Marxismul este cunoscut ca ansamblul de idei, teorii, concepte, teze de natură filosofică,

ideologică, politică și economică, precum și o anumită concepție a lumii, a vieții sociale și

politice, care derivă din opera lui Karl Marx și Friedrich Engels. Este un curent de gândire care a
servit ca bază ideologică a ceea ce este cunoscut ca materialism istoric și dialectic, al
comunismului și al diferitelor tipuri de socialisme așa cum este ilustrat și în Manifestul
Partidului Comunist.

Potrivit lui Marx, realitatea socială își avea rădăcinile în condițiile existenței materiale.
Oamenii, în existența lor socială, intră în raporturi de producție care corespund unui grad de
dezvoltare determinat de forțele lor productive materiale. Forțele de producție și relațiile de
producție alcătuiau infrastructura economică a unei societăți. Deasupra există o suprastructură
juridică și politică căreia îi corespunde formele conștiinței sociale. Modurile de producție, în
concepția filosofului, erau: asiatic, antic, feudal, burghez-modern. Acestea au fost definite prin
raporturile de producție care le susțineau: antic - sclavaj, feudal – servaj, capitalist – salariu.
Fiecărui mod de producție îi corespunde o clasă dominantă și o clasă dominată.

Marx s-a remarcat nu numai prin determinismul istoric ci și prin sociologia claselor.
Istoria unei societăți este istoria luptei de clasă, după cum afirma chiar de la începutul
Manifestului Partidului Comunist. Stratificarea în clase era specifică societăților capitaliste:
antreprenorii și salariații. Celelalte clase: aristocrația, țărănimea, mica burghezie, erau
considerate intermediare și sortite dispariției.

Karl Marx a fost critic față de capitalism și de puterea de dominație pe care o exercită
prin burghezie, proprietarul mijloacelor de producție. Propune, pe lângă eliminarea claselor
sociale, ca proletariatul să guverneze într-un sistem socialist cu scopul de a efectua schimbări
socioeconomice capabile să conducă la comunism și la o societate egalitară.

În primul capitol al Manifestului, Burghezi și proletari, autorul vorbește despre

antagonismul dintre oameni, indiferent de rangul lor social, conflicte care se încheiau
întotdeauna cu o revoluție. În epoca burgheziei lumea este împărțită în două: burghezia și
proletariatul. Burghezia adoptă o atitudine revoluționară și desființează relațiile patriarhale și
feudale, obținând puterea deplină. Ea „a pus satul sub stăpânirea orașului”, a aglomerat
populația, a concentrat mijloacele de producție, s-a născut concurența. Toate acestea au generat
centralizarea politică. Proletarii se opun acestui sistem, se organizează dar se și dezbină însă
rămân singura forță ce se împotrivește eficient burgheziei. Dezvoltarea marii industrii, potrivit
celor susținute de Marx și Engels, înseamnă sfârșitul burgheziei, groparul ei fiind proletariatul.

Al doilea capitol, Proletari și comuniști, face elogiul celor din urmă deoarece reprezintă
interesele mișcării muncitorești „în totalitatea ei”. Comuniștii nu apără proprietatea privată
deoarece aceasta aparține burgheziei. Revoluția comunistă reprezintă o ruptură radicală, din
rădăcini, a relațiilor de proprietate moștenite din trecut.