăzău. Și s-au pus și soroc șat(rarului) Davidel și
răzășilor de Buciumeni ca la zăci zâli a lui ghenari(e) să s(e) afle la Ieș(i)
înpreună la luminat Divanul mării sale lui v(oie)vod, ca să li s(e) hotărască.
1784 oct(ombrie) 10.
M-am întâmplat și eu la această cercetare și am iscălit, Grigori Catargi biv
vel pah(arnic) <m.p.>.
Fiind și eu rânduit din poronca preînălțat(ului) domnului nostru,
Alecsandru Ioan Mavrocordat v(oie)vod, ca să cercetez ace(a)stă pricină între
hotarul Băii i a Tâmpeștilor și a Buciumenilor ce au jăluit răzășii de Buciumeni
și șat(rarul) Davidel că li s-ar fi făcut strâmbatati cu hotărâre ce au făcut numiții

mii sus boieri și n-ar fi urmat după sămnile vechi a hotarălor ce să cuprind prin
ispisocul vechiu a lui Alecsandru vodă și le-ar fi cuprinsu moșie lor cătră
hotarul Băii.
După poroncă am mersu la stare locului unde de faț(ă) fiind și vechilul
dum(isa)le vel vist(iernicului) și șat(rarul) Davidel șil toț(i) răzășii din
Buciumeni și făcând și eu ce cu amăruntu cercetare, n-am găsit nicio greșală la
hotărâre ce au făcut boerii, care am adeverit și cu a me iscălitură.
1785 oct(ombrie) 14.
…1 biv vel ban <m.p.>.
Arh. Naționale Iași, Documente, CDLX/77.

Orig, hârtie, difolio.
____________________
1
Indescifrabil.
Abrevieri
AARMSI = „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”

AB = „Arhivele Basarabiei”
AIIAC = „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”
AIIAI = „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A.D. Xenopol»”,
Iași
AIIX = „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, Iași
AMM = „Acta Moldaviae Meridionalis. Anuarul Muzeului Județean
de Istorie Vaslui”
„Ani” = „Ani. Anuar de cultură armeană”
„Annales” ESC = „Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”
APH = „Acta Poloniae Historica”
„Arhiva” = „Arhiva Societății Științifice și Literare. Iași”
AȘUI = „Analele științifice ale Universității «Al. I. Cuza»”
BCIR = „Buletinul Comisiei Istorice a Românei”
„Carpica” = „Carpica”, Muzeul Județean de Istorie și Artă Bacău
CI = „Cercetări istorice”
CL = „Convorbiri literare”
EB = „Etudes balkaniques”
CMRS = „Cahiers du monde russe et soviétique”
IN = „Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal”/ „Ioan Neculce.
Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei”, serie nouă
HU = „Historia Urbana”
MA = „Memoria Antiquitatis”. Muzeul Județean Piatra Neamț
MCA = „Materiale și cercetări arheologice”, Tulcea
MMS = „Mitropolia Moldovei și Sucevei”
RA = „Revista arhivelor”
RdI = „Revista de istorie”
RESEE = „Revue des Études Sud-Est Européennes”
RI = „Revista istorică”
RIR = „Revista istorică română”
RMMMIA = „Revista muzeelor și monumentelor”. Seria monumentelor
istorice și de artă
RMMM = „Revue du Monde Musulman et de la Méditerranée”
ROMM = „Revue de l’Occident musulman et de la Méditerranée”
SAI = „Studii și articole de istorie”

SCIVA = „Studii și cercetări de istorie veche și arheologie”
SCȘI = „Studii și cercetări științifice”
SMIM = „Studii și materiale de istorie medie”
„Suceava”. Anuarul = „Suceava”. Anuarul Muzeului Județean Suceava
„Studii” = „Studii. Revistă de istorie”
UH = „Urban History”
Bibliografie
I. Izvoare
I.1. Inedite
Arhivele Naționale Iași, Documente.
Arhivele Naționale Iași, Manuscrise.
Arhivele Naționale Iași, Spiridonie.
Arhivele Naționale București, Achiziții Noi.
Arhivele Naționale București, Documente moldovenești.
Biblioteca Academiei Române, Documente istorice.
Biblioteca Academiei Române, Manuscrise.
I.2. Edite
I.2.a. Documentare
Antonovici, Iacov, Documente bârlădene, I–V, Bârlad/Huși, 1911–1926.
Balan, Teodor, Documente bucovinene, I–VI, Cernăuți, 1933–1939; VII, Iași,
2005; VIII–IX, Iași, 2006.
Bogdan, I., Documente moldovenești din sec. XV și XVI în Arhivul Brașovului,
în CL, București, XXXIX, 1905.
Caproșu, Ioan; Zahariuc, Petronel, Documente privitoare la istoria orașului
Iași, I, Acte interne (1408–1660), Iași, 1999.
Caproșu, Ioan, Documente privitoare la istoria orașului Iași, II, Acte interne
(1661–1690), Iași, 2000; III, Acte interne (1691–1725), Iași, 2000; IV,
Acte interne (1726–1740), Iași, 2001; V, Acte interne (1741–1755), Iași,
2001; VI, Acte interne (1756–1770), Iași, 2004.
Caproșu, Ioan; Ungureanu, Mihai-Răzvan, Documente statistice privitoare la
orașul Iași, I (1755–1820), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1997.
Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului,
I, 1387–1620, București, 1957; II, 1621–1652, București, 1959; III,
1653–1675, București, 1968; Supliment I, 1403–1700, București, 1975.
Ciucă, Marcel-Dumitru; Vătafu-Găitan, Silvia, Colecția Achiziții Noi, Indice
cronologic, Nr. 25, București, 2002.
Colecția „Dr. Constantin I. Istrati” (1429–1945). Inventar arhivistic, întocmit
de Nicolae Chipurici și Tudor Rățoi, București, D.G.A.S., 1988.
Colecția de documente de la Filiala Arhivelor Statului, județul Bacău. 1400–1864.
Catalog, întocmit de Dumitru Zaharia, București, D.G.A.S., 1986.
Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele

polone. Secolul al XVII-lea, București, 1979.
Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolele al XVI-lea și al XVII-lea, ediție îngrijită de Vasile Matei,
Costăchescu, M., Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, vol. II,
Iași, 1932.
Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente, 1393–1849,
întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu, Gavril Irimescu, <și>
Sevastița Irimescu, București, 1983.
Documente Romaniae Historica, A. Moldova, I (1384–1448), întocmit de C.
Cihodaru, I. Caproșu și L. Șimanschi, București, Editura Academiei, 1975;
II (1449–1486), întocmit de Leon Șimanschi ș.a., București, Editura
Academiei, 1976; VII (1571–1584), întocmit de Ioan Caproșu, București,
2012; VIII (1585–1592), editat de Ioan Caproșu, București, Editura
Academiei, 2014; XVIII (1623–1625), editat de I. Caproșu și V.
Constantinov, București, Editura Academiei, 2006; XIX (1626–1628),
editat de Haralambie Chircă, București, Editura Academiei, 1969; XX
(1629–1631), editat de I. Caproșu, C. Burac, București, Editura Academiei,
2011; XXI (1632–1633), editat de C. Cihodaru, I. Caproșu și L. Șimanschi,
București, Editura Academiei, 1971; XXII (1634), volum întocmit de
C. Cihodaru, I. Caproșu și L. Șimanschi, București, Editura Academiei,
1974; XXIII (1635–1636), editat de Leon Șimanschi, Nistor Ciocan ș.a.,
București, Editura Academiei, 1996; XXIV (1637–1638), editat de C.
Cihodaru și I. Caproșu, București, Editura Academiei, 1998; XXV
(1639–1640), editat de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat,
Marius Chelcu, București, Editura Academiei, 2003; XXVI (1641–1642),
editat de I. Caproșu, București, Editura Academiei, 2003; vol. XXVII
(1643–1644), întocmit de Petronel Zahariuc, Cătălina Chelcu, Marius
Chelcu, Silviu Văcaru, Nistor Ciocan și Dumitru Ciurea, București, Editura
Academiei, 2005; XXVIII (1645–1646), editat de Petronel Zahariuc, Marius
Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, București, Editura Academiei,
2006.
Documente privind istoria României, A, Moldova, veacul XVI, vol. I (1501–1550);
vol. II (1551–1570); vol. III (1571–1590); vol. IV (1591–1600), București,
1951; veacul XVII, vol. I (1601–1605); II (1606–1610); vol. III (1611–1615);
vol. IV (1616–1620); vol. V (1621–1625), București, Editura Academiei,
1952–1957.
Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, editat de V. Mihordea,
Florin Constantiniu, Ș. Papacostea, București, Editura Academiei, 1961.
Documente privitoare la istoria economică a României. Orașe și târguri.
Moldova, Seria A, vol. II, sub redacția lui Gh. Ungureanu, Gh. Dăscălescu,
M. Gheorghiu, Gh. Robu, București, 1960.
Bibliografie 265
Documente românești din Arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos.

Catalog, vol. I, editat de Florin Marinescu, Ioan Caproșu, Petronel
Zahariuc, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2006.
Furnică Dum. Z., Din istoria comerțului la români. Mai ales băcănia
(Publicațiune de documente inedite 1593–1855, cu 17 portrete, 6 tablouri
și 20 fotografii-facsimile de documente și subscrieri), București, Atelierele
Grafice Socec, 1908.
Idem, Documente privitoare la comerțul românesc (1473–1868), București,
1931; Ghibănescu, Gh., Ispisoace și zapise (documente slavo-române)
publicate de …, I1-2 – VI1-2, 12 vol. 1906-1933.
Idem, Gh., Surete și izvoade, I–XXV, Iași, 1906–1933.
Gonța, Alexandru I., Documente privind istoria României, A., Moldova,
veacurile XIV–XVII (1384–1625), Indicele numelor de locuri, ediție
îngrijită și Prefață de I. Caproșu, București, Institutul de Istorie „Nicolae
Iorga”, Editura Academiei Române, 1990.
Idem, Documente privind istoria României, A., Moldova, veacurile XIV–XVII
(1384–1625), Indicele numelor de persoane, ediție și Cuvânt înainte de
I. Caproșu, București, Editura Academiei Române, 1995.
Hasdeu, B.P., Archiva istorică a României, tom I (părțile I–II), III, București,
1865–1867.
Hurmuzaki, Eudoxiu de, Documente privitoare la istoria românilor, XIV/1,
București, 1915 (întocmit de N. Iorga); XV/1–2, București, 1913
(întocmite de N. Iorga).
Iorga, N., Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, vol. III, București,
1897.
Idem, Acte românești din Ardeal, privitoare în cea mai mare parte la legăturile
secuilor cu Moldova, în BCIR, II, 1916, p. 179–272.
Idem, Anciens documents de droit roumain. Avec une préface contenant
l’histoire du droit coutumier roumain, vol. 1–2, Bucarest/Paris, 1930–1931.
Idem, Documente privitoare la familia Callimachi, I–II, București, 1902–1903.
Idem, Documente privitoare la familia Cantacuzino, București, 1902.
Idem, Documente românești din arhivele Bistriței, vol. II, București, 1901.
Idem, Inscripții din bisericile României, II, București, 1908.
Idem, Scrisori de negustori tipărite pentru sfatul negustoresc, București, 1925.
Idem, Scrisori și zapise de meșteri români, București, 1926.
Idem, Studii și documente cu privire la istoria românilor, I-II, V, VII, XI, XIII,
București, 1902–1913.
Isac, Virginia, Catalog de documente din Arhivele Statului Iași. Moldova, vol. I
(1398–1595), București, 1989.
Istrati, Corneliu, Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. I–III, Iași, Editura
Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, vol. II, partea 1, ed. Victor
Eskenasy, București, Editura Federației Comunităților Evreiești din
România, 1988.
Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei. Un corpus,

volumul I (1429–1750), editat de I. Caproșu și E. Chiaburu, Iași, Casa
Editorială Demiurg, 2008.
Maxim, Mihai, Noi documente turcești privind Țările Române și Înalta Poartă
(1526–1602), Brăila, Istros, 2008.
Marinescu, Florin, Roumanika eggrafa tou Agiou oruz. Areio Ieraz moniz
Eiropotamou, Tomoz protoz, Aina. (Documente românești de la
Sfântul Munte. Arhiva Sfintei Mănăstiri Xeropotamu, tom I, Atena), 1997.
Idem, Roumanika eggrafa tou Agiou oruz. Areio Ieraz moniz Prwtatou,
Aina(Documente românești de la Sfântul Munte. Arhiva Sfintei
Mănăstiri Protatu, Atena), 2001.
Idem, Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente românești din Arhiva
Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, Iaşi, Editura
Idem; Zahariuc, Petronel, Documente de la Ieremia Movilă voievod din arhiva
Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos, în volumul Movileștii. Istorie și
spiritualitate românească, II, Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epoca,
Sfânta Mănăstire Sucevița, 2006, p. 303–315.
Melchisedec, episcopul, Cronica Hușilor și a episcopiei cu asemenea numire și
Appendice la cronica Hușilor, București, 1869.
Idem, Cronica Romanului și a Episcopiei de Roman, I–II, București, 1864–1875.
Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Documente slavo-moldovenești,
alcătuitori P. G. Dmitriev, D.M. Dragnev, E.M. Russev, Chișinău, Editura
„Știința”, 1961; vol. II și III, Documente slavo-moldovenești, alcătuitori
D.M. Dragnev, A.N. Nichitici, L.I. Svetlicinaia, Chișinău, Editura
„Știința”, 1978, 1982; vol. VII, părțile I–II, Recensămintele populației
Moldovei din anii 1772–1773 și 1774, alcătuirea, cuvântul introductiv și
comentariile de P.G. Dimitriev, Chișinău, Editura „Știința”, 1975.
Moldavai csángó-magyar okmánytár. 1467–1706, vol. I, Benda Kálmán (ed.),
Budapest, 1989; vol. II, Juhász Gyula (ed.), Budapest, 1989.
Sava, Aurel V., Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușnei, București,
<1937>.
Idem, Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, București, 1944.
Solomon, Constantin; Stoide, C.A., Documente tecucene, vol. I–III, Bârlad,
1938–1941.
Stoide, C.A.; Turcu, Constantin, Documente și regeste din ținutul Neamțului
(secolul XVII), extras din „Anuarul Liceului de băieți din Piatra-Neamț”,
1934–1935.
Idem, Documente și regeste din ținutul Neamțului. Secolele XVI, XVII, XVIII,
extras din revista „Apostolul”, nr. 9–11, Piatra-Neamț, 1935.
Suceava. Documente privitoare la istoria orașului. 1399–1918, volumul I,
întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu, Ioan Caproșu și
Gavril Irimescu, București, 1989.
Bibliografie 267
Tocilescu, Grigore, 534 documente istorice slavo-române din Țara Românească

și Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346–1603), București,
1931.
Wickenhauser, Frenz Adolf, Die Urkunden des Klosters Moldowiza, Wien,
1862.
Idem, Bochotin oder Geschichte der Stadt Cernauz und ihrer Umgegend, 1,
Wien, 1874.
Idem, Geschichte und Urkunden des Klosters Solka, Czernowitz, 1877.
Idem, Geschichte der Kloster Humor, Sct. Onufri, Horodnik und Petrouz,
Czernowitz, 1881.
I.2.b. Narative
Bandini, Marco, Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit
roman din Provincia Moldova 1646–1648, ediție bilingvă, introducere,
text latin stabilit, traducere, glosar de Traian Diaconescu, Iași, Editura
„Presa Bună”, 2006.
Bezviconi, Gheorghe G., Călători ruși în Moldova și Muntenia, București,
1947.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de
Gh. Guțu, București, Editura Academiei, 1973.
Călători străini despre țările române, III, IV, V, VII, editat de Maria Holban,
M.M. Alexandrescu Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, Editura
Enciclopedică, 1971, 1972, 1973, 1980; VI, editat de M.M. Alexandrescu-
Dresca Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet, București, Editura Științifică, 1976;
VII–VIII, îngrijite de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
și Paul Cernovodeanu, București, Editura Științifică, 1980–1983.
Costin, Miron, Opere, ediție critică cu un studiu introductiv, note, comentarii,
variante, indice și glosar de P.P. Panaitescu, București, 1958.
Idem, în Mihail Kogălniceanu, Cronicile României sau Letopisețele Moldovei și
Valahiei, II, București, 1872.
Idem, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumi până la 1601 și de la 1709
la 1711, în Opere, volumul I, editat de C. Stoide și I. Lăzărescu, Iași,
1976.
Cronica anonimă a Moldovei 1661–1729 (Pseudo-Amiras), editată de Dan
Simonescu, București, 1975.
Cronica Ghiculeștilor. Istoria Moldovei între anii 1695–1754, ediție îngrijită de
Nestor Camariano și Ariadna Camariano-Cioran, București, Editura
Academiei, 1965.
Kogălniceanu, Mihail, Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și
Valahiei, vol. III, ed. a II-a, București, 1874.
Kogălniceanu, Pseudo-Enache, Letopisețul Țării Moldovii de la domnia întâi
și până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voievod
(1733–1744), editat de Aurora Ilieș, Ioana Zmeu, București, 1987.
Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei, în Opere, ediție critică și studiu

introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1982.
Popescu, Radu, Istoriile domnilor Țării Românești, ediție de C. Grecescu,
București, 1963.
Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu, ediție de S.G. Longinescu, în
Legi vechi românești, vol. I, București, 1912.
Siruni, H. Dj., Mărturii armenești despre România extrase din Cronica
armenilor din Camenița, în AARMSI, s. III, XVII, București, 1935–1936.
Ureche, Grigore, Letopisețul Țărâi Moldovei, ediție îngrijită, studiu introductiv
indice și glosar de P.P. Panaitescu, București, 1958.
II. Lucrări generale și speciale
Achim, Viorel, Țiganii în istoria României, București, Editura Enciclopedică,

1998.
Ágoston, Gábor, Bruce Masters, Encyclopedia of The Ottoman Empire, New
York, 2009, vocea Architecture întocmită de Zeynep Ahunbay, p. 46-51.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M.M., L’approvisionnement d’Istanbul par les
Principautés Roumaines aux XVIIIe siècle. Commerce ou réquisition?, în
REMMM, 66, 1992, p. 73–78.
Alinescu, Cecilia; Pașa, Natalia, Vechile drumuri moldovenești, în „Anuar de
geografie și antropogeografie”, [6], București, 1914–1915, p. 3–43 + 1 hartă.
Andreescu, Ștefan, Comerțul danubiano-pontic la sfârșitul secolului al XVI-lea:
Mihai Viteazul și „drumul moldovenesc”, în SMIM, XV, 1997, p. 41–60.
Idem, Presiune otomană și reacție ortodoxă în Moldova urmașilor lui Petru vodă
Rareș, în SMIM, XXVII, 2009, p. 25–59.
Idem, Problema „închiderii” Mării Negre la sfârșitul secolului al XVI-lea și în
prima jumătate a celui de-al XVII-lea, în vol. Din istoria Mării Negre
(genovezi, români și tătari în spațiul pontic în secolele XIV–XVIII),
Idem, Răscoala țărilor române din 1594 și chestiunea aprovizionării
Constantinopolului, în Din istoria Mării Negre (genovezi, români și tătari
în spațiul pontic în secolele XIV–XVIII), București, Editura Enciclopedică,
2001, p. 196–219.
Idem, Reacții contra dominației otomane asupra Mării Negre în prima jumătate a
secolului al XVII-lea: alianța dintre cazaci și tătari, în Din istoria Mării
Negre (genovezi, români și tătari în spațiul pontic în secolele XIV-XVIII),
Andronic, Alexandru, Considerații privind geneza orașelor medievale din
Moldova în lumina urbanizării localității Vaslui, în HU, 1994, 1–2, p. 19–22.
Idem, Curtea domnească din Iași – reședința voievodală, în AIIAI, XVIII, 1981,
p. 543–549.
Bibliografie 269
Idem, Iașii până la mijlocul secolului al XVII-lea (Geneză și evoluție), Iași,

Editura Junimea, 1986.
Idem; Bauman, Ionel; Istrati, Magda; Maxim-Alaiba, Ruxandra; Popescu, Rica,
Șantierul arheologic Vaslui. Principalele rezultate ale săpăturilor din anii
1976–1977, în AMM, I, 1979, p. 101–118.
Idem; Popescu, Rica, Cercetările arheologice de la Vaslui – Curțile Domnești,
în MCA, XIV, 1980, p. 558–565.
Arta în Moldova de la Ștefan cel Mare la Movilești, catalog de Ana Dobjanschi,
Anca Lăzărescu, Gabriela Roșioru, Maria Ileana Sabados, Carmen
Tănăsoiu, Liana Tugearu, București, 1999.
Artimon, Alexandru, Cercetări arheologice la Târgu Trotuș din anii 1987–1989,
în „Carpica”, 1993, XXIV, p. 67–90.
Idem, Contribuții arheologice la istoria Adjudului (secolele XIV–XVII), în
„Carpica”, 1976, p. 235–253.
Idem, Contribuții arheologice la istoria orașului Bacău, în „Carpica”, XIII,
1981, p. 11–27.
Idem, Descoperirile arheologice de la Târgu Trotuș din anii 1983–1986, în
Idem, Noi contribuții arheologice privind Curtea domnească din Bacău, în
Idem, Noi contribuții arheologice privind istoria așezării de la Trotuș, în
„Carpica”, XV, 1984, p. 101–126.
Idem, Orașul medieval Trotuș în secolele XIV–XVII. Geneză și evoluție, Bacău,
Editura Corgal Press, 2003.
Idem; Ioan Mitrea, Bacău, reședință voievodală. Studiu monografic, Bacău,
Muzeul Județean de Istorie „Iulian Antonescu”, 1996.
Idem; Paragină, A., Descoperirile de epocă feudală de la Adjudul Vechi, județul
Vrancea, în MCA, 1980, XIV, p. 591–597.
Bacci, Massimo Livi, Populația în istoria Europei, volum apărut în colecția
Construcția Europei (The Making of Europe) coordonată de Jacques Le
Goff, traducere de Alina Vatamanu, Iași, Polirom, 2003.
Bácskai, Vera, Small town in eastern central Europe, în Peter Clark (ed.), Small
Towns in Early Modern Europe, Cambridge University Press, 1995.
Bacumenco, Ludmila, Ținutul Orheiului în secolele XV–XVI, Iași, Editura
Bairoch P., Histoire économique De Jéricho à Mexico. Villes et économie dans
l’histoire, 2e édition corrigée, Paris, Gallimard, 1985.
Idem; Batou, J.; Chèvre, P., La population des villes européennes de 800 à
1850, Geneve, Droz, 1988.
Balș, Gheorghe, Bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea,
București, 1933.
Balș, Ștefan M., O biserică fortificată în Iași (Sf. Ioan Botezătorul), în vol.
Închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani,
Cluj, 1931, p. 28–37.
Barbu, Daniel, Un vechi principiu constituțional românesc: „carele ia domnia,

plăteaște și dătoriia”, în Național și universal în istoria românilor. Studii
oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani,
Barbu, Violeta, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în țările române în
secolul al XVII-lea, București, Editura Academiei, 2008.
Bădărău, Dan, Fost-a Enache din Constantinopol arhitectul biserici Trei Ierarhi
din Iași?, în SCIA, III, 1956, nr. 1–2, p. 284–290.
Idem; Caproșu, Ioan, Iașii vechilor zidiri, Iași, Editura Junimea, 1974; ediția a
II-a, Iași, Editura Demiurg, 2007.
Băican, Vasile, Geografia Moldovei reflectată în documentele cartografice din
secolul al XVIII-lea, București, Editura Academiei, 1996.
Băileanu, Gh., Evoluția juridică a Epitropiei Sf. Spiridon de la 1757 la 1800,
II–III, Iași, 1929.
Idem, Fondarea Epitropiei Sfântul Spiridon, în CI, V–VII, 1929–1931, p. 10–11.
Idem, V. Râșcanu, Gh. Gh. Năstase, Șt., Bîrsan, Istoricul Spitalului Orășenesc
Clinic de Adulți din Iași, I, București, 1956.
Beldiceanu, Nicoară, L’influence ottomane sur la vie urbaine des Balkans et des
Principautés Roumaines, în La culture urbaine des Balkans (XVe–XIXe
siècles). La ville dans les Balkans depuis la fin du Moyen Age jusqu’au
début du XXe siècle. Recueil d’études, Belgrad/Paris, 1991.
Behar Cem, A Neighborhood in Ottoman Istanbul. Fruit Vendors and Civil
Servants in the Kasap Ilyas Mahalle, State University of New York Press,
2003.
Idem, Duben, Alan, Istanbul Households. Marriage, Family and Fertility,
1880–1940, Cambridge University Press, 1991, p. 29–35.
Bell, Geo W., Street-Paving in Sydney, Sydney, 1895.
Bennigsen, Alexandre, Lemercier-Quelquejay, Alexandre, Les marchands de la
cour ottomane et le commerce des fourrures moscovites dans la seconde
moitié du XVIe siècle, în CMRS, XI, 1970, nr. 3, p. 363–390.
Berindei, Mihnea, Contribution à l'étude du commerce ottoman des fourrures
moscovites. La route moldavo-polonaise 1453–1700, în CMRS, XII, 1971,
nr. 4, p. 393–409.
Idem, Le problème des «Cosaques » dans la seconde moitié du XVIe siècle. A
propos de la révolte de Ioan Vodă voïévode de Moldavie, în CMRS, 13,
nr. 3, 338–367.
Berza, M., Haraciul Moldovei și Țării Românești în sec. XV—XIX, în SMIM, II,
1957, p. 7–47.
Bobulescu, Constantin, Inscripții și însemnări privitoare la biserica Golia, în
Mănăstirea Golia. 350 de ani de la sfințirea ctitoriei lui Vasile Lupu,
volum coordonat de Sorin Iftimi, Iași, Doxologia, 2010, p. 361–362.
Bodogae Teodor, Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos,
Sibiu, 1940.
Bibliografie 271
Bogdan, N.A., Cu prilejul pavării câtorva uliți din Iași, în 1833, în IN, fasc. 1,
1921, p. 41–60.
Bogucka, Maria, Polish towns between the sixteenth and eighteenth centuries,
in A Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864, edited by
Henryk Samsonowicz, Cambridge University Press, 1982, p. 135–152.
Boia, Aurel, Integrarea țiganilor din Șanț (Năsăud) în comunitatea românească
a satului, în „Sociologie românească”, III, 1938, nr. 7–9, p. 351–365.
Boicu, Leonid, Căile de comunicație în Moldova între 1834–1848, (II), în
AIIAI, V, 1968, 121–144.
Borromeo, Elisabetta, Voyageurs occidentaux dans l’Empire ottoman (1600–
1644). Inventarire des récits et études sur les itinéraires, les monuments
remarqués et les populations rencontrées (Roumélie, Cyclades, Crimée),
2 vol., Paris/Istanbul, 2007.
Bosworth, Clifford Edmund (ed.), Historic Cities of the Islamic World, Leiden,
Brill, 2007.
Botezatu, Daniel, Botoșanii în Evul Mediu. Aspecte ale vieții economice (2), în
„Forum cultural”, VIII, nr. 2, iunie 2008 (29).
Idem, Ocolul domnesc al Botoșanilor, în „Acta Moldaviae Septentrionalis”,
VII–VIII, 2008–2009, p. 26–45.
Idem, Ocolul târgului Hârlău. Geneză și evoluție, în IN (serie nouă), I, 1995,
p. 21–32.
Braudel, Fernand, Jocurile schimbului, vol. II, traducere de Adrian Riza,
București, Editura Meridiane, 1985.
Idem, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. II,
traducere de Mircea Gheorghe, cu o prefață de Alexandru Duțu, București,
Editura Meridiane, 1986.
Idem, Structurile cotidianului, 2 vol., traducere și postfață de Adrian Riza,
Idem, Timpul lumii, 2 vol., traducere și postfață de Adrian Riza, București,
Editura Meridiane, 1989.
Brătescu, Gh., Epidemiile de-a lungul timpului, București, 1968.
Brătianu, Gheorghe I., Două veacuri de la reforma lui Constantin Mavrocordat,
1746–1749, în AARMSI, seria III, t. XXIX, p. 395–461.
Idem, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, vol. I–II,
traducere de Michaela Spinei, ediția îngrijită, studiu introductiv, note și
bibliografie de Victor Spinei, București, Editura Meridiane, 1988.
Idem, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935.
Idem, Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele Române, București,
Editura Enciclopedică, 1995.
Busch, Tracy Nichols, Connecting an Empire. Eighteenth-century Russian
roads, from Peter to Catherine, in „The Journal of Transport History”, 29,
2, September 2008, p. 240–258.
Calimah, Al. Papadopol, Notiță istorică despre orașul Botoșani, în AARMSI,
seria a II-a, VIII, 1885–1886, secțiunea II.
Idem, Notiță istorică despre Bârlad, 1889.

Cantacuzino, Gheorghe I., Imaginea unor orașe medievale din Țara Româ-
nească, în HU, t. X, 2002, nr. 1–2, p. 45–61.
Caproșu, I., „Condicile” lui Ghibănescu, în „Cronica”, 16, 1981, 13 (27 martie),
p. 2.
Idem, Camătă și cămătari în Moldova în epoca fanariotă, în AIIAI, VIII, 1971.
Idem, Cu privire la istoria orașului Bârlad. Recenzia lucrării: Monografia
municipiului Bârlad, Bârlad, 1974, în AIIAI, XIII, 1976, p. 256–266.
Idem, O istorie a Moldovei prin relațiile de credit (până la mijlocul secolului
al XVIII-lea), Iași, 1989.
Idem, O samă a Visteriei Țării Moldovei (iulie–august 1797, mai 1798), în
„Hrisovul. Revista Facultății de Arhivistică”, București, IX, 2003, p.
253–277.
Idem, Recenzie la ***Județul Vaslui. File de monografie, Vaslui, 1972, 366 p., în
AIIAI, XII, 1975, p. 307–316.
Idem, Recenzie la Județul Bacău. File de istorie, coordonatori Păun Bratu,
Pintilie Rusu, colaboratori Costică Brânduș, Dumitru Zaharia, Vasile
Florea etc., Bacău, 1974, 208 p. (fig.), în AIIAI, XII, 1975, p. 316–323.
Idem, Recenzie, la Gheorghe Verșescu, Istoria monografică a orașului Piatra
Neamț, București, 1971, 252 p., în AIIAI, IX, 1972, p. 547–550.
Idem, Recenzie, la Vasile Gherasim, Ionel Marin, Piatra Neamț. Monografie,
1972, 365 p., în AIIAI, X, 1973, p. 513–520.
Idem, Rolul capitalului cămătăresc în aservirea micii proprietăți din Moldova
(până la începutul regimului fanariot), în AIIAI, VII, 1970.
Idem, Sama Vistieriei Țării Moldovei pe anul 1762. <Sama a II-a>, în IN, IV–VII,
1998–2001, p. 393–472.
Idem, Sama Vistieriei Țării Moldovei pe anul 1762. Sama I (februarie–iulie), în
IN, II–III, 1996–1997, p. 273–320.
Idem, Structuri fiscale și administrative într-un catastif moldovenesc de
vistierie din 1606, în AIIX, XXX, 1993, p. 253–277.
Carter, Francis W., Trade and Urban Development in Poland. An Economic
Geography of Cracow, from its Origins to 1795, Cambridge University
Press, 1994.
Cazacu, Matei, La conversion a l’Islam du prince Iliaș Rareș. Un nouveau
temoignage, în SMIM, XXVII, 2009, p. 75–78.
Căzan, Ileana, Itinerarii danubiano-pontice ale călătorilor germani despre
Imperiul Otoman. Secolele XVI–XVII, în SMIM, XVIII, 2000, p. 79–93.
Câlția, Simion, Așezări urbane sau rurale? Orașele din Țările Române de la
sfârșitul secolului al 17-lea la începutul secolului al 19-lea, București,
Editura Universității, 2011.
Cernovodeanu, Paul, Comerțul țărilor române în secolul al XVII-lea, în RdI,
XXXIII, 1980, nr. 6, p. 1071–1098.
Idem, Economie și societate în țările române de-a lungul secolului al XVII-lea
până la mijlocul secolului XVIII, în Istoria economică a României, vol.
Bibliografie 273
coordonat de N.N. Constantinescu, București, Editura Economică, 1997,

p. 131–135.
Idem, Elemente incipiente ale burgheziei în societatea românească sub
fanarioți, în RdI, 1987, XL, nr. 5, p. 479–492.
Idem, Image „de l’autre” réalités balkaniques et roumaines à travers les récits
de voyageurs etrangers, în RESEE, 4, 1980, p. 584–591.
Idem, Toleranța religioasă sub fanarioți, în Memoriile Secției de Științe istorice
și arheologie, serie IV, t. XXV, 2000, p. 83–102.
Idem; Binder, Paul, Cavalerii Apocalipsului. Calamitățile naturale ale trecu-
tului României (până la 1800), București, Silex, 1993.
Idem; Rezachevici, Constantin, Înfăptuiri și priorități în medievistica româ-
nească, în RdI, tom 33, 7–8/1980, p. 1281–1376.
Cetatea Soroca – istorie, memorie și tradiții seculare, coordonator Sergiu
Musteață, Chișinău, Editura Arc, 2015.
Chaunu, Pierre, Civilizația Europei clasice, 3 vol., traducere de Adrian Alexandru
Dobrescu, Mircea Gheorghe, București, Editura Meridiane, 1989.
Chelcea, I., Țiganii din România. Monografie etnografică, București, 1944.
Chelcu, Cătălina, O biserică din secolul XVII: Sfântul Ioan Zlataust, în Monu-
mentul, VIII, volum îngrijit de Aurica Ichim și Lucian Valeriu Lefter, Iași,
2007, p. 27–33.
Eadem; Chelcu, Marius, O condică a documentelor moșiilor Mănăstirii
Doamnei de lângă Botoșani, închinată la mănăstirea Sfântul Pantelimon
de la Muntele Athos, în Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre
Țările Române și Bisericile răsăritene în secolele XIV–XIX, volum editat
de Petronel Zahariuc, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009,
p. 361–446.
Chelcu, Marius, Aspecte din istoria breslelor ieșene: bărbierii și cioclii, în
AIIX, tom XLI, 2004, p. 133–142.
Idem, Cauze ale părăsirii Moldovei de către armeni la sfârșitul secolului XVII,
în Istorie și societate în spațiul est-carpatic (secolele XIII–XX), volum
editat de Dumitru Ivănescu și Marius Chelcu, Iași, Editura Junimea, 2005,
p. 73–81.
Idem, Consideration on Gypsies in Moldavian cities (17th and 18th centuries),
in vol. Ethnic Contacts and Cultural Exchanges North and West of the
Black Sea, edited by Flavius Solomon & Alexandru Zub in cooperation
with Marius Chelcu, Iași, Editura Trinitas, 2005, p. 237–246.
Idem, Drumuri și orașe în Moldova secolelor XVI–XVIII. Câteva observații, în
Civilizația urbană din spațiul românesc în secolele XVI–XVIII. Studii și
documente, vol. editat de Laurențiu Rădvan, Iași, Editura Universității
„Al. I. Cuza”, 2006, p. 145 – 170.
Idem, Mănăstirea Golia: înzestrările primilor ctitori, în „Monumentul”, XII/1,
Lucrările simpozionului național „Monumentul – Tradiție și viitor”,
ediția XII, Iași/Chișinău, volum coordonat de Lucian Valeriu Lefter,
Aurica Ichim, Sorin Iftimi, Iași, Editura „Doxologia”, 2011, p. 95–119.
Idem, Orășenii ieșeni din secolul al XVII-lea. Solidarități și diferențe, în

„Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu»”, Cluj-Napoca, t. XLVIII,
2009, p. 230–241.
Idem, O scrisoare din târgul Piatra de acum două veacuri: contribuții la istoria
orașului, în AIIX, XLVII, 2010, p. 263–282.
Idem, Ulițe și mahalale. Sensuri urbanistice, în AIIX, t. XLIX, 2012, p. 71–78.
Idem; Cătălina Chelcu, Mănăstirea Golia: reper al organizării spațiului urban,
în AIIX, t. XLVIII, 2011, p. 300–317.
Cheptea Stela, Biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” din
Iași, în „Europa XXI”, III–IV, 1994–1995, Iași, p. 278 și urm.
Eadem, Cercetări arheologice, în „Europa XXI”, III–IV, 1995, p. 289 și urm.
Eadem, Șase veacuri de istorie, în Catedrala romano-catolică din Iași, volum
editat de Dănuț Doboș, Iași, 2005, p. 11–23.
Eadem, Un oraș medieval. Hârlău, Iași, 2000.
Cicanci, Olga, Companiile grecești din Transilvania și comerțul european în
anii 1636–1746, București, Editura Academiei, 1982.
Eadem, Statutul social–juridic al grecilor „împământeniți” (secolele XVI–XVII),
în Cercetări de istorie și civilizație sud-europeană, vol. III, (1986),
București, 1987, p. 114–123.
Cihodaru, C., Începuturile vieții orășenești în Iași, în AȘUI, XVII, 1971.
Idem, Preocupări edilitare, în Istoria orașului Iași, I, Iași, Editura Junimea,
1980.
Idem, Refacerea ocoalelor, cetăților și curților domnești în a doua jumătate a
secolului al XV-lea, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iași, București,
1965, p. 268–273.
Ciobanu, Vasile; Iacob, Dan Dumitru; Niedermaier, Paul; Pál, Judit; Spânu,
Anda-Lucia, Bibliografia istorică a orașelor din România, București,
Editura Academiei Române, 2008.
Ciocâltan, Alexandru, Martin Gruneweg prin Moldova, Țara Românească și
Dobrogea, în SMIM, XXVII, 2009, p. 209–248.
Ciocan, Nistor, Negoț și neguțători în Moldova veacului XVII, în AIIAI, XXV/1,
1988, p. 293–305.
Idem, Procesul de înstrăinare a moșiei târgurilor din Moldova. Câteva
considerații, în vol. C. Cihodaru la a 75-a aniversare, Iași, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, 1983, p. 59–72.
Ciure, Florina, Contribuția negustorilor străini din Transilvania la dezvol-
tarea comerțului exterior al Țărilor Române în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, în Negustorimea în Țările Române. Între Societas
Mercatorum și individualitatea mercantilă, în secolele XVI–XVIII, editat
de Cristian Luca, Galați, 2009, p. 33–61.
Ciurea, D., Noi considerații privind orașele și târgurile din Moldova în secolele
XIV–XIX, în AIIAI, 1970, VII, p. 21–58.
Idem, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV–XVIII),
în AIIAI, II, 1965, p. 143–237.
Bibliografie 275
Idem, Sigiliile medievale ale orașelor din Moldova, în SCȘI, Istorie, an. VII
(1956), fasc. 2, p. 157–164.
Idem, Situația social-economică a Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu,
în AIIAI, 1975, XII, p. 165–170.
Clark, Peter (ed.), Smal Towns in Early Modern Europe, Cambridge University
Press, 1995.
Clit, Costin; Rotariu, Mihai, Studii și articole privind istoria orașului Huși, I–II,
Bârlad, Editura Sfera, 2005–2009.
Cocârlă, Pavel S., Domnia și târgurile în Moldova (a doua jumătate a secolului
al XIV-lea – începutul secolului al XIX-lea), rezumatul tezei de doctor
habilitat, Chișinău, 1994.
Idem, Târgurile sau orașele Moldovei în epoca feudală (secolele XV–XVIII),
Chișinău, Editura Universitas, 1991.
Cojocaru, Corneliu, Reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat.
Câteva considerații, în CI, 1997, 16, p. 49–68.
Idem, Târgul Cernăuți până la începutul secolului al XVIII-lea, în IN, 1995, 1,
p. 33–41.
Constantiniu, Florin, Sensibilități și mentalități în societatea românească a
secolului XVII, în RdI, 33, nr. 1, 1980, p. 147–157.
Cornea, Andrei, De la portulan la vederea turistică. Ilustratori străini și
realități românești în secolele XVIII–XIX, București, Editura Sport-
Turism, 1977.
Costăchel, V.; Panaitescu, P.P. și Cazacu, A., Viața feudală în Țara Româ-
nească și Moldova (secolele XIV–XVII), București, 1957.
Cristea, Ovidiu, Si e fatto turcho: Di ricco povero, di signor schiavo, în SMIM,
XXVII, 2009, p. 79–99.
Croney, David; Croney, Paul, Design and Performance of Road Pavements,
third edition, New York, 1997.
Cotovanu, Lidia, „Autour des attaches épirotes du futur prince de Moldavie
Constantin Duca (XVIIe siècle)”, în Studia Varia in Honorem Professoris
Ștefan Ștefănescu Octogenarii, editat de Cristian Luca și Ionel Cândea,
București/Brăila, 2009.
Eadem, Le diocèse de Dryinoupolis et ses bienfaiteurs de Valachie et de
Moldavie. Solidarités de famille et traits identitaires multiples (XVIe–XVIIe
siècles), în Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre Țările Române
și Bisericile răsăritene în secolele XIV–XIX, volum editat de Petronel
Zahariuc, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009, p. 219–360.
Eadem, L’emigration sud-danubienne vers la Valachie et la Moldavie et sa
géographie (XVe – XVIIe siècles): la potentialité heuristique d’un sujet peu
connu, în „Cahiers balkaniques”, 42, 2014.
Culianu, Ioan Petru, în capitolul Un corpus pentru corp, din volumul Jocurile
mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ediție îngrijită de
Sorin Antohi și Mona Antohi, Iași, Editura Polirom, 2002.
Cvetkova, Bistra A., Analyse d’un document ottoman concernant les relations
entre la Russie et les terres balkaniques au début du XVIIIe siècle, în
CMRS, 9, no. 1, 1968, p. 65–69.
Dan, Dimitrie, Armenii orientali din Bucovina, Cernăuți, 1918.
Demény, L., Comerțul de tranzit spre Polonia prin Țara Românească și
Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea), în „Studii”, tom 22,
(1969), nr. 3.
Diaconescu, Emil, Vechi drumuri moldovenești. Contribuțiuni în legătură cu
luptele lui Ștefan cel Mare pentru ocuparea domniei, extras din „Lucrările
Societății Geografice «D. Cantemir»”, vol. II, Iași, 1939.
Diaconu, Gh., Observații cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în
vremea marilor asedii otomane și polone din veacul al XV-lea, în SMIM, I,
1956, p. 270–277.
Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii
moderne (1800–1848), București, Humanitas, 1995.
Dobjanschi, Ana; Simion, Victor, Arta în epoca lui Vasile Lupu, București,
1979.
Dollinger, Philippe, La Hanse (XIIe–XVIIe siècles), Paris, 1964.
Drăguț, Vasile, O epocă artistică uitată: epoca lui Miron Barnovschi, în BCMI,
XLII, 1973.
Duțu, Alexandru, Călătorii, imagini, constante, București, Editura Eminescu,
1985.
Idem, Literatura comparată și istoria mentalităților, București, Editura
Univers, 1982.
Idem, Modele, imagini, priveliști. Incursiuni în cultura europeană modernă,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979.
Edroiu, Nicolae, Alexandru Șterca-Șuluțiu și mișcarea națională româ-
nească, publicat în AIIAI, (I) XXV/2, 1988, p. 75–90; (II) XXVII/1, 1989,
p. 285–301; (III) XXVII, 1990, p. 51–72; (IV) XXVIII, 1991, p. 123–142;
(V) XXIX, 1992, p. 135–157.
Idem, Câteva precizări pe marginea articolului „Un manuscris inedit și o
controversă istorică” de Sergiu Selian, în RI, serie nouă, tom IV, nr. 5–6,
mai–iunie 1993, p. 561–571; tom V, nr. 5–6, mai–iunie, 1994, p. 579–583.
Idem, O lucrare istorică inedită a lui Alexandru Șterca-Șuluțiu, în AIIAC,
XXV, 1982, p. 287–294.
Elena, Frangakis, The ottoman port of Izmir in the eighteenth and early
nineteenth centuries, 1695–1820, în ROMM, 39, 1985, Les Ottomans en
Méditterranée – Navigation, diplomatie, commerce, p. 149–162.
Emandi, Emil Ioan, Habitatul urban și cultura spațiului: studiu de geografie
istorică. Suceava în secolele XIV–XX, Rădăuți/Iași, Editura „Glasul
Bucovinei”, 1996.
Idem; Ceaușu, Mihai-Ștefan, Să nu dărâmi, dacă nu știi să construiești
(Contribuții de morfologie urbană la cunoașterea istoriei orașului
Suceava, 1388–1988), Rădăuți-Iași, Editura „Glasul Bucovinei”, 1991.
Bibliografie 277
Epstein, S.R., Freedom and Growth. The Rise of States and Markets in Europe,
1300–1750, Routledge, 2001.
Felea, Alina, Soroca. Viață urbană și administrație (sf. sec. al XV-lea – înc. sec.
al XIX-lea), Chișinău, Editura Pontos, 2009.
Feneșan, Costin, Timișoara în amurgul Evului Mediu. Concluzii, în Timișoara
în amurgul Evului Mediu, Timișoara, Editura Miroton, 2007.
Feneșan, Cristina, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei,
București, Editura Enciclopedică, 1997.
Filitti, I.C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române,
București, 1935.
Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, București,
1935.
Floareș, Dan, Câteva observații referitoare la incinta fortificată a Mănăstirii Golia,
în Mănăstirea Golia. 350 de ani de la sfințirea ctitoriei lui Vasile Lupu,
volum coordonat de Sorin Iftimi, Iași, Doxologia, 2010, p. 167–179.
Idem, Fortificațiile Țării Moldovei din secolele XIV–XVII, Iași, Editura
Florea, Ion A., Elemente românești în structura numelor de familie ale
catolicilor din Moldova, în CL, an CXXXVI, serie nouă, noiembrie 2003.
Frangakis, Elena, The Ottoman Port of Izmir in the Eighteenth and Early
Nineteenth Centuries, 1695–1820, în ROMM, 39, Les Ottomans en
Méditterranée – Navigation, diplomatie, commerce, 1985, p. 149–162.
Gazdovits, Nicolae, Istoria armenilor din Transilvania. De la începuturi până
la 1900, București, Editura Ararat, 1996.
Gebora, Adalbert, Situația juridică a țiganilor în Ardeal, București, 1932.
Gemil, Tahsin, Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în documente
turcești (1601–1712), București, Direcția Generală a Arhivelor Statului,
1984.
Georgescu, Valentin Al., Structures urbaines et formes de culture juridique
dans les Princiapautés Roumanines (XVIIe–XVIIIe siècles), în volumul
Structure sociale et développement culturel des villes sud-est européennes
et adriatiques aux XVIIe–XVIIIe siècles, Bucarest, 1975, p. 177–190.
Idem; Emanuela Mihuț, Legislația urbană a Țării Românești, 1765–1782,
Idem; Strihan, Petre, Judecata domnească în Țara Românească și Moldova
(1611–1831), vol. I, Organizarea judecătorească, București, Editura
Academiei, 1979; vol. II (1740–1831), București, Editura Academiei,
1981.
Gheorghiu, Teodor Octavian, Elemente de structură și morfologie urbană
românească extracarpatică la cumpăna secolelor XV și XVI (cazul
Moldovei lui Ștefan cel Mare), în HU, XII, 2004, nr. 1–2, p. 31–52.
Idem, Imaginea modernă a orașului – complex și aspirație a administrației
urbane românești extracarpatice (începutul secolului XIX – mijlocul
secolului XX), în HU, X, nr. 1–2, 2002, p. 155–169.
Idem; Radoslav, R., Spațiul central al orașului medieval românesc extra-

carpatic din secolele XIV–XVI, spațiu al coeziunii sociale. Elemente
pentru un studiu comparativ european, în HU, I, 1993, nr. 2, p. 65–73.
Ghibănescu, Gh., Originea Hușilor, Bârlad, Tipografia Română, 1887, p. 15–16.
Idem, Breasla mișeilor și locul „calicilor” din Iași, în IN, fasc. IV, 1924, p.
81–111.
Ghica, Ion, Despre căile noastre de comunicație, în Scrieri economice, vol. III,
Studii și contribuții. Cu o Anexă de mărturii scrise despre Ion Ghica omul,
scriitorul și economistul, București, [f.a.].
Gieysztorowa, Irena, Guerre et régression en Masovie; aux XVIe et XVIIe siècles,
în „Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”, 13e année, no. 4, 1958.
p. 651–668.
Giurescu, Constantin C., Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea
până la mijlocul secolului al XVI-lea, București, 1967; ediția a II-a,
Idem, Despre caracterul relațiilor dintre români și turci, în Probleme
controversate în istoriografia română, București, 1977, p. 87–122.
Idem, Două vechi obligații fiscale românești: cărăturile pe cai și podvoadele cu
boii, București, 1947.
Idem, Începuturi de industrie în Țările Române, București, 1938.
Idem, Les relations économiques austro-roumains aux XVe–XVIIIe siècles, în
RRH, t. VII, 1968, nr. 5, p. 743–759.
Idem, Relații economice dintre români și ruși până la Regulamentele Organice,
în RIR, t. XVII, 1947, nr. 1–2, p. 1–53.
Goffman, Daniel, The Ottoman Empire and Early Modern Europe, Cambridge
University Press, 2002.
Goldenberg, Samuil, Meșteșugurile din țările române în secolul al XVII-lea.
Muncă și forme de organizare, în AIIAC, 1983–1984, XXVI, p. 141–157.
Golimas, Aurel H., Diplomatul Constantin Batiște Vevelli Rettimiotul și
revoluția Moldovei din primăvara anului 1633, în „Studii și cercetări
istorice”, XVIII, 1943.
Idem, Un domnitor o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi Moghilă, voievod al
Moldovei, București, Editura Sport-Turism, 1980.
Golub, V., Biserica Sf. Dumitru din Orhei, Orhei, 1997.
Gombrich, E.H., Artă și iluzie, București, Editura Meridiane, 1973.
Gonța, Alexandru I., Începutul industriei alcoolului în Moldova feudală, în
AIIAI, VIII, 1971.
Idem, Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele XIII–XVII,
ediție, prefață, bibliografie și indice de I. Caproșu, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989.
Idem, Mănăstirea de la Greci din țarina Iașilor. O ctitorie dispărută a lui
Alexandru Lăpușneanu, în idem, Studii de istorie medievală, <ed. de>
Maria Magdalena Székely și Ștefan S. Gorovei, Iași, Editura Dosoftei,
1998, p. 203–210.
Bibliografie 279
Goodwin, Jason, Lords of the Horizons: A History of the Ottoman Empire,

London, 1998.
Gorovei, Artur, Monografia orașului Botoșani, Fălticeni, 1936.
Gorovei, Ștefan S., „Am pus pecetea orașului”, în „Magazin istoric”, 2, 1978,
p. 35–38.
Idem, Cu privire la patriciatul orășenesc în Moldova medievală. Câteva
observații preliminare, în AIIAI, 1988, XXV, 1, p. 253–265.
Idem, Pagini din istoria Iașilor (secolul XVIII) în documente din arhiva
Sfântului Mormânt, în Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre
Țările Române și Bisericile răsăritene, volum editat de Petronel Zahariuc,
Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009, p. 144–147.
Greceanu, Eugenia, Ansamblul urban medieval Botoșani. Botoșanii care s-au
dus, ediția a II-a revizuită și adăugită sub îngrijirea lui Octavian Liviu
Șovan, Cuvânt înainte de Ioan Caproșu, Indice general de Alexandrina
Ioniță, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2009.
Eadem, Structura urbană a orașului Roman, mărturie a trecutului istoric, în
RMMMIA, 1975, XLIV, nr. 2, p. 30–40 (fig., h.).
Grigoraș, N., Aspectele organizării în bresle a populației orașelor din Moldova
(sec. XV–XVIII), în „Studii”, XXII, 1969, nr. 6.
Idem, Biserica Sf. Ioan Zlataust din Iași, în MMS, XXXIX, 1963, nr. 5–6.
Idem, Bisericile curții domnești din Iași, în MMS, anul XLV, nr. 5–6, mai–iunie
1969, p. 312–318.
Idem, Despre orașul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, în
SCȘI, XI, 1960, p. 88–93.
Idem, Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regu-
lamentul Organic, teză de doctorat, Iași, 1942.
Idem, Instituții feudale din Moldova, I, Organizarea de stat până la mijlocul
sec. al XVIII-lea, București, Editura Academiei, 1971.
Idem, Marea răscoală populară din Moldova dintre 1671 și 1672, în SCȘI,
Istorie, an. XIII, fasc. 2, 1962.
Idem, Mănăstirea Galata, în MMS, XXXVI, 1960, nr. 5–6, p. 338–346.
Idem, O biserică din Iași zidită în 30 de zile, în „Cetatea Moldovei”, an. IV,
1943, vol. IX, nr. 5.
Idem, Proprietatea funciară a orașelor moldovenești în timpul orânduirii
feudale și evoluția ei, în SCȘI, Istorie, II, p. 214–215.
Idem, Proprietatea funciară și imobiliară a meseriașilor, negustorilor, boierilor
și mănăstirilor din orașele moldovenești. Regimul și rolul ei în secolele
XV–XVIII, AIIAI, VII, 1970, p. 83–106.
Idem, Reformele cu caracter administrativ din Moldova ale lui Constantin
Mavrocordat, în CI, 1976, VII, p. 123–164.
Idem, Robia în Moldova (De la întemeierea statului până la mijlocul secolului
al XVIII-lea), în AIIAI, (I), IV, 1967, p. 31–79; (II), V, 1968, p. 43–85.
Idem, Un important monument de artă al Iașului – Galata, în CI, II, 1971,
p. 349–364.
Grigoruță, Sorin, Aspecte din viața și activitatea unui doctor de la curtea lui
Grigore al III-lea Ghica. Doctorul Fotache, în AIIX, LI, 2014, p. 81–91.
Idem, Un doctor ieșean din a doua jumătate a veacului XVIII: Dracache
Dapasta, în AIIX, XLVII, 2010, p. 33–47.
Gumenâi, Ion, Contribuții privitoare la istoria raialei Hotinului, în IN, Iași,
1996–1997, 2–3, p. 63–70.
Idem, Raiaua Hotinului între anii 1718–1806, în „Revista de istorie a
Moldovei”, Chișinău, 1998, 1–2, p. 53–68; 3–4, p. 51–62.
Halecki, Oscar, A History of Poland, revised edition with additonal material by
A. Polonsky, London, Routledge, 1978.
Idem, Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe,
second edition, edited by Andrew L. Simon, New York, 1980.
Hart, Virginia, The Story of American Roads, New York, Sloane, 1950.
Hasdeu, B.P., Armenii în România, în „Columna lui Traian”, nr. 30, 1869.
Idem, Istoria critică a românilor, București, 1975.
Idem, Istoria toleranței religioase în România, București, 1868.
Idem, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și
poporane a românilor, vol. II, ediție îngrijită și studiu introductiv de
Grigore Brâncuș, București, Editura Minerva, 1974.
Hensel, W., L’étude des villes du haut Moyen Âge en Pologne au moyen de la
méthode archéologique, în „Dacia”, NS, V, 1961.
Idem; Leciejewicz, L., En Pologne médiévale: l’archéologie au service de
l’histoire, în „Annales” ESC, 17e année, nr. 2, 1962.
Hriban, Cătălin, Bisericile și relieful urban medieval al Iașilor. O încercare de
topografie istorică, în Românii în Europa medievală (între Orientul
bizantin și Occidentul latin). Studiu în onoarea Profesorului Victor Spinei,
volum îngrijit de Dumitru Țeicu, Ionel Cândea, Brăila, Editura Istros,
2008, p. 769–800.
Idem, Iașii în secolele XV–XVIII. Elemente de topografie, Suceava, Editura Karl
A. Rostorfer, 2012.
Iacob, Dan-Dumitru, Piețele orașului Iași în secolele XVIII–XIX. „Medeanul de
la Sfântul Spiridon”, în HU, XXI, 2013, p. 163–211.
Iași – oraș al diversității. Categorii etnice și minorități în secolele XV–XX:
aspecte sociale, economice și culturale, volum coordonat de Laurențiu
Rădvan, Iași, Editura Ars Longa, 2015.
Iftimi, Sorin, Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieșene. Monumente,
ctitori, mentalități, Iași, Editura Trinitas, 2008.
Idem, Ceremoniile Curții domnești la Crăciun, Anul Nou și Bobotează
(secolele XVII–XIX), în Spectacolul public între tradiție și modernitate.
Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje, suplicii, coordonatori Constanța
Vintilă-Ghițulescu și Mária Pacuks Willcocks, București, Institutul
Cultural Român, 2007, p. 43–78.
Idem, Iașii – simbolurile unui oraș simbol, Iași, Editura Trinitas, 2008.
Bibliografie 281
Idem, Observații privitoare la ctitorii mănăstirii Sfântul Sava din Iași, în

Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre Țările Române și
Bisericile răsăritene, vol. editat de Petronel Zahariuc, Iași, Editura
Idem, Palatul Culturii din Iași. O perspectivă istorică, în Patrimoniu național și
modernizare în societatea românească. Instituții, actori, strategii, vol.
editat de Dumitru Ivănescu și Cătălina Mihalache, Iași, Editura Junimea,
2009, p. 259–283.
Idem, Turnul bisericii Sfântul Spiridon din Iași, un monument între două lumi,
în Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident. Tranziția de la
medievalitate la modernitate, vol. editat de Laurențiu Rădvan, Iași, Editura
Idem, Timp medieval – timp modern. Primul orologiu din Moldova (Iași,
1640). Studii și documente, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”,
2006, p. 171–178.
Iliescu, Cătălina, Petru Șchiopu, inițiator al procesului desființării ocoalelor
domnești în Moldova, în AIIX, XXXVII, 2000, p. 69–78.
Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică 1300–1600, ediție și studiu
introductiv de Mihai Maxim, traducere, note, completarea glosarului și
indicelui de Dan Prodan, București, Editura Enciclopedică, 1996.
Idem, The Hub of the City: The Bedestan in Istanbul, in „International Journal
of Turkish Studies”, I/1 1979–80, p. 1–17.
Idem; Quataert, Donald (eds.), An Economic and Social History of the Ottoman
Empire, vol. I, 1300–1600, Cambridge University Press, 1994.
Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, coordonatori Ovid Sachelarie și
Nicolae Stoicescu, Cuvânt înainte Ovid Sachelarie, Introducere Valentin
Al. Gerogescu, autori: Alexandru Constantinescu, Florin Constantiniu,
Valentin Al. Georgescu, Dan Amedeu Lăzărescu, Ovid Sachelarie,
Nicolae Stoicescu, Petre Strihan, Valeriu Șotropa, Tudor Voinea,
Ionescu, Grigore, Arhitectura românească. Tipologii, creații, creatori,
București, 1986.
Iorga, N., Armenii și românii: o paralelă istorică, extras din AARMSI, s. II, tom
XXXVI, 1913.
Idem, Despre țările locuite de armeni, în „Ani”, tom I, vol. II (aprilie 1936).
Idem, Drumuri și orașe în România, București, 1904.
Idem, Drumurile de comerț creatoare ale statelor românești, Conferință
susținută la Institutul Economic Românesc, București, 1928.
Idem, Inscripții din bisericile României, II, București, 1908.
Idem, Inscripții și însemnări din bisericile Iașului, București, 1907.
Idem, Istoria bisericii românești, I, ediția a II-a, București, 1930.
Idem, Istoria românilor, vol. VII. Reformatorii, vol. îngrijit de Sorin Iftimi,
Idem, Istoria românilor în chipuri și icoane, Craiova, 1921.

Idem, Istoria românilor prin călători, ediție îngrijită, studiu introductiv și note
de Adrian Anghelescu, București, 1981
Idem, Opere economice, ediție îngrijită de Georgeta Penelea, București, Editura
Științifică, 1982.
Idem, Relațiile comerciale ale țerilor noastre cu Lembergul, I, București, 1900.
Idem, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899.
Idem, Un călător englez înainte de eterie, în „Arhiva”, an VII, 1896, p. 10–36.
Iosipescu, Sergiu, Drumuri comerciale în Europa centrală și sud-estică și însem-
nătatea lor politică (secolele XIV–XV), în AIIAI, XIX, 1982, p. 265–284.
Istoria economică a Românei. De la începuturi până la cel de-al doilea război
mondial, coordonat de N.N. Constantinescu, București, 1997.
Istoria Hușilor, volum îngrijit și coordonat de Theodor Codreanu, Galați,
Editura Porto Franco, 1995.
Istoria orașului Iași, volumul I, autori: C. Cihodaru, V. Cristian, M. Dinu, V.
Neamțu, M. Petrescu-Dâmbovița, Gh. Platon, D. Rusu, M. Timofte,
redactori responsabili Constantin Cihodaru și Gheorghe Platon, Iași,
Editura Junimea, 1980.
Istoria României, II, București, Editura Academiei, 1965.
Istoria românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601–1711/
1716), coordonator Virgil Cândea, secretar științific Constantin Rezachevici,
Ivaniuc, Florența, Peisajul românesc în gravura universală din secolele
XVI–XVIII: între realitate și convenție, în Romania and Western
Civilization. România și civilizația Occidentală, Iași, 1997, p. 74 și urm.
Janeczek, Andrzej, Town and country in the Polish Commonwealth, 1350–1650,
în Town and Country in Europe, 1300–1800, edited by S.R. Epstein,
Cambridge University Press, 2001.
Jeleva-Marins, Dobrina, Le Traits communs et spécifiques de l’urbanisme des
capitales des états Balkaniques au XIX e siècle, în „Etudes balkaniques”,
1–2/1997, p. 131–145.
Joja, Constantin, Actualitatea tradiției arhitecturale românești, București, 1984.
Karpat, Kemal H., The Background of Ottoman Concept of City and Urbanity, în
Structure sociale et développement culturel des villes Sud-Est Européennes
et Adriatiques aux XVIIe–XVIIIe siècles. Actes du Colloque interdisciplinaire
tenu à Venise, 27–30 Mai 1971, București, 1975, p. 323–340.
Kiel, Machiel, La diffusion de l'Islam dans les campagnes bulgares à l'époque
ottomane (XVe–XIXe s): colonisation et conversion, în REMMM, 66,
1992, Les Balkans à l'époque ottomane, p. 43–46.
Klusáková, Ludá, Between reality and stereotype: town views of the Balkans, în
UH, 28, nr. 3, 2001, 358–377.
Koeva, Maria, Relations culturelles dans les Balkans et les influences réci-
proques qui en découlent dans le domaine de l’architecture aux 15e–19e ss.,
„Etudes balkaniques”, 3–4/1992.
Bibliografie 283
Kogălniceanu, M., Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains,
Berlin, 1837.
Kotilaine, J.T., Russia’s Foreign Trade and Economic Expansion in the
Seventeenth Century, Leiden, Brill, 2005.
Lazăr, Gheorghe, Les Marchands en Valachie (XVIIe–XVIIIe siècles), București,
Institutul Cultural Român, 2006.
Le Goff, Jacques, Războinici și târgoveți cuceritori. Imaginea orașului în
literatura franceză din veacul al XII-lea, în volumul Imaginarul medieval,
traducere și note de Marina Rădulescu, București, Meridiane, 1991.
Lehr, Lia, Aspecte urbanistice și forme de proprietate în orașele Moldovei și
Țării Românești (secolele XVI–XVII), în RdI, 1980, XXXIII, nr. 1, p. 63–80.
Lemercier-Quelquejay, Chantal, Un condottiere lithuanien du XVIe siècle: Le
prince Dimitrij Višneveckij et l'origine de la Seč Zaporogue d'après les
Archives ottomans, în CMRS, 10, nr. 2, 1969, p. 258–279.
Levedan, Paul, Histoire de l’urbanisme. Antiquité – Moyen Âge, Paris, 1926.
Ligor, Alexandru, Aspecte demografice din principalele așezări urbane
moldovene consemnate de călători străini în anii domniei lui Vasile Lupu,
în RdI, 29, 1976, 1, p. 63–92.
Livadă-Cadeschi, Ligia, Asistența socială în principate (secolul XVIII –
începutul secolului XX), RI, 1992, III, nr. 11–12, p. 1173–1182.
Eadem, De la milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din Țara Româ-
nească și Moldova în secolul al XVIII-lea, București, Nemira, 2001.
Luca, Cristian, Greek and Aromanian Merchants, Protagonists of the Trade
Relations Between Transylvania, Wallachia, Moldavia and the Northern
Italian Peninsula (Second Half of the 17th – First Half of the 18th Century),
în „Transylvanian Review”, XIX, Supplement 5: 4, 2010, p. 313–336.
Idem, Țările Române și Veneția în secolul al XVII-lea. Din relațiile politico-
diplomatice, comerciale și culturale ale Țării Românești și ale Moldovei
cu Serenissima, București, Editura Enciclopedică, 2007.
Lung, Ecaterina, Mentalități și cultură în Evul Mediu, București, Editura
Fundației România de mâine, 2007.
Lutic, Marcel, Hotarul și ocolul curții domnești de la Târgu Frumos (secolele
XV–XVII), în IN (serie nouă), II–III, 1996–1997, p. 39–43.
Macovei, Adrian, Considerații istorice privind fostul târg al Fălciului, în
volumul Itinerarii istoriografice, Iași, 1996, p. 325–341.
Magocsi, Paul R., A History of Ukraine, University of Toronto Press, 1996.
Manolescu, Radu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele
XIV–XVI), București, 1965.
Idem, Cu privire la problema patriciatului în orașele Țării Românești și
Moldovei (secolul al XV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea), în
„Cumidava”, Brașov, IV, 1970, p. 91–99.
Idem, Cultura orășenească în Moldova în secolul al XVI-lea, în AUB Istorie,
XX, nr. 1, 1971.
Idem, Legături economice între țările române în feudalism (secolele XVI–XVIII),

în volumul Națiunea română. Geneză. Afirmare. Orizont contemporan,
București, Editura Științifică, 1984.
Marin, I.D., Contribuții la studierea curților domnești din Moldova, în SAI, XI,
1967, p. 25 și urm.
Marinescu, Florin, Contribuții privitoare la relațiile dintre Țările Române și
mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos, în In honorem Ioan Caproșu.
Studii de istorie, volum îngrijit de Lucian Leuștean, Maria Magdalena
Székely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Iași, Polirom,
2002, p. 289–296.
Idem, Nikolaos Mertzimekis, Ieremia Movilă și ajutorul acordat unor mănăstiri
de la Muntele Athos, în volumul Movileștii. Istorie și spiritualitate româ-
nească, II, Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epoca, Sfânta Mănăstire
Sucevița, 2006, p. 190–193.
Matei, Mircea D., Câteva considerații pe marginea începuturilor orașului Siret,
în lumina celor mai recente descoperiri arheologice, în RMMMIA, XVII,
nr. 2, 1986, p. 19–25.
Idem, Civilizație urbană medievală românească. Contribuții (Suceava până la
mijlocul secolului al XVI-lea), București, 1989.
Idem, Necesitatea tipologizării orașelor medievale românești extra-carpatice,
în „Suceava”. Anuarul, 1995–1996, 22–23, p. 236–245.
Idem, Lucian Chițescu, Probleme istorice în legătură cu fortificația și așezarea
mușatină orășenească de la Roman, în „Studii și materiale de muzeografie
și istorie militară”, 1968, 1, p. 31–62.
Idem și Emandi, E.I., Cetatea de Scaun și curtea domnească din Suceava,
București, 1988.
Maxim, M., Regimul economic al dominației otomane în Moldova și Țara Româ-
nească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în RdI, 32, nr. 9, 1979,
p. 1731–1765.
Idem, Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-
otomane în evul mediu, București, Editura Enciclopedică, 1993.
Mazilu, Dan Horia, Noi despre ceilalți. Fals tratat de imagologie, Editura
Polirom, 1999.
Mehmed, Mustafa Ali, Istoria turcilor, București, 1976.
Mestungean, V., Istoria armenilor, vol. II, De la căderea Regatului până în
zilele noastre, București, 1926.
Meteș, Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII–XX.
Cercetări de demografie istorică, București, Editura Științifică, 1971.
Micul dicționar academic, vol. III–IV, literele I–Pr; Pr–Z, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, Univers
Enciclopedic, 2003.
Mihneva, Rumjana, The European Southeast Towards the End of a Crucial
Century as seen by the Polish Ottomanists, in „Etude balcaniques”, 2,
1996, p. 127 și urm.
Bibliografie 285
Miller, Jaroslav, Urban Societies in East-Central Europe: 1500–1700, London,

Ashgate, 2008.
Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, introducere
de Vasile Drăguț și Corina Nicolescu, Iași, 1974.
Mumford, Lewis, La cité à travèrs l’histoire, Paris, 1964.
Murgescu, Bogdan, Impactul conjuncturii europene asupra comerțului româ-
nesc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Rdl, 41, 1988, nr. 5,
p. 514–524 și nr. 6, p. 587–596.
Idem, Participarea Țărilor Române la comerțul european cu vite în secolele
XVI–XVIII. Regularități și fluctuații conjuncturale, în „Studii de istorie
economică și istoria gândirii economice”, III, 1998.
Idem; Bonciu, Florin, Considerații asupra abordării mondiale a proceselor
istorico-economice, în AIIX, XXX, 1993.
Murgescu, Costin, Drumurile unității românești. Drumul oilor. Drumurile
negustorești, București, Editura Enciclopedică, 1996.
Nastase, Gh. I., Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus”, în AB,
anul VI, nr. 4/1934, p. 397–414 și anul VII, nr. /1935.
Nădejde, Ioan, Din dreptul vechiu românesc, București, 1898.
Năstase, Dumitru, Tainițe și metereze la vechile biserici din Iași, în SCIA, IV,
1957, 3–4.
Năsturel, Petre Ș., Le Mont Athos et les roumains. Recherches sur leurs
relations du milieu du XIVe siècle à 1654, Roma, 1986.
Neamțu, Eugenia; Neamțu, Vasile; Cheptea, Stela, Contribuții arheologice la
istoria orașului Baia, în AȘUI, Istorie, XXI, 1975.
Idem, Orașul medieval Baia în secolele XIV–XVII, I, Iași, 1980; II, Iași, 1984.
Eadem; Neamțu, Vasile, Contribuții la istoria orașului Iași, în MA, 1974–1976
(1981), VI–VIII, p. 285–299.
Neamțu, Vasile, Bordei și semibordei, mod de locuire în vremea feudalismului
timpuriu, în Civilizație medievală și modernă românească, Cluj-Napoca,
1985, p. 64–70.
Idem, Comerțul cu piei și prelucrarea lor în Moldova în sec. XV–XVII, în SCȘI,
II, 1951, 1–2, p. 531–549.
Idem, Contribuții la cunoașterea mijloacelor de iluminat în așezarea medievală
de la Baia, în „Suceava”. Anuarul, V, 1978, p. 205–223.
Idem, Frământări sociale în orașul Iași în primele decenii ale secolului al XVII-lea,
în AȘUI, s. III, a. Istorie, filologie, t. IX, 1963, p. 57–69.
Idem, Istoria orașului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iași, Editura
Idem, Piețele și ulițele din orașele medievale ale Moldovei, în HU, VII, 1999,
nr. 1–2.
Idem, Răscoala din Moldova din primăvara anului 1633, în AȘUI, s. III, Științe
Sociale, t. II, 1956, fasc. 1–2, p. 19–34.
Idem, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în AȘUI, Istorie, XIV, 1968, p.
111–123.
Idem, Stabilirea capitalei Moldovei la Iași, în volumul Istoria orașului Iași, I,

sub redacția lui Constantin Cihodaru și Gheorghe Platon, Iași, Editura
Junimea, 1980, p. 82–86.
Necula, Vasile, Recenzie, la Monografia municipiului Bârlad, 1974, 166 p., în
AIIAI, XII, 1975, p. 304–307.
Nersesian, Anaïs, Armenii în istorie și cultură, București, Editura Ararat, 2003.
Nichols Busch, Tracy, Connecting an Empire. Eighteenth-century Russian
roads, from Peter to Catherine, in „The Journal of Transport History”, 29,
2, September 2008.
Nicoară, Toader, Le Discours antigreque et antiphanariote dans la société
roumaine (XVIIe et XVIIIe siècles), în Ethnicity and Religion in Central
and Eastern Europe, edited by Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj, Editura
Universității, 1995, p. 205–211.
Nicolescu, Corina, Case, conace și palate vechi românești, București,
Meridiane, 1979.
Nistor, I., Das moldauische Zollwesen im 15.–16. Jahrhundert, în „Jahrbuch für
Gesetzgebung, Verwaltung und Volkswirtschft im Deutsche Reich”, Jg.
36/1112.
Idem, Die Auswärtigen Handelsbeziehungen der Moldau im XIV, XV und XVI.
Jahrhundert, Gotha, 1911.
Idem, Drumurile noastre în ultima sută de ani, București, 1929.
Idem, Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16. Jahrhunderts.
Nache dem Quellen dargestellt, Cernovitz, 1912.
Oișteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în
context est-central european, București, Editura Humanitas, 2001.
Olteanu, Ștefan; Șerban, Constantin, Meșteșugurile din Țara Românească și
Moldova în evul mediu, București, 1969.
Pakucs-Willcocks, Mária, Negoț și negustori în comerțul oriental al Transilvaniei
în secolul al XVI-lea. Câteva observații privind negustorii „greci”, în
Negustorimea în Țările Române, între Societas Mercatorum și individua-
litatea mercantilă, în secolele XVI–XVIII, volum editat de Cristian Luca,
Galați, Editura Universității „Dunărea de Jos”, 2009, p. 13–31.
Eadem, Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania,
Köln, 2007.
Pál, Judit, Armeni în Transilvania. Contribuții la procesul de urbanizare și
dezvoltare economică a provinciei / Armenians in Transylvania. Their
Contribution to the Urbanization and the Economic Development of the
Province, Cluj-Napoca, Romanian Cultural Institute, Center for
Transylvanian Studies, 2005.
Eadem, Conviețuirea armeano-maghiară în târgurile din scaunele secuiești, în
Mitu, Sorin, Gogâltan, Florin (coord.), Viață privată, mentalități colective
și imaginar social în Transilvania, Ed. Asociația Istoricilor din
Transilvania și Banat, Muzeul Țării Crișurilor, Universitatea din Oradea,
Bibliografie 287
Universitatea „Babeș-Bolyai”, Seria Istorie, XI, Oradea/Cluj, 1995–1996,

p. 224–228.
Eadem, Imaginea celuilalt și imaginea de sine la un grup etnic din
Transilvania, armenii, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-
Umane”, Sibiu, III, 1996, p. 91–96.
Eadem, Procesul de urbanizare în scaunele secuiești în secolul al XIX-lea. Cluj-
Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999.
Panaite, Viorel, Pace, război și comerț în islam. Țările române și dreptul
otoman al popoarelor (secolele XV–XVII), București, Editura All, 1997.
Panaitescu, P.P., Contribuții la opera geografică a lui Dimitrie Cantemir, în
AARMSI, s. III, tom VIII, 1927–1928, p. 1173–1186.
Idem, Interpretări românești, ediția a II-a, postfață note și comentarii de Ștefan
S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, București, Editura Enciclopedică,
1994.
Idem, Tratatul de alianță între Moldova și Rusia din 1711, în „Studii”, nr. 4,
1961.
Panzac, Daniel, Editorial: Balkans, l'empreinte ottomane, în REMMM, nr. 66
(Les Balkans à l'époque ottomane), 1992, p. 5–10.
Idem, La population de l'empire ottoman et de ses marches du XVe au XIXe
siècle: bibliographie (1941–1980) et bilan provisoire, în ROMM, 1981,
31, p. 119–137.
Idem, Les échanges maritimes dans l'Empire ottoman au XVIIIe siècle, în
ROMM, 39, 1985, p. 177–188.
Papacostea, Șerban, Drumurile comerciale internaționale și geneza statelor
românești în viziunea lui Nicolae Iorga și în istoriografia zilelor noastre,
în SMIM, vol. XVIII, 2000, Brăila, Editura Istros, p. 54–64.
Idem, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ed. a II-a,
București, 1999.
Idem, Începuturile politicii comerciale a Țării Românești și Moldovei (secolele
XIV–XVI). Drum și stat, în SMIM, vol. X, 1983, p. 9–56.
Papadopol-Calimach, Alexandru, Notiță istorică despre orașul Botoșani, în
AARMSI, seria a II-a, VIII, 1885–1886, secțiunea II.
Parker, Geoffrey, Crisis and Catastrophe: The Global Crisis of the Seventeenth
Century Reconsidered, în „American Historical Review”, Octomber 2008,
p. 1053–1079.
Pavlescu, Eugen, Economia breslelor în Moldova, București, 1939.
Păcurariu, Mircea, Dicționarul teologilor români, București, Univers Enci-
clopedic, 1996.
Păltănea, Paul, Câteva date privind începuturile orașului Galați, în AIIAI, VI,
1969, p. 141–150.
Idem, Călători străini prin orașul Galați, în „Danubius”, Muzeul Județean de
Istorie Galați, 1980, X, p. 167–174.
Idem, Informații privind comerțul orașului Galați în secolul al XVII-lea, în
AIIAI, IX, 1972, p. 145–158.
Idem, Istoria orașului Galați de la începuturi până la 1918, volumele I–II,

Galați, Editura Porto Franco, 1995.
Idem, Organizarea administrativă a orașului Galați până la Regulamentul
Organic, în AIIAI, XVII, 1980, p. 303–319.
Păun, Domnica I., Țiganii în viața satului Cornova, în „Arhiva pentru Știința și
Reforma Socială”, X, 1932, nr. 1–4, p. 521–527.
Penelea, Georgeta, La structure sociale et économique des villes roumaines
aux XVIIIe–XIXe siècles, în volumul Actes du XVe Congrès International
des Sciences Historiques, IV (2), București, Editura Academiei, 1982,
p. 1063–1071.
Peretz, Ioan, Curs de istoria dreptului român, vol. IV, Hrisoave domnești,
București, 1931.
Pienaru, Nagy, Un act otoman privitor la convertirea voievodului Iliaș (30 mai
1551), în SMIM, XXVII, 2009, p. 101–110.
Pippidi, Andrei, „Belicâne” – Legendă și realitate, în SMIM, XXVII, 2009,
p. 61–73.
Idem, Phanar, Phanariotes, Phanariotisme, în RESEE, XIII, 1975.
Platon, Alexandru-Florin, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea).
Preliminariile unei istorii, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1997.
Podgoria Cotnari, volum coordonat de Cotea, D. Valeriu, autori: Mircea
Ciubotaru, Nicolae N. Barbu, Valeriu V. Cotea, Petru G. Magazin, Const.
C. Grigorescu, București, Editura Academiei, 2006.
Popa, Radu, Câteva observații asupra mănăstirii Golia din Iași, în SCIA, 13,
nr. 2, 1966, p. 253 și urm.
Popovici, George, Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene, în CL, 1890.
Populație și societate. Studii de demografie istorică, editate de Ștefan Pascu,
I–IV, Cluj, 1972–1980.
Postică, Gh., Orheiul Vechi: Cercetări arheologice 1996–2001, Iași, Editura
Potra, George, Contribuții la istoricul țiganilor din România, București, 1939.
Pungă, Gheorghe, Cu privire la organizarea administrativă a Moldovei la
mijlocul veacului al XVII-lea, în AȘUI, XXXVI, 1990.
Idem, Noi contribuții privind istoria Târgului Ștefănești (secolul XVIII –
mijlocul secolului XIX), în AIIAI, 1980, XVII, p. 321–344.
Idem, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, Editura
Raymond, André, La conquête ottomane et le développement des grandes villes
arabes, în REMMM, 27, 1979. p. 115–134.
Rădvan, Laurențiu, Considerații privitoare la evoluția orașelor din Polonia
medievală, în AIIX, XLV, 2008, p. 47–63; reluat într-o formă mai amplă în
volumul Orașele din Țările Române în Evul Mediu (sfârșitul sec. al XIII-lea
– începutul sec. al XVI-lea), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2011,
p. 25–47.
Bibliografie 289
Idem, Cu privire la cămătarii turci din orașele Moldovei și practicile lor (a

doua jumătate a sec. XVII – a doua jumătate a sec. XVIII), în Orașele,
orășenii și banii: atitudini, activități, instituții, implicații (sec. XVI–XX),
volum editat de Laurențiu Rădvan și Bogdan Căpraru, Iași, Editura
Idem, Drumuri de țară și drumuri de oraș în Țara Românească în secolele
XVII–XVIII, în Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident.
Tranziția de la medievalitate la modernitate, volum editat de Laurențiu
Rădvan, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2007, p. 67–114.
Idem, Orașele din țările române în evul mediu (sfârșitul sec. al XIII-lea –
începutul sec. al XVI-lea), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2011.
Idem, Primul târgușor din Moldova: Târgușorul Nicolina, în Orașe vechi, orașe
noi în spațiul românesc. Societate, economie și civilizație urbană în prag
de modernitate (sec. XVI – jumătatea sec. XIX), editat de Laurențiu Rădvan,
Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2014, p. 119–173.
Idem; Mihaela Rădvan, Cu privire la organizarea spațiului urban în Țara
Moldovei în evul mediu, în AȘUI, LIX, 2013, p. 61–98.
Reli, Simeon, Orașul Siret în vremuri de demult. Din trecutul unei vechi
capitale a Moldovei, Cernăuți, 1927.
Roman, Louis, Demografia istorică în lume la sfârșit de mileniu, în RdI, tom 42,
nr. 4/1989, p. 405–414.
Idem, Epidemiile în Țările Române (secolul XVIII – începutul secolului XIX).
Letalitatea urbană și rurală, în „Igiena”, XXXVI, 1987, 4, p. 307–314.
Idem, Genealogia și demografia istorică, în RI, serie nouă, II, 1991, nr. 3–4,
p. 183–198.
Idem, Laboratorul de demografie istorică 1983–1984, în RdI, 37, nr. 12/1984.
Idem, Statistiques fiscales et statistiquies démographiquies, ou les fausses
apparences (Les Pays Roumains et autres régions européennes au XVe–XIXe
siècles, în „Annales de Demographie Historique”, 1985, p. 245–280.
Rosetti, R., Familia Rosetti. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos,
vol. I, București, 1938.
Rusu, Mircea, Podurile de-a lungul timpului, București, Editura Tehnică, 1988.
Samarian, Pompei Gh., Ciuma. Din epidemiologia trecutului românesc,
București, 1932.
Idem, Medicina și farmacia în trecutul românesc, I, 1382–1775, Călărași, 1935.
Samsonowicz, Henryk, Les villes d'Europe centrale à la fin du Moyen Âge, în
„Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”, 43 e année, no. 1, 1988,
p. 173–184.
Idem, Polish politics and society under the Jagellonian monarchy, in A
Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864, edited by Henryk
Samsonowicz, Cambridge University Press, 1982, p. 49–69.
Sârbu, Georgiana, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la
G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, București, Cartea Românească, 2009.
Sava, Aurel V., Târguri, ocoale domnești și vornici în Moldova, în „Academia

Română. Buletin Științific”, Secțiunea de științe istorice, filosofice și
economico-juridice, IV, nr. 1–2, 1952, p. 71–97.
Săndulescu, Paul I., Istoricul pavajelor bucureștene. Studii și documente,
București, 1936.
Schott, Dieter, Resources of the City: Towards a European Urban Environmental
History, în Resources of the City. Contributions to an Environmental
History of Modern Europe, edited by Dieter Schott, Bill Luckin and
Geneviève Massard-Guilbaud, Historical Urban Studies, Ashgate, 2005,
p. 1–27.
Scurtulencu, Boris Theodor, Situația juridico-economică a țiganilor în
Principatele Române, Iași, Albina Românească, 1938.
Selian, Sergiu, Schiță istorică a comunității armene din România, București,
Editura Ararat, 1999, p. 29.
Idem, Un manuscris inedit și o controversă istorică, în RI, serie nouă, tom IV,
nr. 5–6, mai–iunie 1993, p. 561–571.
Semaca, A., Privire în trecutul târgului Piatra, București, 1938.
Siruni, H. Dj., Armenii din România. Cu prilejul unui centenar, în „Arhiva
Românească”, București, V, 1940, p. 8–11.
Idem, Armenii în viața economică a Țărilor Române, în „Balcania”, II–III,
1939–1940, p. 138–140.
Idem, Cronica armenilor din Țările Române (sec. X–XIII), în „Ani”, 1, 1 decembrie
1935, p. 68–73.
Solcanu, Ion, Artă și societate românească (sec. XIV–XVIII), București, Editura
Enciclopedică, 2002.
Spânu, Anda-Lucia, Reprezentări grafice ale orașelor din România. Secolul al
XIX-lea. Caracteristici, în HU, X, 1–2, 2002.
Spinei, Victor, Moldova în secolele XI-XIV, Chișinău, Universitas, 1994.
Idem; Gherman, Elena, Șantierul arheologic Siret, în AM, XVIII, 1995, p. 229–250.
Stavrides Théoharis, The Sultan of vezirs: the life and times of the Ottoman
Grand Vezir Mahmud Pasha Angelović (1453–1474), Leiden, Brill, 2001,
p. 290–291.
Stănescu, Eugen, Préphanariotes et phanariotes dans la vision de la société
roumaine des XVIIe–XVIIIe siècles, în Symposium. L’époque phanariote.
21–25 octobre 1970. À la mémoire de Cléobule Tsourkas, Thessaloniki,
1974, p. 347–358.
Stears, Peter N. (ed.), Encyclopedia of European Social History. From 1350 to
2000, I, Detroit, 2001.
Stoianovich, Traian, Model and Mirror of the Premodern Balkan City, în
„Studia Balcanica”, III, La Ville Balkanique, XVe–XIXe siècles, Sofia,
1970.
Stoicescu, N., Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor
medievale din Moldova, București, 1974.
Bibliografie 291
Stoide, C.A., Un episod din domnia lui Gheorghe Duca. Răscoala lui Hâncu și
Durac din 1671–2, în „Arhiva”, Iași, an 43, nr. 1–2, 1936, p. 58–62.
Idem, Negustorii din Șarhorod în Moldova, în RIR, V–VI (1935–1936).
Idem; Caproșu, Ioan, Relațiile economice ale Brașovului cu Moldova. De la
începutul secolului al XVIII-lea până la 1850, Chișinău, Editura
Universitas, 1992.
Stone, Daniel, The Polish-Lithuanian state, 1386–1795, University of
Washington Press, 2001.
Strashimir, Dimitrov, Mouvements de libération en Bulgarie orientale pendant
les années 80 du 17e s., în „Etudes balkaniques”, nr. 3–4/1992.
Sturdza, Mihai Dim. (coordonator), Familiile boierești din Moldova și Țara Româ-
nească, vol. I, Abaza – Bogdan, București, 2004.
Sugar, Peter F., Southeastern Europe under Ottoman Rule, 1354–1804, vol. V
al seriei A History of East Central Europe, Peter F. Sugar, Donald W.
Treadgold editors, third printing, University of Washington Press, 1996,
p. 75–56.
Székely, Maria Magdalena, Chipuri de boieri și jupânese. Anna Golăiasa, în
„Magazin istoric”, XXVI, 1992, 10 (307), octombrie 1992, p. 76–78.
Eadem, Ctitori mari și ctitori mici la biserica Sfântul Dimitrie (Balș) din Iași, în
Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre Țările Române și
Bisericile răsăritene, volum editat de Petronel Zahariuc, Iași, Editura
Eadem, Femei – ctitor în Moldova medievală, în AIIX, XXXII, 1995, p. 450–451.
Eadem, Neamul Golăeștilor. Pe marginea unui document nou, în SMIM, XXV,
2007, p. 87–98.
Eadem, Note despre bisericile Sf. Vineri și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul
din Iași, în SMIM, XIX, 2001, p. 31–38.
Eadem, Un document de la Miron vodă Barnovschi, în SMIM, XXIII, 2005,
p. 253–256.
Eadem; Gorovei, Ștefan S., Contribuții la istoria Trei-Ierarhilor, în AIIX, t. XXX,
1993.
Șerban, C., Aspecte din lupta orășenilor din Țara Românească și Moldova
împotriva asupririi feudale în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului
al XIX-lea, (II), B. Lupta pentru eliberarea moșiei și vetrei orașelor din
dependența feudală, în „Studii”, anul XIV, nr. 3, 1961, p. 644–647.
Ștefănescu, Ștefan, Demografia, dimensiune a istoriei, Timișoara, Editura
Facla, 1974, 171 p.
Tankut, Gönul, The spatial distribution of urban activities in the ottoman city¸
în Structure sociale et développement culturel des villes Sud-Est
Européennes et Adriatiques aux XVIIe–XVIIIe siècles. Actes du Colloque
interdisciplinaire tenu à Venise, 27–30 Mai 1971, București, 1975.
Tanoviceanu, I., O scrisoare a boierilor Ilie Moțoc și Savin Smucilă zis și
Smucicâne către clucerul Cantemir din 1683, în „Arhiva”, Iași, VIII,
1897.
Theodorescu, Răzvan, Între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550–1800),

Tillson, George W., Street Pavements and Paving Materials. A Manual of City
Pavements: The Methods and Materials of their Construction, New York,
1901.
Todorov, Nikolai, The Balkan City (1400–1900), Seattle and London,
University of Washington Press, 1984.
Topolski, Jerzy, La régression économique en Pologne, du XVIe au XVIIIe
siècle, în „Acta Poloniae Historica”, III, 1962, p. 28–49.
Traikov, Veselin, Les événements des Balkans pendant les années 80 du 17e siècle
et le rôle que Grecs et Bulgares y jouèrent, în „Etudes balkaniques”, nr. 3–4/
1992, p. 19–24.
Trebici, Vladimir, Ce este demografia?, București, Editura Științifică și Enci-
clopedică, 1982.
Idem, Demografia, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
Idem, Demografie și istorie spre o nouă sinteză?, în RdI, tom 37, nr. 5/1984,
p. 417–421.
Trebuci, Vladimir; Ghinoiu, Ion, Demografie și etnografie, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1986.
Tufescu, Victor, Iașii și orașele din N. Moldovei. Schița preliminară asupra
așezării și desvoltării lor, în AB, an IV, nr. IV, nr. 3 (iulie–septembrie),
1932.
Turcu, Constantin, Breasla butnarilor din Mărăței, în „Avântul”, Piatra-Neamț,
nr. 156, 5 februarie 1939.
Idem, Cele mai vechi statistici moldovenești, în SCȘI, istorie, an. VII, 1956,
fasc. 2, p. 74–84.
Idem, Îmbogățirea depozitelor Arhivelor Statului din Iași, cu materiale docu-
mentare, în anii 1960 și 1961, în RA, IV (1961), nr. 2, p. 214–216.
Idem, Pe urmele strămoșilor, în „Avântul”, Piatra-Neamț, nr. 167, 23 aprilie
1939, p. 2.
Ursachi, Vasile, Episcopia Romanului. Cercetări arheologice, Roman, Editura
Filocalia, 2009.
Vâlsan, G., Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir, București, Cultura Națională,
1926, 19 p. [cu 2 hărți; reproducerea hărții lui Dimitrie Cantemir după
exemplarul gravat în Olanda, la 1737, și harta Țării Românești alcătuită de
Constantin Cantacuzino]; extras din AARMSI, s. III, tom VI, mem. 9,
1926.
Velciu, Dumitru, „Iordăchioaia vistierniceasa”, bunica dinspre mamă a
cronicarului Ion Neculce, în RITL, XVI, 1967, nr. 3, p. 449–466.
Vries, Jan de, Economy of Europe in an Age of Crisis, 1600–1750, Cambridge
University Press, 1976.
Idem, European urbanization 1500–1800, London, 1984.
Yerolympos, Alexandra, Formes spatiales d’expansion urbaine et le rôle des
communautés non musulmanes à l’époque des Réformes. Études de cas
Bibliografie 293
dans les villes des provinces européennes de l’Empire ottoman (1839–1912),

în RMMM, nr. 107–110, septembre 2005, p. 113–142.
Zahariuc, Petronel, Actul de întemeiere a Colegiului lui Vasile Lupu de la
Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, în SMIM, vol. XXVII, 2009, p. 249–278.
Idem, Istoria mănăstirii Dealul Mare (Hadâmbul) – de la întemeiere la
începutul veacului al XVIII-lea, în Mănăstirea Hadâmbu 350, Iași, Editura
Doxologia, 2009, p. 17–112.
Idem, Țara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ștefan voievod (1653–1658), Iași,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2003.
Idem; Marinescu, Florin, O manifestare neobservată a moștenirii bizantine în
diplomatica medievală moldovenească și câteva note despre biserica
Mănăstirii Golia, în SMIM, XXIII, 2005, p. 79–101.
Indice
Achim, Viorel 90 Ana Martineasa 76

Acsentie Oiaga 80 Ana, fiica lui Andreas Lukas 74
Adam, negustor 103 Ana, fiica lui Tiutiuca Martin 76
Adjud 30, 51, 52 Ana, soția lui Lapas Iliaș 76
Adormirea Maicii Domnului, mănăstire Anastasie Crimca 82, 212, 215
206 Anastasie, blănar 177
Adriano, mănăstire 172 Andoca, clucer 193
Adrianopol 42 Andonie, blănar 222
Adrianopole 102, 140 Andor, țârcovnic 74
Agioaia, Anița 120 Andreas Lukas 74
Ágoston, Gábor 178 Andreescu, Ștefan 15, 61, 65
Ahunbay, Zeynep 178 Andrei al lui Mihul 79
Aivuz, v. Toma ~ Andrei Chiriac 213
Alba Iulia 59 Andrei Filoti 224
Albaș, vornic 214 Andrei Jinjiie 224
Alberti, Tommaso 185, 190 Andrei Paholcean (Paloska Andreas)
Albotă, v. Sandu ~ 78
Alecsei Vasiliev 105 Andrei Poloboc 68
Alexa Arapul 98 Andrei Voroavă 75
Alexandra, fiica lui Grigore Ureche Andrei, apar 193
230 Andrei, bărbier 118
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M.M. 14, Andrei, fiul lui Voroavă 75
15, 67, 70, 72, 87, 127, 128, 130, Andrei, meserciu 80
133 Andrei, șoltuz 226
Alexandria 41 Andreiasa, v. Ana ~
Alexandru cel Bun 159, 209 Andrieș, porușnic 111
Alexandru Coconul 167 Andriiaș, dascăl 74
Alexandru Davidel 228 Andronachi, bărbier 120
Alexandru Iliaș 84, 85, 87, 88, 204, Andronic Ciot 236
211, 213, 228 Andronic, Alexandru, 30, 31, 127,
Alexandru Ipsilanti 129 128, 133, 182, 185
Alexandru Lăpușneanu 12, 55, 136, Andronic, bătrân 216
163, 198, 214, 226, 233 Anghelachi 236
Alexandru Movilă 128 Anghelescu, Adrian 73
Alexandru Neculce 231, 232 Angheluță 104
Ali Celebi 219 Anglia 40, 41, 84
Amasya 154 Anița, zugrăviță 109
Amoaşei, v. Mihai ~ Antim, arhimandrit 224
Ana Andreiasa 75 Antimia, păhărniceasă 230
Antioh Cantemir 74, 123 Balica, v. Meletie ~

Antohi, Mona 196 Balș, Gheorghe 113, 166, 205, 206
Antohi, Sorin 196 Balș, Ștefan M. 205
Anton Mătei 80 Balș, v. şi Constantin ~
Anton Precop 75 Baltag, hotnog 222
Antonie Ruset 67, 187, 200 Bandini, Marco 73, 74, 75, 79, 131,
Antonie, egumen 227 139, 183, 185, 186, 204
Antonovici, 223 Bano, v. Stamati ~
Antonovici, Iacov, 24, 214 Barbu, Daniel 15
Antonovici, Ioan, 92 Barbu, Nicolae N. 235
Apostol Durac 61, 62, 87, 130 Barbu, Violeta 22, 79
Apostol Miclescu 223 Bargrave, Robert 122
Arapul, v. Alexa ~, Gheorghe Neculau Barnovschi, mănăstire 175−177
~, Isac ~ Barnovschi, Miron 107, 138, 147, 158,
Ardeal 26, 27, 50, 66, 67, 89, 126 168, 169, 202, 204−206, 212,
Arghirie, staroste 98 215−219, 233, 234
Arghirocastro 137, 172 Barsi, Nicolo 179, 180, 181, 221
Armanul, v. Luca ~ Bassetti, Bartolomeo 72
Armenopolis (Gherla) 59 Başotă, v. Zosin ~
Aron Vodă Tiranul 136, 212, 213 Batiște Veveli 85, 88
Aron Vodă, mănăstire 110, 147, 163, Batou, J. Chèvre 57
191 Bauman, Ionel 31
Artimon, Alexandru 30, 31, 182, 183 Bădărău, Dan 20, 55, 68, 96, 113,
Asia 13, 102 127−129, 135−138, 142, 146, 148,
Aswadur, negustor 180
153, 164, 165, 167, 168, 177, 186,
Atena 42
192, 193, 209, 210, 233, 234
Austria 11, 41
Avghi, soția lui Stathis 198 Bălan, Constantin 163
Bărboi, mănăstire 69, 147, 167,
173−176
Baboiu Țiganul 92 Bârlad 18, 19, 25−27, 51, 52, 70, 71,
Bacău 19, 30, 31, 51, 52, 70, 74, 78, 74, 91, 94, 96, 130, 209, 212, 213,
148 223, 225, 236
Bacci, Massimo Livi 57 Bârlad, râu 223
Bácskai, Vera 57 Bârlădeanul, v. Solomon ~
Bacumenco, Ludmila 30 Bârnova, mănăstire 122, 177, 206, 234
Bahlui 55, 75, 121, 130, 150, 163, 164, Bârsănescu, Ștefan 139
199, 202, 203, 233 Behar, Cem 153, 155, 160, 162
Bahluieț 229, 230, 232 Bejan Hudici 226
Baia 7, 30, 51, 52, 54, 57, 70, 74, 79, Bejănariul, v. Dumitru ~
80, 130, 133, 134, 144, 151, 199, Beke, Paul 71, 73
225, 226, 235 Belgrad 129, 146, 153, 178, 188
Bairoch, Paul 37, 53, 54, 57, 207, 220, Beliban, v. Sandul ~
221 Beneducu, fiul lui Voroavă 75
Bakšič, Pietro Bogdan 154 Bennigsen, Alexandre 102, 103
Balan, Teodor 24 Berda, v. Iane ~
Balcani 9, 13, 26, 33, 36, 38−43, 81, Berindei, Mihnea 66, 103, 105
82, 83, 95, 102, 129, 140−142, 178, Berza, M. 11, 15
189, 199, 240, 242 Beşicuţă, v. Ianăş ~
Indice 297
Bialystok 46 București 29, 120, 129, 156, 172, 185

Bietei, namesnic 68 Buda 38, 129, 188, 199, 228
Binder, Paul 22, 67, 122 Buda, v. şi Păntelei ~
Bisericani 103 Buhuş, v. Toader ~
Bistrița 66, 67, 185 Buicliu, Grigore M. 59, 63, 64
Bobulescu, Constantin 163 Bujoreni 213
Bochinia 47 Bulgaria 41
Bodale, Arcadie 24 Bursa 140, 154
Bodogae, Teodor 164, 165 Busch, Tracy Nichols 143, 144
Boemia 48 Buşu, v. Dumitrachi ~
Boga, L.T. 24 Butuc, v. Gheorghi ~
Bogdan Hmelnițchi 84, 103 Buzău 93
Bogdan, armean 93 Byck, J. 185
Bogdan, Ion 50, 235, 252 Bzenský, Rudolf 59
Bogdan, N. A. 119, 121, 151
Bogdan, v. şi Manolachi ~
Boghian, v. Ioniţă ~ Cacaina 137, 167, 174, 190
Bogucka, Maria 37, 44−47, 55 Caceaune, v. Pană ~
Boia, Aurel 90 Cadiul, v. Costantin ~, Sava ~
Bojanowo 46 Caffa 95
Bonciu, Florin 12, 13, 95 Calcă, Simion 219
Bonnicio, Paolo 70, 71, 73, 77 Calimah, v. Grigore ~, Ioan Teodor ~,
Borhinești 214 Ralu ~, Scarlat Alexandru ~
Borromeo, Elisabetta 140, 146, 154, Calistrat, egumen 227
178, 194, 199, 201 Callie, v. Gaşpar ~
Bosie Lăpușneanu 85 Callimachi, v. Calimah
Bosworth, Clifford Edmund 146 Camariano, Nestor 14, 138, 267
Botezatu, Daniel 209, 216 Camariano-Cioran, Ariadna 14, 138
Botezatu, v. şi Gheorghie ~ Cambur, v. Vasile ~
Botoșani 18, 20, 25, 31, 54, 55, 67, 91, Camenița 11, 26, 43, 44, 63, 65, 67,
93, 95, 96, 108, 110, 127, 132−134, 102, 105, 110, 115, 122, 129, 130,
152, 160−162, 209, 214−216, 143, 148, 229, 239
218−220, 223, 232, 237 Canada 144
Boul, v. Ştefan ~ Canila 157
Branişte, v. Toader ~ Cantacuzino, Gheorghe I. 127
Brașov 12, 27, 41, 49, 50, 57 Cantacuzino, v. şi Dinul ~, Dumitraşco
Bratu, Păun 19, 272 ~, Ioan ~, Iordache ~, Şerban ~
Braudel, Fernand 88 Cantemir, clucer, 40
Brăescul, Gavril 79 Cantemir, Dimitrie 17, 61, 69, 88, 97,
Brăila 9, 129 98, 100, 106, 123, 127, 222, 241
Brătescu, Gh. 201 Cantemir, v. şi Antioh ~, Constantin ~
Brătianu, Gh. I. 16, 18 Caproșu, Ioan 7, 12, 14, 15, 19, 20,
Brătinești, sat 215, 216, 217, 218 22−24, 29, 30, 41, 49, 51, 55, 56, 58,
Brâncoveanu, Constantin 143, 172 61, 67−69, 74−76, 78, 83, 92, 93, 96,
Brâncuș, Grigore 61 98−100, 103, 105−108, 110, 113,
Brânduș, Costică 19 116, 117, 119, 121−123, 127−129,
Bucium 117 132, 135−138, 142, 145−150, 152,
Bucovina 23, 62, 101, 134, 137, 152, 153, 157−177, 183, 184, 186, 190,
234
192−195, 198−200, 203, 209, 210, Chiaro, Anton-Maria del 172

222, 225, 233, 234 Chicago 144
Carage, v. Iane ~ Chilia 51−53, 96
Carpați 35, 38, 58, 66, 70, 72, 135, China 102
212, 240 Chiochiul, v. Vasile ~
Carpov, Maria 151 Chircă, Haralambie 107, 163
Carter, Francis W. 46, 48 Chiriac, paharnic 230, 231
Catargiu, v. Costin ~ Chiriac, v. şi Andrei ~, Toader ~,
Cattarina, fiica lui Andreas Lukas 74 Vasile ~
Cattarina, soția lui Andrei Paholcean Chiriac, vier 118
78 Chiriiac Țiganul 92
Cazacu, A. 18, 221 Chirilă, Ina 8, 24
Cazacu, Matei 61 Chiriță, v. Hagi ~
Călinescu, G. 72 Chirițoaia, v. Maria ~
Călugărul, v. Misail ~ Chișinău 29, 93
Căpățână, v. Ionașcu ~ Chițescu, Lucian 128
Căpraru, Bogdan 14 Cicanci, Olga 20, 82
Cihodaru, Constantin 20, 55, 138, 151,
Căsiian, v. Enachi ~
164, 168, 174, 177, 192, 193, 201,
Căzan, Ileana 188
203, 209, 210, 225
Câlția, Simion 156
Cioară, v. Lupaşco ~, Vasilie ~
Cândea, Ionel 160
Ciobanu, Vasile 21
Cârcu, v. Irimia ~ Ciocan, Nistor, 20, 63, 97, 116, 209,
Cârlig, popă 79 215, 238
Cârligătura 51, 75 Ciocan, v. şi Istratie ~
Cârstea, vameș 172 Ciocîltan, Alexandru 180, 181, 183
Cârstian, v. Lupul ~ Ciortan, v. Vasilie ~
Ceaușu, Mihai-Ștefan 22, 30, 31, 58, Ciot, v. Andronic ~, Costantin ~
133, 134, 137, 142, 151, 181−183, Circasia 13
209 Ciubotaru, Mircea 79, 235
Ceglóv 46 Ciudin, v. Ion ~
Çelebi, Evlia 154 Ciurde, v. Zahariia ~
Cerchez, v. Ștefan ~ Ciure, Florina 83
Cernăuți 22, 24, 26, 51, 63 Ciurea, Dimitrie 19−21, 31, 52−54, 56,
Cernovodeanu, Paul 20−22, 32, 67, 70, 68, 96, 97, 208, 210, 238
72, 73, 95, 122, 128, 130, 133, 267 Clark, Peter 37, 57, 221
Cetatea Albă 13, 18, 51, 53, 96, 129 Clit, Costin 22
Cetățuia, mănăstire 109, 154, 222, 234 Cocârlă, Pavel S. 209, 210, 220, 222
Chaunu, Pierre 40, 126 Coconul, v. Alexandru ~
Chelaru, Rafael-Dorian 77 Codreanu, Theodor 22
Chelcea, Ion 90, 91 Codrescu, Teodor 17, 23, 24, 192, 234
Chelcu (Iliescu), Cătălina 8, 137, 167, Cojocaru, Corneliu 16, 22
210 Constantin Balş, paharnic 118
Chelcu, Marius 58, 164 Constantin Brâncoveanu 189
Cheptea, Stela 30, 31, 133−135, 144, Constantin Cantemir 127, 137, 184
151, 182, 183, 185, 197 Constantin Duca 74, 143, 167, 200
Chernoginschi, v. Martin ~ Constantin Mavrocordat 16, 92, 123
Chervasie, aparul 193 Constantin Racoviță 149, 192, 194,
Chiaburu, E. 105, 163, 266 195, 204, 223, 224, 226, 227
Indice 299
Constantin Ruset 76, 88 Cupărești 88

Constantin Stamate 227 Curelari, biserică şi mahala 106, 113,
Constantin, suiulgiu 189 114, 159, 171, 203
Constantinescu, N. N. 23 Curmei, v. Ilie ~
Constantiniu, Florin 21, 29 Curt, blănar 98
Constantinopol 15, 42, 71, 81−83, 87, Cvetkova, Bistra A. 40
98, 100, 102, 130, 141, 187, 189,
199 Dabija, v. Eustratie ~
Cooley, Ch. 53 Dan, Dimitrie 62, 152
Copou 76, 77, 117, 120, 192, 194, 198, Danzig 101
234 Dascălul, v. Simion ~
Corfus, Ilie 11, 65, 66 Dașt 13
Cornea, Andrei 127 David Mititelu 224
Costachi, v. Costantin ~, Iordache ~ Davidel, v. Alexandru ~
Costandin Gândul 227 Dămoc, Mihai 71
Costandinache, negustor 117 Dăscălescu, Gh. 29, 238
Costandiniță, v. Ion ~ Deleni 74, 75, 76
Costantin Cadiul 119 Deleu, v. Grigore ~
Costantin Ciot 236 Deli, pârâu 236
Costantin Costachi 184, 202, 203 Demény, L. 20
Costantin, bătrân 236 Despot Vodă 9, 139, 169, 183
Costantin, chihaie 224 Diaconescu, Olimpia 163
Costantin, negustor 104 Diaconescu, Traian 185, 267
Costantin, preot 216 Diaconu, Gh. 134
Costantin, suiulgiu 195 Diia, negustor 104
Costăchel, V. 18, 221 Dima, negustor 114
Costăchescu, Mihai 24, 224 Dima, suiulgiu 189, 195, 201
Costin Catargiu 235 Dimitrie Gheorghiu 237
Costin, Miron 10, 17, 43, 51, 85, 87, Dimitrie Leonardu 149
96, 163, 165, 184, 186, 198, 202−205 Dimitrie Pavli 149
Costin, Nicolae 17, 122 Dimitriev, P. G. 224
Cotea, Valeriu 79, 235 Dimuță, v. Gheorghie ~
Cotnari 51, 71, 72, 75, 77, 79, 133, Dinu, M. 20
139, 158, 232, 235 Dinul Cantacuzino 228
Cotovanu, Lidia 85, 172 Djuvara, Neagu 23, 151
Covurlui 52 Dobjanschi, Ana 163, 205
Coxe, William 143 Doboș, Dănuț 135
Cracovia 38, 44, 46, 48, 101 Dobrenchi, v. Gavrilaș ~
Crăciun, Maria 84, 286 Dobrogea 33, 180
Crețul, curelar 108, 109 Donosie, curelar 109
Crimca, v. Anastasie ~ Dorohoi 24−27, 51, 96, 209−211, 224,
Crimeea 13, 102 225
Cristea, Ovidiu 61 Dosoftei, mitropolit 123, 124, 137, 176
Cristea, vameș 147, 172 Dosoftei, protoegumen 219
Cristian, V. 20 Dracsini, heleșteu 215, 218, 219
Crivești 232 Dragnev, D.M. 164
Cucioaia 111 Dragomirna, mănăstire 82, 205,
Culianu, Ioan Petru 196, 201 214−218
Drăghici, v. Gligoraș ~ Feneșan, Costin 144

Drăgușescu, v. Prodan ~ Feneșan, Cristina 48
Drăguț, Vasile 205 Ferdinand 48
Drumoaia 107 Filitti, I. C. 208, 210
Duben, Alan 155 Filoti, v. Andrei ~
Dubrovnik 38 Floareș, Dan 129, 165
Duca, v. Constantin ~, Gheorghe ~ Florea, Ion A. 73
Dumitrache Chiriță Paleologul 172 Florea, Vasile 19
Dumitrachi Buşu 236 Florești, mănăstire 224
Dumitrașco Cantacuzino 122, 123 Focșani 54, 67, 92, 93
Dumitrașco, staroste 117 Fortuna, v. Mihail ~
Dumitrașco, târgoveţ 231 Franciscus, copilul lui Lapas Iliaș 76
Dumitru Bejănariul 224 Frâncul Strahoschi, v. Gheorghe ~
Dumitru Roșca 215−218 Frangakis, Elena 41
Dumitru, căpitan de podari 150 Franța 40, 41, 196
Dumitru, șoltuz 216 Frățincă, v. Focșa ~
Dunărea 11−14, 53, 64, 77, 82, 83, 85, Focșa Frățincă 224
86, 88, 92, 96, 102, 141, 156, 161, Frunză, v. Vasile ~
178, 183, 239, 240, 242 Furnică, Dumitru Z. 29, 97
Durac, v. Apostol ~ Felix Antonius Zauoli 74, 75, 78
Duțu, Alexandru 21, 81 Fălciu 22, 51, 52, 148, 204, 210, 213,
235, 236
Ecaterina, doamna lui Vasile Lupu 162
Edirne 155, 185 Gafenco, uricar 224
Edroiu, Nicolae 59, 60 Gaftona, văduva lui Ivan feredeuș 200
Elba 45 Gagea, v. Vasile ~
Elblag 44 Galata, mănăstire 75, 82, 122, 136,
Elena, fiica lui Iliaș Lapas 76 167, 194
Elian, Alexandru 163 Galați 20, 22, 51−55, 67, 70, 71, 74, 92,
Elias Kopass, v. Iliaş Lapas 93, 95, 96, 98, 103, 152, 159, 205
Eliassen, Finn-Einar 37 Gașpar Callie, ceasornicar 147, 174
Emandi, Emil Ioan 20, 22, 31, 32, 101, Gașpar Grațiani 211
129, 133, 134, 142, 151, 181−183 Gavril Neamțul 232
Enache Șarhodoreanu 104 Gavril, mitropolit 93
Enachi Căsiian 118 Gavril, vătav 224
Enachi, negustor 104 Gavrilaș Dobrenchi 225
Engel, I. Ch. 59, 62 Gazdovits, Nicolae 59, 62, 66
Epstein, S.R. 44, 282 Gândul, v. Costandin ~
Ersland, Geir Atle 37 Gânscă, v. Petrea ~, Vasilie ~
Esztergom 188 Gdansk 12, 38, 44, 45, 47, 63, 143, 180
Europa 10−13, 15, 32, 35−37, 39−42, Gebora, Adalbert 89
45, 49, 55, 57, 63, 64, 67, 83, 84, 96, Gemil, Tahsin 14
97, 99, 101, 102, 122, 126, 139, 142, Georgescu, Valentin Al. 21
160, 182, 188, 194, 196, 201 Germania 98
Eustratie Dabija 104, 206, 213, 222 Ghedeon, mitropolit 105
Ghedeon, vătav 227
Fasching 60 Gheorghe Duca 60−63, 65, 66, 87, 105,
Fânărie 108 109, 137, 143, 147, 151, 172−176,
Felea, Alina 31 214, 215, 222, 234
Indice 301
Gheorghe Frâncul Strahoschi 75, 76 Goffman, Daniel 38, 39

Gheorghe Ghica 193 Golăi, v. Ion ~
Gheorghe Gorovei 224 Goldenberg, Samuel 20
Gheorghe hatman 214 Golia, mănăstire 7, 108, 121, 146, 148,
Gheorghe Iftodi 224 161−165, 167, 170−177, 199, 200,
Gheorghe Kotnarski 72 234
Gheorghe Neculau Arapul 236 Golimas, Aurel H. 85, 233, 234
Gheorghe Ștefan 67, 86, 87, 103, 168, Golub, V. 31
198, 215, 217, 220 Gombrich, E. H. 126
Gheorghe, preot 105 Gonța, Alexandru I. 12, 20, 29, 49, 67,
Gheorghi Butuc 114 233
Gheorghie Botezatu 236 Goodwin, Jason 39
Gheorghie Dimuță 98 Gorcea, v. Ioan ~
Gheorghie Hușanul 236 Gorovei, Artur 18, 91, 110, 127, 133,
Gheorghie Petala 149 152, 161
Gheorghiță, șoltuz 216 Gorovei, Ștefan S. 18, 20, 33, 39, 58,
Gheorghiu, M. 29, 238 88, 97, 101, 118, 121, 138, 139, 146,
Gheorghiu, Teodor Octavian 131, 132, 154, 158, 169, 188, 198, 201, 208,
133, 136 233
Gheorghiu, v. şi Costa ~, Dimitrie ~, Gorovei, v. şi Gheorghe ~
Mihailu ~, Panaite ~ Govora 64
Gherasim, Vasile 19, 272 Grama, stolnic 229
Gherghel, v. Neculai ~
Grațiani, v. Gașpar ~
Gherla 59, 67
Greceanu, Eugenia 20, 31, 132−134
Gherman, Elena 30
Grecescu, C. 122, 268
Ghibănescu, Gheorghe 24−28, 63, 89,
Greci, sat 223
168, 209−211, 215, 222, 223, 227
Grigoraș, Nicolae 16, 20, 21, 62, 66,
Ghica, v. Gheorghe ~, Grigore ~,
69, 90, 91, 94, 97, 115, 117,
Matei ~, Scarlat ~
Ghinoiu, Ion 21 136−138, 167, 168, 208, 209, 220,
Ghitta, Ovidiu 84 221, 235
Gibbon, Edward 39 Grigore Calimah 93, 197, 227, 238
Gieysztorowa, Irena 45 Grigore Deleu 226
Giovanni di Frata, vicar apostolic 70 Grigore Ghica 61, 87, 120, 148, 194,
Giurescu, Constantin C., 10, 18−20, 195, 201, 216, 226, 230, 233, 237
91, 133, 143, 182, 221 Grigore Hăbășescu 229, 230
Giurge, fiul lui Ianoș 79 Grigore Pitiș 200
Giurgea, butnar 192 Grigorescu, Const. C. 235
Giurgiu 129 Grigorie Pascal 228
Gligoraș Drăghici 219 Grigorie, bărbier 111
Gligorașco, preot 109 Grigoruță, Sorin 8, 121
Gligorașcu, preot 114 Gruneweg, Martin 180, 181, 183
Gligorcea, preot 118 Gule, v. Ion ~
Gligore, bărbier 120 Gumenâi, Ion 22
Gligorie, curelar 109 Gusti, Dimitrie 90
Gligorie, megieș 109 Guțu, Gh. 17, 61, 127, 267
Gligorii, preot 236 Gyula, Juhász 73
Glogów 46
Hadâmbu, v. Iane ~ Iancu Sasul 227

Hagi Chiriță 149 Iane Berda 98
Hagi Polizu 149 Iane Carage 150
Hagi, v. Mihai ~ Iane Hadâmbu 157, 206
Halecki, Oscar 36, 43, 44 Iane Rufa 149
Halle 59 Ianoș, Neculai 79
Hangu, mănăstire 205, 232 Iași 14, 16, 19, 20, 22, 24, 26, 27, 30,
Hanos, fiul lui Ianoș 79 40, 51, 52, 55, 57, 60−62, 65, 67−70,
Harsani, locotenent 137 72−78, 80, 82, 84−87, 91−100, 102,
Hart, Virginia 144 103, 106−117, 119−124, 127−131,
Harțiburie 64 133, 135−138, 142, 143, 145−154,
Hașdeu, B.P. 17, 23, 25, 60−62 156−177, 179, 182−184, 186, 187,
Hața Ismail 219 189−206, 209, 210, 213, 222, 230,
Hăbășescu, v. Grigore ~, Ştefan ~ 232−235, 237, 241
Hâncu, v. Mihalcea ~ Ichim, Aurica 137
Hârlău 31, 51, 84, 134, 139, 151, 169, Ichim, preot 231
182, 183, 184, 196, 198, 203, 209, Ieremia Movilă 122, 123, 162, 165,
222, 232 166, 213
Helm 130, 187 Ierusalim 82, 138, 165, 171, 177
Hensel, W. 143 Iftimi Jinjiie 224
Hioti, v. Stamate ~ Iftimi, Sorin 146, 163, 169
Hlincea, mănăstire 98, 234 Iftimie, preot 194
Hmelnițchi, v. Bogdan ~, Timuş ~ Iftodi, v. Gheorghe ~
Holban, Maria 67, 70, 72, 128, 130, Iliaș Alexandru 107, 121, 199, 200,
133 214, 215, 223, 225
Holban, v. şi Ion ~ Iliaș Lapas 76, 77
Homor, mănăstirea 227 Iliaș Rareș 61
Hotin 22, 26, 43, 51, 52, 63, 96, 102, Ilie Curmei 236
108, 110, 129, 130, 133, 148, 172, Ilie Moțoc 40, 291
180, 204, 220, 229 Ilie Scurtu 236
Hriban, Cătălin 160, 165, 167, 177 Ilie, bărbier 119
Hrisant, patriarh al Ierusalimului 123 Ilie, diac 212
Hrisoverghi, v. Neculai ~ Ilieș, Aurora 123
Hristodor cămănar 157 Iliiaș, țârcovnic 74
Hristodoru Papafilu 149 Ilinca Strahosca 75
Hristofor, egumen 175 Ilinca, fiica lui Mischoz Petrus 75
Hudici, v. Bejan ~ Imperiul Habsburgic 10, 60
Hurjui, v. Toader ~ Imperiul Otoman 9, 11−13, 15, 31, 33,
Hurmuzaki, Eudoxiu 28, 65, 186, 198 38−40, 42, 43, 45, 48, 50, 70, 79, 83,
Husea 25 84, 95, 97, 98, 101, 103, 105, 129,
Hușanul, v. Gheorghie ~ 140, 153, 154, 157, 161, 178, 184,
Huși 22−25, 51, 52, 54, 70, 71, 74, 77, 185, 187, 188, 212, 239, 240, 242
78, 91, 92, 107, 210, 212, 223 Inalcik, Halil 9, 11, 12, 13, 154, 178
Ioan Bogdan, mare logofăt 114
Iacob Jinjiie 224 Ioan Cantacuzino 80, 226, 227, 228
Iacob, Dan-Dumitru 21, 154 Ioan Gorcea 80, 226
Ianăș Beșicuță 80 Ioan Sobieski 11, 137, 187
Ianciu, ungur 75 Ioan Sturza 167, 226, 228, 232
Indice 303
Ioan Teodor Calimah 80, 227 Istratie Ciocan 216, 217

Ioan Zápolya 48 Istratie, croitor 118
Ioanichie, preot 109 Iucșani 212
Ion Adam 103 Iurașcovici, v. Onciul ~
Ion Ciudin 236 Iurg Koriatovici 17
Ion Costandiniță 93 Ivan feredeușul 200
Ion Golăi 163, 164 Ivan Simpetriu 68
Ion Gule 216 Ivan Strațimir 40
Ion Holban 118 Ivaniuc, Florența 126
Ion Mani 79 Ivașco, pârcălab 79
Ion Palade 184, 184, 223 Ivănescu, Dumitru 58
Ion Pojar 231
Ion vodă 62, 163, 165 Janeczek, Andrzej 44
Ion, chihaie 224 Jeleva-Marins, Dobrina 140
Ion, preot 108, 113 Jinjiie, v. Andrei ~, Iacob ~, Iftimi ~
Ionașcu Căpățână 222 Jireček, K. 41
Ionașcu Mihalachi 236 Joja, Constantin 181
Ionașcu, preot 216 Joppecourt, Charles de 128
Ionescu, Grigore 181, 182 Jora, v. Mihalachi ~
Ioniță Boghian 150
Ioniță Istodor 236 Kálmán, Benda 73, 266
Ioniță Solomon 224 Karlowitz 44
Ioniță, curelar 107 Karpat, Kemal H. 142, 153, 154, 155
Iordache Cantacuzino 230 Kiel, Machiel 42
Iordache Costachi 111 Kiev 102, 103
Iordache Ruset 232 Klin 143
Iordăchioaia 231 Klusáková, Ludá 139, 140, 154, 155,
Iorga, N. 13, 17, 28, 29, 31, 50, 56, 58, 178, 188, 199
64−66, 73, 80, 82, 91, 97, 99, 101, Koeva, Maria 189
103, 104, 133, 152, 163, 168, 177, Kogălniceanu, Enache, 123
186, 204, 205, 212, 213, 215, 233, Kogălniceanu, Mihail 17, 62, 65, 89,
237 189, 203
Iosăp, negustor 219 Kopass, v. Elias ~
Iosif al II-lea 137 Koriatovici, v. Iurg ~
Ipsilanti, v. Alexandru ~ Korobeinikov, Trifon 135
Irimescu, Gavril 30, 58, 137, 209 Kotilaine, J. T. 102, 105
Irimia Cârcu 224 Kotnarski, v. Gheorghe ~
Irimicea, vornic 229 Kuban 13
Isac 231
Isac Arapul 98
Isaccea 102 La Croix, secretar 130, 141, 187
Isaia, egumen 219 Lambro, v. Xantho ~
Istanbul 12−15, 33, 42, 84, 102, 105, Lapas, v. Iliaș ~
139, 140, 142, 153−155, 160, 178, Latef, v. Petre ~
180, 184, 188, 198, 199, 202 Lazăr, Gheorghe 83
Istodor, v. Ioniță ~ Lăpușna 51, 52, 62, 210
Istrati, Corneliu 92, 148 Lăpuşneanu, v. Alexandru ~, Bosie ~
Istrati, Magda 31 Lăzărescu, Anca 163
Lăzărescu, I. 122 Magdalena, soția lui Mihai Voroavă

Le Goff, Jacques 57, 132 Mihai 74
Leciejewicz, L. 143 Mahmet, negustor turc 219
Lefter, Lucian Valeriu 137 Mahomed 10
Lehr, Lia 20, 88 Mancinelli, Giulio 99
Lemercier-Quelquejay, Alexandre 102, Manea a Stamei 104
103 Mani, v. Ion ~
Leon, v. Radu ~ Manisa 140
Leonardu, v. Dimitrie ~ Manolache Costache 145, 149
Leondaru, v. Zoia ~ Manolache teslar 150
Lepanto 40 Manolachi Bogdan 235
Leszno 46 Manole, negustor 216
Leuștean, Lucian 162 Manolescu, Radu 12, 20, 49, 57
Leuștean, v. şi Maftei ~ Manta, șelar 107
Levedan, Paul 125 Marcianopole 73
Ligor, Alexandru 21 Marcu, preot 216
Liov 13, 26, 38, 44, 47, 96, 99, 101, Marea Egee 13
105, 180, 205 Marea Neagră 11−13, 15, 18, 32, 33,
Lipovăț 223 43, 53, 83, 92, 96, 102, 154
Lituania 43, 45 Marea Roșie 96
Livadă-Cadeschi, Ligia 22, 116 Margarita, soția lui Andreas Lukas 74
Lobodă, hatman 213 Maria Chirițoaia 172
Lochmann, chirurg 111, 114 Marin, I. D. 208
Lublin 43−45, 99 Marin, Ionel 19, 272
Luca Armanul 220 Marinescu, Florin 29, 162, 170, 171,
Luca, Cristian 13, 23, 77, 83 172
Luckin, Bill 190 Martin Chernoginschi 75
Ludovic al II-lea 48 Martin Tiutiuca (Tuthuc Martinus) 76,
Lukács (Gugaszian), familie 59 78
Lukácsi, Kristóf 59, 60 Martin, dascăl 74
Lukas, v. Andreas ~ Martin, ungur 74, 76
Martineasa, v. Ana ~
Lupașco Cioară 111
Massard-Guilbaud, Geneviève 190
Lupașco Țiganul 92
Masson, Philippe, du Pont 187
Lupașco, calfă de pietrari 150
Masters, Bruce 178
Lupu Coci 85, 86; v. şi Vasile Lupu
Matei Corvin 25
Lupu, v. Vasile ~
Matei Ghica 14, 194, 195, 237, 238
Lupul Cârstian 224
Matei, Mircea D. 20, 30, 32, 52, 128,
Lupul Tabără 232
129, 133, 134, 183
Lupul Uiaga 226 Matei, Vasile 65
Lupul, șătrărel 232 Mavrocordat, v. Constantin ~, Nicolae ~
Lutic, Marcel 209 Mavrogheni, v. Nicolae ~
Maxim, Mihai 9−12, 15, 39, 43, 178
Macarie, egumen 171−173, 175, 176 Maxim-Alaiba, Ruxandra 31
Macovei, Adrian 22, 235 Mazilu, Dan Horia 81
Maftei Leuștean 224 Mazovia 45
Maftei Roșca 213 Mădârjaci, sat 229
Magazin, Petru G. 235 Mădzărachi 98
Indice 305
Măji 176, 204 90−92, 94−106, 110, 113, 115−117,

Mărăței 222 119, 121−123, 125−131, 134−144,
Mătiaș, argat 74 151, 153, 154, 156, 160, 163−166,
Mătieș, fiul lui Giurge 79 168, 171, 173, 178, 180, 181,
Megheț, Neculai 224 183−187, 189, 190, 194, 196, 197,
Mehmed, sultan 229 198, 200−205, 208−213, 215, 217,
Mehmet, Mustafa Ali 10, 87, 127 221, 222, 224−226, 233−236,
Melchisedec 23, 64, 91, 210, 212, 221 238−241
Meleștean, postelnic 213, 214 Moldova, râu 134, 228
Meletie Balica 233 Moldovița, mănăstire 227, 228, 251
Merlan, v. Ștefan ~ Montanari, Giacomo 71
Mestungean, V. 64 Moravia 48
Meteș, Ștefan 21 Moscova 38, 43, 101, 102, 103, 105,
Michaele 74 143, 144, 157, 181
Miclescu, v. Apostol ~ Moțoc, v. Ilie ~
Mihai Amoașei 78 Movilă, v. Alexandru ~, Moise ~,
Mihai Constantin Suțu 236 Simion ~
Mihai Hagi 104 Mumford, L. 125
Mihai Racoviță 69, 75, 80, 110, 133, Münich, general 128
167, 184, 187, 200, 202, 203, 225, Munteanul, v. Toader ~
226, 227, 228, 230, 232 Muntele Athos 29, 162, 164
Mihai Voroavă 74, 75, 78 Muntele Sinai 167, 202
Mihai, țârcovnic 74 Munteni, sat 223
Mihail Fortuna 199 Muntenia 92, 181
Mihailu Gheorghiu 149 Murgescu, Bogdan 12, 13, 15, 95, 100
Mihalache Sturza 231 Musteață, Sergiu 31
Mihalachi Jora 232
Mihalachi, v. Ionașcu ~ Nacul cel bătrân 80
Mihalcea Hâncu 60, 61, 62, 66, 87, Nacul lui Miron 80
130, 291 Nacul, v. şi Toderașcu ~
Mihăilă, curelar 108 Nastase, Gh. I. 73
Mihnea, v. Radu ~ Nădejde, Ioan 90
Mihordea, V. 29 Năstase, Dumitru 166, 205, 206
Mihuț, Emanuela 21 Năsturel, Petre Ș. 167
Miller, Jaroslav 47, 49 Neamț 51, 70
Minsk 102 Neamțu, Eugenia 30, 133, 134, 144,
Miron, Vasile Gh. 30, 58, 137, 209 182, 183
Miroslava 74, 75, 78, 85, 117 Neamțu, Vasile 12, 20, 30, 55, 68, 79,
Misail Călugărul 17 85, 96, 116, 133, 134, 136, 138, 143,
Mischoz, Petrus 75 144, 151, 153, 164, 182, 183, 235
Mișcoci, v. Petre ~ Neamțul, v. Gavril ~
Mititelu, v. David ~ Necșeni, sat 215
Mîrza, Mihai 8 Necula, Vasile 20
Mogoșoaia 145 Neculai a Urâtii 79
Mohács 40, 48 Neculai Gherghel 228
Moise Movilă 167, 197 Neculai Hrisoverghi 237
Moldova 7−21, 25−30, 33−39, 41, 43, Neculai Voroavă 75
44, 47−73, 77−79, 82−85, 87, 88, Neculai, preot 222
Neculai, staroste 110 Palade, familie 224

Neculai, teslar 150 Palade, v. şi Ion ~
Neculce, Ion 10, 11, 17, 43, 44, 55, 63, Paleologul, v. Dumitrache Chiriță ~
65, 87, 88, 101, 110, 122, 143, 151, Paloska, v. Paholcean
184, 187, 203, 229, 230, 231, 232 Panaite Gheorghiu 149
Neculce, v. şi Alexandru ~, Vasile ~ Panaite, Viorel 9, 10, 15
Negel, v. Șerban ~ Panaitescu, P. P. 10, 17, 18, 33, 39, 51,
Nersesian, Anaïs 99 61, 95, 136, 163, 188, 208−210, 221,
Nestor Ureche 167 222
New Orleans 144 Pană Caceaune 98
New York 144 Panzac, Daniel 15, 41, 42
Newberie, John 184 Papa Dimitrie Săchelario 149
Nichitici, A. N. 164 Papacostea, Șerban 12, 15, 16, 29
Nicoară, Toader 84 Papadopol-Calimachi, Al. 18, 133
Nicola, bulucbaș de podari 150 Papafilu, v. Hristodoru ~
Nicolae Mavrocordat 61, 69, 123, 201, Paragină, A. 30
224 Paraschiv, cămănar 173
Nicolae Mavrogheni 129 Paris 140, 196, 207
Nicolai Perjul 80 Parker, Geoffrey 35, 84
Nicolescu, Corina 182, 183, 205 Pascal, v. Grigorie ~
Nicopole 42 Pascu, Ștefan 56, 288
Nicoriță, hatman 229 Paul de Alep 67, 84, 86, 131, 142, 181,
Niedermaier, Paul 21 185, 188, 196, 198, 202, 206
Nipru 102 Pavăl, nepotul lui Martin Tiutiuca 76
Nistru 26, 66, 103, 129, 204 Pavlescu, Eugen 58, 96, 112, 115,
Niș 188 117−119, 121
Niță, agă 156 Pavli, v. Dimitrie ~
Novgorod 38, 143 Păltănea, Paul 20, 22, 52, 96
Păntelei Buda 226
Occident 23, 32, 36, 125, 127, 129, Pătrașco, bărbier 117
131, 151, 188 Pătrașco, postelnic 213
Ocna 52 Păun, Domnica I. 90
Odobești 75 Pârvul, șetrar 224
Ohrida 189 Peiu, N. 192
Oiaga, v. Acsentie ~ Penelea, Georgeta 17, 20, 97, 101
Oișteanu, Andrei 81 Perjul, v. Nicolai ~
Olkusz 47 Persia 101
Olteanu, Ștefan 97, 115, 117, 120 Pesta 59
Onciul Iurașcovici 211 Petala, v. Gheorghie ~
Oprea cel bătrân 107 Petersburg 144
Orhei 31, 51, 62, 148, 171, 278 Petre Latef 68
Orient 23, 64, 82, 83, 86, 125, 129, Petre Mișcoci (Petrus Mischoz) 74, 75
151, 160, 167, 188 Petre Șahona 236
Petrea Gânscă 116
Paholcean, v. Andrei ~ Petrescu-Dâmbovița, M. 20
Pakucs-Willcocks, Mária 83 Petriceico, v. Ștefan ~
Pál, Judit 21, 59 Petru cel Mare 143, 222
Petru Rareș 9, 11, 15, 61, 65
Indice 307
Petru Șchiopu 15, 56, 75, 82, 96, 136, Quataert, Donald 154
166, 210, 212−214, 233
Piatra 51, 52 Racova, râu 223, 224
Pienaru, Nagy 61 Racoviţă, v. Constantin ~, Mihail ~
Piluzzi, prefect 130 Radoslav, R. 132, 133
Pintilie 79 Radu Leon 143
Pippidi, Andrei 10, 61, 65, 83 Radu Mihnea 167, 172, 184, 185, 193,
Piscani 117 197, 203, 212
Pitiș, v. Gavril ~ Radu, ceauș 156
Pitzelli, căpitan de cavalerie 137 Ragusa 38
Platon, Alexandru-Florin 22, 101 Ralu Calimah 237
Platon, Gheorghe 20, 55, 138 Ratzel, Fr. 53
Plovdiv 188 Rawicz 46
Poarta Otomană 9−12, 14, 15, 31, Raymond, André 31, 32
39−41, 62−65, 83, 85, 101, 102, 105, Răchitoasa, mănăstire 176
130, 135, 137, 138, 155, 187, 195, Rădășeni, sat 226
201, 213, 239 Rădulescu, Marina 132
Pobrata 104 Rădvan, Laurențiu 14, 44, 80, 129,
Podolia 10, 26, 43, 44, 63, 67, 103, 135, 141, 145
105, 110 Rădvan, Mihaela 135
Pojar, v. Ion ~ Râmnic 94
Polizu, v. Hagi ~ Rânzești 213
Poloboc, v. Andrei ~ Râșca, mănăstire 226, 228
Polonia 10, 11, 20, 33, 36, 38, 43−47, Reicherstoffer, G. 52
49, 57, 63, 65−67, 70, 71, 79, 95, 98, Reilly, William J. 207
99, 101−103, 105, 110, 128, 129, Reli, Simeon 18
137, 143, 151, 185, 187, 198, 239, Reni 51, 53, 96
240 Rezachevici, Constantin 21
Polonsky, A. 43 Riza, Adrian 88, 271
Popa, Radu 165 Robu, Gh. 29, 238
Popăscul 216 Roma 60, 72, 78, 285
Popăuți, mănăstire 133, 233 Roman 20, 23−25, 31, 51, 52, 54, 64,
Popescu, Rica 31 70, 78, 92, 104, 114, 128, 221, 224
Popovici, George 209 Roman, Louis 21, 22, 56, 57, 97
Postică, Gh. 30 Rostislav Strațimirovici 40
Potocki, Stanislav Ravera 67 Roşca, v. şi Dumitru ~, Maftei ~
Potra, George 90, 172, 178 Roșca, vornic 217
Poznan 44 Roșioru, Gabriela 163
Precista, mănăstire 224 Rotariu, Mihai 22
Precop, v. Anton ~ Rufa, v. Iane ~
Prigoreni, sat 229 Rugină, v. Toader ~
Prodan Drăgușescu 220 Rumelia 154, 172, 178
Prodan, Dan 11, 178 Ruset, v. Antonie ~, Constantin ~,
Prusia 46, 207 Iordache ~, Vasile
Prut 25, 33, 52, 96, 111, 128, 213, 235 Rusia 11, 36, 40, 45, 84, 98, 143, 144,
Pungă, Gheorghe 20, 136, 208 222
Putna 148, 222 Rustea, negustor 104
Rusu, D. 20 Sfântul Gheorghe, biserică 134, 151,

Rusu, Mircea 145 222
Rusu, Pintilie 19 Sfântul Grigore, biserică 69
Rutenia 180 Sfântul Ilie, biserică 159
Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu 143 Sfântul Ioan Botezătorul, biserică 104,
Rydzyna 46 176, 204
Rzewuski, Michal Floryan 130, 187 Sfântul Ioan Zlataust, biserică 137,
172, 176, 194, 206
Sabados, Maria Ileana 163 Sfântul Nicolae Domnesc, biserica 120,
Sachelarie, Ovid 21, 156, 208 135, 206
Salonic 42, 189 Sfântul Nicolae, biserică 120, 135, 150,
Samarian, Pompei Gh. 119, 122 158, 202−204, 206
Samsonowicz, Henryk 44, 45, 55 Sfântul Nicolae, mănăstire 213, 233
Sandu Albotă 224, 225 Sfântul Pantelimon, biserică 108, 147,
Sandul Beliban 236 174
Sandul Sturza 231, 232 Sfântul Sava, mănăstire 82, 84, 98, 147,
Sandul Țiganul 92 158, 165−167, 169, 170, 198, 206,
Sandul Vlase 111 234
Sarajevo 42, 146 Sfântul Spiridon, mănăstire 237, 238
Sasul, v. Iancu ~ Sfinții Petru și Pavel, biserică 159
Sava Cadiul 119 Sfinții Teodori, biserică 113
Sava, Aurel V. 21, 24, 208, 209, 210 Siberia 102
Sava, ceauș 68 Silvestri, Bernardino 78
Sava, mitropolit 219 Simion Dascălul 17
Savin Solomon 224 Simion Movilă 230
Săchelario, v. Papa Dimitrie ~ Simion, preot 69
Săndulescu, Paul I. 145, 151 Simion, Victor 205
Sârbu, Georgiana 156 Simionescu, D. 192
Sârca, pârâul 232 Simon, Andrew L. 36
Scarlat Alexandru Calimah 235, 237 Simonescu, Dan 123, 267
Scarlat Ghica 80, 227 Simpetriu, v. Ivan ~
Scărlet, negustor 84, 213 Siret, oraș 30, 51, 52, 57, 133
Scărlet, v. şi Ştefan ~ Siria 199
Schott, Dieter 190 Siruni, H. Dj. 58, 99
Schultzer 60 Sitna, râu 219
Scocardi, Andrea 72 Skopje 42
Scurtu, v. Ilie ~ Slatina, mănăstire 214, 225, 226, 228
Scurtulencu, Boris Theodor 90 Smolensk 103, 143
Secu, mănăstirea 230, 231
Sobieski, v. Ioan ~
Selian, Sergiu 59, 60, 64
Socola, mănăstire 233
Serafim, ieromonah 224
Sofia, oraș 129, 139, 154, 155, 178,
Serbia 40, 188
188, 194, 199
Serpega 62
Soliman Magnificul 10, 12
Sfânta Paraschiva, mănăstire 202
Solomon Bârlădeanul 192, 216
Sfânta Sofia, biserica 189
Solomon, Constantin 24
Sfânta Vineri, biserica 167, 177
Solomon, v. şi Ioniţă ~, Savin ~
Sfântu Gheorghe, oraș 49
Sommer 183
Sfântul Dimitrie Balș, biserică 159, 203
Soroca 31, 51, 62, 63, 273, 277
Indice 309
Soroceanul, v. Ștefan ~ Șahona, v. Petre ~

Sovetov, P. V. 164 Șarhodoreanu, v. Enache ~
Spania 84, 196 Șarhorod 103−105
Spânu, Anda-Lucia 21, 126 Șcheia 51, 52
Spinei, Michaela 18, 271 Șendreni, sat 98
Spinei, Victor 18, 30, 160 Șendriceni 210, 211
Stamate Hioti 75 Șerban Cantacuzino 189
Stamate, v. Constantin ~ Șerban Negel 151
Stamati Bano 149 Șerban, Constantin 97, 115, 117, 120,
Stamati Bano, negustor 149 238
Statele Unite ale Americii 39, 144 Șerbu 104
Stathis, teleac 198 Șimanschi, Leon 116, 215
Stavrides, Théoharis 178 Șincai, Gheorghe 60
Stănescu, Eugen 83 Șorogari 117, 171
Stears, Peter N. 36, 39 Șovan, Octavian Liviu 20, 132
Stoianovich, Traian 155, 185 Ștefan al II-lea Tomșa 135−138, 167,
Stoica, grămătic 64 210, 213, 225
Stoicescu, Nicolae 21, 113, 151, 156, Ștefan Boul 137
205, 208 Ștefan cel Mare 25, 26, 135, 163, 185,
Stoide, C.A. 12, 23, 24, 41, 49, 62, 196, 209, 210, 222
103, 104, 122, 168 Ștefan Cerchez 176
Stone, Daniel 44, 45, 46, 56 Ștefan Hăbășescu 229
Strahosca, v. Ilinca ~ Ștefan I Tomșa 137, 168
Strashimir, Dimitrov 40 Ștefan Merlan 224
Strațimir, v. Ivan ~ Ștefan Petriceico 66, 130, 215, 229
Strațimirovici, v. Rostislav ~ Ștefan Rareș 60, 61, 63, 64
Strihan, Petre 21 Ștefan Scărlet 213
Sturza, familie 80 Ștefan Soroceanul 232
Sturza, v. şi Ioan, Mihalache, Sandul, Ștefan Sturza 228
Ştefan Ștefan, argat 74
Suceava 20, 22, 27, 30, 51, 52, 55, 57, Ștefan, curelar 111, 114
58, 61, 63, 66, 67, 69−71, 80, 82, 92, Ștefan, staroste 117
95, 96, 101, 103−105, 116, 119, 127, Ștefan, zugrav 109 113, 114
128, 130, 131, 133, 134, 136, 137, Ștefănescu, Ștefan 56, 275
142, 148, 151, 152, 160, 162, 168, Ștefănești 20, 51, 52, 96, 108, 110
171, 181, 182, 184−186, 192, 193, Ștefăniță Lupu 121, 163, 170, 193,
196, 197, 198, 205, 206, 209, 212, 199, 200, 217, 218, 224
214, 215, 217, 227 Șterca Șuluțiu, Alexandru 60
Suciu, Dumitru 60 Ștrempel, Gabriel 11, 17, 43, 55, 143
Sugar, Peter F. 33, 291
Suțu, v. Mihai Constantin ~ Tabăra 110
Svetlicinaia, L.I. 164 Tabără, v. Lupu ~
Szczuczyn 46 Talpalari, biserică 118
Székely, Maria Magdalena 18, 33, 39, Tankut, Gönul, 140, 141, 142
98, 121, 138, 139, 146, 158, 162−164, Tanoviceanu, I., 40
167, 169, 188, 198, 201, 208, 215, Tarasăuți 51, 52
233 Tănasie, cizmar 107
Tănăsoiu, Carmen 163 Trocin, căpitan 224

Tătărași 91, 223 Tudorache 213
Târgoviște 64, 185, 198 Tudosie, staroste 117
Târgu Frumos 51−53, 184, 185, 209, Tufescu, Victor 131
228−232, 237, 238 Tugearu, Liana 163
Târgu Ocna 24−27, 54, 94 Turcu, Constantin 21, 24, 56, 196, 222
Târgu Trotuș 27, 30, 51, 54, 70, 71, 74, Turov 102
78, 182, 183, 235 Tver 143
Târnovo 40, 189
Tecuci 51, 52, 96 Țara Românească 9−14, 18, 20, 21, 33,
Theodorescu, Răzvan 139
48, 49, 57, 88, 93, 95, 97, 105, 116,
Thünen, Johann Heinrich von 207
122, 127, 129, 140, 141, 144, 153,
Tighina 51, 129
166, 172, 178, 180, 181, 185, 189,
Tillson, George W. 146
Timișoara 144 198, 221, 238
Timofte, M. 20 Țarigrad 94, 96, 148, 194, 195, 200,
Timuș Hmelnițchi 143, 217 201, 225
Tiranul, v. Aron ~ Țarskoe Selo 144
Tiutiuca, v. Martin ~ Țările Române 9, 10, 12−15, 18,
Toader Branişte 228 20−23, 32, 36, 38, 39, 44, 58, 77, 79,
Toader Buhuş 232 81, 83, 84, 86, 88, 98−100, 128, 129,
Toader Chiriac 212 141, 154, 156, 162, 172, 188, 208,
Toader Munteanul 232 239, 242
Toader Rugină 80 Țeicu, Dumitru 160
Toader, becer 111 Țiganul, familie 91
Toader, staroste 98, 109 Țuțora 51, 52
Toader, șelar 107
Toderașcu Nacul 79, 80 Ucraina 10, 36, 84, 105
Toderașcu, bulucbaș 236 Uiaga, v. Lupul ~
Todorov, Nikolai 41, 42, 100 Ungaria 9, 10, 37, 38, 43, 48
Tofan 118 Ungureanu, Gh. 29, 238, 264
Tokatți, Minas 59, 64 Ungureanu, Mihai-Răzvan 160, 162
Toma Aivuz 236 Ureche, Grigore 10, 17, 61, 100, 136,
Tomşa, v. Ştefan ~ 209, 230, 231
Topolski, Jerzy 45 Ureche, v. şi Nestor
Toporăuți 205 Urechia, V.A. 73, 75
Torun 44 Uricariul, Axinte 17
Tott, baron de 127 Ursachi, Vasile 31
Traikov, Veselin 40 Ursul, pârcălab 79
Trandafil, calfă de podari 150 Urșulea 75, 198
Transilvania 10, 12, 20, 21, 32, 33, 37,
38, 40, 43, 48−50, 57−60, 66, 67, 82,
83, 97, 105, 144, 214, 221, 240 Vasile Lupu 16, 20, 21, 50, 55, 67, 72,
Treadgold, Donald W. 33 73, 86, 87, 103, 104, 107, 117, 120,
Trebici, Vladimir 21, 56 121, 122, 130, 138, 139, 141, 143,
Trei Ierarhi, mănăstire 87, 107, 111, 146−148, 153, 157, 158, 162−164,
121, 124, 139, 146, 147, 157, 158, 169−172, 184−187, 193, 196−202,
169−171, 176, 191, 193, 195, 204, 205, 215−217, 225, 234, 239
197−201, 204, 234 Vacota 108, 109, 113
Indice 311
Valahia 17, 62, 71, 126, 130, 141, 154, Volga 101
172, 187; v. şi Ţara Românească Voroavă, v. Andrei ~, Mihai ~, Neculai ~
Valea Irimiei 76 Vorovești 75
Varlaam, mitropolit 127, 185 Vovidenia, biserică 118, 171, 206
Varna 95, 154 Vries, Jan de, 35, 37, 42, 57, 126
Varșovia 44, 46, 48, 95
Vasile Cambur 224 Wickenhauser, Franz Adolf 23
Vasile Chiochiul 150 Wieliczka 47
Vasile Chiriac 224 Wielkopolska 47
Vasile Frunză 118 Wilden, Johann 128, 187
Vasile Gagea 117 Wisconsin 144
Vasile Neculce 231, 229 Wschiowa 46
Vasile Ruset 113
Vasile, bărbier 118 Xantho Lambro 149
Vasile, ginerele Drumoaiei 106 Xenopol, A.D. 17
Vasile, șoltuz 79
Vasilie cel bătrân 80
Vasilie Cioară 111 Yahyâ Pașa 178, 199
Vasilie Ciortan 231 Yerolympos, Alexandra 140
Vasilie Gânscă 116
Vasilie, preot 229, 230 Zaharia, Dumitru 19, 263, 272
Vasiliev, v. Alecsei ~ Zahariia Ciurde 232
Vaslui 19, 24−27, 31, 51, 52, 91, 96, Zahariuc, Petronel 7, 29, 30, 67−69,
130, 148, 174, 185, 196, 209, 223, 75, 86, 98, 106, 107, 116, 117, 119,
224, 236 122, 136−138, 146, 154, 157, 158,
Vaslui, pârâu 223 162, 164−170, 175, 192, 198, 200,
Vatamanu, Alina 57 206
Vatoped 162, 164, 165, 167, 171, 172, Zamca, mănăstire 130
175 Zamfir, negustor 104
Văcaru, Silviu 8 Zamosc 46
Vărzărescul 214, 215 Zápolya, v. Ioan ~
Vârlan, logofăt, 79 Zauoli, v. Felix Antonius ~
Velciu, Dumitru 229, 231 Zeamă, Toader 226
Veneția 12, 13, 96 Zmeu, Ioana 123
Versailles 201 Zmucilă, Savin 40
Verșescu, Gheorghe 19 Zoia Leondaru 149
Veveli, v. Batiște ~ Zólkiew 46
Viena 11, 40, 59, 105, 122, 137, 139, Zorleni 212, 213
188 Zosin Başotă 225
Vlase, v. Sandul ~ Zotta, Sever 165
Vlasie, curelar 109 Žurawna 130, 187
Voico, bărbier 116

M. Chelcu, Istoria Oraselor Din Moldova - Studii Si Documente

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M. Chelcu, Istoria Oraselor Din Moldova - Studii Si Documente

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marius Chelcu

Istoria orașelor din Moldova

Istoria orașelor din Moldova

Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Cuvânt înainte .................................................................... 7

INTRODUCERE. O încadrare cronologică, istoriografică și

CAPITOLUL I. Cadrul politic și economic. Implicații asupra vieții

CAPITOLUL II. Componente ale vieții urbane .............................. 51

CAPITOLUL III. Înfățișarea orașelor și elemente de urbanism ............ 125

CAPITOLUL IV. Teritoriul urban ............................................. 207

Concluzii .......................................................................... 239

La baza volumului se află studiile de doctorat finalizate la începutul anului

volumului. Acelaşi gând de mulțumire îl oferim prietenului Laurenţiu Rădvan,

suzeranitatea asupra unei părți a Ucrainei au însemnat o dereglare a echilibrului

parte, veniturile domniei erau asigurate prin taxarea comerțului de tranzit14,

nevoile alimentare și de materii prime într-o cantitate și la prețuri avantajoase

exercitat inclusiv prin tolerarea abuzurilor negustorilor lazi26. Aceștia, în ciuda

teoriei de grânar (kiler) formulată în 1755–1756. Potrivit acelei noțiuni,

Contextul politic și economic pe fondul dominației otomane asupra

Trecutul localităților urbane, al acelor centre unde întotdeauna a pulsat o

istoriografic, descoperirea, publicarea și utilizarea izvoarelor devenind o

volum, Constantin C. Giurescu a anticipat o serie de modificări care vor avea

temeinice dedicate orașelor Botoșani57, Galați58, Iași59, Roman60, Suceava61,

același context au fost oferite și câteva soluții teoretice pentru studiile de

A continuat și chiar s-a accentuat preocuparea pentru teme de istorie

De asemenea, au apărut și lucrări în care au fost discutate relațiile

Din seriile tipărite în prima parte a secolului al XX-lea, mai bine

Revenind la preocupările de istorie urbană, observațiile noastre asupra

dovadă a vechimii unei rute comerciale ce lega spațiul locuit de români de

expansiune113. Nu doar Iașii au provocat decăderea Vasluiului din poziția unei

În încheierea prezentării surselor documentare editate care au fost utilizate

Bacău137, Hârlău138, Orhei139, Roman140, Soroca141 sau Vaslui142. De cele mai

criză ale Imperiului Otoman și relaxări în cele de stabilitate. În privința axelor

afirmat că procesul de organizare în bresle este specific perioadei studiate. Din

O clară plasare în spațiu a temei ne va ajuta să deslușim mai bine detaliile

intermediul aceluiași moment de cumpănă, pentru ca tot atunci să fie iden-

nobilii și 60% dintre orășenii din Polonia, Ungaria și Transilvania știau să

Există însă și excepții, orașe al căror statut urban nu poate fi contestat.

I.1. Imperiul Otoman

temă11, încerca să nuanțeze câteva afirmații devenite, în opinia sa, clișee

condamnat procesul de supradimensionare a Istanbulului, care s-ar fi făcut în

durerei și stricărei țărâi noastre. Că de atunce din an în an tot rău și amar de

anumite ramuri de producție, precum orașele miniere Wieliczka, Bochinia și

istorici polonezi au apreciat că statornicirea nobilimii și clerului în orașe a

din și prin intermediul Transilvaniei. Din punct de vedere juridic, legăturile

În privința numărului orașelor, în Moldova se produc puține schimbări în

reținem că ne situăm într-o perioadă în care în toată Europa se manifestă o

II.1. Populația. Structură confesională, etnică și socială

nivelul economico-social și edilitar al celor din Polonia și Transilvania25. În

II.1.a. Structură confesională

iezuitului Rudolf Bzenský. Lucrarea sa Syllogimaea Transilvaniae Ecleziae per

a avut la îndemână informații de primă mână pentru recompunerea trecutului

dezlănțuite de „smintitul” Ștefan Rareș42, în limitele unor „glume și persiflări”,

cum amintea Hașdeu, citându-l pe I. Ch. Engel, „contra născândului element

Gheorghe Duca, interesat în sporirea numărului contribuabililor, le-a agravat

grecilor față de armeni57. Ultimul aspect va fi reluat de episcopul Melchisedec

înfrângerea răsculaților și pedepsirea celor învinuiți de ațâțarea revoltei nu au

vor stabili în Moldova 75, erau suficiente elemente care îi îndemnau să nu

motivații politice și economice au fost surprinse în istoriografie80, a fost însoțită

loc și pivniță de piatră apărut între Andrei armeanul și mănăstirea Bărboi.

celorlalți clerici catolici sau ortodocși nu au găsit un răspuns, lui Bonnicio

autorilor110. Urmărind însă cifrele credibile oferite de călătorii străini, pentru

privitoare la istoria orașului deducem că bătrânul Mihai Voroavă era un târgoveț